ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 209/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 209/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1307 din 1 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins excepția lipsei de interes privind primul capăt de

acțiune și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta. W.N.R.,

reprezentată de C.M. și R.M.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin Primarul General, Primăria Municipiului București, SC F. SA și M.M., prin

care se solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la

imobilul situat în București, str. E.P., având descrierea din actul de vânzare -

cumpărare, autentificat sub nr. 46321 din 21 octombrie 1946 și transcris sub

nr. 21653 din 21 octombrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, trecut la

stat în baza deciziei 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de Comitetul Executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974;

să se constatate existența dreptului reclamantei de proprietate cu privire la

imobilul din București, sector 2, str. E.P., să se constate că, prin accesiune

imobiliară este proprietara părții de construcție supraedificată după trecerea

la stat a imobilului și, în baza art. 494 C. civ., să se stabilească în

favoarea terțului constructor o sumă de bani cu titlu de despăgubire; obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, sector 2, str. E.P., compus din teren și construcția edificată pe

el, solicitând și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția lipsei de

interes a reclamantei pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, tribunalul a constatat că

acest capăt de cerere este accesoriu acțiunii în revendicare, folosul material

urmărit în soluționarea sa conducând tocmai la soluționarea acțiunii în revendicare,

prin prima noțiunii de bun, în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât a respins excepția invocată.

Prin încheierea de ședință din data de

29 aprilie 2009 (fila nr. 148) și din data de 24 septembrie 2010, tribunalul a

luat act de recunoașterea reclamantei în sensul că nu a formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 pentru imobil, reținând că a fost învestit cu o acțiune

în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil în

perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători, care au

dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, admisibilă în

condițiile legii speciale de reparații, întrucât în concursul dintre legea

specială și legea generală are prioritate legea specială.

În ceea ce privește acțiunea în

revendicare având ca obiect suprafața de teren aflată în proprietatea

Municipiului București, prin primar, tribunalul a reținut că reclamanta nu a

formulat notificare, astfel încât a pierdut posibilitatea valorificării, pe

orice cale, a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la

terenul în discuție.

Referitor la acțiunea în revendicare

îndreptată împotriva chiriașei cumpărătoare M.M., tribunalul a reținut că

acțiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se

anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

condiție ce nu este îndeplinită, deoarece reclamanta nu a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1646 din 17

decembrie 1996 în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de lege.

Tribunalul a mai reținut că, în raport

de circumstanțele particulare ale speței - unde, în pofida legislației

speciale, reclamanta nu a promovat acțiunea în nulitatea contractului de

vânzare - cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995, ceea ce i-ar fi permis, în

cazul obținerii unei soluții favorabile, să primească imobilul în natură -

rezolvarea disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de

proprietate asupra aceluiași bun în favoarea reclamantei ar echivala cu

menținerea permanentă a insecurității circuitului civil, motiv pentru care a

acordat preferabilitate titlului pârâtei cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta, arătând că în mod greșit prima instanță a apreciat că cererea

reclamantei de constatare a nevalabilitătii titlului statului este o cerere

accesorie acțiunii în revendicare; că prima instanță nu a soluționat capătul de

cerere referitor la constatarea existenței dreptului reclamantei de proprietate

asupra imobilului trecut abuziv la statul comunist; că în mod greșit prima

instanță a apreciat că reclamanta ar fi trebuit să introducă acțiunea în

anularea actului de înstrăinare reglementată de art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001; că prima instanță a dat eficiență unui raport juridic întemeiat pe

abuz, aplicând în mod greșit principiul securității raporturilor juridice civile;

că Legea nr. 112/1995 nu expropriază imobilele preluate de statul comunist

pentru „cauză de utilitate publică"; că prima instanță a încălcat Decizia nr.

33/2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în

recurs în interesul legii iar prin contractul încheiat cu statul, în baza Legii

nr. 112/1995, intimata - pârâtă M.M. nu a dobândit valabil dreptul de

proprietate asupra construcției pe care statul comunist a preluat-o de la

reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 192/ A din 23

februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul, reținând că revendicarea

reprezintă calea de realizare a dreptului, însumând în analizarea temeiniciei

ei atât nevalabilitatea preluării de către stat a bunului imobil în litigiu,

cât și constatarea existenței în patrimoniul reclamanților revendicatori a

dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel încât în mod legal instanța

de fond nu s-a pronunțat distinct pe aceste capete de acțiune.

Concursul de legi a fost soluționat în

mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului

fundamental de drept „specialia generalibus derogant", potrivit căruia în

situația în care legea generală și cea specială vin în concurs,adică sunt

incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea

specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun, concluzie ce se

desprinde și din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru

instanțele naționale, conform articolului 329 C. proc. civ., în care s-a

reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea

specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu

se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum se susține de reclamanți.

Dând eficiență acestor dispoziții

obligatorii, tribunalul a reținut în mod corect că, atâta timp cât actul de

vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost

atacat în instanță,în condițiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001

republicată, aceasta are „un bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr.

l adițional la convenție și este îndreptățită la păstrarea posesiei asupra

apartamentului.

Având în vedere că reclamanta nu a

formulat, până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată,

altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în

revendicare,nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și

nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, rezultă că aceasta nu

se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenție și nici de reaua-credință a pârâtei, al cărei titlu de proprietate

s-a consolidat, prin neatacarea în instanță, în termenul prevăzut de art. 45

din legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamanta W.N.R., pentru următoarele motive:

I. Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor aspectelor de nelegalitate cu care a fost investită, respectiv,

nu s-a pronunțat asupra motivului de apel vizând greșita aplicare a

principiului securității raporturilor juridice, asupra motivului de apel vizând

faptul că Legea nr. 112/1995 nu expropriază imobilele preluate de statul

comunist pentru „cauză de utilitate publică", asupra motivului de apel

vizând jurisprudența CEDO recentă în situații similare (Hotărârea pronunțată în

cauza F. contra României), asupra motivului de apel vizând refuzul de restituire

a terenului nevândut către stat, asupra motivului de apel vizând

nevalabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâta

Mitițescu Măria în temeiul Legii nr. 112/1995 având ca obiect bunul în litigiu.

II. Aprecierea instanței de apel că primele

două capete de cerere, privind nevalabilitatea titlului statului și existența

sau inexistența dreptului de proprietate al reclamantei, nu pot fi primite ca

și cereri principale de sine stătătoare alături de cererea având ca obiect

acțiunea în revendicare, este greșită și echivalează cu o nepronunțare asupra

aspectelor arătate.

III Instanța de apel a interpretat și

aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 112/1995,

decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, jursiprudența CEDO în materie și

principiul specialia generalibus derogant.

În acest sens, reclamanta arată că

este cetățean german cu domiciliu în Germania, situație față de care nu este

obligată să cunoască legile statului român, iar legile arătate nu îi sunt

aplicabile.

Reclamanta a dobândit proprietatea ca

cetățean român și o pretinde în calitate de cetățean german, situație care nu

este reglementată de nici una din legile speciale de reparație din materia

imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român, astfel încât

instanțele sunt obligate să se raporteze la dispoziții legale asemănătoare, cum

sunt cele cuprinse în Codul civil, care nu sunt excluse de la aplicare în toate

cazurile, așa cum în mod greșit reține instanța de apel.

Instanța de apel a interpretat și aplicat

greșit principiul specialia generalibus derogant și decizia în interesul legii nr.

33/2008 a ICCJ, în sensul că acțiunea introductivă de instanță a fost

întemeiată pe mai multe dispoziții legale în materie și nu numai pe

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., respectiv, art. 17 alin. (2) și art. 30

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. l din primul Protocol

adițional la CEDO, art. 11, art. 20, art. 21, art. 44 alin. (1)-(4) din

Constituția României, astfel încât cauza putea fi soluționată prin raportarea

la textele legale anterior arătate.

Pe de altă parte, în mod greșit s-a

apreciat că pârâta M.M. are un bun în sensul Convenției pentru că nu i s-a

desființat, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare -

cumpărare având ca obiect bunul în litigiu, întrucât acest imobil a fost vândut

în mod ilegal pârâtei, actul de înstrăinare fiind, astfel, lovit de nulitate.

În acest sens, arată că bunul a fost

preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 223/1974, abrogat ulterior prin

Decretul - lege nr. 9/1989, situație față de care statul nu ar fi justificat

deținerea bunului decât prin exproprierea acestuia pentru cauză de utilitate

publică, lucru care nu s-a realizat în cauză.

Rezultă că imobilul a fost preluat

fără titlu valabil, vânzarea sa fiind nelegală, ceea ce determină că actul de

vânzare-cumpărare al pârâtei să nu poată fi opus reclamantei.

Instanța de apel nu a luat în

considerare jurisprudența recentă CEDO invocată de către reclamantă, respectiv,

hotărârea pronunțată în cauza Florescu contra României, prin care s-a statuat

că în situația constatării ilegalității confiscării bunului, precum și lipsa de

titlu a statului asupra aceluiași bun au ca efect recunoașterea, indirectă și

cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului

său, iar vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terți, chiar dacă este

anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al

altcuiva și chiar dacă terții erau de bună-credință, reprezintă o privare de

bunuri.

În mod greșit instanța de apel a

soluționat și cererea de revendicare a terenului preluat abuziv de la

reclamantă și autoarea acesteia, deținut în prezent de Municipiul București și

închiriat pârâtei Mitițescu Măria, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 1/2009,

act normativ intrat în vigoare ulterior introducerii prezentei acțiuni în

revendicare și care nu poate retroactiva.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru argumentele ce se vor arăta:

I. În drept, potrivit art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților".

Dispozițiile legale anterior citate

reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii

judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este

indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și

constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile

litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de

apărare au fost riguros analizate.

Motivarea reprezintă un element de

transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, întrucât

hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul

unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză, în

scopul aflării adevărului, consecință a unor raționamente logice tăcute de

instanță.

În speța de față, se constată că

hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin.

(5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător

argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor

chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de

către reclamantă.

Aceasta întrucât motivarea hotărârii

judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă

ridicată de părți în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluțiilor

pronunțate anterior, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au

fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce

au condus la pronunțarea soluției respective.

În cauză, problema de drept în jurul

căreia gravitează criticile inserate în motivele de apel, în raport de care

reclamanta susține că instanța nu s-ar fi pronunțat, este aceea dacă

proprietarul bunului preluat abuziv de stat și ulterior înstrăinat unui terț,

poate redobândi acel bun(sau despăgubiri, în cazul imposibilității de

restituire în natură) printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită

prin legea specială de reparație, în speță, Legea nr. 10/2001 și nu a contestat

actul de înstrăinare către terț.

Or, din această

perspectivă,considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale

privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin

aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare

argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a

răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse

judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu poate fi primită.

Analiza cauzei din perspectiva

raportului lege generală-lege specială și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008

include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor

juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de

reparație la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței CEDO în

materie, în considerarea căreia a fost dată.

Faptul însă că instanța, prin soluția

pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a făcut

referire expresă la jurisprudenta anume indicată de aceasta, nu semnifică nici

o nepronunțare asupra criticilor formulate și nici o deficiență de motivare,

sens în care un asemenea motiv de nelegalitate nu se susține.

II. Acțiunea în revendicare

imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul bunului a

cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpânește bunul să i-l restituie

și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie, deoarece

tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului

asupra bunului în discuție.

Cererea de constatare a

nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate

autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării

dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii

rezultatului final de obținere a unei reparații, în natură sau prin echivalent,

pentru bunul preluat de statul comunist.

Tocmai de aceea, contextul în care

trebuie a fi soluționat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare

pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct

de mecanismul juridic în întregul său - acțiunea în revendicare - prin care

reclamanta a înțeles să-și valorifice pretențiile.

Sub acest aspect, în mod corect

instanțele anterioare au apreciat că petitul privind constatarea

nevalabilității titlului statului este accesoriu acțiunii în revendicare,

întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluționarea acestui capăt de cerere

conduce tocmai la soluționarea acțiunii în revendicare, raționament valabil și

pentru cel de-al doilea capăt de cerere, privind constatarea

existenței/inexistenței dreptului de proprietate.

În acest sens și potrivit considerentelor

anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a analizat în mod distinct cele

două capete de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunțări, ori a unei denegări

de dreptate în sensul art. 3 C. civ., cum în mod greșit susține reclamanta, astfel

încât nici această critică nu se justifică.

III. În ceea ce privește critica

greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității

Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, a

interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a ICCJ și a jurisprudenței CEDO în

materie, aceasta nu poate fi primită și va fi înlăturată pentru considerentele

ce urmează:

Din probele administrate în cauză a

rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor reclamantei, R.V.

și R.C., fiind dobândit de aceștia prin contractul de vânzare - cumpărare din 21

octombrie 1946, emis de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. In urma decesului

autorului R.V. imobilul a intrat în proprietatea reclamantei și a mamei sale,

fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, mama

și fiica părăsind România și stabilindu-se în Germania.

Fiind vorba de un imobil trecut în

patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod

corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei

legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

invocate,printre altele, de reclamanta în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea

principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea

pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub

anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor

aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că

există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia

revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de

reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și

o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului

mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii

speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a stabilit că exigențele art. l din Protocolul adițional nr. l și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea

bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți

mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudența

instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de

atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate

de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate,

iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie

aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a

confiscat în trecut aceste bunuri( a se vedea cauza Pincova și Pine contra

Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J.

în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele

cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului

între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea

acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt

reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ

indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil,

fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în

temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001

face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care

constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care

interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind

existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de

reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie,

indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție,

a perfecționat sistemul reparator, subordonându-1, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când

acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de

faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența

unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași

categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de

fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor

bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca

în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii

să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație,

iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în

același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta nu se găsește în

niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge

la acțiunea în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceasta nu a putut

lua cunoștință de actele normative române ce reglementează reconstituirea

dreptului de proprietate întrucât locuia în Germania, nu poate fi primită,

conform principiilor că nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii și

nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine.

Reclamanta nu a formulat, anterior

prezentei cereri, altă acțiune în constatarea nevalabilitătii titlului statului

sau în revendicare, nu a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995

și nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu

se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional la

Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut

de Convenție.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor

recurentei-reclamante și a trimiterilor incomplete pe care le face la

jurisprudența comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în

sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar

ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut

părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în

mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de bun în sensul

CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume

drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt

act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile

legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu

are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi

recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o

invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi

conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres

pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față

de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

În atare situație, în soluționarea

prezentei acțiuni în revendicare, nu au nici o relevanță considerațiile

reclamantei legate de nevalabilitatea actului de preluare, de modalitatea de

încheiere a contractului de vânzare cumpărare dintre pârâta M.M. și Statul

Român, de buna sau reaua-credință a acesteia la încheierea contractului, de

respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât

vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce

nu mai poate face obiectul judecății la acest moment, atâta timp cât contractul

de vânzare - cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în

termenul prevăzut de lege.

Referitor la terenul aflat în proprietatea

Municipiului București și închiriat pârâtei, reprezentând curtea imobilului în

litigiu, în mod corect instanțele anterioare au reținut că în lipsa notificării

întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut posibilitatea de

valorificare a dreptului de proprietate cu privire la acest bun, considerentele

expuse pe larg în paragrafele anterioare fiind valabile și cu privire la

această solicitare.

Dispozițiile Legii nr. 1/2009 despre

care reclamanta susține că ar fi aplicabile în cauză în ceea ce privește

posibilitatea de restituire a terenului sus-menționat nu pot fi avute în

vedere, întrucât prin edictarea acestora nu se poate complini lipsa

demersurilor de restituire prevăzute de procedura legii de reparație ori

nerespectarea termenelor corespunzătoare acesteia.

Împrejurarea că temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată este reprezentat de dispoziții cuprinse în

conținutul mai multor acte normative naționale și comunitare nu obligă instanța

de judecată să procedeze la soluționarea cauzei prin luarea în considerare a

tuturor textelor legale invocate de către reclamantă, ci numai prin raportare

la cele care reglementează problema de drept dedusă judecății, astfel cum este

calificată din punct de vedere juridic de către instanță, în baza rolului

activ, și indiferent dacă au fost indicate ca atare sau nu de către reclamantă.

Pentru aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta W.N.R. împotriva deciziei nr. 192/ A din 23 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 ianuarie 2012.