ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3310/2014

Pârâtul B.G. a formulat, la data de 19 noiembrie 2010, întâmpinare prin care a arătat că recunoaște pretențiile reclamantelor, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii să i se respecte dreptul de proprietate asupra terenului aflat în indiviziune și apartamentului și să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. La același termen de judecată, reclamantele au depus o nouă cerere precizatoare, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, și a lui B.M. Prin Sentința civilă nr. 11963 din 14 octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrata la data de 23 noiembrie 2011, sub nr. 73614/3/2011. Instanța a administrat, la solicitarea reclamantelor, proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică topografică (raportul de expertiză și suplimentul acestuia, întocmite de expertul F.L., fiind depuse la Dosarul nr. 13549/300/2010 și la Dosarul nr. 73614/3/2011) și proba cu expertiză tehnică evaluatorie (raportul de expertiză întocmit de expertul E.M. fiind depus la dosarul Judecătoriei Sectorului 2 București). Prin Sentința civilă nr. 2005 din 07 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea modificată, formulată de reclamantele M.Y.B. și A.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, SC P. SA, prin administrator judiciar "T.A." SPRL, B.G. și B.M. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1911, de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, R.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. I. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1920, de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, R.F. a dobândit și dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. I. După cum rezultă din copia procesului-verbal din Dosarul nr. 9379/1940, întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, R.F. a fost înscris, ca titular al dreptului de proprietate al imobilului din str. I., compus din teren în suprafață de 892 mp și construcție cu parter, etaj și mansardă, având la parter 5 camere cu destinația de atelier de presaj, la etaj o sală mare (atelier) și trei dependințe pentru servitori și la mansarda un apartament cu trei camere și dependințe. Conform declarației autentificate din data de 26 ianuarie 1951, transcrisă în registrul de transcripțiuni de la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 254 din 27 ianuarie 1951, R.F. a adus ca aport la capitatul social al Cooperativei D. dreptul de folosință al imobilului. Ulterior, imobilul din str. I. a fost dat în folosința Institutului de Cercetare și Sistematizare Locuințe și Gospodărie Comunală, astfel cum rezultă din situația spațiilor ocupate de aparatul și unitățile Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare, din care, prin divizare, s-a constituit Institutul de cercetări, studii și proiectări pentru urbanism și amenajarea teritoriului "U.P." București, devenită SC P. SA, prin H.G. nr. 162/1991. Pentru terenul în litigiu, SC P. SA a obținut eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351, de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. R.F. a decedat la data de 24 iunie 1959, lăsând-o ca unică moștenitoare legală pe S.C.G., în calitate de strănepoată de frate patern, conform certificatului de moștenitor din 05 august 1996, emis de BNP C.R. Prin certificatul de moștenitor din 24 decembrie 1959, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului "1 Mai" se atestă calitatea de moștenitoare testamentară cu privire la apartamentul din str. I., compus din mansardă și pivnița a E.D. Aceasta din urmă a decedat la data de 27 iulie 1982, drepturile existente în patrimoniul său revenindu-le moștenitorilor D.M. și D.A. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 iulie 1991, de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, D.M. și D.A. i-au înstrăinat pârâtului B.G. dreptul de proprietate asupra apartamentului menționat mai sus, iar la data de 07 august 2003, Prefectura Municipiului București a emis titlul de proprietate nr. 20950/2, prin care li s-a constituit lui B.G. și B.M. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 50 mp, cota indiviză, aferentă apartamentului nr. 1. Conform certificatului de moștenitor din 26 septembrie 2001, eliberat de BNP R.C., S.C.G. a decedat, la data de 21 august 2001, lăsând-o ca moștenitoare legală pe M.J.M., căreia în calitate de fiică i-a revenit întreaga masa succesorală. Reclamanta M.Y.B. este moștenitoarea defunctei M.J.M., decedată la data de 30 mai 2007, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor legal din 29 august 2007, emis de BNPA D.M. și A.L. În ceea ce o privește pe reclamanta A.C., din actele de stare civilă depuse la dosar, instanța a reținut că este fiica lui A.B., iar acesta a fost fiul lui A.B., care a fost la rândul său fiul lui F.E., fratele lui F.R. Reclamanta, însă, nu a făcut dovada calității de moștenitoare a fostului proprietar, F.R. Astfel, pe o parte, nu s-a solicitat anularea certificatului de moștenitor din 05 august 1996, care atesta calitatea de unică moștenitoare legală a defunctului F.R. a lui S.C.G., iar potrivit disp. art. 88 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, "până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitori a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte", iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada acceptării de către aceasta și autorii săi a succesiunii defunctului F.R. În concluziile raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic F.L., s-a arătat că imobilul actual din str. I., se identifică cu terenul dobândit de F.R. și este inclus în terenul, pentru care parata SC P. SA dețin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351. De asemenea, în raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expertul tehnic E.M. s-a precizat ca pe terenul din str. I., sunt edificate următoarele construcții: 1. clădirea cu corp I cu subsol I și corp II cu subsol II, cu o vechime de cca. 85 ani și compusa din Corp I - subsol + parter + pod și Corp II - subsol + parter + etj 1+ pod mansardat, clădirea atelier, cu o vechime de cca. 60 ani, cu destinația de spații de producție, cu regim de înălțime parter, care cuprinde ateliere mecanice, clădirea cabină poartă, cu o vechime de cca. 60 de ani, cu destinație de spații acces incintă, care cuprinde 1 atelier mecanic și clădirea bufet, de cca. 18 ani cu destinație de spațiu comercial. În ceea ce privește existența unei opțiuni a fostului proprietar sau a moștenitorilor săi între formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 sau a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că rezolvarea concursului între legea specială și legea generală se face, în principiu, în favoarea legii speciale. Astfel, s-a arătat că, din moment ce pentru imobilele preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu aceasta. "Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29)". Așadar, ținând cont că imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără titlu în perioada de referință, reclamantele nu aveau, în principiu, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci ar fi trebuit să își valorifice pretențiile conform dispozițiilor legii speciale. Cu toate acestea, în decizia menționată anterior, a arătat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, ce poate fi stabilită și în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin urmare, instanța este ținută să analizeze dacă reclamantele se pot prevala de existența unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții. Sub acest aspect, instanța a reținut că, începând cu hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), Curtea a arătat (schimbându-și practica anterior conturată, în sensul că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, reprezentă o privare nejustificate de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1) că reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual" în patrimoniul lor, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă, prin care nu numai că li s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a și dispus restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. În speță, din adresa din 31 ianuarie 2011, emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr. 10/2001, rezultă ca reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în București, str. I., sector 2, care, însă, nu a fost soluționată până la data introducerii acțiunii în revendicare. Cu atât mai mult, reclamantelor nu le poate fi recunoscută decât un drept de creanță valorificabil, în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de reclamanți. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că reclamantelor le este încălcat dreptul de acces la instanță, prevăzut de art. 6 din Convenție, întrucât acestea au posibilitatea nu numai de a contesta în instanță decizia sau dispoziția emisă de entitatea investita cu soluționarea notificării, dar, conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, de a sancționa și refuzul nejustificat de a răspunde notificării prin competența recunoscută instanțelor de a soluționa pe fond notificarea persoanei îndreptățite. De asemenea, stabilirea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil urmează a fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, în conformitate cu disp. art. 2 din acest act normativ, fiind lipsită de relevanță în ceea ce privește soluția ce va fi dată acțiunii în revendicare în prezenta cauză, după cum s-a arătat anterior. Așa fiind, nu se poate susține că titlul de proprietate al autorului reclamantelor, R.F., este preferabil față de titlul de proprietate al pârâtei SC P. SA și, mai mult, principiul securității raporturilor juridice, impune respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Împotriva Sentinței civile nr. 2005 din 07 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, au declarat apel reclamanții M.Y.B. și A.C. În motivarea apelului, apelanții reclamanți critică sentința pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, a considerat instanța de fond că apelanta reclamanta A.C. nu a făcut dovada calității de moștenitoare, de pe urma autorului său F.R., având în vedere faptul că sunt depuse la dosar toate dovezile în acest sens.

În mod greșit, instanța de fond își întemeiază respingerea acțiunii în revendicare pe Decizia nr. 33/2008 considerând fără temei legal că, prin adoptarea legii speciale respectiv Legea nr. 10/2001, apelantele reclamante nu au, în principiu, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În mod nelegal, instanța de fond a considerat că, chiar și în condițiile existenței Hotărârii Atanasiu contra României, apelantele reclamante trebuie să se prevaleze de existența unui "bun actual" în patrimoniul lor.

În mod nelegal, instanța de fond a considerat că apelantele-reclamante dețin un titlu de proprietate, care nu intră sub protecția Convenției, deoarece această calitate nu le-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definiția sau printr-o Dispoziție emisă de o autoritate publică.

În mod nelegal, instanța de fond a apreciat că apelantelor nu le poate fi recunoscut decât un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

În mod total greșit și nelegal, a apreciat instanța de fond că nu se poate susține ca titlul de proprietate al autorului reclamantelor, R.F., este preferabil față de titlul de proprietate al intimatei pârâte P. SA.

În mod nelegal, instanța de fond și-a întemeiat respingerea acțiunii în revendicare invocând principiul securității raporturilor juridice fără a detalia și motiva în fapt și în drept. Se învederează că respingerea acțiunii în revendicare formulată reprezintă consacrarea cu caracter definitiv al ingerinței în dreptul său de proprietate cu consecința încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantele susțin că dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și, totodată, o speranță legitimă care se concretizează interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Apelantele învederează că îndeplinesc toate cerințele prevăzute de legislația europeană și română în vigoare, respectiv dețin contractele de vânzare-cumpărare, prin care autorii au dobândit suprafețele menționate precum și construcția aferentă precum și actele de succesiune aferente. Se arată că este necesar să se analizeze în ce măsură privarea de proprietate a apelantelor, prin "înstrăinarea" bunului de către stat către parata SC P. SA corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această "ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat. În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care apelantele sunt supuse în mod continuu, este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene. Cum, în prezenta cauză, reclamantele susțin că dețin un "bun" în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pe numele SC P. SA, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății apelantelor reclamante și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza decât prin recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea acestuia. Prin urmare, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe numele SC P. SA. Pârâtul nu poate invoca încălcarea dreptului lui de proprietate, decurgând din certificatul de atestare a dreptului de proprietate, deoarece, spre deosebire de apelante are la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern. Se susține că, în mod greșit instanța de fond a considerat că apelantele reclamante nu dețin un bun actual în patrimoniul său, întrucât nu s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să se recunoască calitatea de proprietar și să se dispună restituirea bunului. Apelante susțin că dețin un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât dreptul de proprietate nu s-a stins în patrimoniul autorului său și s-a transmis în mod valabil către moștenitori. În concluzie, se solicită să se analizeze titlurile exhibate de părți prin raportare la exigentele 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se constate ca titlul apelantelor este mai caracterizat și preferabil titlului pârâtului P. SA, întrucât provine de la adevăratul proprietar față de titlul intimatului pârât care provine de la un nonproprietar. Totodată, ingerința în dreptul acestora nu îndeplinește criteriile legalității și proporționalității impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe câtă vreme, ingerința în dreptul intimatului pârât este prevăzută de lege, are scop legitim și este proporțională cu necesitatea protejării dreptului adevăratului proprietar al imobilului revendicat. Prin Decizia civilă nr. 255 A din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A.C. și M.Y.B. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că pentru soluționarea acțiunii în revendicare este necesar să se stabilească dacă apelantele reclamante au în patrimoniu un "bun" sau cel puțin "o speranță legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și să se facă aplicarea criteriilor referitoare la principiul securității raporturilor juridice și la cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum și la modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului. Aplicând aceste principii, curtea de apel a constatat că apelantele reclamante nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului în litigiu, deoarece acesta a ieșit, în mod definitiv și irevocabil, din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun în sensul de nou drept de proprietate, în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare. Astfel, s-a considerat că, în temeiul legilor speciale adoptate de Statul Român s-a născut vocația dobândirii unui drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Referindu-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în repetate rânduri (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, cauza Mătieș împotriva României) că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", astfel cum această noțiune a fost definită (în jurisprudența sa). S-a apreciat că nu poate fi considerată un "bun", speranța la recunoașterea unui drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, și nicio creanță condițională. În acest context, Curtea a învederat că apelantele reclamante nu dețin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, astfel că nu au un bun actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Pe de altă parte, în ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtei reclamante SC P. SA, s-a reținut că acesta este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0351, de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajărilor Teritoriului, eliberat în conformitate cu Legea nr. 15/1990, act care se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, având în vedere că nu a fost anulat sau desființat prin vreo hotărâre judecătorească. Prin urmare, s-a considerat că actul menționat este apt să-și producă efectele juridice fiind emis cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și constituie un "bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Instanța de apel a mai reținut că preferabilitatea titlului de proprietate al SC P. SA este determinată de respectarea dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1995 la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și de valabilitatea și legalitatea acestui act, ca efect al împrejurării că nu a fost desființat sau anulat. Pe cale de consecință, s-a apreciat că titlul SC P. SA este preferabil, paralizând acțiunea în revendicare formulată de reclamante, acestea din urmă având posibilitatea efectivă de o obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal reclamantele M.Y.B. și A.C., criticând-o ca nelegală pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantele au susținut că, în mod eronat, instanța de apel a considerat că actul autorului lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi considerat ca reprezentând titlu de proprietate și că, urmare a adoptării legislației speciale (Legea nr. 10/2001) nu aveau, în principiu, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. În acest context, s-a invocat aprecierea eronată în sensul inexistenței unui bun actual sau a unei speranțe legitime la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. De asemenea, s-a invocat greșita reținere a preferabilității titlului SC P. SA, ca fiind de natură să paralizeze acțiunea în revendicare. S-a susținut, totodată, aprecierea eronată a instanței de apel în sensul necesității respectării dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC P. SA, dobândit prin Legea nr. 15/1990, cu privire la teren și construcție, cu atât mai mult cu cât acestei pârâtei i-a fost respinsă cererea de întabulare a dreptului de proprietate a acestui teren dobândit în temeiul certificatului M10 tocmai pentru incertitudinea dreptului, fără ca în privința construcției să se facă vorbire de acest titlu. De asemenea, s-a susținut că sunt întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nemotivată în ceea ce privește respingerea apelului privind construcția. Recurentele au arătat că, având în vedere obiectul acțiunii, revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța trebuia să compare cele două titluri și să constate că titlul lor era singurul valabil, originea fiind în actul autorului comun. Recurentele au învederat că dețin un "bun" în sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul lor bucurându-se de protecția Convenției și că stabilirea preluării imobilului fără titlu valabil o putea face instanța de judecată și nu instituțiile abilitate în baza Legii nr. 10/2001. În acest sens, în ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este efectivă. S-a susținut că vânzarea/trecerea de către stat a bunului reclamantelor în proprietatea unor terți, chiar și de bună-credință, dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantelor, însoțită de lipsa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a precizat că în materie imobiliară, chiar dacă pârâții au fost de bună-credință, fiind în eroare cu privire la calitatea statului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect. Astfel, reclamantele au arătat că prin trecerea în proprietatea P. SA a dreptului de proprietate prin certificatul menționat, sunt împiedicate să se bucure de dreptul lor de proprietate, situație care, combinată cu absența totală a despăgubirii, le face să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Fără a ignora efectele Legii nr. 10/2001, recurentele au arătat că restituirea imobilului nu aduce atingere securității raporturilor juridice, întrucât intrarea imobilului în proprietatea P. SA s-a făcut abuziv, constituind prin ea însăși o atingere a securității rapoartelor juridice. S-a arătat că respingerea acțiunii în revendicare reprezintă consacrarea cu caracter definitiv a ingerinței în dreptul lor de proprietate cu consecința încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care condiționează prioritatea Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea internă, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, reclamantele recurente au arătat că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul încălcării dreptului de proprietate al P. SA este eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Examinând criticile invocate de recurentele reclamante, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Reclamantele au învestit prima instanță cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Raportat la obiectul acțiunii dedus judecății, instanța de apel a apreciat corect că aceasta trebuie soluționată din perspectiva noțiunii de "bun" și "speranță legitimă". În acest context, s-a considerat că obiectul protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției îl formează patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie) și reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate, raportându-se la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil. S-a reținut argumentat de către instanța de apel că în cauză prezintă interes cea de-a doua condiție, dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o hotărâre cu valoare de principiu (Hotărârea din 28 septembrie 2004 Kopecky contra Slovaciei). În acest context, s-a considerat că în soluționarea acțiunii în revendicare trebuie verificată îndeplinirea criteriilor referitoare la existența unui "bun" în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, principiul securității raporturilor juridice, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului. Analizând comparativ titlurile de proprietate de care s-au prevalat părțile, instanța de apel a acordat preferință titlului intimatei pârâte SC P. SA. Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Maria Atanasiu ș.a. împotriva României și Mătieș împotriva României, instanța de apel a constatat corect că reclamantele M.Y.B. și A.C. nu au un bun actual și nicio speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Astfel, reclamantele recurente au invocat, în dovedirea existenței în patrimoniul lor a unui "bun" în sensul Convenției, doar titlul autorului comun R.F., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1911 prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Str. I. și respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1920, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Str. I. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă a statuat că aceste titluri vechi nu fac dovada existenței în patrimoniul reclamantelor a unui "bun" în sensul Convenției, care să beneficieze de protecție conform art. 1 din Protocolul 1, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive. Legile speciale adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv sau vechile titluri de proprietate nu pot face dovada prin simpla lor existență a dreptului de proprietate, fiind necesare demersuri administrative sau parcurgerea căilor de recurs interne în scopul recunoașterii calității de persoane îndreptățite. S-a constatat corect că, în speță, recurentele reclamante, deși au inițiat demersuri administrative în vederea recuperării bunurilor preluate abuziv, nu au obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, de recunoaștere a dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în acest sens, în cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010) că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este determinată de existența unei hotărâri definitive și executorii prin care jurisdicțiile au recunoscut calitatea acestuia de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a decis în mod expres restituirea bunului. În consecință, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, "se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" (paragraful 142). Astfel, pentru a dovedi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, recurentele ar fi trebuit să facă dovada faptului că dețin în patrimoniu un "bun" în sensul Convenției. Pe lângă dovada calității de moștenitoare ale autorului comun R.F., al cărui imobil a fost preluat abuziv de Statul Român, reclamantele ar fi trebuit să probeze împrejurarea că, urmare a demersurilor inițiate în scopul redobândirii proprietății, în baza Legii nr. 10/2001, au obținut o hotărâre irevocabilă prin care deținătorul să fi fost obligat la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului ce forma obiectul notificării. Deși recurentele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul ce a aparținut autorului comun, aceasta nu a fost soluționată până la momentul introducerii acțiunii în revendicare. Față de refuzul autorității competente de a soluționa notificarea depusă conform Legii nr. 10/2001, reclamantele nu au înțeles să atace în instanță refuzul nejustificat de a emite decizie motivată, posibilitate conferită conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite asupra recursului în interesul legii. Or, numai în aceste condiții, în cazul unui drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă la finalul unei proceduri administrative, reclamantele recurente s-ar fi putut prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției și, în consecință, de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Contrar susținerilor formulate prin motivele de recurs, reclamantele nu au nicio "speranță legitimă" de a li se recunoaște un "bun" în sensul Convenției. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" are în vedere atât "bunuri actuale", cât și "valori patrimoniale", inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În mod contrar, persoana care speră să i se recunoască un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate invoca o "speranță legitimă", neconservându-și dreptul real. Simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat, respectiv formularea unei acțiuni în revendicare împotriva statului, nu se prezumă și nu poate echivala cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime. Ca atare, criticile formulate prin motivele de recurs cu privire la existența titlului preferabil al reclamantelor sunt nefondate. Într-adevăr, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții, într-o astfel de acțiune, să se poată prevala, la rândul lor, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le încalcă dreptul de acces la o instanță în măsura în care această cale nu este efectivă. Or, așa cum s-a arătat în examinarea primului motiv de recurs, acest acces nu a fost teoretic și iluzoriu, existând posibilitatea pentru moștenitorii fostului proprietar de a obține măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 10/2001, în cazul imposibilității restituirii în natură. Prin urmare, s-a apreciat corect, în aplicarea principiului securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate al unui terț, intimata societate privată, că acțiunea în revendicare se impune a fi respinsă. Preferabilitatea titlului SC P. este determinată de respectarea dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1995, la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate (pentru un bun ce se afla în administrarea societății comerciale la momentul emiterii acestui act), precum și de prezumția de legalitate și valabilitate a acestui certificat, câtă vreme nu a fost desființat sau anulat. Prin urmare, s-a constatat corect că numai SC P. SA se poate prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției, astfel încât, având în vedere principiul securității raporturilor juridice, trebuie să se bucure de protecția juridică a dreptului său de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. Criticile recurentelor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ. referitoare la nemotivarea deciziei recurate, în ceea ce privește respingerea apelului lor cu privire la construcție, ce nu face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea intimatei SC P. SA, sunt nefondate. Motivele de apel formulate de reclamante împotriva sentinței primei instanțe s-au referit la imobilul preluat de stat în integralitatea sa, fără ca, în ceea ce privește construcția să se invoce critici distincte. Astfel, nu există nicio justificare pentru care instanța de apel să examineze distinct regimul construcției față de regimul terenului preluat de la fostul proprietar. Prin urmare, instanța de apel a răspuns prin considerentele deciziei atacate criticilor invocate de apelante cu referire la imobil în integralitatea sa, argumentele reținute în justificarea soluției respingerii acțiunii neputând conduce la o soluție diferită în ceea ce privește construcția edificată pe terenul în litigiu. Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul reclamantelor este nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi respins.