ÎCCJ, decizie (scj.ro #178577)

Contract de asociere în participațiune. Prejudiciu cauzat prin pagube succesive. Acțiune în despăgubiri. Momentul de la care curge termenul de prescripție

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

contract de asociere în participațiune

obligația de a da/de a face

pagube succesive

excepția prescripției dreptului material la acțiune

C. proc. civ., art. 453 alin. (2), art. 455, art. 461 alin. (2),

art. 466 alin. (2), art. 478 alin. (1), (3)

Decretul nr. 167/1958, art. 8

C. civ. din 1864, art. 1020-1021

Creditorul unor obligații contractuale de a face sau de a da este în măsură, în principiu, să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea la data când obligațiile au devenit exigibile și debitorul trebuia, astfel, să le execute. Nașterea dreptului la acțiune se produce în momentul când titularul dreptului subiectiv nu primește satisfacția la care este îndreptățit pentru că, până la acel moment, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acțiune.

Astfel, în condițiile în care, prin acțiunea în răspundere contractuală formulată, s-a solicitat desdăunarea pentru pagube succesive, iar aceste pagube, la data încălcării dreptului subiectiv, erau doar viitoare sau eventuale, în mod corect a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție al acțiunii în reparație începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv (sau trebuia să cunoască) realizarea fiecărei eventualități.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201 din 18 mai 2021

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/1285/2019, la data de 11 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantele societăți A. S.R.L. Cluj-Napoca și B. S.R.L. Cluj-Napoca au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.198.976 lei, cu titlu de daune interese de la data de 23 aprilie 2008 și până la data plății efective.

În esență, au invocat răspunderea civilă contractuală a pârâtei, solicitând acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de asociere în participațiune nr. 47 din 23 aprilie 2008 anume acela de a-i vinde reclamantei A. SRL construcțiile existente pe terenul situat în Cluj-Napoca, B-dul X, f. n. și de a-i constitui un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 7.637 m.p.

Prin sentința civilă nr. 1435 din 10 septembrie 2019, s-a luat act de renunțarea reclamantei B. S.R.L. Cluj-Napoca la judecata cererii de chemare în judecată.

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, s-a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. Cluj-Napoca.

A fost obligată reclamanta B. să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocat.

De asemenea, și reclamanta A. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli judecată, constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel cele două reclamante, înregistrat la data de 23 iunie 2020 pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 553 din 12 noiembrie 2020 a fost respins, ca nefondat, apelul, fiind obligată reclamanta B. SRL la plata sumei de 1000 lei și apelanta-reclamantă A. SRL la plata sumei de 9000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. și B. SRL, înregistrat la data de 22 ianuarie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenta B. SRL a susținut că soluția instanței de apel, de respingere a criticilor formulate în ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de judecătorul fondului părții adverse, încalcă prevederile art. 455 și art. 453 alin. 2 C. proc. civ. Critica a fost subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a arătat că instanța de prim control judiciar a pornit de la o premisă greșită, anume aceea că această parte fusese obligată, în etapa fondului, la plata sumei de 1.000 lei, în condițiile în care suma pusă în sarcina sa era de 10.000 lei.

Or, onorariul solicitat de pârâtă, de la ambele reclamante, a vizat apărări identice. Apărarea suplimentară, formulată în raport de această reclamantă, a constat doar în invocarea unei excepții de lipsă a calității procesuale, excepție care, urmare renunțării la judecată, nu a mai fost analizată. Apreciază recurenta că sunt eronate considerentele instanței de apel, potrivit cărora anvergura activității prestate de avocat trebuie raportată la momentul angajării în dosar, iar nu în raport cu activitatea efectiv prestată de acesta.

În sfârșit, recurenta impută instanței de apel că nu a făcut aplicarea art. 451 alin. 2 C. proc. civ., precum și înlăturarea apărărilor relative la incidența O.U.G. nr. 26/2012, act normativ care nu ar fi permis părții adverse să angajeze avocat.

În ce o privește pe recurenta A. S.R.L., aceasta a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. 1 și alin. 3 C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reținut că această apelantă ar fi extins cadrul procesual, în sensul că ar fi făcut referire, în justificarea pretențiilor, și la acea faptă ilicită constând în nefinalizarea operațiunii de compensare dintre părți, conform contractului de asociere. Instanța de apel a reținut, din această perspectivă, încălcarea prevederilor art. 478 alin. 1 și 3 C. proc. civ.

Or, aceste aspecte noi au fost relevate de apelantă prin intermediul notelor scrise, prin care a descris evoluția raporturilor contractuale dintre părți, la solicitarea instanței de apel. Așadar, conformându-se dispoziției instanței, nu se poate considera că apelata a urmărit să extindă cadrul procesual direct în apel.

Aceeași recurentă a susținut nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 461 alin. 2 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut că instanța de apel nu doar a completat considerentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției de respingere a acțiunii în despăgubiri, ca prescrisă, ci a și înlocuit o parte din considerentele decizorii. În acest sens, instanța de apel a constatat că pentru beneficiul nerealizat ce se cere a fi acoperit, termenul curge diferit, la finele fiecărui an, pentru anul precedent. A mai reținut că termenul de prescripție nu începe să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/117/2009 (24.09.2009), întrucât acțiunea nu echivalează cu un act de punere în întârziere.

Întrucât instanța de apel a înlocuit o mare parte din considerentele hotărârii primei instanțe, apreciază recurenta că soluția corectă procedurală ar fi fost de admitere a apelului, de schimbare a considerentelor primei instanțe și de menținere a hotărârii, cu noile considerente.

Un alt motiv de recurs invocat de A. S.R.L. este cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., aceasta arătând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, soluția instanței de apel este fundamentată atât pe propriile considerente, cât și pe cele reținute de prima instanță. Întrucât nu le-a înlăturat pe acestea din urmă există contradicție, prin urmare, între considerentele aceleiași hotărâri (din apel).

A susținut recurenta că prima instanță consideră că termenul de prescripție începe să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/117/2009, respectiv de la data de 24 septembrie 2009. Pe de altă parte, instanța de prim control judiciar, fără a înlătura considerentele primei instanțe, a reținut că termenul de prescripție curge diferit pentru fiecare an în parte, de la sfârșitul fiecăruia, când s-a cunoscut cifra de afaceri realizată efectiv de societatea pretins prejudiciată.

Ca atare, fiind vorba de termene ce se exclud reciproc, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

În fine, recurenta a invocat încălcarea normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, precum și a prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ. de la 1864, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Deși nu a invocat, în mod explicit, încălcarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea pagubei cauzate prin neîndeplinirea obligației pârâtei-intimate de a-i transfera dreptul de proprietate asupra unei construcții nu putea curge anterior datei de 11 februarie 2016, data soluționării irevocabile a dosarului nr. x/117/2009. Doar după ce drepturile recurentei au fost consolidate printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, aceasta a putut să își intabuleze dreptul de proprietate asupra clădirii și dreptul de superficie asupra terenului. Ca atare, anterior acestei date reclamanta nu putea să aibă certitudinea nașterii drepturilor sale și nu putea să realizeze din punct de vedere obiectiv, dacă a suferit sau nu o pagubă ca urmare a împiedicării exploatării bunului în această calitate, de titular al dreptului de superficie.

Dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, s-ar ajunge la situația inechitabilă ca o persoană să fie pusă în situația de a formula o acțiune în justiție înainte de a avea deja în patrimoniu un drept născut, lezat de fapta ilicită a altei persoane.

Cât privește încălcarea art. 1020 - 1021 C. civ., recurenta a susținut că, chiar dacă s-ar aprecia că a dobândit, în anul 2008, un drept de superficie deplin, acest drept a fost afectat de o condiție rezolutorie până la data de 11 februarie 2016, când s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că A. S.R.L. și-a îndeplinit toate obligațiile asumate. Așadar, doar după consolidarea drepturilor ce izvorau din contractul de asociere în participațiune, au devenit cunoscute și elementele pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

În consecință, s-a solicitat casarea deciziei pronunțate în apel și a sentinței Tribunalului Specializat Cluj și trimiterea cauzei primei instanțe, spre o nouă judecată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. A susținut că majoritatea criticilor formulate prin cererea de recurs sunt, în realitate, de netemeinicie. Nici susținerile ce pot fi subscrise vreunui motiv de nelegalitate nu pot fi primite, întrucât instanța de apel nu a făcut altceva decât să complinească motivarea primei instanțe, reținând că, de vreme ce despăgubirile solicitate vizează perioada 2008 - 2015, termenul de prescripție curge pentru fiecare an în parte.

A mai arătat, în esență, că dreptul la dezdăunare se naște de la data scadenței obligației neexecutate de către cealaltă parte contractantă și nu de la data validării contractului de către instanță.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se va arăta în continuare:

Criticile relative la încălcarea și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 478 alin. 1 și 3 C. proc. civ. au fost subsumate de recurenta A. S.R.L. motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Însă, fiind în discuție o pretinsă încălcare a regulilor de procedură, susținerile vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ..

Textele de lege pretins încălcate consacră principiul potrivit căruia prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe (

tantum devolutum quantum judicatum

), al inadmisibilității modificării elementelor esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în primă instanță. Însă, prin critica formulată, recurenta nu impută instanței de prim control judiciar încălcarea acestor norme de procedură, ci faptul că s-ar fi pronunțat prin considerentele deciziei atacate, asupra unor susțineri din apel care, în realitate, nu ar fi fost formulate de titularul căii de atac. Concret, susține că nu a extins cadrul procesual direct în apel, prin invocarea unei fapte ilicite constând în nefinalizarea operațiunilor de compensare, ci s-a conformat doar dispoziției instanței, de a descrie evoluția raporturilor contractuale dintre părți, prin intermediul notelor scrise depuse la dosar. Așadar, dacă această situație ar fi fost reală, decizia atacată ar fi putut fi criticată din perspectiva întemeierii soluției, în parte, pe motive străine de cele invocate prin cererea de apel, iar nu sub aspectul pretinsei încălcări a prevederilor art. 478 alin. 1 și 3 C. proc. civ..

Or, modul în care și-a structurat recurenta susținerile din cererea de recurs nu permite decelarea interesului judiciar al părții în analizarea acestor critici.

De altfel, considerentul instanței de apel, potrivit căruia nu poate cenzura acele motive de apel ce tind la schimbarea cauzei juridice a acțiunii direct în calea de atac are suport în chiar conținutul respectivei cereri de apel (fila 7, paragraful 3, ce descrie modul de derulare a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca). Altfel spus, criticile formulate prin cererea de recurs nu permit nici detectarea folosului practic urmărit prin analiza lor și nici nu se întemeiază pe împrejurări reale.

Cât privește susținerile relative la încălcarea prevederilor art. 461 alin. 2 C. proc. civ., constată, în primul rând, că se impune încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În al doilea rând, reține că reclamantele au declarat calea de atac împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, în condițiile art. 461 alin. 1 C. proc. civ., iar nu numai împotriva considerentelor acesteia. În atare situație, câtă vreme apelul nu a vizat exclusiv considerentele, instanța de apel nu putea pronunța soluția prevăzută de art. 466 alin. 2 C. proc. civ. Constatând legalitatea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a menținut hotărârea de fond, chiar dacă a apreciat că se impune completarea considerentelor cu propriile aprecieri. Altfel spus, o cale de atac îndreptată împotriva dispozitivului unei hotărâri vizează, întotdeauna, și considerentele decizorii pe care acesta se fundamentează, ceea ce nu înseamnă că instanța de control judiciar, învestită în aceste limite, ar putea vreodată ca, menținând dispozitivul hotărârii atacate, să admită acea cale de atac, pentru unicul motiv că nu și-a însușit toate motivele de fapt și de drept reținute de prima instanță. De altfel, pe lângă faptul că recurenta critică decizia sub aspectul neadoptării unei soluții procedurale neprevăzute de lege, aceasta nu poate justifica nici interesul formulării acestui motiv de recurs.

Instanța constată nefondate și susținerile privind contrarietatea între considerentele deciziei atacate (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ). S-a arătat, în esență că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, atât pe baza propriilor considerente, cât și pe baza considerentelor primei instanțe. Întrucât nu le-a înlăturat pe acestea din urmă, iar instanța de prim control judiciar a propus o abordare diferită a soluționării excepției prescripției față de prima instanță, consideră că decizia este fundamentată pe considerente ce nu pot coexista.

Critica nu este fondată, întrucât decizia pronunțată în apel nu este fundamentată pe motive contradictorii. Judecătorul fondului a reținut, în esență, că a fost învestit de către reclamante cu o acțiune în despăgubiri, pentru neexecutarea, de către pârâtă, a unor obligații contractuale de a face sau de a da (de a încheia un contract de vânzare-cumpărare a unei construcții sau de a constitui un drept de folosință asupra unei suprafețe de teren, în vederea desfășurării de activități comerciale, activități reglementate printr-un contract de asociere în participațiune). Ca atare, dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzată prin faptul neexecutării unor obligații contractuale de această natură curge, potrivit instanței de fond, de la data când reclamantele au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde, moment care coincide, în principiu, cu data când obligațiile au devenit exigibile și debitorul nu le-a executat (data încălcării dreptului subiectiv).

Instanța de apel a validat acest raționament al judecătorului fondului. Ceea ce a adăugat instanța de apel este doar faptul că, pe calea acestei acțiuni în răspundere contractuală, se cere repararea prejudiciului constând în diminuarea cifrei de afaceri în perioada anilor 2008 - 2015, în raport cu veniturile obținute de aceeași societate în anii anteriori. Așadar, câtă vreme s-a solicitat acoperirea unor pagube succesive, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la data când creditorul obligației neexecutate era obligat să descopere fiecare prejudiciu succesiv (în cazul unei societăți cu personalitate juridică, la finele fiecărui an). Așadar, constată că argumentele instanței de apel nu contravin celor pe care judecătorul fondului și-a fundamentat soluția, ci doar completează raționamentul logico-juridic inițial.

Cât privește eventualitatea curgerii termenului de prescripție de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 719 din 17 aprilie 2015 a Curții de Apel Cluj, din considerentele deciziei atacate rezultă, în mod evident, că este vorba de o motivare subsidiară, menită să sprijine soluția doar în situația în care considerentele decizorii, principale, nu ar fi primite. Or, o motivare subsidiară nu poate fi apreciată, prin urmare, ca fiind în contradicție cu motivele de fapt și de drept ce fundamentează soluția.

Criticile relative la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ. de la 1864, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Este necontestat faptul că instanțele de fond au identificat corect norma juridică aplicabilă raportului juridic dedus judecății, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, unul de natură subiectivă și altul de natură obiectivă (de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea). Aceste momente se stabilesc de către instanțele devolutive, în funcție de împrejurările de fapt relevante, pe baza probatorului administrat. Ca atare, instanța de recurs se va limita, în prezentul demers doar la analiza criticilor ce pot fi subscrise unei cauze de nelegalitate.

În esență, constată că reclamantele au învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, solicitând repararea prejudiciului pretins cauzat prin neexecutarea unor obligații contractuale (de a face și de a da, respectiv de a vinde o construcție sau de a constitui un drept de folosință asupra unui teren). Litigiul de față a fost precedat de o judecată anterioară între aceleași părți, prin care creditoarea obligațiilor neexecutate a solicitat în instanță executarea convenției, obținând, în final, o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a construcției și prin care a fost obligată pârâta să instituie un drept de superficie asupra unei anumite suprafețe de teren. Recurenta A. S.R.L. a susținut că termenul de prescripție pentru promovarea prezentei acțiuni în despăgubiri începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în prima dispută a părților, când s-au consolidat și recunoscut irevocabil drepturile acesteia.

În acord cu soluția instanțelor de fond, apreciem că creditorul unor obligații contractuale de a face sau de a da este în măsură, în principiu, să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea la data când obligațiile au devenit exigibile și debitorul trebuia, astfel, să le execute. Este evident că nașterea dreptului la acțiune se produce în momentul când titularul dreptului subiectiv nu primește satisfacția la care este îndreptățit pentru că, până la acel moment, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acțiune. Or, dreptul subiectiv, de creanță, al reclamantei a fost încălcat când obligațiile contractuale ale pârâtei au devenit exigibile, iar aceasta nu le-a executat. În condițiile în care, prin acțiunea de față, s-a solicitat desdăunarea pentru pagube succesive iar aceste pagube, la data încălcării dreptului subiectiv, erau doar viitoare sau eventuale, în mod corect a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție al acțiunii în reparație începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv (sau trebuia să cunoască) realizarea fiecărei eventualități.

Susținerile recurentei în sensul că, anterior datei de 11 februarie 2016, aceasta nu putea să aibă certitudinea nașterii dreptului său de proprietate asupra clădirii și nici a nașterii sau, cel puțin, a întinderii dreptului de folosință asupra terenului, astfel că, în mod obiectiv, nu putea să realizeze dacă a suferit o pagubă ca urmare a împiedicării exploatării bunului în calitate de titular al dreptului de superficie sunt străine de raportul juridic dedus judecății. Contrar acestor aserțiuni, prezenta acțiune în repararea prejudiciului se întemeiază pe încălcarea, de către partea adversă, a unui drept de creanță, izvorât din contract, iar nu pe pretinsa încălcare a unui drept real (dreptul de superficie). Așadar, nu se poate pretinde că, anterior soluționării dosarului nr. x/117/2009, drepturile invocate pentru a justifica paguba nici măcar nu erau născute, din moment ce dreptul lezat prin fapta ilicită este dreptul de creanță, născut în temeiul convenției, nu dreptul real ce făcea obiectul obligației de a da.

Așadar, este de prisos a mai analiza susținerile referitoare la încălcarea art. 1020 - 1021 C. civ. de la 1864, potrivit cărora dreptul de superficie dobândit prin convenție era afectat de o condiție rezolutorie, până la data de 11 februarie 2016. Așa cum s-a mai arătat, încălcarea unui drept de creanță este cauza prezentei acțiuni în despăgubiri, fapta ilicită imputată pârâtei nefiind încălcarea atributelor unui drept real (de superficie). Oricum, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția, numai în cazul drepturilor de creanță afectate de o condiție suspensivă, nu și în cazul celor afectate de o condiție rezolutorie.

Constată că sunt neîntemeiate și criticile formulate de recurenta B. S.R.L., relative la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 455 și art. 453 alin. 2 C. proc. civ.

Instanța de prim control judiciar, respingând motivele de apel ce vizau cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată această parte în etapa fondului, a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente. Astfel, renunțarea reclamantei la judecata cererii sale a intervenit nu doar după comunicarea cererii de chemare în judecată, ci după două termene de judecată în ședință publică, iar prevederile art. 406 alin. 3 C. proc. civ. permit în mod explicit obligarea reclamantului cu o atare conduită procesuală la plata cheltuielilor de judecată pe care partea adversă le-a efectuat. Cât privește inserarea, în considerente, a sumei de 1000 lei, în loc de 10.000 lei, aceasta reprezintă o simplă eroare materială, ce nu a fost de natură să afecteze raționamentul logico-juridic pe care judecătorii din apel și-au fundamentat soluția.

Nu poate reprezenta o încălcare a prevederilor art. 453 alin. 2 și art. 455 C. proc. civ., împrejurarea că reclamantele au fost obligate, în mod egal, la plata cheltuielilor de judecată, din moment ce textul de lege permite o atare distribuire a spezelor judecății între părțile cu aceeași poziție procesuală. În mod corect a apreciat instanța de apel că cele două principii ce guvernează materia lichidării cheltuielilor de judecată (culpa procesuală și acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) conduc la această soluție din moment ce ambele reclamante, promovând o acțiune ce, în final, a fost respinsă, au fost deopotrivă în culpa procesuală.

Celelalte aspecte invocate, inclusiv referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat și la incidența art. 451 alin. 2 C. proc. civ. sunt de netemeinicie și nu de nelegalitate și, prin urmare, nu pot face obiectul prezentei căi de atac, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită cu un recurs în interesul legii (Decizia nr. 3/2020). În sfârșit, constată că este lipsită de interes invocarea încălcării prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, din moment ce acest act normativ nu interzice autorităților și instituțiilor publice achiziționarea de servicii juridice de asistență și reprezentare, ci le permite acestor entități angajarea unor astfel de servicii, în condiții „temeinic justificate”. Or, existența unor situații „temeinic justificate” nu se analizează de instanță, ci de către instituțiile abilitate și cu procedura prevăzută de acest act normativ (art. I alin. 2 și 3 din O.U.G. nr. 26/2012).

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Văzând și prevederile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a obligat recurentele, părți care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, constând în onorariu avocat.

Însă, potrivit art. 451 alin. 2 C. proc. civ., instanța a apreciat că, în raport de complexitatea cauzei și activitatea concretă desfășurată de avocatul intimatei, se impune reducerea cuantumului onorariului avocațial, de la 10.000 lei la 6000 lei. Astfel, în etapa recursului s-a depus doar o întâmpinare, limitată, în ce privește conținutul apărărilor, la aspecte privind prescripția dreptului material la acțiune, iar la singurul termen de judecată acordat în ședință publică, intimata nu a fost reprezentată.

În ce privește modul de lichidare a cheltuielilor de judecată între cele două recurente, în condițiile art. 455 C. proc. civ., a constatat că apărările formulate de către intimată au vizat, cu precădere, recursul declarat de A. S.R.L. Din moment ce recursul celeilalte recurente a criticat doar soluția dată cheltuielilor de judecată din etapa fondului, este evident că miza litigiului pentru această parte a fost mai redusă și, prin apărarea sa, a provocat cheltuieli mai reduse. Așadar, cele două recurente vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată proporțional cu poziția și culpa lor procesuală.