ÎCCJ, decizie (scj.ro #81758)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81758) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil

preluat abuziv de stat. Restituirea în natură persoanelor îndreptățite

a părților din imobil care nu au fost înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995 precum și a cotelor părți din terenul aferent

acestor spații.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

imobil

-

dispoziție de restituire

-

teren aferent

Legea

nr. 10/2001, art. 7

Art.7

alin.5 din Legea nr.10/2001, respectiv pct.7.3 din Normele metodologice de

aplicare unitară a acestei legi exceptează de la restituirea în

natură „terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în

temeiul Legii nr.112/1995”, noțiune prin care se înțelege „terenul pe

care este amplasată construcția, respectiv amprenta

construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției

necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de

folosință”.

Astfel

că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor legale sus

menționate în situația în care s-a dispus restituirea în natură

numai a cotelor-părți de teren aferente spațiilor din imobil

care nu au fost înstrăinate  nu și a terenului aferent acelor

apartamente din imobil care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995.

Secția I

civilă, decizia nr.2951 din 3 mai 2012

Prin

sentința civilă nr.1761 din 18.11.2010, Tribunalul București,

Secția a III-a civilă a admis acțiunea astfel cum a fost

precizată, formulată de reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și

B.L.A. împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul

General și Primăria municipiului București, sens în care a

dispus obligarea pârâtului Municipiul București să emită

dispoziție de restituire în natură a apartamentelor situate în

imobilul din București, care fac obiectul contractelor de închiriere

nr.22237/1999, nr.24753/2003 și a garajului care face obiectul

contractului de închiriere nr.2409/1999, precum și a cotelor de teren

aferente acestor părți din imobilul construcție.

Tribunalul

a reținut că prin precizarea de acțiune de la termenul din

11.11.2010, reclamanții au solicitat soluționarea pe fond a

notificării nr.191/2001 exclusiv cu privire la partea din imobil care nu a

fost vândută în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.16935/1926, autoarea

reclamanților, V.P.T., a cumpărat de la G.G.S. un teren de 320 mp,

situat la data respectivă în București, Parcul Ioanid, pe care a

construit ulterior o clădire, conform autorizației de construire

nr.32286/1926.

Începând

din anul 1933, terenul din str. P. nr.16 colț cu str. P.B. nr.2 și

construcțiile ridicate pe acesta au primit numărul 12 pe str. P.,

număr poștal existent și în prezent, identitatea de imobil fiind

confirmată prin cele două expertize tehnice efectuate în cauză,

construcții și topografie.

Imobilul litigios a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950 de la

autoarea reclamanților și pentru el reclamanții au formulat

notificarea nr.191/2001, adresată Primăriei Municipiului

București. Reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite

la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001,

deoarece sunt moștenitorii fostei proprietare, conform certificatelor de

moștenitor depuse la dosar.

Prin

contractele de vânzare-cumpărare nr.N1909/2001, nr.N1916/2000,

nr.N1958/2001 și 1032/1999 a fost vândută o parte din imobilul în

litigiu, rămânând libere apartamentele care fac obiectul contractelor de

închiriere nr.22237/1999, nr.4753/2003 și garajul care face obiectul

contractului de închiriere nr.2409/1999, precum și cotele de teren

aferente acestor părți din imobilul construcție.

În

aceste condiții, întrucât apartamentele și garajul ce fac obiectul

contractelor de închiriere menționate, precum și cotele de teren

aferente acestor spații din imobilul construcție se află în

patrimoniul Municipiului București, tribunalul a constatat că se

poate dispune restituirea în natură a acestora.

Pentru

a stabili în sarcina pârâtului Municipiul București obligația de a

emite dispoziție de restituire în natură pentru partea nevândută

din imobil, tribunalul a avut în vedere că pârâtul nu și-a respectat,

ca unitate deținătoare, obligația de a se pronunța în

termenul legal asupra notificării de restituire a reclamanților

și că lipsa răspunsului său la notificare echivalează

cu un refuz de restituire a imobilului, ce trebuie cenzurat de

instanță, la sesizarea celui vătămat.

Prin

decizia civilă nr.451/A din 02.05.2011, Curtea de Apel București,

Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

sentinței sus menționate, reținând următoarele:

În

ceea ce privește posibilitatea instanței de a soluționa fondul

notificării, se constată că, în conformitate cu decizia nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în Secții Unite, asupra recursului în interesul legii,

dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 trebuie interpretate în

sensul că instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al unității deținătoare sau al entității învestite

cu soluționarea notificării de a răspunde la notificarea

persoanei îndreptățite.

În

recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție

a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin art.25

și art.26 din Legea nr.10/2001, de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv

al entității învestite cu soluționarea notificării,

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu

poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de

a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși

Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa

justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Nu

se poate considera că, în cazul depășirii termenului

menționat, singura sancțiune ar putea consta în obligarea la

despăgubiri a unității deținătoare, astfel cum

susține apelantul-pârât, întrucât acest fapt ar contraveni principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art.6

par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

De

asemenea, argumentul apelantului în sensul că reclamanții nu au

formulat, în cadrul procedurii administrative, o declarație expresă

în sensul că nu mai au alte dovezi de prezentat, fapt care ar justifica

depășirea, pentru acest motiv, a termenului de 60 de zile, este

nefondat. Această reglementare este destinată să protejeze

interesele persoanei îndreptățite, urmărind să evite

situația în care unitatea deținătoare s-ar pronunța numai

asupra dovezilor existente la dosar la un moment dat, în cazul în care persoana

îndreptățită mai deține alte probe. Astfel, reglementarea

menționată nu poate fi invocată de unitatea

deținătoare pentru a justifica depășirea termenului în care

era obligată să soluționeze notificarea. Mai mult, actul

normativ nici nu prevede obligația formulării de către persoana

îndreptățită a unei declarații exprese că nu ar mai

avea probe, făcând referire doar la o precizare în acest sens, astfel cum

se menționează la pct.25.1 din Hotărârea nr.250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, în

forma în vigoare la data notificării. Faptul că reclamanții nu

au declarat expres că nu au alte acte de depus nu poate justifica lipsa

răspunsului la notificare, în situația în care notificarea a fost

formulată în anul 2001, fără a primi vreun răspuns

până în prezent.

În ceea

ce privește existența dreptului de proprietate în patrimoniul

autorilor reclamanților, se constată că autoarea

reclamanților, V.P.T., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

de 320 mp, situat la data respectivă în București, Parcul Ioanid,

str. P. nr.16 colț cu str. P. I.C. B. nr.2, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.16935/1926.

Pe

acest teren, V.P.T. a construit o clădire cu subsol, parter și etaj,

construcție autorizată prin autorizația nr.227/1926, emisă

de Primăria municipiului București.

Din

certificatul nr.2432/1933 emis de Primăria municipiului București,

rezultă că imobilul aflat pe str. P.B. nr.2 în 1925 este situat pe

strada P.B. colț cu strada P. și a făcut parte din imobilul care

purta în 1933 numărul 12 pe strada P., adresă ce o poartă

și în prezent, astfel cum rezultă din adresa Primăriei

municipiului București.

În ceea

ce privește preluarea imobilului în litigiu, se constată că, în

temeiul Decretului nr.92/1950, imobilul situat în str. P. nr.12 sector 1 a fost

preluat de stat de la V.T., aceasta fiind înscrisă la poziția 7745

din decret, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.F.I.

În baza

Legii nr.112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr.N1909/2001,

nr.N1910/2000, nr.N1958/2001 și 4032/1999, a fost vândută o parte din

imobilul în litigiu, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.F.I.

Potrivit aceleiași adrese, apartamentele rămase libere formează

obiectul contractelor de închiriere nr.22237/1999, nr.24753/2003, iar garajul

face obiectul contractului de închiriere nr.2409/1999. Apartamentul care

formează obiectul contractului de închiriere nr.22237/1999 este format din

2 camere, bucătărie, baie, vestibul, culoar în comun, iar

apartamentul care formează obiectul contractului de închiriere nr.24753/2003

este format din 3 camere, bucătărie, cămară, baie,

vestibul, culoar în comun. Garajul care formează obiectul contractului de

închiriere nr.2409/1999 are o suprafață de 18,60 mp, aspecte ce

rezultă din adresa emisă de A.F.I.

Spațiile

nevândute în baza Legii nr.112/1995 au fost identificate prin expertiză,

acestea constând în garajul de la demisol și întreaga suprafață

de la etaj, obiect al contractelor de închiriere nr.22237/1999 și

nr.24753/2003.

În baza

Legii nr.10/2001, reclamanții au formulat notificare

nesoluționată până în prezent.

Î

n

ceea ce privește dovada calității de moștenitor, se

constată că, din certificatul de calitate de moștenitor

nr.6/2000, rezultă că moștenitorii defunctei T.V., decedată

la 10.01.1965, sunt C.A., decedată la 23.01.1985, în calitate de

soră, căreia îi revine o cotă de 2/4 din masa succesorală,

B.L.G., în calitate de nepoată de frate predecedat, căreia îi revine

o cotă de 1/4 din masa succesorală și A.M.D.I., în calitate de nepot

de frate predecedat, căruia îi revine cota de 1/4 din masa

succesorală.

De pe urma defunctei C.A., decedată la 23.01.1985, au

calitatea de moștenitori, conform certificatului de moștenitor

nr.1410/1985 emis de Notariatul de stat local al sectorului 2 București,

C.M.D.

în calitate de nepot de frate predecedat. Acesta a decedat la 30.01.1995,

moștenitorii săi fiind B.L.A., B.L.G., A.M.D.I., conform

certificatului de moștenitor nr.68/1996, emis de BNP M.R.

Având

în vedere aceste împrejurări, în mod corect a reținut tribunalul

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, în cauză fiind dovedită existența dreptului de

proprietate în patrimoniul autoarei acestora, preluarea abuzivă a

imobilului, față de prevederile art.2 lit. a) din Legea nr.10/2001,

republicată, precum și calitatea reclamanților de

moștenitori ai persoanei de la care a fost preluat imobilul. Raportat la

această situație de fapt, tribunalul a aplicat corect prevederile

art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 și, reținând că anumite

spații din imobilul preluat abuziv nu au fost înstrăinate în temeiul

Legii nr.112/1995, în mod corect a făcut aplicarea principiului

restituirii în natură, prevăzut de art.1 și art. 7 din Legea

nr.10/2001.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, de către pârâtul

Municipiul București,

care a invocat, în drept, dispozițiile

art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că

în conformitate cu prevederile art.21-23 din Legea nr.10/2001, notificarea

formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră

îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind

calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse

și ulterior, în condițiile legii (cu respectarea termenului special

prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte

normative de modificare a Legii nr.10/2001).

Potrivit art.1 lit. e) din HG nr.250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, „sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul

deposedării abuzive și a calității de persoană

îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde

dreptul … în conformitate cu art.3 alin.(1) lit. a) și art.23 din lege”.

Terenul reprezintă curtea imobilului,

iar art.7 alin.(5) din Legea nr.10/2001 prevede că „Nu se restituie în

natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în

temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare”.

În acest sens,

HG

nr.923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, a

introdus după pct.7.2 un nou punct,

7.3,

cu următorul cuprins: „Sunt exceptate de la restituirea în natură

terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii

nr.112/1905, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foș

tii proprietari beneficiază de măsuri

reparatorii în echivalent acordate în condițiile

legii.

Prin

noțiunea ”teren aferent

imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995” se înțelege

terenul pe care este amplasată

construcția

, respectiv amprenta

construcției, cât și terenul din

împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia

indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de

teren necesare bunei utilizări a construcției se face,

motivat,

de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Entitatea investită cu soluționarea notificării

va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau

ordinului,

pe lângă descrierea

construcției (materiale, suprafețe, anul

edificării) și situația

juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în

natură și pentru care

se propune acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent.”

În ceea ce privește apartamentul de la mansardă, nu

s-au depus dovezi în sensul dacă acesta este liber sau deținut cu

contract de închiriere, pentru a putea fi restituit în natură.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed:

Recurentul

a invocat dispozițiile art.21-23 din Legea nr.10/2001 și art.1 lit.

e) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate

prin H.G. nr.250/2007, rezumându-se la a le reda conținutul,

fără însă a arăta care este legătura acestora cu

decizia recurată, din perspectiva cazului de modificare indicat prin

cererea de recurs – art.304 pct.9 C.proc.civ.

Chiar

dacă s-ar reține că, față de indicarea cazului de

modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul a

înțeles să se plângă de încălcarea sau aplicarea

greșită a dispozițiilor legale susmenționate, el nu a

arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate

sau aplicate greșit respectivele dispoziții legale, cererea de recurs

neconținând nicio critică în acest sens. Or, în absența unor

critici concrete, prezenta instanță nu poate verifica respectarea

sau, dimpotrivă, încălcarea/aplicarea greșită a vreuneia

dintre dispozițiile legale evocate.

Recurentul

a mai invocat faptul că terenul reprezintă curtea imobilului și

că nu poate fi restituit în natură, în raport de dispozițiile

art.7 alin.(5) din Legea nr.10/2001, astfel cum acestea sunt explicitate la

pct.7.3 din Normele metodologice modificate și completate prin HG

nr.923/2010, al căror conținut l-a redat integral.

Așa

cum susține și recurentul, art.7 alin.(5) din Legea nr.10/2001,

respectiv pct.7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei

legi exceptează de la restituirea în natură „terenurile aferente

imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995”,

noțiune prin care se înțelege „terenul pe care este amplasată

construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din

împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent

de categoria de folosință”.

În

speță, însă, prin sentința de fond, confirmată în

apel, s-a dispus restituirea în natură numai a cotelor-părți de

teren aferente spațiilor din imobil care nu au fost înstrăinate,

respectiv apartamentele ce fac obiectul contractelor de închiriere

nr.22237/1999 și nr.24753/2003 și garajul ce face obiectul

contractului de închiriere nr.2409/1999 (spații restituite și ele în

natură), nu și a terenului aferent acelor apartamente din imobil care

au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, astfel că nu se poate

reține încălcarea dispozițiilor legale evocate de recurent, cu

consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut

de art.304 pct.9 C.proc.civ.

În

fine, recurentul a invocat că pentru apartamentul de la mansardă nu

s-au depus dovezi care să ateste dacă este liber sau deținut cu

contract de închiriere, spre a putea fi restituit în natură.

Dincolo

de faptul că o asemenea critică ridică o problemă ce

ține de aprecierea probelor, aspect care nu mai constituie motiv de recurs

după abrogarea pct.11 al art.304 C.proc.civ. prin OUG nr.138/2000, este de

menționat că aceasta nici nu are legătură cu soluția

pronunțată în cauză, care nu este în sensul restituirii în

natură a vreunui apartament de la mansardă, ci a două

apartamente situate la etajul imobilului, identificarea la acest nivel a

apartamentelor restituite prin sentința de fond fiind reținută

în considerentele deciziei recurate cu trimitere la expertizele efectuate în

cauză.

Având în vedere considerentele prezentate, față de

dispozițiile art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul

pârâtului, ca nefondat.