ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 209/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1307 din 1 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei de interes privind primul capăt de acțiune și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta. W.N.R., reprezentată de C.M. și R.M.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București, SC F. SA și M.M., prin care se solicita să se constate nevalabilitatea

titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. Eufrosin

Poteca, sector 2, având descrierea din actul de vânzare-cumpărare, autentificat din 21 octombrie 1946 și transcris din 21 octombrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, trecut la stat în baza deciziei 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului

București, în baza Decretului nr. 223/1974; să se constatate existența

dreptului reclamantei de proprietate cu privire la imobilul din

București, sector 2, str. Eufrosin Poteca, să se constate că, prin

accesiune imobiliară este proprietara părții de construcție supraedificată după trecerea la stat a imobilului și, în baza art. 494 C. civ., să se stabilească în favoarea terțului constructor o sumă de bani cu titlu de despăgubire; obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, str. Eufrosin Potecă, compus din teren și construcția edificată pe el, solicitând și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția lipsei de interes a reclamantei pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, tribunalul a constatat că acest capăt de

cerere este accesoriu acțiunii în revendicare, folosul material urmărit

în soluționarea sa conducând tocmai la soluționarea acțiunii în revendicare, prin prima noțiunii de bun, în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât a respins excepția invocată.

Prin încheierea de ședință din data de 29 aprilie 2009 (fila nr. 148) și din data de 24 septembrie 2010, tribunalul a luat act de recunoașterea reclamantei în sensul că nu a formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001 pentru imobil, reținând că a fost învestit cu o acțiune în

revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat tară titlu valabil în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor-

cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza

Legii nr. 112/1995, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, admisibilă în condițiile legii speciale de reparații, întrucât în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare având ca obiect

suprafața de teren aflată în proprietatea Municipiului București, prin

primar, tribunalul a reținut că reclamanta nu a formulat notificare, astfel încât a pierdut posibilitatea valorificării, pe orice cale, a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la terenul în discuție.

Referitor la acțiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriașei cumpărătoare M.M., tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, condiție ce nu este îndeplinită, deoarece reclamanta nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 17 decembrie 1996 în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de lege.

Tribunalul a mai reținut că, în raport de circumstanțele particulare ale speței - unde, în pofida legislației speciale, reclamanta nu a promovat acțiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995, ceea ce i-ar fi permis, în cazul obținerii unei soluții favorabile, să primească imobilul în natură - rezolvarea disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași bun în favoarea reclamantei ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil, motiv pentru care a acordat preferabilitate titlului pârâtei cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greșit prima instanță a apreciat că cererea reclamantei de constatare a nevalabilității titlului statului este o cerere accesorie acțiunii în revendicare; că prima instanță nu a soluționat capătul de cerere referitor la constatarea existenței dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului trecut abuziv la statul comunist; că în mod greșit prima instanță a apreciat că reclamanta ar fi trebuit să

introducă acțiunea în anularea actului de înstrăinare reglementată de

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; că prima instanță a dat eficiență

unui raport juridic întemeiat pe abuz, aplicând în mod greșit principiul securității raporturilor juridice civile; că Legea nr. 112/1995 nu expropriază imobilele preluate de statul comunist pentru „cauză de utilitate publică”; că prima instanță a încălcat Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii iar prin contractul încheiat

cu statul, în baza Legii nr. 112/1995, intimata - pârâtă M. nu a

dobândit valabil dreptul de proprietate asupra construcției pe care statul comunist a preluat-o de la reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 192/ A din 23 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul, reținând că revendicarea reprezintă calea de realizare a dreptului, însumând în analizarea temeiniciei ei atât nevalabilitatea preluării de către stat a bunului imobil în litigiu, cât și constatarea existenței în patrimoniul reclamanților revendicatori a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel încât în mod legal instanța de fond nu s-a pronunțat distinct pe aceste capete de acțiune.

Concursul de legi a fost soluționat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant” potrivit căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs,adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea

specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun, concluzie ce se

desprinde și din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform articolului 329 C. proc. civ., în care s-a reținut expres că

potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială

și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum se susține de reclamanți.

Dând eficiență acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a

reținut în mod corect că, atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare

încheiat de pârâtă în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță,în condițiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceasta are „un bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. l adițional la convenție și este îndreptățită la păstrarea posesiei asupra apartamentului.

Având în vedere că reclamanta nu a formulat, până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare,nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, rezultă că aceasta nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție și nici de reaua-credință a pârâtei, al cărei titlu de proprietate s-a consolidat, prin neatacarea în instanță, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta W.N.R., pentru următoarele motive:

I. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de

nelegalitate cu care a fost investită, respectiv, nu s-a pronunțat asupra motivului de apel vizând greșita aplicare a principiului securității raporturilor juridice, asupra motivului de apel vizând faptul că Legea nr. 112/1995 nu expropriază imobilele preluate de

statul comunist pentru „cauză de utilitate publică”, asupra motivului

de apel vizând jurisprudența CEDO recentă în situații similare(Hotărârea pronunțată în cauza Florescu contra României), asupra motivului de apel vizând refuzul de restituire a terenului nevândut către stat, asupra motivului de apel vizând nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta M.M. în temeiul Legii nr. 112/1995 având ca obiect bunul în litigiu.

II. Aprecierea instanței de apel că primele două capete de cerere, privind nevalabilitatea titlului statului și existența sau inexistența dreptului de proprietate al reclamantei, nu pot fi primite ca și cereri principale de sine stătătoare alături de cererea având ca obiect acțiunea în revendicare, este greșită și echivalează cu o nepronunțare asupra aspectelor arătate.

III Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 112/1995, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J., jurisprudența CEDO în materie și principiul specialia generalibus derogant.

În acest sens, reclamanta arată că este cetățean german cu domiciliu în Germania, situație față de care nu este obligată să

cunoască legile statului român, iar legile arătate nu îi sunt aplicabile.

Reclamanta a dobândit proprietatea ca cetățean român și o pretinde în calitate de cetățean german, situație care nu este reglementată de nici una din legile speciale de reparație din materia imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român, astfel încât instanțele sunt obligate să se raporteze la dispoziții legale asemănătoare, cum sunt cele cuprinse în Codul civil, care nu sunt excluse de la aplicare în toate cazurile, așa cum în mod greșit reține instanța de apel.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit principiul specialia generalibus derogant și decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a I.C.C.J., în sensul că acțiunea introductivă de instanță a

fost întemeiată pe mai multe dispoziții legale în materie și nu numai

pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., respectiv, art. 17 alin. (2) și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO, art. 11, art. 20, art. 21, art. 44 alin. (1)-(4) din Constituția României, astfel încât cauza putea fi soluționată prin raportarea la textele legale anterior arătate.

Pe de altă parte, în mod greșit s-a apreciat că pârâta M.M.

are un bun în sensul Convenției pentru că nu i s-a desființat, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul în litigiu, întrucât acest imobil a fost vândut în mod ilegal pârâtei, actul de înstrăinare fiind, astfel, lovit de nulitate.

În acest sens, arată că bunul a fost preluat în mod abuziv prin

Decretul nr. 223/1974, abrogat ulterior prin Decretul-lege nr. 9/1989,

situație față de care statul nu ar fi justificat deținerea bunului decât prin exproprierea acestuia pentru cauză de utilitate publică, lucru care nu s-a realizat în cauză.

Rezultă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, vânzarea sa

fiind nelegală, ceea ce determină că actul de vânzare-cumpărare al pârâtei să nu poată fi opus reclamantei.

Instanța de apel nu a luat în considerare jurisprudența recentă CEDO invocată de către reclamantă, respectiv, hotărârea pronunțată în cauza Florescu contra României, prin care s-a statuat că în

situația constatării ilegalității confiscării bunului, precum și lipsa de

titlu a statului asupra aceluiași bun au ca efect recunoașterea, indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, iar vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terți, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altcuiva și chiar dacă terții erau de bună-credință, reprezintă o privare de bunuri.

În mod greșit instanța de apel a soluționat și cererea de revendicare a terenului preluat abuziv de la reclamantă și autoarea acesteia, deținut în prezent de Municipiul București și închiriat pârâtei M.M., nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat în vigoare ulterior introducerii prezentei acțiuni în revendicare și care nu poate retroactiva.

Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta:

I. În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Dispozițiile legale anterior citate reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care

trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă

pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, întrucât hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, consecință a unor raționamente logice făcute de instanță.

În speța de față, se constată că hotărârea recurată îndeplinește

cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamantă.

Aceasta întrucât motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluțiilor pronunțate anterior, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

În cauză, problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de apel, în raport de care reclamanta susține că instanța nu s-ar fi pronunțat, este aceea dacă proprietarul bunului

preluat abuziv de stat și ulterior înstrăinat unui terț, poate redobândi

acel bun(sau despăgubiri, în cazul imposibilității de restituire în natură) printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin legea specială de reparație, în speță, Legea nr. 10/2001 și nu a contestat actul de înstrăinare către terț.

Or, din această perspectivă,considerentele hotărârii recurate se

circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al

părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns,

în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu poate fi primită.

Analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală-lege specială și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de

reparație la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței

CEDO în materie, în considerarea căreia a fost dată.

Faptul însă că instanța, prin soluția pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a făcut referire expresă la jurisprudența anume indicată de aceasta, nu semnifică nici o nepronunțare asupra criticilor formulate și nici o deficiență de motivare, sens în care un asemenea motiv de nelegalitate nu se susține.

II Acțiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care

pretinde că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere

persoanei care stăpânește bunul să i-l restituie și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție.

Cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final de obținere a unei reparații, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist.

Tocmai de aceea, contextul în care trebuie a fi soluționat acest

capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său - acțiunea în revendicare - prin care reclamanta a înțeles să-și valorifice pretențiile.

Sub acest aspect, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că petitul privind constatarea nevalabilității titlului statului este accesoriu acțiunii în revendicare, întrucât folosul urmărit de

reclamantă în soluționarea acestui capăt de cerere conduce tocmai la

soluționarea acțiunii în revendicare, raționament valabil și pentru cel de-al doilea capăt de cerere, privind constatarea existenței/ inexistenței dreptului de proprietate.

În acest sens și potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanța nu a analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunțări, ori a unei denegări de dreptate în sensul art. 3 C. civ., cum în mod greșit susține reclamanta, astfel încât nici această critică nu se justifică.

III. În ceea ce privește critica greșitei soluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, a interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a I.C.C.J. și a jurisprudenței CEDO în materie, aceasta nu poate fi primită și va fi înlăturată pentru considerentele ce urmează: Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul

revendicat a fost proprietatea autorilor reclamantei, Radu Vasile și

Radu Carolina, fiind dobândit de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1946, emis de Tribunalul Ilfov, secția notariat. În urma decesului autorului Radu Vasile imobilul a intrat în proprietatea reclamantei și a mamei sale, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, mama și fiica părăsind România și stabilindu-se în Germania.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au

apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate,printre altele, de reclamantă în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului

acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. l din Protocolul adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul

regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate,

iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri( a se

vedea cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c.

României).

Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării

sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act

normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența

unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de

reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de

cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul

aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii

de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceasta nu a putut lua cunoștință de actele normative române ce reglementează reconstituirea dreptului de proprietate întrucât locuia în Germania, nu poate fi primită, conform principiilor că nimeni nu se poate

prevala de necunoașterea legii și nimeni nu poate invoca în favoarea

sa propria turpitudine.

Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune

în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a

solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 și nu a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se

poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor recurentei-reclamante și a

trimiterilor incomplete pe care le face la jurisprudența comunitară în

materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de bun în sensul CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

În atare situație, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare,

nu au nici o relevanță considerațiile reclamantei legate de nevalabilitatea actului de preluare, de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare cumpărare dintre pârâta M.M. și Statul Român, de buna sau reaua-credință a acesteia la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecății la acest moment, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare nu

a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în termenul prevăzut

de lege.

Referitor la terenul aflat în proprietatea Municipiului București

și închiriat pârâtei, reprezentând curtea imobilului în litigiu, în mod

corect instanțele anterioare au reținut că în lipsa notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut posibilitatea de valorificare a dreptului de proprietate cu privire la acest bun,

considerentele expuse pe larg în paragrafele anterioare fiind valabile

și cu privire la această solicitare.

Dispozițiile Legii nr. 1/2009 despre care reclamanta susține că ar

fi aplicabile în cauză în ceea ce privește posibilitatea de restituire a terenului sus-menționat nu pot fi avute în vedere, întrucât prin edictarea acestora nu se poate complini lipsa demersurilor de

restituire prevăzute de procedura legii de reparație ori nerespectarea

termenelor corespunzătoare acesteia.

Împrejurarea că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată

este reprezentat de dispoziții cuprinse în conținutul mai multor acte normative naționale și comunitare nu obligă instanța de judecată să

procedeze la soluționarea cauzei prin luarea în considerare a tuturor

textelor legale invocate de către reclamantă, ci numai prin raportare

la cele care reglementează problema de drept dedusă judecății, astfel

cum este calificată din punct de vedere juridic de către instanță, în baza rolului activ, și indiferent dacă au fost indicate ca atare sau nu de către reclamantă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.N.R.

împotriva deciziei nr. 192/ A din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.