ÎCCJ, decizie (scj.ro #87097)

Actio de in rem verso. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index alfabetic: actio de in rem verso

-termen prescripție

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 8

Termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

În cazul în care partea prejudiciată, deși a cunoscut la data plății care este patrimoniul care sporește în acest fel și pe cel care beneficiază de acest spor, a înțeles să uzeze de un alt mijloc juridic pentru repararea pagubei, respectiv de acțiunea în anularea unui contract de împrumut, în cadrul căreia tindea la redobândirea prestației ca efect al nulității și al principiului restitutio in integrum, este evident că dreptul la acțiune într-o actio de in rem verso s-a născut pentru aceasta abia la momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil că nu are la îndemână acțiunea în pretenții subsecventă anulării contractului de împrumut și că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, în acest caz special dobândind prevalență dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2244 din 13 iunie 2014

Notă

: * Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată la nr. xx175/3/2012 la 7 mai 2012 pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, reclamanta M.M. i-a chemat în judecată pe pârâții M.A., M.I., I.M., P.M. și P.F. și a solicitat ca pârâții să fie obligați la restituirea sumei de 150.000 Euro, în echivalent în lei la data executării, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, plus dobânda legală începând cu 20 iunie 2007 și până la data executării sentinței. A solicitat ca pârâții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru și onorariu de avocat, ca și la restituirea sumei de 7.500 lei reprezentând taxa de autentificare a contractului de împrumut, achitată de reclamantă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că împreună cu N.C. și N.D. a încheiat cu SC P.I.E. SRL un antecontract de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafață de 4.711 mp, cu număr cadastral 3583, înscris în cartea funciară nr. 5259 a Orașului Otopeni, precum și terenul în suprafață de 5.760 mp, cu număr cadastral 3585, înscris în cartea funciară nr. 5257 a Orașului Otopeni, ambele terenuri fiind dobândite prin reconstituirea dreptului de proprietate.

A arătat reclamanta că la data autentificării antecontractului a primit cu titlu de arvună  sumele de 23.674 lei și de 28.975 lei, că data perfectării contractului în formă autentică a fost stabilită la 18 iunie 2007 și că ulterior i-a fost refuzată eliberarea certificatului fiscal, cu explicația că pârâții au notat interdicția de vânzare.

În acest context, a arătat reclamanta, fiind presată de termenul stabilit pentru perfectarea contractului și la solicitarea pârâților, a încheiat cu aceștia un contract de împrumut la 19 iunie 2007, în care s-a prevăzut că pârâții i-au împrumutat reclamantei 445.500 euro, că împrumutul s-a încheiat în conformitate cu dispozițiile art. 1576 și urm. C. civ., că scadența împrumutului este la 2 iulie 2007 și că, în caz de depășire a scadenței, se percep penalități de 1% pe zi de întârziere.

A arătat reclamanta și că prin o.p. nr. 3 din 20 iunie 2007 a virat în contul pârâtului M.I. suma de 483.225 lei (echivalent a 150.000 euro) cu titlu de plată pentru împrumut, sumă pe care nu o datora și cu care patrimoniul său s-a micșorat, corelativ cu îmbogățirea fără just temei a pârâților.

A susținut că nu are un alt mijloc juridic, cu excepția acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără just temei, pentru recuperarea pierderii suferite, având în vedere că cererea sa de repunere în situația anterioară, urmare a constatării nulității contractului de împrumut, a fost respinsă prin hotărâre a Curții de Apel București.

Cererea a fost întemeiată în drept pe principiul îmbogățirii fără just temei, pe dispozițiile art. 992, 993, 1092, 1198, 1588 și 966 din Codul civil de la 1864, ca și pe dispozițiile art. 112 și urm., pe dispozițiile art. 242 și 274 din Codul de procedură civilă de la 1865.

La 5 octombrie 2012 pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nelegalei timbrări și excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând, pe fond, că nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru formularea unei

actio de in rem

verso

.

Excepția nelegalei timbrări nu a mai fost susținută.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 05.07.2013, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins acțiunea ca prescrisă și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâților 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că notificările depuse de reclamanta pentru a dovedi întreruperea cursului prescripției nu au efectul pretins de reclamantă, întrucât nu se încadrează în ipotezele prevăzute limitativ de art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958.

A apreciat instanța de fond că nici judecata din dosarul nr. xx42/94/2007, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, nu are efect întreruptiv al cursului prescripției, având în vedere soluția pronunțată.

Privitor la cererea având ca obiect restituirea cheltuielilor de autentificare a contractului de împrumut și cea privind cheltuielile de judecată, tribunalul a apreciat că sunt incidente  aceleași considerente, că a intervenit prescripția și că nu există nicio cauză cu efect întreruptiv.

În legătură cu cheltuielile de judecată solicitate de pârâți, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a redus onorariul avocațial la suma de 1.000 lei, apreciind că suma pretinsă de pârâți este prea mare.

Prin decizia civilă nr. 163 A din 22 octombrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul reclamantei, a anulat  sentința pronunțată de instanța de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că temeiul juridic indicat de reclamantă a fost îmbogățirea fără justă cauză, respectiv plata nedatorată, că, potrivit art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, pentru determinarea momentului în care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în îmbogățire fără justă cauză se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 8 alin. (1) din același act normativ și că în doctrină se arată că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire, doctrina extinzând regula și la acțiunea întemeiată pe plata nedatorată.

A reținut instanța de apel că art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește regula potrivit cu care termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la momentul la care se naște dreptul la acțiune, neputându-se deduce, pe baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că momentul curgerii termenului de prescripție ar fi anterior celui la care s-a născut dreptul la acțiune.

Cu raportare la speță, instanța de apel a subliniat că părțile se află în controversă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, intimații-pârâți susținând că acesta este data plății – 20 iunie 2007, iar apelanta-reclamantă susținând că acesta este data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului de împrumut.

A apreciat instanța de apel că este corectă susținerea apelantei-reclamante, întrucât cauza acțiunii nu o reprezintă exclusiv temeiul juridic indicat de parte, ci situația de fapt calificată juridic, fiind dincolo de îndoială că apelanta-reclamantă și-a întemeiat pretențiile pe situația creată prin anularea contractului de împrumut.

În acest context, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 19 aprilie 2010 și nu era împlinit la data depunerii la oficiul poștal a cererii de chemare în judecată – 2 mai 2012, situație în care a apreciat că se impune admiterea apelului, anularea sentinței apelantei și, conform solicitării exprese din apel, trimiterea cauzei spre  rejudecare în conformitate cu  dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs motivat pârâții, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 18 decembrie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și s-a susținut că hotărârea instanței de prim control judiciar este dată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel reținând în mod greșit că termenul de prescripție nu curge de la plata sumei a cărei restituire se solicită, ci de la data pronunțării deciziei civile nr. 274 A din 19 aprilie 2010, prin care s-a dispus anularea contractului de împrumut încheiat de părți.

Au arătat recurenții-pârâți că instanța de apel a apreciat în mod greșit că există identitate deplină între acțiunea de față și cea în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract nul, în condițiile în care intimata-reclamantă arată în acțiunea formulată că înțelege să solicite restituirea sumei de bani nu ca o consecință a anulării contractului de  împrumut, ci în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, menționând expres că se află în situația inexistenței unui alt mijloc pentru recuperarea  pierderii suferite.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă a susținut că în speță cauza juridică a acțiunii promovate o reprezintă faptul juridic licit, iar termenul de prescripție a început să curgă de la data când intimata-reclamantă a cunoscut acest fapt juridic ce a cauzat micșorarea patrimoniului său, respectiv data transferului bancar-20 iunie 2007.

La 5 mai 2014 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepția de nulitate a recursului, cu motivarea că nu au fost precizate motivele de nelegalitate, indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispozițiile art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind făcută pur formal.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea de esență că hotărârea recurată este legală și temeinică, instanța de apel interpretând corect actul juridic dedus judecății și pronunțând o hotărâre care se sprijină pe argumente privind cauza demersului judiciar.

La termenul din 13 iunie 2014, găsind întemeiată susținerea făcută de recurenții-pârâți în notele de ședință depuse la 24 ianuarie 2014, Înalta Curte a constatat că intimatul-pârât M.M. a fost conceptat din eroare și a dispus înlăturarea acestuia din citativ.

Deliberând cu prioritate, în condițiile art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 C. proc. civ., asupra excepției nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă și întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că această excepție este neîntemeiată și a respins-o, având în vedere că toate criticile dezvoltate fac posibilă încadrarea lor în textul de lege invocat, respectiv greșita aplicare și încălcarea dispozițiilor art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În plus, față de temeiurile juridice expres invocate de recurenții-pârâți, Înalta Curte, a apreciat că aceștia critică și nesocotirea de către instanța de apel a cauzei acțiunii, astfel cum a fost anume precizată de intimata-reclamantă, ceea ce conduce la concluzia că se poate vorbi și despre încălcarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii, respectiv despre încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut tot de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat, față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, instanța supremă l-a apreciat ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar se cuvine subliniat faptul că instanța de apel a apreciat în mod just asupra cauzei cererii introductive de instanță și, contrar a ceea ce afirmă recurenții-pârâți, a reținut în mod judicios că intimata-reclamantă și-a întemeiat acțiunea „pe îmbogățirea fără just temei/plata nedatorată”.

În aceeași ordine de idei, în mod judicios a reținut instanța de apel că situația juridică la care s-a raportat intimata-reclamantă ca premisă a acțiunii sale este „acea situație creată prin anularea contractului de împrumut prin decizia civilă nr. 274 A din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel București”.

Din același punct de vedere, instanța supremă apreciază că instanța de apel nu a ignorat, ci s-a raportat în mod riguros la tipul și la cauza acțiunii, ceea ce infirmă critica privitoare la nesocotirea limitelor învestirii și a principiului disponibilității și face ca în cauză să nu subziste motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În aceste condiții, rămâne a analiza în ce măsură instanța de apel, statuând just asupra naturii acțiunii și asupra cauzei acesteia, a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, altfel spus dacă a aplicat corect dispozițiile art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, aspect ce formează obiectul criticii în recurs.

Instanța de apel, stabilind că instanțele au fost învestite cu o

actio de in rem verso

, reține în mod corect că în privința acestui tip de acțiune termenul de prescripție începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel  care a beneficiat de această mărire.

A reținut instanța de apel, în mod de asemenea judicios, că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilesc cu titlu de principiu că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune și că, din examinarea coroborată a art. 8 și a art. 7 alin. (1) din actul normativ precitat, nu s-ar putea deduce că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ar putea fi anterior celui la care s-a născut dreptul la acțiune.

Acest raționament al instanței de prim control judiciar nu a fost criticat de recurenții-pârâți și este pe deplin justificat în speța de față, pentru următoarele considerente care vin în completarea celor expuse în decizia recurată:

Deși instanța de apel nu a arătat

in terminis

,

actio de in rem verso

este un tip de acțiune marcată de ceea ce o doctrină și o jurisprudență constante și unanime au numit caracter subsidiar. Consecința directă al acestui specific al acțiunii o constituie faptul că ea poate fi promovată în lipsa oricărui alt mijloc juridic pentru repararea pagubei.

Revenind la speță, se constată că intimata-reclamantă, deși a cunoscut la data plății care este patrimoniul care sporește în acest fel și pe cel care beneficiază de acest spor, a înțeles să uzeze de un alt mijloc juridic pentru repararea pagubei, respectiv de acțiunea în anularea contractului de împrumut, în cadrul căreia tindea la redobândirea prestației ca efect al nulității și al principiului

restitutio in integrum

.

Este dincolo de orice îndoială că dreptul la acțiune în prezenta

actio de in rem verso

s-a născut pentru intimata-reclamantă abia la momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil că nu are la îndemână acțiunea în pretenții subsecventă anulării contractului de împrumut și că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

În această ordine de idei, instanța supremă a apreciat că instanța de apel, reținând corect că premisa acțiunii de față o constituie hotărârea prin care intimatei-reclamante i s-a respins acțiunea în restituirea prețului, deși s-a admis cererea de anulare a contractului de împrumut, a acordat prevalență dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și regulii potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

Apreciind, așadar, că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au fost corect aplicate raportat la succesiunea acțiunilor formulate de intimata-reclamantă, instanța supremă a reținut că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și a respins recursul ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.