ÎCCJ, decizie (scj.ro #86947)

Contract de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil. Contestație împotriva procesului-verbal de control. Efecte cu privire la termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în pretenții

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune în pretenții

- prescripția dreptului material la acțiune

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 8

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, extracontractuală sau contractuală, după caz și în cazurile asimilate, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

În cazul formulării unei contestații împotriva procesului-verbal de control al instituției finanțatoare prin care s-au constatat plățile nelegale făcute în temeiul unui contract de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în pretenții având ca obiect acest contract începe să curgă de la data soluționării irevocabile a contestației, moment la care reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei, fiind aplicabile, astfel, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 418 din 6 februarie 2014

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Reclamantul Consiliul Local M. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, Secția civilă, comercială și contencios administrativ, a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA Tulcea la plata sumei de 159.074 lei reprezentând 107.156,159 lei cheltuieli de aprovizionare și sporuri achitate în perioada execuției lucrărilor în baza contractului încheiat cu pârâta și 51.918 lei majorări calculate pentru nerestituirea la termen către Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit – program SAPARD a sumei de 85.376 lei.

Prin sentința civilă nr. 805 din 26.03.2010 Tribunalul Tulcea, Secția civilă, comercială și contencios administrativ, a admis acțiunea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 159.074 lei reprezentând pretenții către reclamantă.

În fundamentarea acestei sentințe prima instanță a reținut, în esență, că, Consiliul Local M. a fost beneficiarul unui contract de finanțare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil 100%, contract încheiat cu Agenția Sapard în 16.04.2003, având ca obiect „extindere și modernizare rețea alimentare cu apă potabilă în comuna M.”, iar urmare acestui contract s-a încheiat și contractul de lucrări din 5 decembrie 2003 cu pârâta, în calitate de executant lucrări, iar la art. XVIII s-a prevăzut că prețurile introduse de contractant în nota de cantități vor include, printre altele, și aprovizionarea, depozitarea, transportul, manipularea, utilizarea, distribuirea și întreținerea tuturor materialelor, echipamentelor, uneltelor, gestionarea semnalizării rutiere, temporare, inclusiv toate costurile, taxele, cheltuielile de staționare sau alte cheltuieli.

S-a constatat că toate aceste cheltuieli vor fi incluse ca preț în nota de cantități fără a avea un alt calcul separat, așa cum rezultă din devizul ofertă cheltuielile directe în care se includ sume pentru manoperă, utilaj transport, înregistrate în rubrică separată.

Potrivit ordinului nr. 1014/2001 privind aprobarea structurii conținutului și modului de utilizare a documentației standard pentru elaborarea și prezentarea ofertei pentru achiziție publică de lucrări în cadrul formularului C5, intitulat „lista cuprinzând cantitățile de lucrări”, nu apar distinct „cheltuielile de aprovizionare pentru materiale”, sens în care și Biroul Regional 2 Sud-Est Constanța a comunicat cu adresa nr. 2878 din 14.09.2004 faptul că deși nu se neagă existența acestor cheltuieli, corect ar fi ca acestea să fie incluse în prețul unitar al fiecărui material, preț prezentat în devizul de ofertă al pârâtei SC C. SA Tulcea.

Instanța de fond a apreciat că întrucât s-a constatat că aceste sporuri au fost plătite de fapt de două ori, în mod justificat Agenția Sapard a respins la plată o parte din cheltuielile efectuate (cota aprovizionare, sporuri șantier, sporuri pentru manipulări manuale și mecanizate), astfel că în final, reclamanta a fost obligată să restituie către Sapard suma de 207.156,159 lei.

S-a apreciat că acțiunea este întemeiată, întrucât din probele administrate a rezultat că din interpretarea celor două contracte ce au stat la baza derulării raporturilor juridice dintre cele două părți rezultă cu certitudine un calcul defectuos al cheltuielilor, încasându-se de către pârâtă o sumă mai mare decât era legal, și cum reclamanta solicită restituirea acestei sume pentru a se încadra în parametrii stabiliți de clauzele contractului.

În consecință, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 159.074 lei, din care 107.157,59 lei contravaloare cheltuieli de aprovizionare și sporuri achitate în perioada execuției lucrărilor, 21.780,403 lei suma reținută din ultima tranșă de finanțare a proiectului, și care nu a mai fost decontată dar care a fost achitată pârâtei, 85.375,755 lei reprezentând suma care a fost achitată până la sesizarea erorii de calcul și 51.918 lei reprezentând majorări calculate pentru nerestituirea în termen a sumei de 85.376 lei către agenția de plăți.

Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr.12 din 29 ianuarie 2013, a admis apelul declarat de către pârâta - SC C. SA - împotriva sentinței civile nr. 805/26.03.2010 a Tribunalului Tulcea, a schimbat în tot hotărârea atacată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă. A fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3402 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că relevanță în cauză prezintă stabilirea datei la care s-a născut dreptul la acțiune al Consiliului Local M. împotriva SC C. SA pentru restituirea sumei de 107.156,159 RON

.

Instanța de apel a apreciat că momentul cunoașterii datoriei a fost data notificării acesteia de către instituția finanțatoare, respectiv 28.06.2006 și că de la această dată s-a născut dreptul la acțiune al Consiliului Local M. pentru recuperarea sumei de la SC C. SA.

S-a apreciat că instanța poate avea în vedere și data întocmirii procesului verbal de control de către Instituția Finanțatoare - 01.08.2006, întrucât acesta este primul act oficial care este rezultatul unui control și care constată efectuarea unor plăți de către Consiliul Local M. fără respectarea prevederilor contractului de finanțare și ale contractului de execuție lucrări.

Instanța de apel a apreciat că nu prezintă nicio relevanță din punctul de vedere al termenului de prescripție formularea unei contestații împotriva procesului verbal de control, contestație care a fost respinsă de către instituția emitentă și apoi de către instanța de judecată sesizată potrivit Legii nr. 554/2004 și că formularea contestației nu se numără printre cauzele indicate expres de lege ca atrăgând suspendarea cursului prescripției.

În privința întreruperii s-a constatat că SC C. SA nu a recunoscut niciodată datoria, iar Consiliul Local M. nu a făcut acte de începere a executării.

Referitor la motivul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1998, respectiv introducerea unei cereri de chemare în judecată, s-a constatat că reclamantul Consiliul Local M. nu a făcut nici cerere de repunere în termenul de prescripție.

Reclamantul putea formula acțiune de îndată ce Instituția Finanțatoare a constatat existența unor plăți nelegale către SC C. SA, urmând a solicita suspendarea judecății acesteia în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a contestației îndreptată împotriva procesului verbal de control.

S-a apreciat că, față de data încheierii procesului verbal de control de către Instituția Finanțatoare-01.08.2006, reclamantul putea formula acțiune pentru recuperarea sumei de la SC C. SA până la data de 01.08.2009.

Instanța de apel a constatat că prezenta acțiune a fost formulată de către reclamant la data de 13.10.2009, fiind astfel depășit termenul legal de prescripție și că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune pentru debitul principal s-a stins și dreptul la acțiune pentru accesorii, respectiv majorările în sumă de 51918 lei pentru plata cu întârziere a debitului de 85.376 lei.

Împotriva acestei decizii reclamantul Consiliul Local M. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs indicat, recurentul a susținut, în esență, că la termenul de judecată din data de 10 ianuarie 2013 când a fost soluționată cauza, recurentul a fost lipsit de apărare, întrucât deși apărătorul ales a depus cerere de amânare a judecării cauzei cu dovada clară a imposibilității de prezentare, instanța a respins această cerere arătând că ar mai fi existat o cerere identică cu un an de zile mai devreme.

Or, susține recurentul amânările nu au fost niciodată din culpa reprezentantului recurentului ci din cauza expertizelor efectuate în cauză, iar apărările nu au vizat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentul susține că deși instanța de apel a enumerat mai multe momente pe care le-a considerat importante pentru justificarea hotărârii că dreptul material la acțiune este prescris, a ignorat momente importante pentru stabilirea momentului privind dreptul la acțiune al recurentului.

Enumerând mai multe momente ce au curs de la comunicarea deciziei nr. 76/03.10.2006 de soluționare a contestației împotriva procesului verbal de control nr. 13537 din 02.08.2006, recurentul susține că de la data formulării recursului împotriva sentinței civile prin care li s-a respins contestația împotriva actului administrativ atacat până la momentul soluționării irevocabile a acțiunii au trecut doi ani.

Așadar, susține recurentul, nici un act de control nu a stabilit că sumele ar fi fost încasate necuvenit de intimata SC C. SA Tulcea, iar sumele au devenit pagubă în patrimoniul recurentului de abia în anul 2008 când au fost achitate sumele stabilite prin actul de control.

Recurentul consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a textului art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la acel moment nu exista o pagubă propriu-zisă în patrimoniul recurentului, procesul verbal de control a stabilit sume în sarcina recurentului și nu a creat un raport juridic concret cu intimata SC C. SA Tulcea, iar suma stabilită prin procesul verbal de control a devenit o pagubă doar la momentul achitării acestui debit.

Intimata pârâtă SC C. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate a constatat că prezentul recurs este fondat în limitele și pentru rațiunile ce urmează:

Potrivit art. 304 alin. 1 pct. 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs invocat recurenta a susținut respingerea nelegală a cererii de acordare termen fiind astfel lipsit de apărare și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la acel moment nu exista o pagubă propriu-zisă în patrimoniul recurentului, procesul verbal de control a stabilit sume în sarcina recurentului și nu a creat un raport juridic concret cu intimata SC C. SA Tulcea, iar suma stabilită prin procesul verbal de control a devenit o pagubă doar la momentul achitării acestui debit.

Susținerea recurentei referitoare la lipsa de apărare datorată respingerii cererii de amânare nu va fi reținută având în vedere faptul că așa cum corect a reținut instanța de apel, partea a mai beneficiat de acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, iar potrivit dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. partea poate beneficia de un singur termen pentru lipsă de apărare.

Cât privește aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. 1 din  Decretul nr. 167/ 1958 se constată următoarele:

Prescripția extinctivă este sancțiunea care constă în stingerea dreptului material la acțiune pentru neexercitarea lui în termenul prescris de lege, iar  rațiunea ei este aceea de a menține o ordine de drept deja  stabilită, în condițiile lipsei de diligență a creditorului.

Instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune fără a avea în vedere dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune.

Este adevărat că regula generală cuprinsă în art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este aceea că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, însă dreptul la acțiune se naște în mod diferit în raport de natura drepturilor sau a actelor ori a faptelor care le generează.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, extracontractuală sau contractuală, după caz și în cazurile asimilate, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Este adevărat că textul, în speță art. 8 din Decretul nr. 167/1958, nu distinge între natura sau obiectul „faptei ilicite” – încălcarea unei obligații contractuale ori extracontractuale – însă atât în doctrină cât și în jurisprudență s-a opinat că acesta este aplicabil dreptului la acțiune în repararea oricărui prejudiciu, indiferent dacă s-a produs în executarea sau neexecutarea unei obligații contractuale ori în afara oricărui raport contractual.

Înalta Curte apreciază că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 8 octombrie 2009 când prin decizia nr. 4150 a I.C.C.J., Secția contencios administrativ și fiscal a fost soluționată irevocabil contestația împotriva deciziei nr. 76 din 3 octombrie 2006 a Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prin care s-au constatat plățile nelegale, moment la care reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei, fiind aplicabile astfel dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, se reține că în luna august 2009 urmare controlului efectuat de Curtea de Conturi s-a stabilit că Primăria M. a efectuat cheltuieli nelegale în sumă de 159.074 lei prin plăți nelegale către antreprenor de unde rezultă că și de aici ar fi potrivit să înceapă curgerea termenului de 3 ani de prescripție înăuntrul căruia s-ar putea introduce acțiune în pretenții, de recuperare a sumei  plătite nelegal către pârâtă.

În concluzie, se constată că acțiunea reclamantului a fost introdusă la Tribunalul Tulcea la data de 9 octombrie 2009 (data poștei), înregistrată la Tribunal la 13 octombrie 2009 și chiar dacă s-ar lua în calcul data rămânerii irevocabile a sentinței civile 2315/27.09.2007, când s-a respins contestația Consiliului Local M., respectiv data de 08.10.2009, ori a raportului de audit din 20 august 2009 al Curții de Conturi, este evident că la data de 9 octombrie 2009 nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune în condițiile în care până la momentele arătate nu s-a cunoscut definitiv că reclamantul a efectuat plăți nelegale către antreprenor.

În consecință, reținând că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența textelor legale referitoare la prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul declarat în cauză a fost admis. Constatând că acțiunea reclamantei a fost introdusă în termenul legal, nefiind prescris dreptul la acțiune al acesteia, decizia recurată a fost modificată în sensul respingerii apelului declarat în cauză, cu menținerea sentinței de fond.