ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3310/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3310/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 22 aprilie 2010, sub nr.

13549/300/2010, reclamantele M.Y.B. și A.C. au solicitat în contradictoriu cu

pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului, Primăria Municipiului București, Primăria

Sectorului 2 București, B.G. și SC P. SA, obligarea pârâților Primăria

Municipiului București, Statul Român și B.G. să le lase în deplina proprietate

și liniștita posesie imobilul - construcție situat în București, sector 2, str.

I., compus din parter și etaj; constatarea nulității absolute a titlului de

proprietate al SC P. SA asupra terenului în suprafață de 839.79 mp, situat la

aceeași adresă, ca fiind obținut prin fraudă la lege și, în subsidiar,

obligarea acestei pârâte de a le lăsa reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că sunt succesoarele autorului comun, R.F., astfel cum

rezultă din actele de stare civilă depuse. Acesta a fost proprietarul imobilului

din str. I., sector 2, compus din teren în suprafață de 892 mp și construcția,

casa de locuit, edificata pe acesta, compusa din parter (5 camere și atelier de

presaj) și etaj (atelier și trei dependințe), așa cum rezulta din copia

contractelor de vânzare-cumpărare și extrasul de carte funciară - Dosarul nr.

9379/1940.

În urma decesului

autorului lor, au rămas ca moștenitoare legale reclamantele și ca moștenitoare

testamentară E.D., care a dobândit prin legat cu titlu particular apartamentul

de la mansardă situat în str. I. Aceasta a transmis lui D.M. și D.A., prin

legatul cu titlu universal nr. 1271 din 1982, apartamentul de la mansardă

imobilului din str. I. care, la rândul lor, au înstrăinat acest apartament prin

actul de vânzare-cumpărare din 29 iulie 1991, pârâtului B.G.

În anul 1950, autorul

reclamantelor a constituit ca aport în natură în calitate de viitor membru

cooperator, la Cooperativa D., imobilul teren și construcție, cu excepția

apartamentului de la mansarda, asupra căruia și-a păstrat dreptul de

proprietate, drept ce a format ulterior obiectul vânzării către pârâtul B.G.

Din anul 1952, în acest imobil a funcționat până la desființarea ei, în anul

1954, o secție a Cooperativei D. Niciodată, însă, Cooperativa D. nu a înscris

pe numele său proprietatea imobilului, ce a fost adus ca aport în natura de

autorul reclamantelor. Aceasta nu a pretins și nici nu putea pretinde, un drept

de proprietate asupra imobilului, deoarece în conformitate cu statutul

cooperativei nu dobândea decât folosința bunului. După decesul lui R.F.,

dreptul de proprietate a fost înscris în evidențele fiscale pe numele

moștenitorilor săi și, în continuare, a dobânditorilor cu titlu particular

menționați anterior. În conformitate cu Decretul de organizare a

Cooperativelor, posesia acestui bun revenea de drept în patrimoniul autorului

reclamantelor pe data desființării Cooperativei D. Cu toate acestea, imobilul a

fost preluat, în mod abuziv de către stat, fiind stăpânit cu titlu precar, în

fapt, de către Consiliul Local al fostului Sfat Popular al Sectorului 2, care a

stabilit în acest imobil una din întreprinderile prestatoare de servicii,

respectiv SC P. SA (fostul U.P.). Nici fostul Sfat Popular al Sectorului 2 și

nici Întreprinderea U.P. nu au pretins niciodată vreun drept de proprietate

asupra acestui imobil, care a continuat să figureze în regimul de impunere

fiscale pe numele autorului reclamantelor.

În anul 1995, SC P.

SA București a obținut de la Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării

Teritoriului, în temeiul Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților

economice de stat și a H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului

de proprietate din 09 mai 1995 cu privire la suprafața de 11094 mp teren. Acest

titlu este nul de drept întrucât Statul Român prin Ministerul Lucrărilor

Publice nu putea constitui un drept de proprietate paratei, titlul emis fiind

făcut cu fraudă la lege, deoarece el provine de la un non dominus.

Pretinsul titlu de

proprietate decurgând din certificatul M10 nu poate produce efecte juridice,

deoarece nici în titlu și nici în anexe nu este menționată suprafața de teren

situată în str. I. Pârâtei i-a fost respinsă cererea de întabulare a dreptului

de proprietate a acestui teren dobândit în temeiul certificatului M10 tocmai

pentru faptul incertitudinii dreptului. De asemenea, titlul este nul de drept

fiind rezultatul unei fraude la lege, fiind eliberat de către un neproprietar

și, situație esențială, nu privește imobilul în litigiu. Cu totul în subsidiar,

prin compararea titlurilor, rezultă că titlul autorului reclamantelor este

singurul titlu valabil cu privire la întreg imobilul teren și construcție

situat în București, sector 2, str. I.

Reclamantele au mai

precizat că nu contestă dreptul de proprietate dobândit de pârâtul B.G. asupra

apartamentului aflat la mansarda și terenului aferent.

În drept au fost

invocate disp. art. 480 C. civ., Convenția europeană a Drepturilor Omului și

Protocolul nr. 1 la aceasta.

Pârâta Primăria

Sectorului 2 București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive.

La data de 19

noiembrie 2010, reclamantele au depus cerere precizatoare, prin care au arătat

că înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâți Statul Român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, SC P. SA și B.G., solicitând obligarea

acestora să le lase în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul din

București, str. I., sector 2, compus din 839.79 mp și construcția edificata pe

acesta, alcătuita din parter și etajul 1.

Pârâtul B.G. a formulat,

la data de 19 noiembrie 2010, întâmpinare prin care a arătat că recunoaște

pretențiile reclamantelor, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii să i se

respecte dreptul de proprietate asupra terenului aflat în indiviziune și

apartamentului și să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

La același termen de

judecată, reclamantele au depus o nouă cerere precizatoare, solicitând

introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, și a lui B.M.

Prin Sentința civilă

nr. 11963 din 14  octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2

București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată

competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, unde

cauza a fost înregistrata la data de 23 noiembrie 2011, sub nr. 73614/3/2011.

Instanța a

administrat, la solicitarea reclamantelor, proba cu înscrisuri, proba cu

expertiza tehnică topografică (raportul de expertiză și suplimentul acestuia,

întocmite de expertul F.L., fiind depuse la Dosarul nr. 13549/300/2010 și la

Dosarul nr. 73614/3/2011) și proba cu expertiză tehnică evaluatorie (raportul

de expertiză întocmit de expertul E.M. fiind depus la dosarul Judecătoriei

Sectorului 2 București).

Prin Sentința civilă

nr. 2005 din 07  noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea modificată, formulată de

reclamantele M.Y.B. și A.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, SC P. SA, prin administrator

judiciar "T.A." SPRL, B.G. și B.M.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 22  decembrie 1911, de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat,

R.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

str. I. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19  martie 1920, de

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, R.F. a dobândit și dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București, str. I.

După cum rezultă din

copia procesului-verbal din Dosarul nr. 9379/1940, întocmit de Comisia pentru

înființarea cărților funciare în București, R.F. a fost înscris, ca titular al

dreptului de proprietate al imobilului din str. I., compus din teren în

suprafață de 892 mp și construcție cu parter, etaj și mansardă, având la parter

5 camere cu destinația de atelier de presaj, la etaj o sală mare (atelier) și

trei dependințe pentru servitori și la mansarda un apartament cu trei camere și

dependințe.

Conform declarației

autentificate din data de 26 ianuarie 1951, transcrisă în registrul de

transcripțiuni de la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 254 din 27  ianuarie

1951, R.F. a adus ca aport la capitatul social al Cooperativei D. dreptul de

folosință al imobilului.

Ulterior, imobilul

din str. I. a fost dat în folosința Institutului de Cercetare și Sistematizare

Locuințe și Gospodărie Comunală, astfel cum rezultă din situația spațiilor

ocupate de aparatul și unitățile Comitetului pentru Problemele Consiliilor

Populare, din care, prin divizare, s-a constituit Institutul de cercetări,

studii și proiectări pentru urbanism și amenajarea teritoriului

"U.P." București, devenită SC P. SA, prin H.G. nr. 162/1991.

Pentru terenul în

litigiu, SC P. SA a obținut eliberarea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate seria M10 nr. 0351, de Ministerul Lucrărilor Publice și

Amenajării Teritoriului.

R.F. a decedat la

data de 24 iunie 1959, lăsând-o ca unică moștenitoare legală pe S.C.G., în

calitate de strănepoată de frate patern, conform certificatului de moștenitor

din 05  august 1996, emis de BNP C.R.

Prin certificatul de

moștenitor din 24  decembrie 1959, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului

"1 Mai" se atestă calitatea de moștenitoare testamentară cu privire

la apartamentul din str. I., compus din mansardă și pivnița a E.D. Aceasta din

urmă a decedat la data de 27 iulie 1982, drepturile existente în patrimoniul

său revenindu-le moștenitorilor D.M. și D.A.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 29  iulie 1991, de Notariatul de Stat al Sectorului 2

București, D.M. și D.A. i-au înstrăinat pârâtului B.G. dreptul de proprietate

asupra apartamentului menționat mai sus, iar la data de 07 august 2003,

Prefectura Municipiului București a emis titlul de proprietate nr. 20950/2,

prin care li s-a constituit lui B.G. și B.M. dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 50 mp, cota indiviză, aferentă apartamentului nr. 1.

Conform

certificatului de moștenitor din 26  septembrie 2001, eliberat de BNP R.C.,

S.C.G. a decedat, la data de 21 august 2001, lăsând-o ca moștenitoare legală pe

M.J.M., căreia în calitate de fiică i-a revenit întreaga masa succesorală.

Reclamanta M.Y.B.

este moștenitoarea defunctei M.J.M., decedată la data de 30 mai 2007, astfel

cum rezultă din certificatul de moștenitor legal din 29  august 2007, emis de BNPA

D.M. și A.L.

În ceea ce o privește

pe reclamanta A.C., din actele de stare civilă depuse la dosar, instanța a

reținut că este fiica lui A.B., iar acesta a fost fiul lui A.B., care a fost la

rândul său fiul lui F.E., fratele lui F.R. Reclamanta, însă, nu a făcut dovada

calității de moștenitoare a fostului proprietar, F.R. Astfel, pe o parte, nu

s-a solicitat anularea certificatului de moștenitor din 05  august 1996, care

atesta calitatea de unică moștenitoare legală a defunctului F.R. a lui S.C.G.,

iar potrivit disp. art. 88 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, "până la

anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face

dovada deplină în privința calității de moștenitori a cotei sau bunurilor care

se cuvin fiecărui moștenitor în parte", iar pe de altă parte, reclamanta

nu a făcut dovada acceptării de către aceasta și autorii săi a succesiunii

defunctului F.R.

În concluziile

raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic F.L.,

s-a arătat că imobilul actual din str. I., se identifică cu terenul dobândit de

F.R. și este inclus în terenul, pentru care parata SC P. SA dețin certificatul

de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351.

De asemenea, în

raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expertul tehnic E.M. s-a

precizat ca pe terenul din str. I., sunt edificate următoarele construcții: 1.

clădirea cu corp I cu subsol I și corp II cu subsol II, cu o vechime de cca. 85

ani și compusa din Corp I - subsol + parter + pod și Corp II - subsol + parter

+ etj 1+ pod mansardat, clădirea atelier, cu o vechime de cca. 60 ani, cu

destinația de spații de producție, cu regim de înălțime parter, care cuprinde

ateliere mecanice, clădirea cabină poartă, cu o vechime de cca. 60 de ani, cu

destinație de spații acces incintă, care cuprinde 1 atelier mecanic și clădirea

bufet, de cca. 18 ani cu destinație de spațiu comercial.

În ceea ce privește

existența unei opțiuni a fostului proprietar sau a moștenitorilor săi între

formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 sau

a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480

C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că

rezolvarea concursului între legea specială și legea generală se face, în

principiu, în favoarea legii speciale.

Astfel, s-a arătat

că, din moment ce pentru imobilele preluate, în mod abuziv, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.

"Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu

valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la

relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori,

cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute

(art. 18 lit. c), art. 29)". Așadar, ținând cont că imobilul în litigiu

intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără

titlu în perioada de referință, reclamantele nu aveau, în principiu, deschisă

calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci ar fi trebuit să își

valorifice pretențiile conform dispozițiilor legii speciale.

Cu toate acestea, în

decizia menționată anterior, a arătat că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului,

aceasta din urmă are prioritate, ce poate fi stabilită și în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Prin urmare, instanța

este ținută să analizeze dacă reclamantele se pot prevala de existența unui

"bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții.

Sub acest aspect,

instanța a reținut că, începând cu hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și

alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), Curtea a arătat

(schimbându-și practica anterior conturată, în sensul că simpla pronunțare a

unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin

care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil,

reprezentă o privare nejustificate de proprietate, din cauza imposibilității

exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor

vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare

care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1) că reclamanții se pot prevala de existența unui "bun

actual" în patrimoniul lor, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o

hotărâre judecătorească definitivă, prin care nu numai că li s-a recunoscut calitatea

de proprietar, dar s-a și dispus restituirea bunului. În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit

asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, din adresa

din 31  ianuarie 2011, emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul

Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr. 10/2001, rezultă ca

reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind

imobilul situat în București, str. I., sector 2, care, însă, nu a fost soluționată

până la data introducerii acțiunii în revendicare.

Cu atât mai mult,

reclamantelor nu le poate fi recunoscută decât un drept de creanță

valorificabil, în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de reclamanți. Această

împrejurare nu poate conduce la concluzia că reclamantelor le este încălcat

dreptul de acces la instanță, prevăzut de art. 6 din Convenție, întrucât

acestea au posibilitatea nu numai de a contesta în instanță decizia sau

dispoziția emisă de entitatea investita cu soluționarea notificării, dar,

conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțate în recurs în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, de a sancționa și refuzul

nejustificat de a răspunde notificării prin competența recunoscută instanțelor

de a soluționa pe fond notificarea persoanei îndreptățite.

De asemenea,

stabilirea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil

urmează a fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, în conformitate cu disp.

art. 2 din acest act normativ, fiind lipsită de relevanță în ceea ce privește

soluția ce va fi dată acțiunii în revendicare în prezenta cauză, după cum s-a

arătat anterior. Așa fiind, nu se poate susține că titlul de proprietate al

autorului reclamantelor, R.F., este preferabil față de titlul de proprietate al

pârâtei SC P. SA și, mai mult, principiul securității raporturilor juridice,

impune respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2005 din 07  noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, au declarat apel reclamanții M.Y.B. și A.C.

În motivarea

apelului, apelanții reclamanți critică sentința pentru următoarele motive:

considerat instanța de fond că apelanta reclamanta A.C. nu a făcut dovada

calității de moștenitoare, de pe urma autorului său F.R., având în vedere

faptul că sunt depuse la dosar toate dovezile în acest sens.

instanța de fond își întemeiază respingerea acțiunii în revendicare pe Decizia

nr. 33/2008 considerând fără temei legal că, prin adoptarea legii speciale

respectiv Legea nr. 10/2001, apelantele reclamante nu au, în principiu,

deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

instanța de fond a considerat că, chiar și în condițiile existenței Hotărârii

Atanasiu contra României, apelantele reclamante trebuie să se prevaleze de

existența unui "bun actual" în patrimoniul lor.

instanța de fond a considerat că apelantele-reclamante dețin un titlu de

proprietate, care nu intră sub protecția Convenției, deoarece această calitate

nu le-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definiția sau

printr-o Dispoziție emisă de o autoritate publică.

instanța de fond a apreciat că apelantelor nu le poate fi recunoscut decât un

drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

greșit și nelegal, a apreciat instanța de fond că nu se poate susține ca titlul

de proprietate al autorului reclamantelor, R.F., este preferabil față de titlul

de proprietate al intimatei pârâte P. SA.

instanța de fond și-a întemeiat respingerea acțiunii în revendicare invocând

principiul securității raporturilor juridice fără a detalia și motiva în fapt

și în drept.

Se învederează că

respingerea acțiunii în revendicare formulată reprezintă consacrarea cu

caracter definitiv al ingerinței în dreptul său de proprietate cu consecința

încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Reclamantele susțin

că dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și, totodată, o speranță legitimă care se

concretizează interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare

și obținerea bunului în natură.

Apelantele

învederează că îndeplinesc toate cerințele prevăzute de legislația europeană și

română în vigoare, respectiv dețin contractele de vânzare-cumpărare, prin care

autorii au dobândit suprafețele menționate precum și construcția aferentă

precum și actele de succesiune aferente.

Se arată că este

necesar să se analizeze în ce măsură privarea de proprietate a apelantelor,

prin "înstrăinarea" bunului de către stat către parata SC P. SA

corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv

dacă această "ingerință" a statului este prevăzută de legea internă,

este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just

echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și

imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării

unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost

deposedat.

În lipsa unei

despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care

apelantele sunt supuse în mod continuu, este înlăturarea dispozițiilor legii

interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și

aplicarea directă a Convenției europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței instanței europene.

Cum, în prezenta

cauză, reclamantele susțin că dețin un "bun" în sensul Convenției,

există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin

emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pe numele SC P.

SA, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății

apelantelor reclamante și cerințele interesului general, iar repararea acestui

dezechilibru nu se poate realiza decât prin recunoașterea dreptului său de

proprietate și redobândirea acestuia.

Prin urmare, lăsarea

în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului este unica măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe numele SC P. SA.

Pârâtul nu poate

invoca încălcarea dreptului lui de proprietate, decurgând din certificatul de

atestare a dreptului de proprietate, deoarece, spre deosebire de apelante are

la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern.

Se susține că, în mod

greșit instanța de fond a considerat că apelantele reclamante nu dețin un bun

actual în patrimoniul său, întrucât nu s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă, prin care să se recunoască calitatea de proprietar

și să se dispună restituirea bunului.

Apelante susțin că

dețin un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

întrucât dreptul de proprietate nu s-a stins în patrimoniul autorului său și

s-a transmis în mod valabil către moștenitori.

În concluzie, se

solicită să se analizeze titlurile exhibate de părți prin raportare la

exigentele 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se

constate ca titlul apelantelor este mai caracterizat și preferabil titlului

pârâtului P. SA, întrucât provine de la adevăratul proprietar față de titlul

intimatului pârât care provine de la un nonproprietar.

Totodată, ingerința

în dreptul acestora nu îndeplinește criteriile legalității și

proporționalității impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, pe câtă vreme, ingerința în dreptul intimatului pârât este prevăzută de

lege, are scop legitim și este proporțională cu necesitatea protejării

dreptului adevăratului proprietar al imobilului revendicat.

Prin Decizia civilă

nr. 255 A din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A.C. și M.Y.B.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că pentru soluționarea

acțiunii în revendicare este necesar să se stabilească dacă apelantele reclamante

au în patrimoniu un "bun" sau cel puțin "o speranță

legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și să se

facă aplicarea criteriilor referitoare la principiul securității raporturilor

juridice și la cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea

nr. 15/1990, precum și la modalitățile concrete de obținere a unei reparații

efective pentru pierderea bunului.

Aplicând aceste

principii, curtea de apel a constatat că apelantele reclamante nu mai au în

patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului în litigiu, deoarece

acesta a ieșit, în mod definitiv și irevocabil, din patrimoniul fostului

proprietar, ca urmare a preluării abuzive.

În schimb, s-a

recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun în sensul de nou drept de

proprietate, în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației

speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.

Astfel, s-a

considerat că, în temeiul legilor speciale adoptate de Statul Român s-a născut

vocația dobândirii unui drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Referindu-se la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în repetate

rânduri (cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, cauza Mătieș împotriva

României) că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 al Convenției numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un

"bun", astfel cum această noțiune a fost definită (în jurisprudența

sa).

S-a apreciat că nu

poate fi considerată un "bun", speranța la recunoașterea unui drept

de proprietate, care s-a stins de mult timp, și nicio creanță condițională.

În acest context,

Curtea a învederat că apelantele reclamante nu dețin nicio hotărâre

judecătorească sau decizie administrativă, prin care să li se recunoască

dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, astfel că nu au un bun

actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilului litigios.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtei reclamante SC P. SA, s-a

reținut că acesta este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de

proprietate seria M 10 nr. 0351, de Ministerul Lucrărilor Publice și

Amenajărilor Teritoriului, eliberat în conformitate cu Legea nr. 15/1990, act

care se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, având în vedere că

nu a fost anulat sau desființat prin vreo hotărâre judecătorească.

Prin urmare, s-a

considerat că actul menționat este apt să-și producă efectele juridice fiind

emis cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și constituie un "bun

actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Instanța de apel a

mai reținut că preferabilitatea titlului de proprietate al SC P. SA este

determinată de respectarea dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1995 la

emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și de

valabilitatea și legalitatea acestui act, ca efect al împrejurării că nu a fost

desființat sau anulat. Pe cale de consecință, s-a apreciat că titlul SC P. SA

este preferabil, paralizând acțiunea în revendicare formulată de reclamante,

acestea din urmă având posibilitatea efectivă de o obține despăgubiri pentru

imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs în termenul legal reclamantele M.Y.B. și A.C.,

criticând-o ca nelegală pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamantele au susținut că, în mod eronat, instanța de apel a

considerat că actul autorului lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare,

nu poate fi considerat ca reprezentând titlu de proprietate și că, urmare a

adoptării legislației speciale (Legea nr. 10/2001) nu aveau, în principiu,

deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest context, s-a

invocat aprecierea eronată în sensul inexistenței unui bun actual sau a unei

speranțe legitime la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului

litigios.

De asemenea, s-a

invocat greșita reținere a preferabilității titlului SC P. SA, ca fiind de

natură să paralizeze acțiunea în revendicare.

S-a susținut,

totodată, aprecierea eronată a instanței de apel în sensul necesității

respectării dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC P. SA, dobândit

prin Legea nr. 15/1990, cu privire la teren și construcție, cu atât mai mult cu

cât acestei pârâtei i-a fost respinsă cererea de întabulare a dreptului de

proprietate a acestui teren dobândit în temeiul certificatului M10 tocmai

pentru incertitudinea dreptului, fără ca în privința construcției să se facă

vorbire de acest titlu.

De asemenea, s-a

susținut că sunt întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 C. proc.

civ., hotărârea recurată fiind nemotivată în ceea ce privește respingerea

apelului privind construcția.

Recurentele au arătat

că, având în vedere obiectul acțiunii, revendicare prin comparare de titluri,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța trebuia să compare cele

două titluri și să constate că titlul lor era singurul valabil, originea fiind

în actul autorului comun.

Recurentele au

învederat că dețin un "bun" în sensul primului alineat al art. 1 din

Protocolul nr. 1, dreptul lor bucurându-se de protecția Convenției și că

stabilirea preluării imobilului fără titlu valabil o putea face instanța de

judecată și nu instituțiile abilitate în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens, în

ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, prin Hotărârea din 13

ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanță, în măsura în care

acea cale nu este efectivă.

S-a susținut că

vânzarea/trecerea de către stat a bunului reclamantelor în proprietatea unor

terți, chiar și de bună-credință, dacă aceasta este anterioară confirmării în

justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantelor, însoțită

de lipsa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a precizat că în

materie imobiliară, chiar dacă pârâții au fost de bună-credință, fiind în

eroare cu privire la calitatea statului de proprietar aparent, această

împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate,

legea română neprevăzând un astfel de efect.

Astfel, reclamantele

au arătat că prin trecerea în proprietatea P. SA a dreptului de proprietate

prin certificatul menționat, sunt împiedicate să se bucure de dreptul lor de proprietate,

situație care, combinată cu absența totală a despăgubirii, le face să sufere o

povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Fără a ignora

efectele Legii nr. 10/2001, recurentele au arătat că restituirea imobilului nu

aduce atingere securității raporturilor juridice, întrucât intrarea imobilului

în proprietatea P. SA s-a făcut abuziv, constituind prin ea însăși o atingere a

securității rapoartelor juridice.

S-a arătat că

respingerea acțiunii în revendicare reprezintă consacrarea cu caracter

definitiv a ingerinței în dreptul lor de proprietate cu consecința încălcării

art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care condiționează prioritatea Convenției europene a drepturilor omului în

raport cu legea internă, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, reclamantele recurente au

arătat că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul încălcării

dreptului de proprietate al P. SA este eliminat, în condițiile în care acesta

are posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei

proceduri judiciare de drept comun.

Examinând criticile

invocate de recurentele reclamante, raportat la motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Reclamantele au

învestit prima instanță cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Protocolului nr. 1 adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului.

Raportat la obiectul

acțiunii dedus judecății, instanța de apel a apreciat corect că aceasta trebuie

soluționată din perspectiva noțiunii de "bun" și "speranță

legitimă".

În acest context, s-a

considerat că obiectul protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției îl

formează patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a

patrimoniului care are o valoare economică reală (în sensul că nu este

neglijabilă, derizorie) și reprezintă un bun ce face parte într-o manieră

actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate,

raportându-se la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și

identificabil.

S-a reținut

argumentat de către instanța de apel că în cauză prezintă interes cea de-a doua

condiție, dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o hotărâre

cu valoare de principiu (Hotărârea din 28 septembrie 2004 Kopecky contra

Slovaciei).

În acest context, s-a

considerat că în soluționarea acțiunii în revendicare trebuie verificată

îndeplinirea criteriilor referitoare la existența unui "bun" în

patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenție,

principiul securității raporturilor juridice, precum și modalitățile concrete

de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Analizând comparativ

titlurile de proprietate de care s-au prevalat părțile, instanța de apel a

acordat preferință titlului intimatei pârâte SC P. SA.

Raportându-se la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Maria

Atanasiu ș.a. împotriva României și Mătieș împotriva României, instanța de apel

a constatat corect că reclamantele M.Y.B. și A.C. nu au un bun actual și nicio

speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului

litigios.

Astfel, reclamantele

recurente au invocat, în dovedirea existenței în patrimoniul lor a unui

"bun" în sensul Convenției, doar titlul autorului comun R.F.,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1911 prin care

acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

Str. I. și respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1920, prin

care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

Str. I.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului relevantă a statuat că aceste titluri vechi nu

fac dovada existenței în patrimoniul reclamantelor a unui "bun" în

sensul Convenției, care să beneficieze de protecție conform art. 1 din

Protocolul 1, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din

patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive.

Legile speciale

adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv sau vechile titluri

de proprietate nu pot face dovada prin simpla lor existență a dreptului de

proprietate, fiind necesare demersuri administrative sau parcurgerea căilor de

recurs interne în scopul recunoașterii calității de persoane îndreptățite.

S-a constatat corect

că, în speță, recurentele reclamante, deși au inițiat demersuri administrative

în vederea recuperării bunurilor preluate abuziv, nu au obținut o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Noțiunea de

"bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantelor

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească de

anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalității de preluare

abuzivă a imobilului, de recunoaștere a dreptului la plata unor despăgubiri,

neexecutată.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut, în acest sens, în cauza pilot Atanasiu ș.a.

contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010) că existența unui bun actual

în patrimoniul unei persoane este determinată de existența unei hotărâri

definitive și executorii prin care jurisdicțiile au recunoscut calitatea

acestuia de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a decis în mod

expres restituirea bunului.

În consecință, Curtea

a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării, "se subordonează

îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs

prevăzute de aceste legi" (paragraful 142).

Astfel, pentru a

dovedi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, recurentele ar fi

trebuit să facă dovada faptului că dețin în patrimoniu un "bun" în

sensul Convenției.

Pe lângă dovada calității

de moștenitoare ale autorului comun R.F., al cărui imobil a fost preluat abuziv

de Statul Român, reclamantele ar fi trebuit să probeze împrejurarea că, urmare

a demersurilor inițiate în scopul redobândirii proprietății, în baza Legii nr.

10/2001, au obținut o hotărâre irevocabilă prin care deținătorul să fi fost

obligat la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului ce

forma obiectul notificării.

Deși recurentele au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul ce a

aparținut autorului comun, aceasta nu a fost soluționată până la momentul

introducerii acțiunii în revendicare.

Față de refuzul

autorității competente de a soluționa notificarea depusă conform Legii nr.

10/2001, reclamantele nu au înțeles să atace în instanță refuzul nejustificat

de a emite decizie motivată, posibilitate conferită conform Deciziei nr. 20 din

19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile

Unite asupra recursului în interesul legii.

Or, numai în aceste

condiții, în cazul unui drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă la finalul unei

proceduri administrative, reclamantele recurente s-ar fi putut prevala de

existența unui "bun" în sensul Convenției și, în consecință, de

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Contrar susținerilor

formulate prin motivele de recurs, reclamantele nu au nicio "speranță

legitimă" de a li se recunoaște un "bun" în sensul Convenției.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de

"bun" are în vedere atât "bunuri actuale", cât și

"valori patrimoniale", inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul

poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În mod contrar,

persoana care speră să i se recunoască un vechi drept de proprietate, a cărui

exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate

invoca o "speranță legitimă", neconservându-și dreptul real.

Simpla pretenție

vizând restituirea unui imobil preluat de stat, respectiv formularea unei

acțiuni în revendicare împotriva statului, nu se prezumă și nu poate echivala

cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime.

Ca atare, criticile

formulate prin motivele de recurs cu privire la existența titlului preferabil

al reclamantelor sunt nefondate.

Într-adevăr,

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții, într-o

astfel de acțiune, să se poată prevala, la rândul lor, de un bun în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește

asigurarea accesului la justiție, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009, în cauza

Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a

opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le

încalcă dreptul de acces la o instanță în măsura în care această cale nu este

efectivă.

Or, așa cum s-a

arătat în examinarea primului motiv de recurs, acest acces nu a fost teoretic

și iluzoriu, existând posibilitatea pentru moștenitorii fostului proprietar de

a obține măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 10/2001, în cazul

imposibilității restituirii în natură.

Prin urmare, s-a

apreciat corect, în aplicarea principiului securității raporturilor juridice și

al respectării dreptului de proprietate al unui terț, intimata societate

privată, că acțiunea în revendicare se impune a fi respinsă.

Preferabilitatea

titlului SC P. este determinată de respectarea dispozițiilor art. 19 și 20 din

Legea nr. 15/1995, la emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate (pentru un bun ce se afla în administrarea societății comerciale la

momentul emiterii acestui act), precum și de prezumția de legalitate și

valabilitate a acestui certificat, câtă vreme nu a fost desființat sau anulat.

Prin urmare, s-a constatat corect că numai SC P. SA se poate prevala de

existența unui "bun" în sensul Convenției, astfel încât, având în

vedere principiul securității raporturilor juridice, trebuie să se bucure de

protecția juridică a dreptului său de proprietate în cadrul acțiunii în

revendicare.

Criticile

recurentelor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ.

referitoare la nemotivarea deciziei recurate, în ceea ce privește respingerea

apelului lor cu privire la construcție, ce nu face obiectul certificatului de

atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea intimatei SC P. SA, sunt

nefondate.

Motivele de apel

formulate de reclamante împotriva sentinței primei instanțe s-au referit la

imobilul preluat de stat în integralitatea sa, fără ca, în ceea ce privește

construcția să se invoce critici distincte.

Astfel, nu există

nicio justificare pentru care instanța de apel să examineze distinct regimul

construcției față de regimul terenului preluat de la fostul proprietar.

Prin urmare, instanța

de apel a răspuns prin considerentele deciziei atacate criticilor invocate de

apelante cu referire la imobil în integralitatea sa, argumentele reținute în

justificarea soluției respingerii acțiunii neputând conduce la o soluție

diferită în ceea ce privește construcția edificată pe terenul în litigiu.

Pentru toate aceste

considerente, se va constata că recursul reclamantelor este nefondat, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele A.C. și M.Y.B. împotriva Deciziei

nr. 255/A din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN