ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5005/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5005/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată la data de 9 iunie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2

București, reclamanta T.E.A.C. a chemat în judecată pe pârâții M. (fostă S.) V.

și Municipiul București, prin Primarul General și a solicitat instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că Statul Român nu a avut

niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. V.L. nr.

168, et. 1, sector 2 și, urmare a comparării titlului său de proprietate cu cel

al pârâților, să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, str. V.L. nr. 168, et. 1,

sector 2.

Prin Sentința civilă

nr. 8618 din 17 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența în favoarea

Tribunalului București, reținând că valoarea imobilului revendicat este de

739.850 RON, ceea ce, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. atrage

competența materială a tribunalului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

22 februarie 2010, sub nr. 9416/3/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 1588 din 21 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, referitor la excepția lipsei de interes cu

privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată, că acest capăt de

cerere nu este lipsit de interes, deoarece folosul practic urmărit de

reclamantă prin promovarea acestui capăt de cerere este reprezentat de

posibilitatea invocării în cadrul revendicării de la cumpărătorii în baza Legii

nr. 112/1995 a nevalabilității titlului autorilor acestora.

Pe fondul cererii,

tribunalul a constatat că reclamanta este moștenitoarea defunctului C.B.,

calitate atestată de certificatele de moștenitor depuse la dosar. C.B. a fost

proprietarul terenului din str. V.L. nr. 168, sector 2 pe care l-a dobândit în

anul 1939 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26779 din

14 iulie 1939 de secția notariat a Tribunalului Ilfov.

Imobilul a fost

naționalizat de la C.B. în anul 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950, aspect

ce rezultă din Dispoziția de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent nr.

7152 din 14 decembrie 2006 a Primarului Municipiului București emisă în baza

Legii nr. 10/2001.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. NO2907 din 21 martie 1997, în baza Legii nr. 112/1995,

Municipiul București reprezentat de S.C. A. S.A. a înstrăinat pârâtei S. (M.)

V. apartamentul cu o suprafață de 145,79 mp., situat la etajul 1 al imobilului

din str. V.L. nr. 168, sector 2, apartament alcătuit din cameră de zi, două

dormitoare, bucătărie, baie, două debarale, cămară, oficiu, culoar, vestibul

hol, palier, WC parter.

Imobilul în litigiu

intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 încadrându-se în ipoteza

art. 1 și art. 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru imobilul în

litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu

a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau vreo acțiune

în revendicare de drept comun înaintea cererii de față, nefiind depuse la dosar

dovezi în acest sens.

Prin Dispoziția nr.

7151 din 14 decembrie 2006 a Primarului Municipiului București emisă în baza

Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost restituit în parte, în natură, imobilul

din str. V.L. nr. 168, sector 2, respectiv construcție tip B (P+1, P+2) cu

excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Dispoziția nr.

7152 din 14 decembrie 2006 a Primarului Municipiului București emisă în baza

Legii nr. 10/2001 reclamantei i-a fost respinsă notificarea privind restituirea

în natură a apartamentelor din imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2,

vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin aceeași dispoziție acordându-se

reclamantei pentru aceste părți din imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2,

măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

În cauză, titlul de

proprietate al pârâtei este valabil, fiind încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 la data încheierii lui și este preferabil celui exhibat de

reclamantă.

Prin Legea nr.

10/2001 s-a instituit un regim juridic special față de dreptul comun al

acțiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a

bunului preluat de Stat dacă acesta a fost vândut în condițiile Legii nr.

112/1995.

Astfel, potrivit art.

20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul preluat de stat a fost vândut

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 restituirea acestuia în natură

nu mai este posibilă. Însă restituirea nu mai este posibilă nu numai în cadrul

procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, ci și în cadrul

unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr.

112/1995, deoarece este evident că prin legea specială, Legea nr. 10/2001, lege

de reparație, legiuitorul a făcut opțiunea cu privire la condițiile restituirii

unor imobile preluate de stat în perioada comunistă. Or, opțiunea legiuitorului

cu privire la condițiile restituirii trebuie suportată numai de stat, iar nu de

alte persoane, cum ar fi cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, care nu au

obligația reparării prejudiciilor cauzate de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 și nici să suporte consecințele momentului opțiunii

legiuitorului cu privire la acordarea reparațiilor pentru prejudiciile aduse

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar fi reținut că imobilul a fost preluat de Stat fără titlu

valabil și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă ar fi fost

încheiat cu un non dominus, concluzia preferabilității titlului acesteia se

impune pentru următoarele considerente:

În cazul imobilelor

naționalizate, Legea nr. 112/1995, lege specială față de Codul civil, a

introdus în legislația română o soluție diferită în cazul în care cumpărătorul

unui asemenea bun a fost în eroare la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Astfel, în această ipoteză, legea specială a consacrat valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, soluție confirmată ulterior și prin Legea

nr. 10/2001 prin fostul art. 46 alin. (2), actualul art. 45 alin. (2). Numai în

situația în care cumpărătorul a fost de rea-credință operează nulitatea

absolută a contractului. Însă, Legea nr. 10/2001 introduce o soluție diferită

față de dreptul comun în ceea ce privește regimul nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care fac obiectul

acestei legi, sub aspectul prescriptibilității nulității. Astfel, în aceste

cazuri, nulitatea absolută se prescrie în termen de un an și șase luni de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Imobilele care au

fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu pot fi restituite sub nicio formă

dacă au fost vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar dacă

au fost înstrăinate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 restituirea

este condiționată de declararea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 cerută în cadrul termenului de prescripție prevăzut

de art. 45 alineat final din Legea nr. 10/2001.

Soluția nu este

contrară dispozițiilor art. 480 și următoarele C. civ., care constituie dreptul

comun în ceea ce privește regimul juridic al revendicării, deoarece aceste

texte legale permit ca pentru anumite categorii de bunuri să fie instituite

reguli speciale pentru revendicare.

În cauză, contractul

de vânzare-cumpărare nr. NO2907 din 21 martie 1997 a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 deoarece imobilul vândut era un

imobil cu privire la care legea stabilea că este preluat de stat cu titlu, iar

Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea către chiriași a imobilelor trecute ca

atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie

1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane

juridice la data de 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar fi dovedit reaua credință a pârâtei la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, acest aspect ar fi fost lipsit de relevanță juridică,

deoarece această rea credință ar fi atras nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare menționat în cauza de nulitate absolută, însă această

nulitate ar fi trebuit invocată în mod expres și cel mai târziu până la 14

august 2002, indiferent că mijlocul folosit era acțiunea în declararea

nulității sau apărarea de fond (excepția de nulitate). Acesta a fost momentul

expirării termenului de prescripție a dreptului de a invoca nulitatea absolută

în condițiile fostului art. 46 alin. (5) (actual art. 45 alin. (5)) din Legea

nr. 10/2001.

Pentru aceste

considerente, instanța a apreciat că este neîntemeiată acțiunea privind

revendicarea imobilului de la pârâta M. V.

În fine, tribunalul

a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare

în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantei la respectarea

bunurilor, drept garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a declarat apel reclamanta T.E.A.C., iar prin Decizia

civilă nr. 530/A din 23 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a, a

respins, ca nefondat, apelul formulat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că problema raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea

a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului,

ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind

obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Deși este corectă

aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe

proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la o altă concluzie decât cea

la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu

se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece prin dispozițiile art. 19

alin. (2), Legea nr. 10/2001 nu recunoaște acesteia un drept de a obține

restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță.

În speță, reclamanta

deține un „bun”, care constă însă în dreptul de a obține o despăgubire, în timp

ce pârâta deține un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că i se recunoaște un drept

real de proprietate.

Curtea europeană a

drepturilor omului a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de

drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără

nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu și alții împotriva

României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre

judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantei, regăsindu-se

astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul dispoziției

emise în baza Legii nr. 10/2001 la 14 decembrie 2006, a avut loc o transformare

într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri

reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea

caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de

care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași

hotărâre, paragraful 142.

Din perspectiva

expusă, având în vedere că vechiul drept de proprietate ce a aparținut

autorului reclamantei a suferit această transformare în dreptul de a obține

măsuri reparatorii prin echivalent în baza mecanismului reglementat de Legea

nr. 10/2001, preluarea imobilului de către stat constituind astfel o situație

juridică ale cărei efecte (reglementate de Legea nr. 10/2001) sunt deja

epuizate, se constată că în prezent titlul statului, chiar dacă inițial ar fi

fost nevalabil, s-a consolidat, nemaiputând fi pus în discuție.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta T.E.A.C.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Decretul nr. 92/1950

nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate cu

privire la imobilele preluate de stat de la particulari, el fiind, sub acest

aspect, un act normativ neconstituțional, motiv pentru care preluarea

imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu.

Prin urmare, dreptul

de proprietate asupra imobilului în discuție nu s-a transmis în mod valabil în

proprietatea statului, consecința fiind aceea că statul nu putea să exercite

toate atributele acestui drept, fiind doar un detentor precar.

Comparând titlurile

de proprietate în litigiu, instanța de apel interpretează în mod greșit

prevederile art. 480 C. civ. Apartenența dreptului de proprietate trebuia

analizată prin prisma titlului celui de la care intimata - pârâtă a dobândit

acest drept, principiul urmând a se aplica în favoarea recurentei. Nu este

corectă susținerea conform căreia Legea nr. 10/2001 nu recunoaște foștilor

proprietari dreptul de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un

drept de creanță. Astfel, legea specială a fost edictată exclusiv în beneficiul

persoanelor deposedate abuziv de stat și a stabilit regula restituirii în

natură a imobilelor către foștii proprietari, excepțiile privind restituirea

prin echivalent fiind limitativ prevăzute și de strictă interpretare.

Așa fiind, învestite

cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele

au obligația de a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea

titlului statului, întrucât în funcție de acest fapt urmează a se stabili felul

măsurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi

acordate persoanei îndreptățite.

Într-un astfel de

context, apreciind că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu, subzistă

obligația corelativă a deținătorului, căruia bunul i-a fost transmis de

statului uzurpator de a proceda la restituirea acestuia.

Analizând cererea din

perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, pe fondul aceluiași

raționament eronat care nu are în vedere preluarea abuzivă, instanța de apel

constată că recurenta deține un „bun", dar care constă în dreptul de a

obține o despăgubire, întrucât dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în

patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul

Adițional, de acesta beneficiind numai pârâta care ar deține, în acest sens, un

„bun actual".

Odată înregistrate

cererile de restituire în condițiile legii, pentru fostul proprietar se naște

dreptul de a dobândi în natură imobilul, conferind persoanei îndreptățite

speranța legitimă, calificată în mod constant de Curtea europeană a drepturilor

omului ca „element al dreptului de proprietate", a redobândirii bunului în

natură, nicidecum un drept de creanță.

Viciul care afectează

titlul autorului intimatei - Statul - se răsfrânge și în privința titlului

pârâtei, fapt care împiedică eficientizarea titlului său în concurs cu al

recurentei, care este mai bine caracterizat.

Dispozițiile Legii

nr. 112/1995 devin inaplicabile întrucât imobilul a fost preluat în

proprietatea Statului fără un titlu valabil și, în consecință nu putea face obiectul

unor acte de înstrăinare întemeiate pe dispozițiile acestei legi.

Se mai arată că,

verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind

acordarea despăgubirilor, Curtea europeană a constatat că Fondul Proprietatea

nu reprezintă un mecanism eficient. Recurenta nu beneficiază nici la acest

moment, după 5 ani de la emiterea dispoziției nr. 7152/2006, de despăgubirile

acordate.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Este necontestat în

cauză că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantei, C.B., care a

dobândit terenul din str. V.L. nr. 168, sector 2 în anul 1939 în baza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26779 la 14 iulie 1939. Imobilul a

fost naționalizat în anul 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. NO2907 din 21 martie 1997, în baza Legii

nr. 112/1995, Municipiul București a vândut pârâtei M. (S.) V. apartamentul cu

o suprafață de 145,79 mp., situat la etajul 1 al imobilului din str. V.L. nr.

168, sector 2, apartament alcătuit din cameră de zi, două dormitoare,

bucătărie, baie, două debarale, cămară, oficiu, culoar, vestibul hol, palier,

WC parter.

Pentru imobilul în

litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Dispoziția nr.

7151 din 14 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București,

reclamantei i-a fost restituit în parte, în natură, imobilul din str. V.L. nr.

168, sector 2, respectiv construcție tip B (P+1, P+2) cu excepția

apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Dispoziția nr.

7152 din 14 decembrie 2006, Primarul Municipiului București a respins notificarea

reclamantei privind restituirea în natură a apartamentelor din imobilul din

str. V.L. nr. 168, sector 2, vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin aceeași

dispoziție acordându-se reclamantei pentru aceste părți din imobil, măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 9 iunie

2008, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile de drept comun în materie – art. 480 și următoarele C. civ. – prin

care a solicitat obligarea pârâtei M. (S.) V. de a-i lăsa în deplină

proprietate și posesie apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

În mod corect,

instanța de apel a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții

europene a drepturilor omului.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea

generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Este adevărat că prin

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteza în care, ulterior preluării bunului de

către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți

prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În cauză însă,

reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în accepțiunea dată de

normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea europeană a

reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (par.

140).

Câtă vreme reclamanta

nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost

recunoscută calitatea de proprietar și care să cuprindă dispoziția expresă de

restituire a bunului, ea nu este titularul unui bun în sensul jurisprudenței

Curții europene a drepturilor omului.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții europene, atrage

obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest

neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme

paralele de măsuri reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta T.E.A.C. împotriva Deciziei nr. 530 A din 23

mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG