ÎCCJ, decizie (scj.ro #146153)

Imobil preluat abuziv de stat. Înstrăinarea unei părți din imobil prin contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior apariției Legii nr. 10/2001. Acțiune în constatarea nulității absolute. Imprescriptibilitate. Acțiune în revendicare împotriva terțului cumpărător. Interesul în exercitarea acțiunii în condițiile stabilirii în favoarea fostului proprietar a unor sume cu titlu de satisfacție echitabilă prin  Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului

Cuprins pe materii : Drept civil. 1. Contracte  2. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare

nulitate absolută

prescripție

acțiune în revendicare

interes

satisfacție echitabilă

Legea nr. 10/2001, art. 45

C.civ. din 1864, art. 966 - 968

Ca atare, termenul special de prescripție instituit de acest text de lege nu este incident în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat ulterior datei de 14.02.2001, cererea de constatare a nulității absolute fiind imprescriptibilă extinctiv, conform dreptului comun.

Cel care pune în mișcare acțiunea civilă, în oricare dintre formele procedurale care intră în conținutul acesteia, trebuie să justifice un folos practic, or, prin acțiunea formulată, reclamantul tinde la redobândirea imobilului înstrăinat către terțe persoane, astfel că restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant.

În ceea ce privește interesul în soluționarea cererii de constatare a nulității contractului

de vânzare-cumpărare, reclamantul se circumscrie sferei persoanelor care justifică un folos material având în vedere că dreptul de proprietate transmis prin actul juridic în discuție poartă asupra bunului imobil a cărui restituire în natură se solicită.

Secția I civilă, decizia nr.1561 din 13 octombrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.05.2012, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, prin comparare de titluri; de asemenea, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București, reprezentată prin Primarul General și SC B. SRL, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., contract încheiat între vânzătoarea Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, și cumpărătoarea S.C B. SRL, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra spațiului comercial cu destinație de comerț, pentru fraudă la lege.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că stăpânește imobilul situat în București, în baza actului de vânzare-cumpărare nr. x din 5.12.1949, încheiat cu vânzătorii C., D., E. și F.; s-a mai arătat că, prin decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2000, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta din cauza de față împotriva sentinței civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului București, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă, obligând-o pe pârâtă Primăria Municipiului București să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Consiliul General al Municipiului București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, a vândut către SC B. SRL spațiul comercial cu destinație de comerț, în suprafață utilă de 1.142,00 mp (din care la etajul 1 o suprafață de 973,55 mp, o mansardă în suprafață de 110,75 mp și scările în suprafață de 57,70 mp), precum și terenul în suprafață de 357,07 mp. Contractul a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 389/1996.

Reclamanta a solicitat să se constate că titlul său de proprietate este preferabil, în condițiile în care provine de la adevăratul proprietar, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949 este un act constitutiv de drepturi, decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001 a Curții de Apel București având caracter declarativ. Prin această decizie, s-a reținut că titlul de preluare al statului pentru întreg imobilul nu este valabil, naționalizarea făcându-se cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

S-a mai arătat că titlul de proprietate al SC B. SRL provine de la stat, care nu a avut calitatea de proprietar, în condițiile în care prin decizia nr. 14/2001 a Curții de Apel București,

Secția a IV-a civilă s-a stabilit că titlul de preluare al statului nu este valabil.

Una dintre condițiile cerute pentru valabilitatea obiectului actului juridic de vânzare - cumpărare este ca acesta să fie licit și moral, cerându-se condiția ca cel care transmite să fie titularul dreptului de proprietate. Cu rea-credință, Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, și SC B. SRL au încheiat actul de vânzare-cumpărare, întrucât cu minime diligențe aceștia aveau posibilitatea de a afla de existența deciziei nr. 14/2001, pronunțată de Curtea de Apel București, afirmându-se în mod eronat că bunul ce formează obiectul actului de vânzare - cumpărare nr. x din 21.03.2001 a fost construit din fondurile statului. Această operațiune reprezintă o vânzare-cumpărare a lucrului altuia și reprezintă o operație speculativă, care are o cauză ilicită și este nulă absolut, în temeiul art. 1225 alin. (2) și (3) C.civ.

S-a mai arătat că acest caracter speculativ al actului de vânzare-cumpărare nr. x/2001 a fost recunoscut și prin hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 23 iunie 2009, în cauza

Paula Constantinescu c. României

.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1225 alin. 2 și 3 din Codul civil, ale Legii nr. 10/2001 și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâta SC B. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a prezentei cereri față de decizia civilă nr. 14/2001, pronunțată de Curtea de Apel București, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că spațiul comercial situat în București, în suprafață utilă de 1.142,00 mp, a fost vândut, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011 la BNP Y., numitului G.

De asemenea, s-a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001.

Cu referire la excepția lipsei de interes a susținut că folosul practic urmărit prin acțiunea în revendicare - restituirea posesiei, nu mai poate fi realizat; prin urmare, interesul nu mai este actual.

La data de 4.12.2012, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul chemării în judecată a pârâtului G., în calitate de actual proprietar al imobilului revendicat.

La data de 28.01.2013, pârâtul G. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare, excepția autorității de lucru judecat a cererii față de decizia civilă nr. 14/2001, pronunțată de Curtea de Apel București; excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a spațiului comercial situat în București; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Sub aspectul cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes; pe fond a solicitat respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată.

La aceeași dată (28.01.2013), pârâtul G. a depus și cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, și a Primăriei Municipiului București, prin Primar General, prin care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicțiune; pârâtul a precizat că solicită cheltuielile necesare și utile în principal de la reclamantă, întrucât aceasta beneficiază de ele și numai în subsidiar de la Primăria Municipiului București.

Prin încheierea de ședință din data de 2.10.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate următoarele excepții, invocate de pârâți prin întâmpinare: excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei de interes privind capetele de cerere având ca obiect revendicare și constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București; prin aceeași încheiere, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL.

Urmare decesului reclamantei A., survenit la data de 18.10.2013, prin încheierea de ședință de la 6.11.2013, tribunalul a luat act de transmisiunea calității procesuale active către moștenitorul acesteia, H., în temeiul certificatului de calitate de moștenitor nr. x din 22.10.2013,

eliberat de BNP Z.

La data de 3.02.2016, reclamantul-pârât H. a depus la dosar o cerere precizatoare cu privire la suprafețele imobilului revendicat; la același termen de judecată, apărătorul pârâtului Municipiul București a invocat excepția tardivității cererii precizatoare.

Prin sentința civilă nr.244 din 24.02.2016, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a dispus următoarele: a respins excepția tardivității cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în ședința publică din data de 3.02.2016; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a acțiunii principale, față de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza

Paula Constantinescu c. României

; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare și a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X.; a  respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 21.03.2001; a respins, ca lipsită de obiect, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în rectificarea cărții funciare.

A admis, în parte, acțiunea principală, formulată de reclamantul-pârât H., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și SC B. SRL și cu pârâtul-reclamant G., astfel cum a fost precizată.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de B.N.P. X.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicare, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G., astfel cum a fost precizat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariile de expert.

A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtului-reclamant G., în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, și a respins, ca rămase fără obiect, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, formulate de pârâtul-reclamant G. în contradictoriu cu reclamantul-pârât și cu chemații în garanție Municipiul București și Primăria Municipiului București, ambii reprezentați prin Primarul General.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1949, încheiat între C., D., E. și F., în calitate de vânzători, și A., în calitate de cumpărătoare, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, imobil format din parter, două etaje și o pivniță, parterul fiind format din 5 prăvălii și casa scării.

Prin decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 216 din 16.03.2000, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București, și a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, compus din parter, etaj și mansardă, identificat conform expertizei, precum și terenul de sub construcție.

Decizia civilă nr.14/2001, pronunțată de Curtea de Apel București, a devenit irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin decizia civilă nr. 5637 din 12.12.2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A mai reținut tribunalul că în cuprinsul procesului-verbal de punere în posesie din data de 26.04.2004, s-a menționat faptul că reclamanta A. a fost pusă în posesie cu privire la imobilul situat în București, compus din parter, etaj și mansardă, identificat conform expertizei, precum și din terenul de sub construcție.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, și S.C B. SRL, în calitate de cumpărător, a avut ca obiect spațiul cu destinație de comerț situat în București, în suprafață utilă de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafață de 973,55 mp, la mansardă o suprafață de 110,75 mp, scările în suprafață de 57,70 mp, iar terenul în suprafață de 357,07 mp.

În cuprinsul contractului s-a menționat faptul că acesta a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr.389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale către actualii deținători, modificată prin H.G. nr. 505/1998, prin care au fost aprobate normele metodologice de aprobare ale acesteia și ale H.G.M.B nr. 220/1998.

Prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009, s-a reținut încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În motivare, s-a reținut, în esență, faptul că, începând cu momentul pronunțării deciziei civile nr. 14/2001 a Curții de Apel București, prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să restituie reclamantei imobilul situat în București, compus din parter, etaj și mansardă, identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv, precum și din terenul de sub construcție, reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; aceasta a recuperat numai parterul imobilului, în timp ce etajul și mansarda au fost vândute de Primăria Municipiului București unei societăți comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunțarea deciziei civile din 16.01.2001, care impunea consiliului restituirea bunului către reclamantă și în timp ce procedura judiciară era în curs.

În consecință, Curtea Europeană a reținut că, în speță, Statul Român, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare în scopul executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

De asemenea, tribunalul a reținut faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011, încheiat între SC B. SRL, în calitate de vânzător, și G., în calitate de cumpărător, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 357,07 mp și spațiu comercial cu o suprafață utilă de 1.142,00 mp.

Tribunalul a constatat că imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949 (care reprezintă titlul de proprietate al reclamantei) nu a fost extins și nu s-au edificat construcții noi, prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză fiind confirmată identitatea dintre imobilul situat în prezent în București și imobilul din titlul reclamantei.

Excepția tardivității cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în ședința publică din data de 3.02.2016, invocată de pârâtul Municipiul București, a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., reținându-se că, prin cererea menționată, reclamantul-pârât nu a modificat obiectul capătului de cerere privind revendicarea, ci a precizat suprafețele imobilului revendicat, prin raportare la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare a fost admisă de tribunal, care a constatat că are legitimare procesuală pasivă în acțiunea în revendicare posesorul imobilului revendicat. În speță, având în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat de pârâta SC B. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011 de B.N.P. Y., cumpărătorului G., acesta din urmă are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește revendicarea imobilului.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., având în vedere că pârâta are calitatea de cumpărător în contractul menționat, iar cererea de constatare a nulității unui act juridic nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu părțile actului respectiv, în speță Primăria Municipiului București și SC B. SRL.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., reținând faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului menționat pentru fraudă la lege, invocând atât caracterul ilicit și imoral al obiectului contractului, cât și cauza ilicită, acest capăt de cerere fiind întemeiat în drept pe dispozițiile art. 1225 alin. (2) și (3) din noul Cod civil.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu a fost învestit cu soluționarea unei cereri de constatare a nulității unui act juridic de înstrăinare a unui imobil preluat cu titlu valabil, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr.10/2001, pentru a fi aplicabil termenul special de prescripție de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

A fost respinsă, ca fiind lipsită de obiect, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în rectificarea cărții funciare, invocată de pârâtul G., reținându-se că reclamantul nu a învestit tribunalul cu o asemenea cerere.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a acțiunii principale, față

de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza

Paula Constantinescu c. României

, excepție invocată de pârâtul-reclamant G., reținând faptul că reclamantul-pârât justifică un interes actual și legitim în soluționarea acțiunii de față, folosul practic urmărit prin cererea de chemare în judecată fiind reprezentat de dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului.

În acest sens, s-a arătat că, prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 14 septembrie 2015, în temeiul art. 41 din Convenție, s-a stabilit dreptul reclamantului la compensație echitabilă pentru imobilul care formează obiectul litigiului de față, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului cu titlu de daune materiale suma de 210.000 euro, compusă din 120.000 euro - valoare etajului și a mansardei și 90.000 euro – valoarea terenului.

Or, prin cererea de chemare în judecată de față, reclamantul a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, urmărind redobândirea în natură a imobilului pentru care a obținut cu titlu de despăgubire suma de 210.000 euro, prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 septembrie 2015.

Atât timp cât reclamantul a estimat prin cererea de chemare în judecată valoarea imobilului revendicat la suma de 650.000 lei, în mod evident acțiunea nu este lipsită de interes. În plus, reclamantul nu a încasat până în prezent suma de 210.000 euro, acesta solicitând suspendarea plății sumelor stabilite de Curtea Europeană cu titlu de despăgubire până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului litigiu.

În consecință, tribunalul a apreciat că interesul reclamantului nu poate fi considerat ilicit, astfel că excepția lipsei de interes a acțiunii a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, analizând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de B.N.P. X., tribunalul a reținut că dispozițiile art.948 din Codul civil de la 1864 reglementează condițiile pentru validitatea unei convenții, printre acestea regăsindu-se și caracterul determinat al obiectului, precum și cauza licită.

Reclamantul a invocat ca motive de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 517 la 21.03.2001: frauda la lege, caracterul ilicit și imoral al obiectului contractului, precum și cauza ilicită, în sensul dispozițiilor art. 1225 alin. (2) și (3) din noul Cod civil.

Prin raportare la prevederile Codului civil de la 1864 (aplicabil față de data încheierii contractului – 21.03.2001), Tribunalul București a constatat că actul juridic menționat a avut o cauză ilicită, fiind încheiat prin fraudarea legii, atât timp cât vânzătorul Primăria Municipiului București a înstrăinat la data de 21.03.2001 bunul imobil cu privire la care fusese admisă, prin decizia civilă nr.14/2001 a Curții de Apel București, acțiunea în revendicare promovată de

reclamanta A.

Or, de vreme ce Consiliul General al Municipiului București a avut calitatea de pârât căzut în pretenții în litigiul menționat iar, până la epuizarea căilor de atac, acesta a vândut imobilul a cărui proprietate și posesie fusese obligat să o lase reclamantei, este evidentă reaua sa credință; acesta a vândut un bun despre care avea cunoștință că nu îi mai aparținea și că nu a fost construit din fondurile statului, așa cum se menționează în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata.

În ceea ce îl privește pe cumpărător, tribunalul a constatat că pârâta SC B. SRL a fost de rea-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, nefăcând minime diligențe pentru aflarea situației juridice a bunului achiziționat, respectiv a existenței pe rolul instanțelor a dosarului nr. x/2000. În plus, pârâta nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru aflarea situației juridice a imobilului, respectiv a vreunei cereri înregistrate la Primăria Municipiului București.

Sub aspectul cauzei ilicite a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., tribunalul a subliniat că a avut în vedere și aspectele reținute prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009, în sensul că Primăria Municipiului București a procedat la vânzarea imobilului unei societăți comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunțarea deciziei civile din 16.01.2001, care impunea Consiliului General restituirea bunului către reclamantă, și în timp ce procedura judiciară era în curs.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 966 - 968 C.civ., tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., reținând că acesta a avut o cauză ilicită, fiind încheiat prin fraudarea legii.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicare, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G., tribunalul a constatat că titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 5.12.1949, în baza căruia a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de reclamanta A., potrivit deciziei civile nr. 14/2001, pronunțată de Curtea de Apel București, devenită irevocabilă, în timp ce titlul de proprietate exhibat de pârâtul G. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 11.02.2011 de B.N.P. Y., încheiat cu vânzătoarea SCB. SRL, care, la rândul său, a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001, încheiat cu Primăria Municipiului București.

Tribunalul a reținut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 14 din 16.01.2001 a Curții de Apel București, prin care s-a consfințit dreptul de proprietate al reclamantei A. cu privire la imobilul situat în București, compus din parter, etaj, mansardă și terenul aferent, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950, având drept consecință nevalabilitatea titlului statului asupra bunului menționat.

În plus, prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009, s-a reținut, în esență, faptul că, începând cu momentul pronunțării deciziei civile nr.14 din 16.01.2001 de către Curtea de Apel București, reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

A reținut tribunalul că aceeași concluzie se impune și prin prisma hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Maria Atanasiu și alții c. României

, incidentă în speță, față de admiterea, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a acțiunii în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român.

Cu referire la apărările pârâtului G., întemeiate pe  dispozițiile Legii nr. 7/1996, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7/1996: „

Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară

”; conform alin. (2) al aceluiași articol: „

Dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală

.”

De asemenea, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale dobândite prin hotărâri judecătorești sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară.

În speță, nu se poate reține calitatea pârâtului G. de subdobânditor de bună-credință al imobilului, întrucât, în anul 2007, reclamanta A. a convocat-o pe pârâta SC B. SRL la conciliere, în temeiul art. 720

1

C.proc.civ., prin B.E.J W., conform procesului-verbal de predare din 6.02.2007, iar pârâta nu s-a prezentat (astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 15.03.2007).

Or, de vreme ce pârâtul G. avea la acel moment calitatea de asociat unic al SC B. SRL, acesta avea cunoștință de situația juridică a imobilului încă din anul 2007, motiv pentru care nu poate fi considerat subdobânditor de bună-credință al imobilului cumpărat în anul 2011.

În plus, dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate prin hotărâre

judecătorească (decizia civilă nr.14/2001 a Curții de Apel București) se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr.7/1996. Prin urmare, pârâtul G. nu poate invoca în apărare  regula prevăzută de art. 31 din Legea nr. 7/1996 deoarece acestuia, în calitate de terț, îi este opozabilă hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare, chiar dacă reclamanta nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, hotărârea judecătorească fiind opozabilă terților fără alte forme de publicitate.

A reținut, de asemenea, tribunalul că, prin Hotărârea pronunțată la data de 17 martie 2015 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Paula Constantinescu c. României

, Statul Român a fost obligat la plata către moștenitorul reclamantei a sumei de 210.000 euro cu titlu de despăgubire materială și 4.700 euro cu titlu de despăgubire morală, reținându-se încălcarea dispozițiilor art.6 al Convenției și ale art. 1 al Protocolului nr. 1 Adițional la Convenție; suma de 210.000 Euro acordată reclamantei cu titlu de despăgubire materială a fost stabilită pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietate, suma acordată de Curtea Europeană a fost considerată ca fiind echivalentă valorii bunului.

Or, acțiunea în revendicare este instrumentul juridic prin care se apără dreptul de proprietate, reclamantul invocând calitatea de proprietar neposesor și afirmând încălcarea acestui drept de către pârâtul posesor neproprietar.

Având în vedere că hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 17 martie 2015 reprezintă titlu executoriu în favoarea reclamantului pentru suma de 210.000 euro, acordată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietate, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare nu este întemeiată. Astfel, reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului cu privire la care, în prezent, deține un titlu executoriu emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul acordării unei despăgubiri tocmai ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra bunului revendicat în prezentul litigiu.

Cum reclamanta A. s-a adresat Curții Europene  a Drepturilor Omului la momentul epuizării căilor de atac în dreptul intern, iar instanța europeană a reținut în mod definitiv privarea reclamantei de proprietate (sens în care i-a acordat despăgubiri materiale, ca echivalent al valorii imobilului imposibil de restituit în natură conform procedurilor din dreptul intern, Statul Român având obligația de a pune în executare hotărârea de condamnare anterior menționată, prin plata către reclamantă a sumei acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu titlu de despăgubiri), Tribunalul București a reținut că admiterea acțiunii în revendicare ar avea ca efect o dublă reparație acordată reclamantului pentru același prejudiciu, nefiind posibilă atât redobândirea în natură a bunului, cât și încasarea sumei de 210.000 euro, la plata căreia a fost obligat Statul Român prin titlul executoriu menționat.

Cu referire la împrejurarea că reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe suspendarea plății sumei menționate tribunalul a arătat că nu a fost învestit a se pronunța cu privire la modalitatea în care reclamantul va înțelege sau nu să se prevaleze în viitor de punerea în executare a hotărârii Curții Europene  a Drepturilor Omului.

În consecință, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare și cererea accesorie a reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariile de expert.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtului-reclamant G., în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, excepție invocată de chematul în garanție Municipiul București, tribunalul reținând în acest sens faptul că pârâtul G. a formulat cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție pentru ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, solicitând, angajarea răspunderii pentru evicțiune a Primăriei Municipiului București, în calitate de vânzător al bunului al cărui subdobânditor este pârâtul G.

Or, atât timp cât acțiunea în revendicare a fost respinsă, atât cererea reconvențională, cât și cererea de chemare în garanție, au rămas fără obiect, întrucât pârâtul nu a căzut în pretenții.

Prin decizia nr. 554/A din 14.01.2017, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant-pârât H., împotriva sentinței civile nr.244/2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât-reclamant G., cu apelanta-pârâtă SC B. SRL, cu apelantul-chemat în garanție Municipiul București, prin Primarul General, cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General și cu intimata-chemată în garanție Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

A admis apelurile formulate de apelanții-pârâți G., SC B. SRL și Municipiul București împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 244 din 24.02.2016 și încheierea de ședință din 2.102013, ambele pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă în sensul că: a) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X. și, pe cale de consecință, a respins capătul de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la BNP X., ca fiind prescris; b) a admis excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere în revendicarea părții din imobilul situat în București și a capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.517 din 21.03.2001 și, pe cale de consecință, a respins aceste capete de cerere ca fiind lipsite de interes; c) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în formularea cererii de chemare în garanție și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în garanție, ca fiind prescrisă; d) a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierii de ședință din 2.10.2013.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, cu referire la  excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București, invocată de Municipiul București, că cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., pentru fraudă la lege, a fost formulat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General al Municipiului București, și SC B. SRL.

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 rezultă că acesta a fost încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, și SC B. SRL, în calitate de cumpărător.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., calitatea de vânzător a avut-o Primăria Municipiului București, la rubrica semnătura vânzătorului regăsindu-se semnătura Primarului General, însoțită de o ștampilă pe care sunt inscripționate mențiunile: „România” „Primar General” și „Municipiul București”.

Față de aceste mențiuni s-a apreciat că încheierea contractului s-a făcut de vânzătorul Municipiul București, prin Primarul General, și că mențiunea „Primăria Municipiului București” a fost folosită pentru a desemna persoana juridică Municipiul București.

În consecință, parte contractantă a fost Municipiul București, prin Primarul General, iar mențiunea din contracte „Primăria Municipiului București” s-a datorat înseși apelantei care a

utilizat această denumire în contextul înscrisurilor emise.

În concluzie nulitatea contractului s-a dezbătut între Municipiul București, prin Primarul General, și SC B. SRL, noțiunea „Primăria” folosită în contract reprezentând un mod obișnuit de individualizare a Municipiului București.

Cu referire la excepția tardivității cererii precizatoare, curtea de apel a reținut că reclamantul a depus, în temeiul art.132 alin.(2) C.proc.civ., o cerere prin care a micșorat suprafața utilă a casei scării de la 57,70 mp la 35,10 mp, a micșorat suprafața etajului 1 de la 973,55 mp la 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafață utilă și 3,79 mp balcon), a micșorat suprafața mansardei de la 1.10,75 mp la 62,37 mp și a mărit cu podul aferent de restituit.

Cererea depusă de reclamant nu este o cerere de întregire pentru că nu se adaugă noi părți sau noi capete de cerere și nici o cerere de modificare, pentru că nu s-au înlocuit capetele de cerere cu noi capete de cerere.

În consecință cererea formulată de reclamant la 3.02.2016 este o cerere de mărire și de micșorarea a câtimii obiectului derivat al cererii de chemare în judecată care nu este condiționată de depunerea la prima zi de înfățișare, o asemenea cerere putând fi făcută oricând până la

dezbaterea pe fond a cauzei, conform dispozițiilor art.132 alin. (1) și (2) C.proc.civ.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X., instanța de apel a reținut că reclamantul și-a întemeiat capătul de cerere în constatarea nulității absolute a contractului pe dispozițiile art.1225 alin. (2) și (3) din noul Cod civil. În susținerea integrală a cererii de chemare în judecată a mai invocat Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din examinarea sentinței apelate, rezultă că instanța de fond și-a fundamentat soluția de admitere a capătului de cerere în constatarea nulității absolute al contractului pe dispozițiile art.966 – 968 din Codul civil de la 1864, însă această reținere a instanței de fond este greșită, fiind încălcat principiul potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală, în speță fiind aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001.

Astfel, din probele administrate rezultă că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950, iar preluările de imobile în baza acestui decret sunt obiect de reglementare a Legii nr.10/2001.

Din examinarea lucrărilor dosarului, curtea de apel a reținut că cererea  reclamantului de

constatare a nulității absolute a contractului nr. x din 21.03.2001 a fost introdusă la data de 10.05.2012, iar potrivit art.45 alin. (5) din Legea nr.10/2001, dreptul material la acțiune în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Reclamantul nu a respectat acest termen, care a fost prelungit cu șase luni, motiv pentru care dreptul său la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. x/2001 s-a prescris.

Examinând evoluția modificărilor Legii nr.10/2001, curtea de apel a constatat că, prin Legea nr.247/2005, art.20 din Legea nr.10/2001 a fost modificat în sensul că după alin. (4) a fost introdus  alin. (4

1

), cu următorul conținut: „

Sub sancțiunea nulității absolute până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege este interzisă înstrăinarea…

”; după republicarea Legii nr.10/2001, acest text a fost cuprins în art.21 alin.5, unde se află și în prezent.

Însă, la data modificării art.20 din Legea nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005, se împlinise termenul de prescripție în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001. Textul de lege nou introdus, art.20 alin.(4

1

), devenit ulterior 21 alin.(5), nu poate fi aplicat în cauză, întrucât dispune numai pentru viitor.

În consecință, curtea de apel a constatat prescris dreptul material la acțiune în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X. și, sub acest aspect, a apreciat că apelurile formulate de apelanții Municipiul București, G. și SC B. SRL sunt fondate, astfel că a schimbat sentința apelată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material  la acțiune  în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/2001 la B.N.P. X. și a respins capătul de cerere în constatarea nulității absolute a acestui contract, ca fiind prescris.

A mai reținut curtea de apel că excepția lipsei de interes a reclamantului-pârât, invocată de apelantul Municipiul București, constituie un motiv de apel deoarece prima instanță s-a pronunțat, prin încheierea din 2.10.2013, asupra excepției lipsei de interes, invocată de pârâtul G.

Instanța de apel a constatat că apelanții G. și SC B. SRL au criticat, prin apel, greșita soluționare a excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/2001 la BNP X. Constatând că dreptul material  la acțiune s-a prescris, s-a apreciat că, urmare aplicării acestui sancțiuni, dreptul de proprietate nu mai poate fi protejat prin cererea de constatare a nulității absolute a contractului  de vânzare-cumpărare.

În opinia curții de apel, împrejurarea că dreptul de proprietate și interesul subiectiv nu mai pot fi protejate prin intermediul acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu exclude  protejarea acestui drept  subiectiv printr-o altă  acțiune, de exemplu acțiunea în revendicare, cât timp dreptul subiectiv de proprietate nu a fost sancționat cu decăderea.

Cum în fața instanței de fond s-a invocat și excepția  lipsei de interes a reclamantului cu privire la formularea capătului de cerere în revendicare și cum pârâții au criticat ca fiind greșit modul de soluționare și a acestei excepții, având în vedere că atât prin capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, cât și prin capătul de cerere în revendicare, s-a urmărit același interes de către  reclamant, respectiv exercitarea tuturor prorogativelor dreptului de proprietate asupra întregului imobil, purtător de valoare pecuniară, curtea de apel a examinat aceste critici împreună.

Astfel, curtea de apel a reținut că reclamantul H. a beneficiat de un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că prin decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunțată de Curtea de Apel București, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei A. (autoarea reclamantului H.) imobilul situat în București, compus din: parter, etaj și mansardă, conform expertizei, și terenul aferent.

Reclamantul a fost pus în posesia imobilului la data de 26.04.2014, conform procesului-verbal întocmit în dosarul de executare nr. x/2004 al BEJ Q., în condițiile în care exista și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001 de BNP X.

Autoarea reclamantului s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului pentru că, deși avea un bun în sensul Convenției și a fost pusă în posesie de un executor judecătoresc, Municipiul București a refuzat să execute obligația de a preda bunul.

Prin hotărârea din 23 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că au fost încălcate dispozițiile art.6 din Convenție și ale art.1 din Primul Protocol, în condițiile în care reclamanta posedă doar parterul

imobilului și, deci, exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra acestuia și a valorii lui.

Prin decizia din 14 septembrie 2015, Curtea Europeană, având în vedere tabelul de estimare a prețurilor bunurilor imobile realizat de camera notarilor publici pentru anul 2014, a stabilit valoarea terenului la aproximativ 90.000 euro și valoarea etajului și mansardei la aproximativ 120.000 euro, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului suma de 210.000 euro; în acest fel Curtea Europeană a stabilit că terenul, etajul și mansarda sunt purtătoare ale valorii  de 210.000 euro, care reprezintă  interesul obiectiv urmărit de reclamant.

A reținut curtea de apel că din considerentele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 septembrie 2015, rezultă că nu a fost acceptată observația Guvernului cu privire la epuizarea noii căi de atac promovată de reclamant în temeiul Legii nr.165/2013. În raport de hotărârea din 14 septembrie 2015 s-a analizat dacă mai subzistă interesul în exercitarea prorogativelor dreptului de proprietate asupra restului de imobil purtător  al valorii de 210.000 euro sau dacă prin hotărârea Curții Europene a operat o subrogație reală, în sensul că valoarea imobilului în calitate de interes obiectiv, a fost înlocuită cu “valoarea sumei de monedă” de 210.000 euro.

De asemenea, a fost examinată posibilitatea reclamantului de a renunța la prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de 210.000 euro, în condițiile în care în declarația autentificată din 12.05.2017 acesta și-a exprimat voința în sensul că renunță la încasarea acestei sume, sub condiția admiterii acțiunii în revendicare.

În opinia curții de apel, declarația autentificată din 12.05.2017 dovedește că reclamantul  exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra “valorii sumei de bani de 210.000 euro”, fapt care dovedește că reclamantul exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de bani.

Prin urmare, reclamantul s-a comportat ca titular al dreptului de proprietate asupra sumei de bani purtătoare a valorii de 210.000 euro, valoare care reprezintă interesul obiectiv urmărit, care a fost strămutat de la purtătorul de valoare/de interes – partea din imobil, la purtătorul de valoare/de interes – suma de bani. Prin urmare, admiterea acțiunii în revendicare ar reprezenta o

dublă reparație pecuniară.

Cum interesul urmărit, deci valoarea obiectivă, a fost deja realizată de reclamant, cele două capete de cerere (în revendicare și în constatarea nulității contractului) sunt, în prezent, lipsite de condiția interesului urmărit în mod legitim, protejat de lege.

Pentru aceste considerente curtea de apel a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei de interes cu referire la ambele capete de cerere.

Curtea de apel a respins apelul declarat de către recurentul-reclamant, ca nefondat, motivat de faptul că, în prezent, acesta este titularul dreptului de proprietate asupra sumei de 210.000 euro, asupra căreia exercita deja prerogativele dreptului de proprietate, iar „bunul” reprezentat de decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost schimbat cu „bunul”  reprezentat de decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 14 septembrie 2015.

Criticile apelanților-pârâți G. și SC B. SRL privind greșita soluționare pe fond a capătului  de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x  la 21.03.2001, au fost apreciate de curtea de apel ca fiind nerelevante, față de soluția de admitere a excepției prescripției  dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant-pârât H., solicitând admiterea recursului și, în conformitate cu prevederile art. 312 C.proc.civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct.5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr.10/2001. Instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicare instituțiilor și normelor juridice ale Legii nr.10/2001 care nu sunt incidente în cauză. În cauză sunt aplicabile normele de drept comun, atât în privința cererii de revendicare a imobilului situat în București cât și în privința constatării nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, de B.N.P. X.

În opinia recurentului, pentru ca imobilul preluat abuziv de către stat să facă obiectul Legii nr. 10/2001 este necesar să fie îndeplinită situația premisă prevăzută la art. 20, respectiv, acesta să fi fost deținut, la data intrării în vigoare a actului normativ, de una din unitățile deținătoare aparținând statului, care sunt menționate în text.

Însă, în speță, imobilul nu se mai afla, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în patrimoniul Municipiului București.

Astfel, prin decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, rămasă definitivă la data de 14.02.2001, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă în sensul că a admis, în temeiul art. 480 C.civ., cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâta Primăria Municipiului București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în București, compus din construcție (parter, etaj și mansardă), identificată conform raportului de expertiză, precum și din terenul de sub construcție; în mod implicit s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

A susținut recurentul că decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă este un act jurisdicțional, ale