ÎCCJ, decizie (scj.ro #82944)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82944) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Exporturi

efectuate în baza unui protocol interguvernamental.

Acțiune

în pretenții. Momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index alfabetic:

acțiune în

pretenții

-

excepția prescripției

dreptului material la acțiune

-

contravaloare exporturi

Decretul nr.167/1958,

art. 8, art. 19

H.G.

nr. 714/2002

În cazul unei

acțiuni în recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea exporturilor

externe efectuate în baza unui Protocol interguvernamental, termenul de

prescripție începe să curgă de la data publicării în

Monitorul Oficial a hotărârii de Guvern privind reglementarea la intern a

problemelor financiare rezultate din legea de ratificare a acestui protocol,

întrucât de la acest moment păgubitul ar fi trebuit să aibă

reprezentarea faptului că prin această hotărâre nu s-a

reglementat și situația cu privire la sumele pe care le

solicită.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 4090 din 23 octombrie 2012

Notă

:

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost

abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin decizia civilă

nr. 423/10.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de

apelanta-reclamantă SC M. SA împotriva sentinței civile nr.

2607/15.03.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția

a VI-a civilă, în dosarul nr. xx070/3/2010, în contradictoriu cu intimatul

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța decizia

menționată, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 2607/15.03.2011 pronunțată de Tribunalul

București, Secția a VI-a comercială, în dosarul nr. xx070/3/2010

a fost admisă excepția prescripției dreptului material la

acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut

că prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloare

exporturi efectuate către Republica Populară Chineză, la care

susține că în mod nelegal pârâtul a renunțat, iar, pe de

altă parte, pentru că nu a rezolvat, ulterior, pe plan intern,

problemele generate de această renunțare în raporturile cu

reclamanta. Astfel, se invocă de către reclamantă fapta

ilicită a pârâtului.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune

având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termenul stabilit de lege. În conformitate cu prevederile

art. 7 din același act normativ, prescripția începe să

curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul

prescripției este de 3 ani, potrivit dispozițiilor art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

În materie de

răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului la

acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită

începe să curgă potrivit dispozițiilor art. 8 din același

act normativ, respectiv de la data de când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de

aceasta.

În cauză,

tribunalul a reținut că prin Legea nr. 496 din 04.10.2001

(publicată în M. Of. nr. 635 din 10.10.2001), intrată în vigoare din

data de 10.10.2001, a fost ratificat un Protocol interguvernamental, încheiat

cu Republica Populară Chineză, privind contravaloarea exporturilor

efectuate către aceasta. Prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 496

din 04.10.2001 s-a prevăzut că în termen de 90 de zile Guvernul

României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la intern

problemele financiare rezultate din această lege. Rezultă,

așadar, că până la data de 02.01.2002 trebuiau rezolvate, pe plan

intern, problemele generate de încheierea Protocolului menționat. Ca

atare, din 03.01.2002 începea să curgă și termenul de

prescripție pentru acțiunea reclamantei în recuperarea sumelor

reprezentând contravaloarea exporturilor, termen care s-a împlinit la data de

03.01.2005. Sub acest aspect, tribunalul reține că art. 8 din

Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, stabilește și un

moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de

prescripție: data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba

și pe cel care răspunde de aceasta, dată care, în

speță, este reprezentată de data limită până la care

pârâtul trebuie să își îndeplinească obligația asumată

de a reglementa problemele în discuție pe plan intern.

În condițiile în

care acțiunea reclamantului a fost introdusă la data de 19.03.2010

(data poștei – fila 64 dosar, avută în vedere ca și dată de

referință, față de dispozițiile art. 104 C. proc.

civ.), față de cele anterior expuse, termenul de prescripție s-a

împlinit.

Tribunalul nu a

reținut existența unei recunoașteri a dreptului de către

pârât, ca și act întreruptiv al cursului prescripției, deoarece

adresa nr. 130.361 din 27.11.2009 (invocată de către

reclamantă), emisă de către pârât ca urmare a invitației la

conciliere nu poate avea această semnificație juridică. Astfel,

în primul rând, această adresă este emisă la data de 27.11.2009,

deci mult după împlinirea termenului de prescripție, iar

recunoașterea, pentru a avea efect de întrerupere a cursului prescripției,

trebuie să aibă loc în timpul termenului de prescripție. Mai

mult, în această adresă nu este menționată deloc o

recunoaștere, ci, dimpotrivă, se afirmă că pârâtul nu are

nicio obligație.

În ceea ce privește

invocarea recunoașterii de către pârât, prin A.N.A.F., a dreptului pretins

prin procesul-verbal nr. 5161 încheiat la data de 27.05.2004, chiar dacă

s-ar accepta, față de concluzia oferită în acest proces verbal

(privind necesitatea completării cadrului normativ cu un act normativ care

să reglementeze la intern problemele financiare în discuție – fila 30

dosar) că ar fi vorba despre o recunoaștere, care să

întrerupă cursul prescripției, în temeiul dispozițiilor art. 17

din Decretul nr. 167/1958, după recunoaștere ar începe să

curgă o nouă prescripție, care s-ar fi împlinit la data de

27.05.2009. Și prin raportare la această dată, tribunalul a

reținut că cererea reclamantei, introdusă la data de 19.03.2010,

apare ca fiind prescrisă.

Nici temeinicia

susținerilor reclamantei în sensul că a acționat, anterior

prezentului litigiu, printr-o acțiune în contencios administrativ și

că doar de la data respingerii acestei cereri în mod irevocabil ar începe

să curgă termenul de prescripție, susținând că doar de

la această dată a cunoscut că este obligată să

acționeze Statul Român în judecată pentru recuperarea prejudiciului

cauzat prin fapta ilicită nu a fost reținută întrucât

împrejurarea că un anumit demers judiciar i-a fost respins nu

înseamnă că dă naștere unui nou moment de la care să

înceapă prescripția. Prescripția curge de la momentul la care

reclamanta a cunoscut paguba, adică cel expus anterior, cu atât mai mult

cu cât mult anterior demersului său judiciar problema fusese

rezolvată pentru alte societăți (prin H.G. nr. 714 din

15.07.2002), nu însă și pentru reclamantă. În aceste condiții,

tribunalul a conchis că nu se poate reține că mai putea spera în

mod rezonabil la rezolvarea problemei sale printr-un act normativ. Oricum,

chiar și prin raportare la data adoptării H.G. nr. 714, chiar

dacă s-au socoti aceasta ca și moment de începere a cursului

prescripției, acesta s-ar fi împlinit la data de 15.07.2005, astfel

că cererea apare ca prescrisă și prin raportare la acest moment.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel în termenul legal apelanta SC M. SA, criticând

soluția sub aspectul greșitei rețineri a prescripției

dreptului material la  acțiune.

În susținerea

apelului s-au depus la dosar înscrisuri.

Examinând apelul

declarat de către reclamanta SC M. SA, în raport cu actele și

lucrările dosarului, cu motivele de apel invocate, cu dispozițiile

art. 295 C. proc. civ. și celelalte prevederi legale incidente în

speță, Curtea de Apel a reținut, în esență,

următoarele:

Apelanta-reclamantă

și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă

delictuală, iar prescripția dreptului la acțiune pentru

repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să

curgă, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la

data de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba

și pe cel care răspunde de aceasta.

Nu se poate reține

susținerea apelantei privind greșita aplicare și interpretare a

dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a apreciat

că termenul de prescripție a început să curgă la data de

15.07.2002, care este data publicării în M. Of. a Hotărârii nr. 714/3.07.2002

privind reglementarea la intern a problemelor financiare rezultate din Legea

nr. 496/2001, deoarece la această dată apelanta a cunoscut faptul

că prin această hotărâre nu s-a reglementat situația

și cu privire la sumele solicitate de ea. Prin urmare acesta este momentul

la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care

răspunde de aceasta.

Susținerea

apelantei în sensul că la momentul pronunțării deciziei nr.

1693/21.03.2001 de către ÎCCJ a cunoscut paguba și pe cel care

răspunde de ea nu a fost reținută deoarece apelanta

cunoștea paguba produsă chiar la momentul încheierii protocolului cu

Republica Populară Chineză, fiind vorba de exporturi efectuate de

societatea apelantă în acest stat, precum și faptul că Statul

Român prin Guvern a încheiat acest protocol și, prin urmare, acesta este

cel vinovat de producerea pagubei.

În ceea ce privește

al doilea motiv de apel referitor la repunerea în termenul de prescripție,

Curtea a reținut că din modul în care este reglementată

repunerea în termenul de prescripție rezultă faptul că repunerea

în termen este o măsură cu caracter excepțional putând fi

dispusă numai pentru cauze temeinic justificate.

În cauză, apelanta

nu a dovedit existența unor astfel de împrejurări de natură

să o împiedice să exercite dreptul la acțiune în termenul de

prescripție. Efectuarea de către apelantă a unor demersuri

administrative și judiciare în vederea recuperării sumelor datorate

de statul român nu pot fi considerate ca reprezentând astfel de

împrejurări. Mai mult și dacă s-ar considera că demersurile

judiciare efectuate de apelantă ar fi împiedicat-o să formuleze

acțiunea în termenul de prescripție, potrivit art. 19 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere în termen trebuia făcută

în termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat

depășirea termenului de prescripție, deci cel mai târziu în

termen de o lună de la pronunțarea deciziei nr. 1693/21.03.2007 a

ÎCCJ. În cauză apelanta a formulat această cerere de repunere în

termen 29.09.2011 prin motivele de apel.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 296 C.proc.civ, apelul a fost respins ca

nefondat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a fost declarat recurs de către

apelanta-reclamantă care a reiterat criticile privitoare la nelegala

soluționare a excepției prescripției dreptului material la

acțiune.

După o prezentare a

istoricului cauzei, recurenta a invocat greșita aplicare și

interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

arătând, în esență, că instanța a apreciat greșit

cu privire la momentul de la care se poate considera că începe să

curgă termenul de prescripție în prezenta speță.

Astfel, data

publicării H.G. nr. 714/2002 nu poate reprezenta un reper cu privire la

începutul curgerii termenului de prescripție deoarece actul normativ

indicat nu face nicio referire la creanța datorată

societății, nu este unicul act emis în reglementarea situației

create prin încheierea protocolului, nu arată că reglementează

integral situația cauzată de încheierea protocolului.

În mod evident, decizia

irevocabilă pronunțată de Înalta Curte la 21.03.2007 a marcat

momentul de la care societatea a cunoscut paguba și pe cel care

răspunde de ea, respectiv împrejurarea că este obligată să

acționeze în judecată Statul Român pentru repararea prejudiciului

cauzat prin fapta sa ilicită.

S-a învederat și

că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că

există motive temeinice care să justifice repunerea în termenul de prescripție

întrucât societatea a avut o speranță legitimă cu privire la

reglementarea cadrului normativ în urma nenumăratelor demersuri

administrative și judiciare efectuate pentru recuperarea creanței.

Recurenta a solicitat

casarea deciziei apelate, admiterea apelului, desființarea sentinței

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În probațiune, a

depus la dosarul cauzei înscrisuri.

Recursul a fost legal

timbrat.

Prin întâmpinare,

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

apelată din perspectiva criticilor de nelegalitate, care se

subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte a reținut următoarele:

Având în

vedere natura pretențiilor reclamantei-recurente, instanța de apel a

stabilit în mod corect că termenul de prescripție se calculează

de la data cunoașterii prejudiciului și a autorului faptei ilicite,

în baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

În ceea ce privește

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune, se reține că prin Legea nr.

496/2001 pentru ratificarea Protocolului dintre Guvernul României și

Guvernul Republicii Populare Chineze privind rezolvarea problemelor restante la

conturile instituite în baza acordurilor interguvernamentale, semnat la

București la 27 februarie 2001 s-a prevăzut că în termen de 90

zile Guvernul României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la

intern problemele financiare rezultate din această lege.

Momentul publicării

în M. Of. a Hotărârii nr. 714/3.07.2002 marchează începutul curgerii

termenului de prescripție întrucât de la acest moment reclamanta ar fi

trebuit să aibă reprezentarea faptului că datoria în

discuție în prezenta cauză nu a fost reglementată. Mai mult

decât atât, în actul normativ menționat nu se arată că acesta va

fi completat prin alte acte normative, cu privire la situațiile

nereglementate, iar reclamanta însăși a formulat, în contencios

administrativ, o acțiune având ca obiect obligarea Statului Român la

emiterea unui act normativ pentru reglementarea creanțelor sale,

acțiune care a fost respinsă pentru existența

autorității de lucru judecat.

Întrucât prin decizia

civilă nr. 1693/21.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost respins recursul declarat împotriva

sentinței nr. 1972/28.11.2005, reținându-se autoritatea de lucru

judecat, se apreciază că decizia invocată nu poate marca

începutul curgerii termenului de prescripție, acesta putând fi cel mult

raportat la data de 10.11.2004, dată la care a fost soluționat primul

demers judiciar al reclamantei privind reglementarea la intern a problemelor

financiare rezultate din operațiunile de export cu China.

Criticile formulate de

recurentă apar ca nefondate și în ceea ce privește greșita aplicare

a art. 19 din Decretul nr.167/1958.

Astfel, justificarea

instituției repunerii în termen se regăsește în ideea că

titularul dreptului la acțiune nu poate fi sancționat dacă el nu

acționează din motive ce nu îi pot fi imputate. Motivele repunerii în

termen nu sunt prevăzute expres de lege, iar instanța de

judecată apreciază asupra temeiniciei lor.

Înalta Curte a

înlăturat criticile recurentei care se referă la modul în care

instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză,

reținând că acestea privesc netemeinicia, și nu nelegalitatea

hotărârii, iar schimbarea situației de fapt în recurs ca urmare a

reevaluării probatoriilor nu se mai poate produce odată cu abrogarea

dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ.

Față de

considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că instanța de apel

a făcut o corectă aplicare și interpretare a legii, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.