Decizia nr. 1404/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — Antecontract de vânzare cumpărare. Înstrăinarea bunului promis spre vânzare prin act cu titlu oneros

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 2.04.2015, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună: obligarea pârâților la plata sumei de 106.000 euro, echivalent în lei la cursul de la data plății, reprezentând despăgubiri echivalente cu contravaloarea imobilului teren în suprafață de 2880 mp situat în loc. Florești înscris în TP 3253/2699/2005 în tarla x, parcela x; obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept s-au invocat dispozițiile art.1530 și următoarele Cod civil, art.451 și urm. Cod procedură civilă. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând a se constata tardivitatea promovării acțiunii introductive.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Cluj: Prin sentința civilă nr.397 din 22.09.2017, Tribunalul Cluj-Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții E. și D. prin întâmpinare. A admis, în parte, acțiunea civilă formulată de către reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții E. și D. și pe cale de consecință: A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 54.720 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri echivalente cu contravaloarea imobilului-teren în suprafață de 2880 mp, situat în Florești, înscris în TP 3253/2699/2005, tarla x, parcela x. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a acesteia. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 6.887 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentate de taxă de timbru și onorariu expert principal F. A compensat cheltuielile de judecată reprezentate de onorarii de avocat. Primul ciclu procesual

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C. și pârâții D. și E. Prin decizia civilă nr.43 A din 1.03.2018, Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr.397/2017 a Tribunalului Cluj. A admis apelul declarat de pârâții D. și E. împotriva sentinței civile nr.397/2017 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în tot în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții D. și E. prin întâmpinare; a respins, ca prescrisă, acțiunea civilă formulată de către reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., având ca obiect despăgubiri; a obligat intimații A., B. și C. să plătească apelanților D. și E. suma de 8.069,27 lei, cheltuieli de judecată la fond și în apel.

Decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei din apel, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs. Prin decizia nr.1570 din 2.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția a II a civilă a admis recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr.43/A/2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, a fost casată decizia atacată și cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj: Prin decizia nr.80/A din 17.06.2020, Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții D. și E., precum și de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr.397/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Secția I civilă, pârâții E. și D. au declarat recurs. Reclamanții A., B. și C. au declarat recurs incident împotriva aceleiași decizii. 6.1 . În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții - pârâți au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art.488 pct.6 și 8 Cod procedură civilă: Hotărârea recurată este nelegală în raport de modalitatea în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, fiind incidente dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 și 8 Cod procedură civilă, respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la această chestiune tranșată și a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art.3, 7 și 16 teza finală din Decretul nr.167/1958. Sub un prim aspect, susțin recurenții - pârâți că motivarea hotărârii este contradictorie cu privire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. În acest sens arată că, în totală contradicție cu ce s-a reținut în hotărâre privind incidența dispozițiilor Decretului nr.167/1958 și faptul că perfectarea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică a devenit imposibilă prin ieșirea bunului promis spre vânzare din patrimoniul promitenților-vânzători, instanța de apel a apreciat greșit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la care s-a respins acțiunea în prestație tabulară, respectiv 18.11.2014 (data pronunțării sentinței civile nr.12035 de către Judecătoria Cluj, în dosarul nr. x/211/2006), reținând că acesta este momentul la care reclamanții ar fi aflat, în mod cert, despre imposibilitatea executării în natură a obligației principale. Instanța de apel a omis faptul că atât art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, cât și vechiul Cod civil, edictau regula potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripția este stabilit în mod obiectiv, anume data nașterii dreptului la acțiune, iar, în speță, dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamanților s-a născut în momentul în care bunul promis spre vânzare a ieșit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), acesta fiind momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Învederează că, deși s-a reținut incidența legii vechi, în motivarea adusă, în mod contradictoriu, instanța se raportează la regulile cu caracter mixt instituite de art.2523 din noul Cod civil, care nu sunt aplicabile, situație în care aserțiunile cu privire la faptul că reclamanții au aflat despre imposibilitatea executării în natură a obligației principale prin hotărârea prin care le-a fost respinsă acțiunea în prestație tabulară sunt de neprimit în raport cu momentul în care începe să curgă termenul de prescripție. Mai susțin recurenții-pârâți că instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune cu încălcarea dispozițiilor art.3, 7 și 16 teza finală din Decretul nr.167/1958, omițând faptul că nu este întrerupt cursul prescripției extinctive dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel cum s-a întâmplat cu acțiunea reclamanților, prin care au solicitat validarea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la 7.03.1994 cu autorul pârâților. Arată că ar fi trebuit analizat momentul de la care începe să curgă dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamanților în raport de obiectul prezentei cereri, respectiv obligarea succesorilor promitentului-vânzător la executarea prin echivalent a obligației asumate prin antecontract, acesta fiind momentul la care bunul a ieșit din patrimoniul promitentului-vânzător (17.07.2006 - data încheierii contractului de vânzare cumpărare cu soții G., înscrierea în cartea funciară a noilor cumpărători realizându-se la 18.07.2006) și nu acela în care Judecătoria Cluj Napoca a respins acțiunea în prestație tabulară prin sentința nr.12035 din 18.11.2014. Menționează că termenul de la care curge dreptul la acțiunea în despăgubiri se raportează la momentul la care bunul a fost înscris în cartea funciară în patrimoniul unor cumpărători de bună credință, fiind data la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptul că bunul a ieșit din patrimoniul promitenților-vânzători. Susțin că reclamanții au cunoscut transferul dreptului de proprietate al terenului în discuție cel mai târziu la 28.09.2007, dată la care au notat în cartea funciară antecontractul de vânzare cumpărare. Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dispozițiile art.501 alin.1 și 3 Cod procedură civilă și nu a respectat îndrumările deciziei de casare nr.1570/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care era obligată să reevalueze, prin prisma celor statuate în hotărâre, intervenția prescripției dreptului material la acțiune și, în măsura în care va aprecia că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, să examineze pe fond cererea. Arată că statuările instanței de casare sunt în concordanță cu dispozițiile art.390 Cod procedură civilă și, contrar acestora, instanța de apel a unit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cererii și a tratat acest aspect ca orice alt motiv de apel și nu ca pe o excepție peremptorie, încălcând astfel atât dispozițiile deciziei de casare, cât și ale art.6 paragraf 1 din CEDO și creând astfel suspiciunea rezonabilă că a existat o prejudecată cu privire la respingerea excepției. Învederează că respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune nu se regăsește în dispozitivul hotărârii, ci doar în considerente au fost reținute motivele pentru care dreptul la acțiune al reclamanților nu a fost prescris. De asemenea, se mai susține că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art.1073-1075 Cod civil (de la 1864), apreciindu-se greșit că reclamanții au îndeplinit condițiile pentru executarea obligațiilor prin echivalent. Sub un prim aspect, se arată că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor vechiului Cod civil și, astfel, trebuia să aibă în vedere că daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce constituie o consecință directă și necesară provocată de neexecutarea obligației, conform art.1074 Cod civil, precum și că daunele interese trebuie să fie previzibile pentru debitor, deoarece acesta nu răspunde pentru daunele imprevizibile. Susțin, în raport de dispozițiile legale invocate, că eventuala indemnizație ce s-ar cuveni creditorilor, care să înlocuiască valoarea ce a micșorat activul acestora, se raportează la suma de 700.000 ROL, ce urmează a fi indexată cu rata inflației. Arată pârâții că reclamanții nu au dovedit îndeplinirea condițiilor pentru a fi angajată răspunderea promitenților-vânzători, în condițiile art.1075 Cod civil, și învederează că au acționat cu bună credință, deși au înstrăinat terenul cu privire la care reclamanții își raportează pretențiile, întrucât, în momentul înstrăinării, reclamanții nu au emis pretenții cu privire la terenul înscris în TP 3253/2699/2005, inclus în tarlaua x, parcela x, aceștia precizând acțiunea cu privire la acest teren doar la 30.09.2014, în dosarul nr. x/211/2006. Mai arată că bunul nu a fost niciodată în patrimoniul autorului lor, promitentul-vânzător H., întrucât acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după defuncta J., căreia i-a aparținut bunul, ci recurenții au făcut demersuri în acest sens, în temeiul Legii nr.1/2000. Susțin că nu există temei de drept care să justifice o indemnizație egală cu valoarea de circulație a bunului deoarece această valoare nu s-a regăsit în patrimoniul creditorilor, iar, în speță, riscurile imposibilității de executare a promisiunii de vânzare cumpărare trebuie suportate exclusiv de către creditori, întrucât aceștia și-au precizat acțiunea cu privire la terenul ce face obiectul antecontractului la mult timp după ce terenul a ieșit din proprietatea promitenților-vânzători. Recurenții-pârâți precizează că nu există faptă ilicită, iar motivarea deciziei sub acest aspect este contradictorie întrucât sunt indicate corect elementele ce atrag obligația de dezdăunare din perspectiva art.1073-1075 vechiul Cod civil, însă se reține că fapta ilicită constă în imposibilitatea de executare de către debitorii pârâți a obligației de a transmite dreptul de proprietate în favoarea reclamanților. Susțin că această imposibilitate de executare nu este, prin ea însăși, un fapt ilicit, neputând fi asociată ideii de vinovăție, de neglijență sau imprudență întrucât în momentul înstrăinării terenului nu exista o cerere de validare a antecontractului, acțiunea în prestație tabulară fiind demarată de reclamanți cu privire la cu totul alt teren decât cel în discuție, cuprins în alt titlu de proprietate, reclamanții fiind în culpă din acest motiv. Instanța de apel a reținut greșit că antecontractul de vânzare cumpărare a fost analizat prin sentința nr.9412 din 14.07.2010 a Judecătoriei Cluj Napoca, întrucât în acel dosar a fost analizat doar consimțământul părților, nu și prețul, ca element esențial al oricărui contract de vânzare cumpărare. Arată că în sentința menționată instanța a reținut, în mod explicit, că nu a fost sesizată cu un capăt de cerere pentru verificarea prețului și, potrivit principiului disponibilității, a verificat doar existența consimțământului promitentului vânzător. Menționează recurenții pârâți că, în acest context, instanța de apel trebuia să analizeze dacă dreptul de creanță al reclamanților se naște dintr-un act valid sub aspectul prețului. Aprecierea instanței de apel potrivit căreia pârâții nu au formulat cerere reconvențională prin care să invoce prețul nereal și neserios din antecontractul de vânzare cumpărare, după cum nu au invocat pe cale reconvențională nici cauza ilicită și imorală a aceluiași act, este greșită și consideră că apărările cu privire la prețul derizoriu puteau fi formulate prin întâmpinare, raportat la verificarea dacă și în ce măsură sunt îndeplinite cerințele art.1073-1075 din vechiul Cod civil pentru antrenarea răspunderii prin echivalent. Susțin că, în speță, prețul este derizoriu prin raportare la prețul pieței, contrar dispozițiilor art.1303 din vechiul Cod civil, și nu rezultă că s-ar fi plătit efectiv. De asemenea, apreciază că este greșit raționamentul instanței de apel potrivit căruia reclamanții nu au fost prejudiciați doar prin pierderea sumei de 700.000 ROL, ci cu pierderea însuși a dreptului de proprietate. În acest sens, arată că izvorul pretențiilor îl constituie antecontractul din 7.03.1994, act plasat în sfera obligației de a face (de a încheia în viitor un contract de vânzare cumpărare) și nu a obligației de a da (de a transfera dreptul de proprietate), iar potrivit art.1075 din vechiul Cod civil, reclamanții ar putea primi despăgubiri egale cu valoarea sumei ce a ieșit din patrimoniul acestora, creanța putând fi cel mult indexată cu rata inflației. Învederează că este greșită raportarea valorii despăgubirilor la contravaloarea terenului întrucât terenul nu a fost niciodată în proprietatea reclamanților și susțin că, în raport de prețul terenurilor similare situate în localitatea Florești, înstrăinate în perioade apropiate momentului introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea terenului ar putea fi de cel mult 28.800 euro, fiind necesar a fi avută în vedere și topografia terenului care contribuie la stabilirea valorii de piață. 6.2. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții - reclamanți au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art.488 pct.5, 6 și 8 Cod procedură civilă: Instanța de apel i-a privat pe reclamanți de dreptul legal și procedural de a-și dovedi pretențiile, fiind încălcat dreptul acestora la un proces echitabil, prin respingerea cererii de a efectua o nouă expertiză în apel. Consideră că motivarea respingerii acestei măsuri potrivit căreia, prin încheierea din 9.06.2017, instanța de fond a respins cererea reclamanților de efectuare a unei contraexpertize, iar aceștia nu au declarat apel, în mod expres, asupra acestei încheieri, este în contradicție cu dispozițiile art.466 alin.4 Cod procedură civilă, prin raportare la art.235 din același act normativ, precum și cu art.477 alin.1 Cod procedură civilă, deoarece această încheiere nu este interlocutorie și nu intră sub incidența art.234 alin.2 Cod procedură civilă. Mai arată că hotărârea încalcă dispozițiile art.479 alin.2 Cod procedură civilă având în vedere că proba a fost propusă în apel cu respectarea art.478 din același act normativ și nesocotește Decizia RIL nr.9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de apel a apreciat greșit că proba nu este utilă soluționării apelurilor întrucât unicul motiv al apelului reclamanților a fost cuantumul despăgubirilor stabilite prin expertiza efectuată la fondul cauzei, iar decizia de casare nr.1570/2019 îndruma instanța ca, în măsura în care se va reține că acțiunea nu este prescrisă, să procedeze la o soluționare pe fond efectivă și nu doar formală, astfel cum a procedat instanța de rejudecare, fiind încălcate dispozițiile art.501 alin.3 Cod procedură civilă. De asemenea, se mai critică faptul că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat soluția de respingere a apelului și în raport de susținerea reclamanților de a stabili ca valoare de circulație valoarea minimă din grila notarială.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată, reclamanții A., B. și C. au solicitat respingerea recursului formulat de pârâții E. și D., ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată, pârâții E. și D. au susținut că recursul incident va putea fi analizat doar dacă are loc o judecată pe fond a recursului principal, iar prin recursul principal s-a solicitat, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. Au invocat excepția tardivității recursului incident și excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 490 alin.1 și art.489 alin.2 Cod procedură civilă.

Procedura de filtru: Prin încheierea din 27.05.2021, completul de filtru a respins excepțiile nulității și tardivității recursului incident; a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții B., C. și A., precum și de pârâții D. și E. împotriva deciziei nr.80/2020 a Curții de Apel Cluj – Secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. În ceea ce privește recursul declarat de recurenții - pârâți se constată că aceștia au încadrat criticile aduse deciziei Curții de Apel Cluj în cazurile de casare prevăzute de art.488 pct.6 și 8 Cod procedură civilă, apreciind că aceasta este nelegală în raport de modalitatea în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, întrucât cuprinde motive contradictorii cu privire la această chestiune tranșată și este dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art.3, 7 și 16 teza finală din Decretul nr.167/1958. Astfel, s-a arătat că motivarea hotărârii este contradictorie cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Astfel, susțin recurenții-pârâți, deși art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, cât și vechiul Cod civil, edictau regula potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripția este stabilit în mod obiectiv, anume data nașterii dreptului la acțiune, care, în speță, este momentul în care bunul promis spre vânzare a ieșit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), instanța de apel a apreciat greșit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la care s-a respins acțiunea în prestație tabulară, respectiv 18.11.2014, reținând că acesta este momentul la care reclamanții ar fi aflat, în mod cert, despre imposibilitatea executării în natură a obligației principale, reglementare întâlnită în noul Cod civil. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a constatat, în mod corect, că în cauză se aplică doar dispozițiile Decretului nr.167/1958 și nu cele ale noului Cod civil, iar prin raportare la obiectul cererii deduse judecății, astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare nr.1570/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/117/2015, respectiv o cerere de obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea prin echivalent a obligației asumate, iar nu o acțiune în rezoluțiune și restituire a dublului prețului, a stabilit momentul de la care curge prescripția unei atare acțiuni. Astfel, luând act că executarea prin echivalent (indirectă) a obligației reprezintă dreptul creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligației asumate , a constatat că, în speță, reclamanții au încercat în justiție executarea în natură a obligației principale, prin promovarea acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, însă, așa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat de către această instanță, executarea în natură nu mai este posibilă, creditorului rămânându-i deschisă calea acțiunii în despăgubiri întemeiată pe art.1075 din vechiul Cod civil . Concluzionând, Curtea a constatat că dreptul la acțiune al reclamanților în a pretinde executarea prin echivalent s-a născut la data de 18.11.2014 când, printr-o hotărâre judecătorească, s-a statuat asupra imposibilității executării în natură a obligației principale. Raportat la aceste statuări, Înalta Curte reține că apare ca fiind irelevant momentul la care reclamanții și-au notat în cartea funciară antecontractul (28.09.2007) sau momentul în care bunul promis spre vânzare a ieșit din patrimoniul promitenților-vânzători (18.06.2006), având importanță faptul că până nu s-a stabilit în mod cert faptul că aceștia nu-și pot executa în natură obligația principală, nu avea cum să se nască dreptul lor la acțiune pentru executarea prin echivalent a respectivei obligații, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel. Sunt eronate susținerile recurenților-pârâți în sensul că motivarea instanței este contradictorie, reținând incidența vechiului Cod civil și a Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dar raportându-se la regulile cu caracter mixt instituite de art.2523 din noul Cod civil, care nu sunt aplicabile. În realitate, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a stabilit, în concret, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit definitiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.1570/2019, care este momentul de la care curge termenul de prescripție pentru acțiunea privind obligarea debitorilor la executarea prin echivalent a obligației asumate de autorul lor de a le transmite reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Or, așa cum se constată din cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel nu s-a raportat la dispozițiile art.2523 Cod civil, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, ci, la cele ale Decretului nr.167/1958, care la art.7 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și la art.8 statuează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În ceea ce privește susținerea recurenților-pârâți în sensul că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art.3, 7 și 16 teza finală din Decretul nr.167/1958, deoarece cursul prescripției extinctive nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel cum s-a întâmplat cu acțiunea reclamanților prin care au solicitat validarea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la 7.03.1994 cu autorul pârâților, se reiterează opinia că momentul de la care începe să curgă dreptul la acțiunea în despăgubiri a reclamanților în raport de obiectul prezentei cereri este cel la care bunul a ieșit din patrimoniul promitentului vânzător (17.07.2006 - data încheierii contractului de vânzare cumpărare cu soții F. și data înscrierii în cartea funciară a noilor cumpărători – 18.07.2006) și nu acela în care Judecătoria Cluj Napoca a respins acțiunea în prestație tabulară prin sentința nr.12035 din 18.11.2014. Aceste susțineri nu sunt fondate, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților nu a fost momentul înstrăinării bunului de către succesorii promitentului vânzător unor terți sau al intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea unor cumpărători, ci momentul în care s-a constatat că această înstrăinare este valabilă și astfel transmiterea dreptului de proprietate către reclamanți (în calitate de promitenți cumpărători) nu mai este posibilă. Prin prisma acestor susțineri, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că se impun cu autoritate de lucru judecat considerentele sentinței civile nr.12035, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 18.11.2014, prin care, deși s-a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată, extinsă și precizată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții E. și D., au fost inserate considerente decizorii, care, potrivit art.430 alin.2 și art.431 alin.2 Cod procedură civilă se impun cu autoritate de lucru judecat și în prezenta cauză. Astfel, în considerentele acestei sentințe s-a statuat astfel: „În situația, înstrăinării bunului promis altei persoane, conduită ce constituie o încălcare a promisiunii, poate fi angajată răspunderea promitentului-vânzător, acesta urmând a fi obligat la daune-interese, ca urmare a încălcării obligației personale asumate, în conformitate cu art.1075 C.civ., bineînțeles cu dovedirea condițiilor necesare acordării acestor despăgubiri. Cu toate acestea, legea prevede posibilitatea promitentului-cumpărător de dobândi proprietatea bunului promis și vândut altei persoane, în două situații, respectiv în ipoteza în care terțul a fost de rea-credință, știind sau trebuind să știe de existența promisiunii, când intervin sancțiunile rezultate din aplicarea textelor de lege privind cauza ilicită și imorală - art.966 - 968 C.civ. și ipoteza în care actul încheiat cu terțul este cu titlu gratuit ori lipsa prețului. Astfel, în prezenta speță, instanța observă faptul că, bunul promis spre vânzare reclamanților a fost înstrăinat de succesorii promitentului-vânzător prin contract autentic de vânzare-cumpărare, deci act cu titlu oneros, către numiții F., în condițiile în care reclamanții nu au notat în cartea funciară antecontractul de vânzare-cumpărare... Aceste aspecte reies cu claritate din expertizele tehnice judiciare topografice și de fapt au fost învederate și de către reclamanți prin ultima precizare de acțiune … Or, în aceste condiții, instanța reiterează faptul că, nerespectarea obligației de a nu înstrăina bunul promis poate da naștere, cel mult la dreptul reclamanților de a obține despăgubiri, deoarece antecontractul de vânzare-cumpărare dă naștere la un drept de creanță, una dintre părți fiind obligată față de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. În cazul în care promitentul-vânzător nu-și respectă obligația și vinde lucrul unei terțe persoane, în această situație vânzarea încheiată este...valabilă, iar beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar.” Prin urmare, de abia la data de 18 .11.2014 s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru executarea în natură a obligației (bunul fiind înstrăinat cu titlu oneros unor terțe persoane de bună credință) astfel încât în mod corect Curtea de Apel a constatat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la acea dată, iar cererea lor, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 2.04.2015, a fost formulată înăuntrul termenului legal de prescripție extinctivă, prevăzut de art.3 și art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958. În aceste condiții nu putea fi reținută incidența în cauză a cazului de întrerupere a prescripției extinctive reglementat de art.16 lit.b din Decretul nr.167/1958, întrucât, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, la momentul înregistrării acțiunii din dosarul nr.x /211/2006 nu exista și nu curgea niciun termen de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamanților în a solicita executarea prin echivalent, astfel încât, nu se putea întrerupe un termen care nu curgea . Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel, în rejudecare, unind excepția prescripției cu fondul pricinii, a încălcat dispozițiile art.501 alin.1 și 3 Cod procedură civilă, art.390 Cod procedură civilă și art.6 paragraf 1 din CEDO, nerespectând îndrumările deciziei de casare nr.1570/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care era obligată să reevalueze cu prioritate prescripția dreptului material la acțiune și, în măsura în care va aprecia că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, să analizeze pe fond cererea. Examinând considerentele deciziei de casare anterior invocată se reține că, instanța de control judiciar a constatat că în mod greșit fusese admisă excepția prescripției dreptului la acțiune deoarece, analizând excepția din perspectiva clauzei inserate în antecontract care vizează rezoluțiunea și restituirea dublului prețului, curtea de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat executarea prin echivalent a obligației de vânzare a terenului ce a făcut obiectul antecontractului. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, în vederea unei noi judecăți, curții de apel, care urma să reevalueze, prin prisma celor statuate în decizie, intervenirea prescripției dreptului material la acțiune și, în măsura în care va aprecia că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, va trece la examinarea pe fond a cererii. Ca atare, niciunde în cuprinsul deciziei de casare nu se impune instanței învestită cu rejudecarea pricinii a examina excepția prescripției dreptului la acțiune în mod separat și înainte de administrarea oricărei probe sau act de procedură. Or, potrivit art.248 alin.4 Cod procedură civilă, excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului . În speță, asupra excepției prescripției dreptului la acțiune Tribunalul Cluj, Secția civilă, s-a pronunțat în mod expres prin dispozitivul sentinței civile nr.397/2017, în dosarul nr.x /117/2015, respingând excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții E. și D. prin întâmpinare. Curtea de apel nu a fost învestită cu soluționarea unei excepții invocate independent de declararea căii de atac a apelului ci, aspectele privind greșita respingere a acestei excepții de către instanța de fond constituiau, în sine, un motiv de apel, care impunea analiza, pe fond, a cererii de apel a pârâților. Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel Cluj, constatând că excepția prescripției dreptului material la acțiune este invocată ca motiv de apel în apelul pârâților, a apreciat că este necesar a se pronunța cu privire la aceasta odată cu soluția dată asupra apelurilor, acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care soluția asupra excepției nici nu se regăsește în mod distinct în dispozitivul hotărârii, ci doar în considerentele prin care au fost reținute motivele pentru care s-a reținut că dreptul la acțiune al reclamanților nu a fost prescris. Recurenții pârâți mai critică decizia ce face obiectul controlului judiciar în sensul că este dată cu încălcarea dispozițiilor art.1073-1075 Cod civil (de la 1864), apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile pentru executarea obligațiilor prin echivalent, întrucât eventuala indemnizație ce s-ar cuveni creditorilor, care să înlocuiască valoarea ce a micșorat activul acestora, ar trebui să se raporteze doar la suma de 700.000 ROL, ce urmează a fi indexată cu rata inflației. Instanța de recurs va înlătura aceste critici. În speță, instanța de apel a considerat că reclamanților li se cuvine, sau li s-ar fi cuvenit dacă era posibilă executarea în natură, să li se transfere dreptul de proprietate asupra terenului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare . Astfel, situația factuală stabilită de instanțele anterioare și care nu mai poate face obiectul cenzurii instanței de recurs raportat la cazurile de nelegalitate în care se poate dispune casarea în recurs a unei hotărâri, strict și limitativ prevăzute de art.488 Cod procedură civilă este următoarea: Prin antecontractul din data de 7.03.1994, promitentul vânzător, H., se obliga să vândă cumpărătorilor K. și A., pentru prețul de 700.000 lei terenul în suprafață de 0,30 ha, din com. Florești. Potrivit acestui antecontract, posesia terenului a fost predată la data încheierii lui, vânzătorul s-a obligat să întocmească formele necesare pentru încheierea contractului în formă autentică de îndată ce va primi titlul de proprietate, iar în ipoteza în care în termen de 3 luni de la primirea titlului de proprietate vânzătorul nu face formele pentru redactarea în formă autentică a contractului, cumpărătorii au dreptul la rezilierea contractului, cu restituirea dublului sumei. Prin sentința civilă nr.12035 din 18.11.2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/211/2006, intrată în puterea lucrului judecat, se reține că prin expertize tehnice judiciare topografice s-a stabilit că terenul obiect al antecontractului din data de 7.03.1994 este cel înscris în TP 3253/2699/2005, fiind respinsă acțiunea în prestație tabulară formulată de reclamanți, cu motivarea că obligația din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 7.03.1994, între H., în prezent decedat, în calitate de promitent vânzător, și numiții A. și K., în prezent decedat, nu mai poate fi executată în natură în sensul încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al faptului că, în cursul judecății, pârâții au înstrăinat unor terți acest teren prin contract de vânzare-cumpărare autentic, astfel încât, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform art.1075 Cod civil. Prin decizia nr.1570 din 2.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum s-a arătat anterior, s-a stabilit că instanța nu a fost învestită cu o acțiune în rezoluțiune și restituire a dublului prețului, ci cu o cerere de obligare a succesorilor promitentului vânzător la executarea prin echivalent a obligației asumate, prin plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea terenului, ca urmare a imposibilității executării în natură a obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Prezenta instanță de recurs, constată că reclamanții au pierdut speranța legitimă de a dobândi însuși dreptul de proprietate asupra acestui teren având în vedere cele arătate anterior cât și faptul că la data întocmirii antecontractului de vânzare cumpărare, reclamanții au achitat întreg prețul stabilit cu vânzătorul terenului, care însă nu avea emis titlul de proprietate, acesta fiind de altfel motivul pentru care nu s-a putut întocmi în mod direct contractul de vânzare cumpărare, iar promitenții cumpărători au intrat de îndată în posesia terenului. Pe cale de consecință, cu privire la motivul de recurs potrivit căruia nu există temei de drept care să justifice o indemnizație egală cu valoarea de circulație a bunului deoarece această valoare nu s-a regăsit în patrimoniul creditorilor, Înalta Curte constată că în mod corect s-a stabilit că această susținere a pârâților este nefondată, în condițiile în care reclamanților li se cuvine, sau li s-ar fi cuvenit dacă era posibilă executarea în natură, să li se transfere dreptul de proprietate asupra terenului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, ei pierzând însuși dreptul de proprietate asupra acestui teren, în condițiile în care prețul de 700.000 ROL achitat în anul 1994 reprezenta echivalentul valoric, la acel moment, al acestui drept de proprietate. Această concluzie nu intră în conflict cu faptul că izvorul pretențiilor îl constituie antecontractul din 7.03.1994, act plasat în sfera obligației de a face (de a încheia în viitor un contract de vânzare cumpărare) câtă vreme nu s-a convenit încheierea oricărui contract, ci a unuia strict determinat prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra unui imobil trecut deja în posesia promitentului cumpărător și pentru care s-a plătit integral prețul la data întocmirii antecontractului. În aceste condiții, prin neîndeplinirea obligației de a transfera dreptul de proprietate, potrivit art.1075 din vechiul Cod civil, reclamanții sunt îndreptățiți a primi despăgubiri egale cu valoarea ce a ieșit din patrimoniul acestora, reprezentând contravaloarea bunului pentru care debitorii nu și-au mai putut îndeplini obligația. Față de perioada de timp scursă de la data întocmirii antecontractului - anul 1994 și până în prezent, raportarea valorii despăgubirilor la suma de 700.000 ROL, indexată cu rata inflației, în condițiile unor fluctuații importante ale pieței imobiliare, dar și ale valorii monedei naționale, care a suferit între timp o denominare, ar însemna privarea reclamanților de o sumă importantă de bani, achitată autorului pârâților, care la acel moment însemna prețul de circulație al terenului în litigiu și ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a pârâților, succesori ai promitentului vânzător. Aspectele ținând de modul de stabilire a contravalorii acestui teren în raport de prețul terenurilor similare situate în localitatea Florești, înstrăinate în perioade apropiate momentului introducerii cererii de chemare în judecată, care așa cum susțin recurenții-pârâți, ar putea fi de cel mult 28.800 euro, țin de modul de administrare și interpretare a probatoriilor, nefiind invocată, în concret o critică de nelegalitate a deciziei atacate sub acest aspect. Recurenții-pârâți mai pretind că reclamanții nu au dovedit îndeplinirea condițiilor pentru a fi angajată răspunderea promitenților-vânzători, în condițiile art.1075 Cod civil întrucât au acționat cu bună credință, deși au înstrăinat terenul cu privire la care reclamanții își raportează pretențiile, întrucât, în momentul înstrăinării, reclamanții nu au emis pretenții cu privire la terenul înscris în TP 3253/2699/2005, inclus în tarlaua x, parcela x, aceștia precizând acțiunea în dosarul nr.x /211/2006 cu privire la acest teren de abia la data de 30.09.2014. S-a constatat de către Curtea de apel Cluj că această critică este nefondată, în condițiile în care, identificarea faptică și scriptică a terenului a fost făcută în cadrul considerentelor sentinței civile nr.12035/2014, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, stabilindu-se următoarele: „ Conform mențiunilor din antecontract, terenul promis spre vânzare este situat în partea de hotar Șesul de Sus, la cărarea Pori). În urma efectuării expertizelor tehnice judiciare topografice a rezultat că, terenul obiect al antecontractului de mai sus, nu se identifică în Titlul de proprietate nr. 3169/2179/2004, cum au arătat inițial reclamanții, ci acesta este înscris în Titlul de proprietate nr. 3253/2699/2005 în Tarla x Parcela x, iar sub aspectul identificării în cartea funciară, terenul în suprafață de 2880 mp este înscris în C.F. nr. x83 nr. cadastral x51, inițial în favoarea pârâților, iar apoi, în data de 18.07.2006, în favoarea numiților F., cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. X. sub nr. 2754/2006, iar ulterior, în data de 25.06.2007, în favoarea numiților L. și M., cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. Y. sub nr. 2636/2007 .” Or, câtă vreme identificarea terenului rezulta din însuși antecontractul de vânzare cumpărare ce a stat la baza prezentei acțiuni, vecinătățile acestuia fiind stabilite în concret în cadrul acestuia (terenul promis spre vânzare este situat în partea de hotar Șesul de Sus, la cărarea Porii) instanța de recurs observă că pârâții, înstrăinând bunul litigios pe parcursul litigiului anterior, deși aveau posibilitatea de a identifica în concret terenul și cunoșteau obligația asumată de autorul lor, nu se mai pot prevala de existența bunei credințe. De altfel, aspectul bunei credințe nu se impune a fi analizat în cauza de față ca o critică de nelegalitate a hotărârii atacate care are ca obiect executarea prin echivalent a unei obligații, în condițiile în care nu reprezintă o condiție în aplicarea art. 1075 din vechiul Cod civil, chestiunea prezentând relevanță în litigiul în care s-a statuat asupra imposibilității de executare în natură a obligației. Ca atare, în condițiile în care bunul era identificabil prin chiar antecontractul încheiat în anul 1994 dintre reclamanți și autorul pârâților, vor fi înlăturate și susținerile potrivit cărora riscurile imposibilității de executare a promisiunii de vânzare cumpărare trebuie suportate exclusiv de către creditori, întrucât aceștia și-ar fi precizat acțiunea în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/211/2006, cu privire la terenul ce face obiectul antecontractului, la mult timp după ce terenul a ieșit din proprietatea promitenților-vânzători. În consecință, vor fi înlăturate susținerile recurenților-pârâți în sensul că nu există faptă ilicită, motivarea deciziei sub acest aspect nefiind contradictorie, curtea de apel reținând în concret că pârâții se fac vinovați de neexecutarea culpabilă de către debitorii apelanți a obligației de a transfera valabil proprietatea (tabulară) asupra imobilului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare. Imposibilitatea de executare ce atrage obligația de dezdăunare din perspectiva art.1073-1075 Cod civil, chiar dacă nu este, prin ea însăși, un fapt ilicit, neputând fi asociată de plano ideii de vinovăție, de neglijență sau imprudență, nu intră în contradicție cu constatarea, în speță a culpei pârâților, care a fost apreciată în concret de către instanțele anterioare, raportat la actele și lucrările dosarului și după interpretarea probelor administrate. Susținerile în sensul că bunul nu a fost niciodată în patrimoniul autorului lor, promitentul-vânzător H., întrucât acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după defuncta J., căreia i-a aparținut bunul, ci recurenții au făcut demersuri în acest sens, în temeiul Legii nr.1/2000 vizează critici de netemeinicie ce tind la schimbarea situației de fapt deja stabilită de instanțele de fond ce nu mai poate fi criticată în această cale extraordinară de atac. Referitor la aspectele privind neseriozitatea prețului, recurenții-pârâți arată că acest aspect nu a fost analizat prin sentința nr.9412/2010 a Judecătoriei Cluj Napoca care a arătat, în mod explicit, că nu a fost sesizată cu un capăt de cerere pentru verificarea prețului și, potrivit principiului disponibilității, a analizat doar existența consimțământului promitentului vânzător și că, instanța de apel trebuia să analizeze dacă dreptul de creanță al reclamanților se naște dintr-un act valid sub aspectul prețului, aprecierea potrivit căreia pârâții nu au formulat cerere reconvențională prin care să invoce prețul nereal și neserios din antecontractul de vânzare cumpărare, precum și cauza ilicită și imorală a aceluiași act, fiind greșită, întrucât aceste apărări puteau fi formulate prin întâmpinare. Curtea de Apel Cluj a fost învestită prin cererea de apel cu critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra unei apărări de fond a pârâților, formulată prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, prin care s-a invocat neseriozitatea prețului din antecontractul de vânzare-cumpărare, în condițiile art.1303 vechiul Cod civil, respectiv, art.948 vechiul Cod civil. Instanța de apel a arătat că în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 07.03.1994 prețul convenit de părți a fost de 700.000 lei vechi, iar prin expertiza tehnică judiciară întocmită de expert ing. Q. în dosarul nr. x/117/2015 al Tribunalului Cluj s-a stabilit că, la nivelul anului 1994, terenul în litigiu, în suprafață de 2880 mp, avea o valoare de 760.230 lei vechi, concluzionând că prețul stabilit în antecontract nu era nereal și neserios, fiind foarte apropiat de valoarea terenului la nivelul anului 1994. În această modalitate a suplinit împrejurarea că instanța de fond nu a expus în mod exhaustiv în considerentele sentinței sale argumentele pentru care a înlăturat această apărare a pârâților, arătând că aceasta nu este de natură să atragă nelegalitatea și pe cale de consecință anularea sau schimbarea sentinței, care se poate constata doar când instanța de fond a omis să se pronunțe asupra unei cereri cu care a fost legal învestită, iar nu a unei simple apărări a unei părți, cum este cazul în speța de față. Acesta a fost motivul pentru care instanța de apel a ținut să precizeze că pârâții nu au formulat o cerere reconvențională prin care să invoce prețul nereal și neserios din antecontractul de vânzare-cumpărare, ceea ce nu a echivalat cu necercetarea apărărilor pârâților sub acest aspect, așa cum s-a arătat mai sus. În ceea ce privește concluzia curții de apel în sensul că pârâții nu au invocat pe cale reconvențională cauza ilicită și imorală a antecontractului de vânzare-cumpărare, ci doar în apel, Înalta Curte constată că sub acest aspect au fost în mod corect aplicate dispozițiile art.478 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Referirea la faptul că pârâții au promovat și o acțiune pentru constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare, pentru lipsa consimțământului valabil al părții ce se obligă prin raportare la art.948 Cod civil, acțiune respinsă prin sentința civilă nr.9412/2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă și irevocabilă, nu are nicio relevanță asupra dezlegării instanței de apel asupra apărărilor formulate de pârâți în cadrul prezentului litigiu. Instanța de apel a luat act că neseriozitatea prețului nu a fost analizată întrucât a fost invocată după închiderea dezbaterilor, deci asupra acestui aspect nu s-a raportat la autoritatea de lucru judecat a vreunei sentințe anterioare, ci doar a punctat că s-a stabilit anterior, cu putere de lucru judecat că antecontractul a fost semnat de către defunctul H., că terenul în cauză a fost folosit de către pârâți și că nu poate fi reținută lipsa consimțământului valabil al părții ce s-a obligat prin antecontract. Prin urmare, vor fi respinse criticile rec