ÎCCJ, decizie (scj.ro #81758)

Imobil preluat abuziv de stat. Restituirea în natură persoanelor îndreptățite a părților din imobil care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 precum și a cotelor părți din terenul aferent acestor spații. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : imobil - dispoziție de restituire - teren aferent Legea nr. 10/2001, art. 7 Art.7 alin.5 din Legea nr.10/2001, respectiv pct.7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi exceptează de la restituirea în natură „terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995”, noțiune prin care se înțelege „terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință”.

Astfel că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor legale sus menționate în situația în care s-a dispus restituirea în natură numai a cotelor-părți de teren aferente spațiilor din imobil care nu au fost înstrăinate nu și a terenului aferent acelor apartamente din imobil care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995. Secția I civilă, decizia nr.2951 din 3 mai 2012 Prin sentința civilă nr.1761 din 18.11.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A.

împotriva pârâților Municipiul București, prin Primarul General și Primăria municipiului București, sens în care a dispus obligarea pârâtului Municipiul București să emită dispoziție de restituire în natură a apartamentelor situate în imobilul din București, care fac obiectul contractelor de închiriere nr.22237/1999, nr.24753/2003 și a garajului care face obiectul contractului de închiriere nr.2409/1999, precum și a cotelor de teren aferente acestor părți din imobilul construcție. Tribunalul a reținut că prin precizarea de acțiune de la termenul din 11.11.2010, reclamanții au solicitat soluționarea pe fond a notificării nr.191/2001 exclusiv cu privire la partea din imobil care nu a fost vândută în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.16935/1926, autoarea reclamanților, V.P.T., a cumpărat de la G.G.S. un teren de 320 mp, situat la data respectivă în București, Parcul Ioanid, pe care a construit ulterior o clădire, conform autorizației de construire nr.32286/1926. Începând din anul 1933, terenul din str. P. nr.16 colț cu str. P.B. nr.2 și construcțiile ridicate pe acesta au primit numărul 12 pe str. P., număr poștal existent și în prezent, identitatea de imobil fiind confirmată prin cele două expertize tehnice efectuate în cauză, construcții și topografie. Imobilul litigios a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950 de la autoarea reclamanților și pentru el reclamanții au formulat notificarea nr.191/2001, adresată Primăriei Municipiului București.

Reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, deoarece sunt moștenitorii fostei proprietare, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar. Prin contractele de vânzare-cumpărare nr.N1909/2001, nr.N1916/2000, nr.N1958/2001 și 1032/1999 a fost vândută o parte din imobilul în litigiu, rămânând libere apartamentele care fac obiectul contractelor de închiriere nr.22237/1999, nr.4753/2003 și garajul care face obiectul contractului de închiriere nr.2409/1999, precum și cotele de teren aferente acestor părți din imobilul construcție. În aceste condiții, întrucât apartamentele și garajul ce fac obiectul contractelor de închiriere menționate, precum și cotele de teren aferente acestor spații din imobilul construcție se află în patrimoniul Municipiului București, tribunalul a constatat că se poate dispune restituirea în natură a acestora.

Pentru a stabili în sarcina pârâtului Municipiul București obligația de a emite dispoziție de restituire în natură pentru partea nevândută din imobil, tribunalul a avut în vedere că pârâtul nu și-a respectat, ca unitate deținătoare, obligația de a se pronunța în termenul legal asupra notificării de restituire a reclamanților și că lipsa răspunsului său la notificare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, ce trebuie cenzurat de instanță, la sesizarea celui vătămat.

Prin decizia civilă nr.451/A din 02.05.2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței sus menționate, reținând următoarele: În ceea ce privește posibilitatea instanței de a soluționa fondul notificării, se constată că, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

În recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art.25 și art.26 din Legea nr.10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Nu se poate considera că, în cazul depășirii termenului menționat, singura sancțiune ar putea consta în obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, astfel cum susține apelantul-pârât, întrucât acest fapt ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art.6 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, argumentul apelantului în sensul că reclamanții nu au formulat, în cadrul procedurii administrative, o declarație expresă în sensul că nu mai au alte dovezi de prezentat, fapt care ar justifica depășirea, pentru acest motiv, a termenului de 60 de zile, este nefondat. Această reglementare este destinată să protejeze interesele persoanei îndreptățite, urmărind să evite situația în care unitatea deținătoare s-ar pronunța numai asupra dovezilor existente la dosar la un moment dat, în cazul în care persoana îndreptățită mai deține alte probe. Astfel, reglementarea menționată nu poate fi invocată de unitatea deținătoare pentru a justifica depășirea termenului în care era obligată să soluționeze notificarea.

Mai mult, actul normativ nici nu prevede obligația formulării de către persoana îndreptățită a unei declarații exprese că nu ar mai avea probe, făcând referire doar la o precizare în acest sens, astfel cum se menționează la pct.25.1 din Hotărârea nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data notificării. Faptul că reclamanții nu au declarat expres că nu au alte acte de depus nu poate justifica lipsa răspunsului la notificare, în situația în care notificarea a fost formulată în anul 2001, fără a primi vreun răspuns până în prezent. În ceea ce privește existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților, se constată că autoarea reclamanților, V.P.T., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 320 mp, situat la data respectivă în București, Parcul Ioanid, str. P. nr.16 colț cu str. P. I.C.

B. nr.2, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.16935/1926. Pe acest teren, V.P.T. a construit o clădire cu subsol, parter și etaj, construcție autorizată prin autorizația nr.227/1926, emisă de Primăria municipiului București. Din certificatul nr.2432/1933 emis de Primăria municipiului București, rezultă că imobilul aflat pe str. P.B. nr.2 în 1925 este situat pe strada P.B. colț cu strada P. și a făcut parte din imobilul care purta în 1933 numărul 12 pe strada P., adresă ce o poartă și în prezent, astfel cum rezultă din adresa Primăriei municipiului București. În ceea ce privește preluarea imobilului în litigiu, se constată că, în temeiul Decretului nr.92/1950, imobilul situat în str. P. nr.12 sector 1 a fost preluat de stat de la V.T., aceasta fiind înscrisă la poziția 7745 din decret, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.F.I.

În baza Legii nr.112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr.N1909/2001, nr.N1910/2000, nr.N1958/2001 și 4032/1999, a fost vândută o parte din imobilul în litigiu, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.F.I. Potrivit aceleiași adrese, apartamentele rămase libere formează obiectul contractelor de închiriere nr.22237/1999, nr.24753/2003, iar garajul face obiectul contractului de închiriere nr.2409/1999. Apartamentul care formează obiectul contractului de închiriere nr.22237/1999 este format din 2 camere, bucătărie, baie, vestibul, culoar în comun, iar apartamentul care formează obiectul contractului de închiriere nr.24753/2003 este format din 3 camere, bucătărie, cămară, baie, vestibul, culoar în comun.

Garajul care formează obiectul contractului de închiriere nr.2409/1999 are o suprafață de 18,60 mp, aspecte ce rezultă din adresa emisă de A.F.I. Spațiile nevândute în baza Legii nr.112/1995 au fost identificate prin expertiză, acestea constând în garajul de la demisol și întreaga suprafață de la etaj, obiect al contractelor de închiriere nr.22237/1999 și nr.24753/2003. În baza Legii nr.10/2001, reclamanții au formulat notificare nesoluționată până în prezent. Î n ceea ce privește dovada calității de moștenitor, se constată că, din certificatul de calitate de moștenitor nr.6/2000, rezultă că moștenitorii defunctei T.V., decedată la 10.01.1965, sunt C.A., decedată la 23.01.1985, în calitate de soră, căreia îi revine o cotă de 2/4 din masa succesorală, B.L.G., în calitate de nepoată de frate predecedat, căreia îi revine o cotă de 1/4 din masa succesorală și A.M.D.I., în calitate de nepot de frate predecedat, căruia îi revine cota de 1/4 din masa succesorală.

De pe urma defunctei C.A., decedată la 23.01.1985, au calitatea de moștenitori, conform certificatului de moștenitor nr.1410/1985 emis de Notariatul de stat local al sectorului 2 București, C.M.D. în calitate de nepot de frate predecedat. Acesta a decedat la 30.01.1995, moștenitorii săi fiind B.L.A., B.L.G., A.M.D.I., conform certificatului de moștenitor nr.68/1996, emis de BNP M.R. Având în vedere aceste împrejurări, în mod corect a reținut tribunalul calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în cauză fiind dovedită existența dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei acestora, preluarea abuzivă a imobilului, față de prevederile art.2 lit. a) din Legea nr.10/2001, republicată, precum și calitatea reclamanților de moștenitori ai persoanei de la care a fost preluat imobilul.

Raportat la această situație de fapt, tribunalul a aplicat corect prevederile art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 și, reținând că anumite spații din imobilul preluat abuziv nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, în mod corect a făcut aplicarea principiului restituirii în natură, prevăzut de art.1 și art. 7 din Legea nr.10/2001. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, de către pârâtul Municipiul București, care a invocat, în drept, dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că în conformitate cu prevederile art.21-23 din Legea nr.10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (cu respectarea termenului special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr.10/2001).

Potrivit art.1 lit. e) din HG nr.250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul … în conformitate cu art.3 alin.(1) lit. a) și art.23 din lege”. Terenul reprezintă curtea imobilului, iar art.7 alin.(5) din Legea nr.10/2001 prevede că „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare”. În acest sens, HG nr.923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G.

nr.250/2007, a introdus după pct.7.2 un nou punct, 7.3, cu următorul cuprins: „Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1905, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foș tii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea ”teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția , respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Entitatea investită cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.” În ceea ce privește apartamentul de la mansardă, nu s-au depus dovezi în sensul dacă acesta este liber sau deținut cu contract de închiriere, pentru a putea fi restituit în natură. Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed: Recurentul a invocat dispozițiile art.21-23 din Legea nr.10/2001 și art.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr.250/2007, rezumându-se la a le reda conținutul, fără însă a arăta care este legătura acestora cu decizia recurată, din perspectiva cazului de modificare indicat prin cererea de recurs – art.304 pct.9 C.proc.civ. Chiar dacă s-ar reține că, față de indicarea cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul a înțeles să se plângă de încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale susmenționate, el nu a arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate sau aplicate greșit respectivele dispoziții legale, cererea de recurs neconținând nicio critică în acest sens. Or, în absența unor critici concrete, prezenta instanță nu poate verifica respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea/aplicarea greșită a vreuneia dintre dispozițiile legale evocate.

Recurentul a mai invocat faptul că terenul reprezintă curtea imobilului și că nu poate fi restituit în natură, în raport de dispozițiile art.7 alin.(5) din Legea nr.10/2001, astfel cum acestea sunt explicitate la pct.7.3 din Normele metodologice modificate și completate prin HG nr.923/2010, al căror conținut l-a redat integral. Așa cum susține și recurentul, art.7 alin.(5) din Legea nr.10/2001, respectiv pct.7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi exceptează de la restituirea în natură „terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995”, noțiune prin care se înțelege „terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință”.

În speță, însă, prin sentința de fond, confirmată în apel, s-a dispus restituirea în natură numai a cotelor-părți de teren aferente spațiilor din imobil care nu au fost înstrăinate, respectiv apartamentele ce fac obiectul contractelor de închiriere nr.22237/1999 și nr.24753/2003 și garajul ce face obiectul contractului de închiriere nr.2409/1999 (spații restituite și ele în natură), nu și a terenului aferent acelor apartamente din imobil care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, astfel că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor legale evocate de recurent, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. În fine, recurentul a invocat că pentru apartamentul de la mansardă nu s-au depus dovezi care să ateste dacă este liber sau deținut cu contract de închiriere, spre a putea fi restituit în natură.

Dincolo de faptul că o asemenea critică ridică o problemă ce ține de aprecierea probelor, aspect care nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct.11 al art.304 C.proc.civ. prin OUG nr.138/2000, este de menționat că aceasta nici nu are legătură cu soluția pronunțată în cauză, care nu este în sensul restituirii în natură a vreunui apartament de la mansardă, ci a două apartamente situate la etajul imobilului, identificarea la acest nivel a apartamentelor restituite prin sentința de fond fiind reținută în considerentele deciziei recurate cu trimitere la expertizele efectuate în cauză. Având în vedere considerentele prezentate, față de dispozițiile art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul pârâtului, ca nefondat.