ÎCCJ, decizie (scj.ro #86864)

Contestație împotriva deciziei

emise de primar în soluționarea notificării. Imposibilitate restituirii în natură a apartamentelor înstrăinate în absența constatării nulității actelor juridice de înstrăinare. Obligativitatea investirii instanței cu un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Drept de proprietate. Drepturi reale. Contestație împotriva deciziei emise de primar în soluționarea notificării. Imposibilitate restituirii în natură a apartamentelor înstrăinate în absența constatării nulității actelor juridice de înstrăinare. Obligativitatea investirii instanței cu un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Index alfabetic. Drept civil.

-         contestație

-         decizie a primarului

-         contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 1121995.

Legea nr. 102001: art. 21 alin. (5) și art. 45.

Legea nr. 112/1995

Plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu semnifică competența acestei instanțe de a hotărî inclusiv asupra nulității actelor de înstrăinare a imobilului notificat, în absența unei cereri formulate în acest sens, spre a putea dispune restituirea în natură a imobilelor înstrăinate, ci doar atribuția de a dispune ea direct - iar nu de a retrimite în acest scop cauza la unitatea deținătoare - restituirea în natură a imobilului notificat, consecutiv anulării deciziei/dispoziției atacate, desigur în măsura în care o atare măsură este permisă de prevederile Legii nr. 10/2001, în cazul imobilelor înstrăinate numai dacă s-a constatat nulitatea actelor de înstrăinare

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7012 din 26 iunie 2006.

Prin sentința nr. 379 din 27 februarie 2008, Tribunalul București, Secția a IV a civilă a admis în parte contestația formulată de F.H. și alții în contradictoriu cu Primarul General al municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, iar în consecință anulat în parte decizia nr. 8221 din 30 mai 2007, în sensul că în dispozitiv vor fi identificate ca persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001 moștenitorii defunctei W.Z.J.L., respectiv G.O., L.C. și F.H., acesta din urmă având doar un drept de folosință specială asupra terenului.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Primul motiv al contestației, prin care se critică faptul că decizia atacată nu cuprinde nici o precizare cu privire la fosta capelă a Institutului Pompilian (actualmente aflată în folosința mănăstirii Antim), deși aceasta face parte din imobilul notificat, pentru care s-a recunoscut reclamanților calitatea de persoane îndreptățite la restituire, este nefondat.

Astfel, prin decizia Primarului General al municipiului București nr. 8221 din 30 mai 2007, contestată în prezenta cauză, a fost soluționată doar o parte a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv cea privind partea de imobile restituite în natură. În ceea ce privește restul construcțiilor și terenului, acestea au făcut obiectul unei dispoziții distincte, respectiv dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2007, prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent.

Din analiza deciziei nr. 8222 din 30 mai 2007, rezultă că s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru corpul 2 construcție (în prelungirea căruia reclamanții susțin că s-ar afla capela), cât și pentru corpul 1 (în prelungirea căruia rezultă că este situată capela prin raportare la actele dosarului), așa încât prevederile acestei decizii trebuiau contestate pe aspectul greșitei acordări de măsuri reparatorii în echivalent în loc de restituire în natură. Or, în cauză, a fost contestată numai decizia nr. 8221 din 30 mai 2007.

Într-adevăr, în decizia contestată nu se face referire decât la corpul trei de construcție restituit în natură (cu excepția apartamentelor vândute), însă acest aspect este rezultatul faptului că notificările privind părțile din imobil pentru care nu s-a acordat restituirea în natură, ci măsuri reparatorii prin echivalent, au fost soluționate printr-o dispoziție distinctă, astfel că, dacă reclamanții erau nemulțumiți de decizia de măsuri reparatorii în echivalent pentru capelă, trebuiau să atace dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2007.

Și cel de-al doilea motiv al contestației este nefondat, întrucât notificatorul F.H. este cesionar de drepturi succesorale ale unor moștenitori testamentari, iar în raport de O.U.G. nr. 184/2002 și Legea nr. 312/2005, acest notificator, fiind cetățean străin, nu poate dobândi asupra terenului decât un drept de folosință specială, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cel de-al treilea motiv al contestației este întemeiat, având în vedere că în dispozitivul deciziei atacate s-a trecut în mod eronat doamna W.Z.J.L., deși aceasta era decedată, moștenitorii săi fiind G.O., L.C., W.A.A. și W.J.A. Ultimii doi moștenitori, W.A.A. și W.T.A., au cedat drepturile succesorale lui F.H., situație în care persoane îndreptățite sunt G.O., L.C., cetățeni români și F.H., cetățean german, acestuia din urmă revenindu-i doar un drept de folosință specială asupra terenului.

Ultimul motiv al contestației este neîntemeiat, deoarece pe de o parte au rămas valabile considerentele sentinței civile nr. 559 din 16 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, iar pe de altă parte, din notificările formulate, rezultă că nici K.M.I., nici autoarea acestuia E.K. și nici B.V. M.I.S. nu au formulat notificări în baza Legii 10/2001.

Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel F.H., L.C. și G.O.

Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, prin decizia nr. 867 din 21 noiembrie 2008, a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat din dispozitiv mențiunea „având doar un drept de folosință specială asupra terenului" în persoana apelantului F.H.; celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele:

Primele două motive de apel, prin care s-a invocat că nu s-a avut în vedere certificatul de moștenitor nr. 5 din 16 ianuarie 2004 și că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 312/2005, sunt fondate.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 312/2005, cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene, precum și persoana juridică nerezidentă pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

De asemenea, potrivit art. 2 din OUG nr. 184/2002, cetățenii străini și apatrizii care au calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților pot opta pentru dobândirea unui drept de folosință specială.

Alin. (5) al art. 2 din OUG nr. 184/2002 arată că nu se aplică art. 2 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) în cazul persoanelor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci în cazul persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil.

În speță, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, situație în care nu mai devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (1), ale alin. (2) și ale alin. (3) din OUG nr. 184/2002 și nici cele ale art. 4 din Legea nr. 312/2005, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora persoanele îndreptățite, indiferent că sunt sau nu cetățeni străini, au dreptul la restituirea în natură a terenurilor, păstrându-și calitatea de proprietari, pe care o exercită după emiterea deciziei de restituire.

Pe de altă parte, este de observat că transmiterea dreptului de proprietate către apelantul H.F. s-a făcut prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 5 din 16 aprilie 2004, de pe urma fostei proprietare W.Z.O.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 312/2005, este de menționat că acest text de lege este general față de următoarele din același capitol.

Textul aplicabil în speță este art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care trimit dispozițiile art. 2 alin. (5) din OUG nr. 184/2002.

Dispozițiile Legii nr. 312/2005 reprezintă un cadru general de dobândire a proprietății de către cetățenii străini și apatrizi.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este un caz special care derogă atât de la art. 2 alin. (1)-(3) din OUG nr. 184/2002, cât și de la Legea nr. 312/2005.

Pentru aceste considerente, urmează a se înlătura dispoziția din sentința de fond privind acordarea doar a unui drept de folosință specială asupra terenului în persoana apelantului F.H.

Motivul patru de apel, conform căruia instanța nu a făcut nici o referire la cele două apartamente vândute, este nefondat.

Acțiunea formulată de apelanți a avut ca obiect anularea deciziei nr. 8221 din 30 mai 2007 emisă de Primarul municipiului București.

Potrivit art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Cum obiectul cererii l-a reprezentat decizia nr. 8221 din 30 mai 2007, în mod legal instanța s-a pronunțat pe acest obiect, neavând dreptul de a se pronunța cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât nu a fost învestită legal.

În fine, ultimul motiv de apel este nerelevant în prezenta cauză, astfel că va fi respins ca străin de cauza dedusă judecății.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către F.H. și C.L., care au invocat global cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă.

Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenții au formulat următoarele critici:

Mănăstirii Antim, aspect invocat prin motivele de apel.

Conform probelor, capela este evidențiată în componența imobilului din Calea Rahovei, făcând parte integrantă din aceasta. Ea a fost dată în folosința Mănăstirii Antim printr-un contract de comodat încheiat pe o perioadă de 50 de ani și, întrucât prin expirarea acestei perioade bunul a reintrat în folosința Starului Român, acesta trebuia obligat să-l restituie prin decizia nr. 8221 din 30 mai 2007, ce face obiectul prezentului litigiu, atacată inclusiv pe aspectul nerestituirii în natură a capelei.

două apartamente înstrăinate.

Motivarea pe acest aspect a instanței de apel este greșită. Astfel, s-a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată a fost limitat doar la anularea deciziei nr. 8221 din 30 mai 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București și că, întrucât potrivit art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, corect instanța de fond s-a pronunțat pe acest obiect, neavând dreptul de a se pronunța cu privire" la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât nu a fost învestită cu o asemenea cerere.

Prevederile legale enunțate în motivarea instanței de apel nu sunt, însă, coroborate și cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX din 19 martie 2007, dată în recurs în interesul legii, prin care instanțelor de judecată, în pricini similare cu cea de față, le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că instanța nu trebuie să se limiteze doar la anularea dispozițiilor contestate, ci trebuie să hotărască în privința a tot ceea ce este legat de Legea nr. 10/2001, deci inclusiv asupra apartamentelor înstrăinate solicitate de petenți.

De aceea, în cauză, instanța trebuia să judece nu numai anularea deciziei primarului, ci și toate cererile petenților care aveau legătură directă cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă ce nu poate fi cantonată în prevederi din dreptul comun care să o îngrădească.

Prin prisma prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, o atare obligație există numai în cazul contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, când, pentru a constata nulitatea, instanța trebuie să aprecieze asupra bunei-credinte.

În speță, este vorba despre două contracte încheiate ulterior Legii nr. 10/2001, iar legea reparatorie a considerat că se impune a le socoti nule prin efectul legii, fără o altă învestire a instanței de judecată ca în cazul imobilelor înstrăinate anterior apariției legii.

Fiind nule prin lege, este evident că aceste contracte nu au efecte juridice, iar instanța de judecată avea posibilitatea legală de a restitui în natură apartamentele la care se referă respectivele contracte, prin luarea în considerare a lipsei efectelor lor juridice.

În concluzie, recurenții au solicitat modificarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul retrocedării în natură a celor două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 și a capelei ce s-a aflat în folosința Mănăstirii Antim.,

Sub aspectul încadrării în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate aduc în discuție problema pronunțării hotărârii recurate cu aplicarea greșită a legii în ce privește determinarea limitelor învestirii instanței, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate și interpretarea regimului juridic al nulității prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, din perspectiva căruia se va face analiza recursului, potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Din verificarea cererii de apel a reclamanților,  rezultă că aceștia nu au atacat hotărârea fondului sub aspectul nerestituirii în natură a capelei.

Faptul că reclamanții nu s-au plâns prin motivele de apel pentru nerestituirea capelei este cu atât mai evident cu cât, în finalul cererii lor de apel, ei au arătat în ce limite se impune reformarea sentinței de fond față de criticile formulate, fără a face vreo referire la restituirea capelei. Astfel, s-a solicitat instanței de apel să dispună „desființarea în parte a sentinței atacate și pronunțarea unei hotărâri prin care să i se recunoască reclamantului F.H. un drept deplin de proprietate și asupra terenului în suprafață de 730,76 mp situat în Municipiul București, sector 5, precum și admiterea capătului de cerere privind restituirea în natură a celor două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu menținerea ca legale și temeinice a celorlalte dispoziții ale instanței de fond."

În aceste condiții, nu se poate imputa instanței de apel că a omis a se pronunța asupra restituirii în natură a capelei.

Apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că instanța de apel verifică sentința atacată atât sub aspectul temeiniciei ei, cât și sub aspectul legalității, dar în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) Cod procedură civilă, această devoluțiune operează număr ,,în limitele cererii de apel", deci a criticilor formulate prin motivele de apel.

Rezultă că instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin cererea de apel, cele asupra cărora nu poartă această cerere rămânând definitiv judecate între părți prin sentința de fond.

Cum, în speță, prin motivele de apel, reclamanții nu au formulat critici referitoare la nerestituirea capelei, instanța de apel nu putea analiza acest aspect, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 295 alin. (1) Cod procedură civilă, iar față de dispozițiile art. 299 coroborate cu cele ale art. 377 Cod procedură civilă, analizarea direct în recurs a unor asemenea critici este inadmisibilă, fiind vorba despre critici formulate omisso medio

,

trecând peste apel.

Este adevărat că respingerea criticilor din apel ce vizau nerestituirea în natură a apartamentelor înstrăinate din imobilul notificat a fost motivată de curtea de apel pe considerentul că prima instanță nu putea constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind aceste apartamente, în absența învestirii sale cu o cerere în nulitatea respectivelor contracte.

Contrar, însă, susținerilor recurenților, această motivare răspunde problemei nerestituirii în natură a apartamentelor înstrăinate, având în vedere că măsura restituirii în natură este condiționată de Legea nr. 10/2001 de constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, fapt ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 48 lit. c, care exceptează de la restituirea în natură imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (5) și art. 45, care reglementează cazurile de nevalabilitate a actelor juridice de înstrăinare, sancționate cu nulitatea absolută.

În speță, acțiunea dedusă judecății este o contestație împotriva unei decizii emise de primar în soluționarea notificării reclamanților, prin care s-a solicitat anularea deciziei atacate, inclusiv sub aspectul nerestituirii în natură a celor două apartamente înstrăinate și, în consecință, restituirea în natură și a acestor bunuri.

Prin această acțiune nu s-a formulat, însă, și un capăt de cerere distinct în constatarea nulității contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect înstrăinarea a două apartamente din imobilul notificat.

Or, raportat la aceste limite ale învestirii, de care instanța era ținută conform regulii înscrise în art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă, căreia nu i s-a adus nici o derogare prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în cauză nu se putea dispune restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate în absența constatării nulității actelor juridice de înstrăinare, aspect asupra căruia instanța nu putea hotărî fără a fi fost învestită cu o cerere în nulitate.

De altfel, recurenții recunosc că nu au formulat un asemenea capăt de cerere prin acțiunea de fond, dar pretind că acest lucru nici nu era necesar pentru ca instanța să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și să dispună, în consecință, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate.

Argumentul adus în acest sens a fost Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care, în opinia recurenților, a recunoscut competența instanțelor de judecată învestite cu o contestație împotriva deciziei administrative de soluționare a" notificării de a dispune nu doar anularea deciziei atacate, ci de a hotărî în privința a tot ceea ce este legat de Legea nr. 10/2001, deci inclusiv asupra restituirii in natură a apartamentelor înstrăinate.

Prin Decizia nr. XX din l9 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cu privire la competența instanței învestite cu contestația împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, în considerentele deciziei în interesul legii susmenționate s-a reținut că, din moment ce prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că aceste decizii/dispoziții pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din aceeași lege se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie /dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

Plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu semnifică, deci, competența acestei instanțe de a hotărî inclusiv asupra nulității actelor de înstrăinare a imobilului notificat, în absența unei cereri formulate în acest sens, spre a putea dispune restituirea în natură a imobilelor înstrăinate, cum eronat pretind recurenții, ci doar atribuția de a dispune ea direct - iar nu de a retrimite în acest scop cauza la unitatea deținătoare - restituirea în natură a imobilului notificat, consecutiv anulării deciziei/dispoziției atacate, desigur în măsura în care o atare măsură este permisă de prevederile Legii nr. 10/2001, în cazul imobilelor înstrăinate numai dacă s-a constatat nulitatea actelor de înstrăinare.

În opinia recurenților, nulitatea reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care ar fi incidentă contractelor în litigiu, încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este o nulitate de drept, care operează prin efectul legii, așa încât contractele în litigiu ar trebui socotite ca lipsite de efecte juridice fără a mai fi necesară în acest scop o acțiune injustiție din partea celor interesați.

Această teză este greșită, fiind rezultatul confuziei pe care o fac recurenții între natura nulității și condițiile de producere a efectelor nulității.

Este adevărat că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează un caz de nulitate absolută a actelor juridice de înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilele notificate, acest text interzicând, sub sancțiunea nulității absolute, și înstrăinarea imobilelor notificate potrivit acestei legi până la soluționarea procedurilor de restituire.

Natura absolută a nulității reglementate de textul menționat nu are, însă, consecința pretinsă de către recurenți, aceea a lipsirii de efecte juridice a actului fără să fie necesară intervenția instanței, iar argumentul adus în acest scop, acela că numai pentru nulitatea reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001 în privința actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a legii ar fi necesară sesizarea instanței cu o cerere în nulitate, este lipsit de fundament juridic, nulitatea reglementată prin norme distincte pentru actele anterioare și posterioare Legii nr. 10/2001 având aceeași natură - absolută - și, prin urmare, același regim juridic.

În ce privește regimul juridic al nulității, este de observat că, în sistemul de drept românesc, de orice natură ar fi nulitatea unui act juridic, fie ea absolută sau relativă, actul nu poate fi socotit nul atât timp cât nu este declarat nul de către justiție.

Orice act juridic are o existență materială, constituie un titlu provizoriu care posedă o aparență de validitate și atât timp cât nu este declarat nul de instanță, părțile, ca și terții interesați, nu au dreptul să-l nesocotească.

Intervenția judecătorului este, deci, necesară întotdeauna pentru a distruge efectele provizorii pe care le produce existența aparentă a actului nul, ceea ce înseamnă că, pentru a socoti un act ca fiind lipsit de efecte juridice pe motiv de nulitate, este nevoie, în toate cazurile, de o acțiune în justiție, în cadrul căreia judecătorul,singurul în măsură să aplice legea, trebuie să aprecieze validitatea actului. O asemenea apreciere este necesară și în cazul nulității absolute, când judecătorul are a constata încălcarea unei dispoziții legale imperative sau prohibitive, deci cauza ineficacității actului și, odată cauza constatată, el va declara nulitatea actului.

Pe cale de consecință, cât timp nulitatea actelor de înstrăinare privind cele două apartamente în litigiu nu a fost declarată judecătorește, iar acest lucru nu se putea realiza în cadrul prezentului litigiu, unde instanța nu a fost învestită și cu o cerere în nulitate, actele de înstrăinare se bucură de prezumția de validitate, astfel că în conformitate cu prevederile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, singura formă de reparație pentru apartamentele înstrăinate este aceea în echivalent, iar nu restituirea în natură.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte constatat că nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că recursul reclamanților F.H. și C.L. apare ca nefondat și a fost respins.