ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la iulie decembrie 2007, reclamanta S.E.M. a chemat în judecată pe pârâții S.S. și S.O.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3 cu terenul aferent situat la etajul 1 din imobilul din București, str. N. sector 2. În motivarea acțiunii motivată în drept pe disp. art. 480 C. civ. și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reclamanta a arătat că imobilul situat la adresa mai sus menționată a aparținut în întregime autoarei sale V.K., născută I. fiind achiziționat în baza contractului de donație autentificat sub nr. 10862/1937 de Tribunalul Ilfov de la mătușa sa, T.E.

Ulterior imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, act normativ ce contravenea dispozițiilor Constituției din 1948, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380/1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 statul a înstrăinat apartamentul nr. 3 din imobilul pârâților din prezenta cauză, deși acesta nu avea nici un titlu legal cu privire la imobil. În aceste condiții, reclamanta a solicitat ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părților, ca instanța să acorde preferință titlului său ca fiind cel care provine de la adevăratul proprietar. Prin întâmpinarea formulată la 14 februarie 2008, pârâții au invocat o serie de excepții respectiv necompetența materială a Judecătoriei în raport de valoarea obiectului pricinii, excepția de netimbrare a cererii, cea a prematurității acesteia, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M.

și excepția inadmisibilității acțiunii în raport de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și în raporta de nerespectarea principiului unanimității formulării acțiunii. La aceeași dată pârâții au formulat și o cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a Primăriei Municipiului București prin Primarul General și a Municipiului București prin Primarul General, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de despăgubiri. La termenul din 22 februarie 2008 petenții G.M.O. și G.E.C. au formulat o cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei și obligarea pârâților Sava, să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.

Judecătoria Sectorului 2 prin Sentința civilă nr. 1691 din 22 februarie 2008 admițând excepția de necompetență materială invocată de pârâții prin întâmpinare a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București având în vedere valoarea necontestată de părți a imobilului în litigiu. Prin Sentința civilă nr. 346 din 11 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 18853/3/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active și cea a prematurității formulării acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M. și respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității, a respins acțiunea formulată de reclamanții G.M.

și G.C.E. în contradictoriu cu pârâții S.S. și S.O., ca fiind inadmisibilă. Prin Decizia civilă nr. 27A din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă, a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți și s-a dispus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, recursul declarat împotriva acestei decizii fiind respins ca tardiv prin Decizia civilă nr. 3920 din 12 mai 2011. Prin Sentința civilă nr. 2033 din 19 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile ca neîntemeiate. S-a respins cererea principală formulată de reclamanții G.M.O., G.E.C., în contradictoriu cu pârâții S.S., S.O.M.

și chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București ca neîntemeiată. S-au respins cererile de chemare în garanție ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Referitor la excepțiile invocate de către pârâtă prin notele de ședință depuse la data de 27 ianuarie 2012, tribunalul a constatat că acestea au fost soluționate în mod irevocabil cu putere de lucru judecat mai puțin excepția uzucapiunii ce nu a fost invocată în primul ciclu procesual. În același sens, Curtea de Apel București sub aspectul inadmisibilității a reținut că este neîntemeiată sub toate aspectele atât, în ceea ce privește concursul dintre dispozițiile Codului civil, cele ale Legii nr. 10/2001 și cele ale Legii nr. 213/1998, reținându-se aplicarea unor prevederi speciale nu poate duce la concluzia inadmisibilității acțiunii formulată de S.E.M.

și continuată ulterior de G.M.O. și G.E.C. Excepția lipsei calității procesuale active, a fost de asemenea respinsă, reținându-se cu putere de lucru judecat calitatea de proprietar al lui S.E.M. situație analizată sub aspectul titlului de proprietate și a deciziei emise în procedura administrativă, calitate ce nu poate fi înlăturată nici pe calea excepției uzucapiunii. De asemenea, calitatea procesuală activă a fost respinsă și față de G.M.O. și G.E.C., reținându-se că prin actele de cesiune depuse la dosar aceștia au dobândit drepturile litigioase succesorale asupra întregului imobil situat în București. str. N., sector 2, mai puțin proprietățile restituite în natură conform Legii nr. 10/2001 prin dispozițiile din 7 noiembrie 2007 și din 30 noiembrie 2007, deci inclusiv dreptul litigios asupra apartamentului litigios.

Excepția prematurității acțiunii s-a apreciat ca neîntemeiată sub aspectul invocat, respectiv că nu s-a realizat partajul, atâta timp cât vizează de fapt tot regula unanimității, principiu ce a fost respins față de considerentele expuse mai sus. Imobilul situat în București, str. N., sector 2 compus din teren în suprafață de 290 mp și construcție a fost dobândit de numita V.G.K. de la E.T., născută T., prin contractul de donație autentificat sub nr. 10862/1937, imobil ce a fost preluat de la stat prin Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 4170 din anexa la decret. La data de 08 aprilie 1964 a decedat K.V. unic moștenitor fiind I.E. care la rândul său a decedat la data de 23 martie 1979 având ca moștenitor pe I.O.M.

de pe urma decesului său rămânând în calitate de moștenitori S.E.M. și I.V. de pe urma cărora au rămas ca moștenitoare I.E.E., L.L. și I.C., autoarele reclamanților G.M.O. și G.E.C. conform contractului de cesiune depuse la dosarul cauzei. La data de 13 ianuarie 1998, Primăria Municipiului București prin SC A. SA a încheiat cu pârâta S.S. și S.O.M. contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380 pentru apartamentul nr. 3, et. 1, din imobilul situat în București, str. N., sector 2. La data de 07 noiembrie 2007, a fost emisă dispoziția nr. 9051 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, str. N., sector 2, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Acțiune în revendicare este potrivit definiției dată în literatura de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legal exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituire și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării. Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză unei sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995. Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună-credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință.

Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale. De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.

Instituirea unor termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Pe de altă parte, în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2009 este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, trebuie să se analizeze dacă părțile au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Tribunalul a apreciat că în speță numai pârâții se bucură de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în acest sens, fiind cumpărător de bună-credință în raport de dispozițiile art. 1898 C. civ.

coroborate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 (cazul Princova și Pinc contra Republicii Cehe). De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României). În consecință, persoanele care au dobândit cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod concret statului pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României). Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este ocrotit de lege și că au un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenție, fiind preferabil față de titlul reclamanților, titlu ce este consolidat față de principiul securității raporturilor juridice.

Prin Decizia civilă nr. 87A din 24 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M. A admis apelul formulat de apelantul-pârât S.O.M. împotriva Sentinței civile nr. 2033 din 19 noiembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 18853/3/2008*, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primar General, și în consecință: A schimbat în parte sentința în sensul că: A respins cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți G.M.O. și G.E.C. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M. invocată din oficiu, că cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța a fost formulată la data de 07 decembrie 2007 de către fostul proprietar al apartamentului nr. 3 din București, str. N. sector 2, cu terenul aferent, naționalizat abuziv, împotriva pârâților S.S. și S.O.M., în calitate de deținători ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul.

În cauză, în condițiile în care deși prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998 încheiat cu SC A. SA în calitate de mandatar al Municipiului București pârâtul S.O. a cumpărat imobilul în discuție împreună cu pârâta S.S. însă la data învestirii instanței imobilul revenise în urma divorțului și partajului părților în proprietatea exclusivă a pârâtei în temeiul Sentinței civile nr. 8040 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2, definitivă și irevocabilă, nu există identitate între persoana acestui pârât și subiectul pasiv dedus judecății, excepția lipsei calității sale procesuale pasive fiind găsită fondată de Curte. Nu pot fi primite susținerile apelanților reclamanți potrivit cărora că prima instanță ar fi avut în vedere în mod nelegal la soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001 și care nu ar fi aplicabile în speță.

În acest sens apelanții reclamanți au susținut că Tribunalul a soluționat cauza nesocotind dezlegarea dată prin Decizia de casare nr. 27 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București problemelor de drept, și care ar fi statuat în sensul că nu există un concurs între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile dreptului comun și că nereglementând situația imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză. Curtea a reținut că statuând asupra problemei de drept a admisibilității acțiunii, prin decizia menționată s-a stabilit că, deși întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun, respectiv pe prevederile art. 480 C. civ., fiind vorba de revendicarea unui imobil a cărei reglementare cade și sub incidența Legii nr. 10/2001 (așa cum se menționează la parag.

9 de la decizia menționată), lege ce prevede o procedură prealabilă administrativă pe care persoanele interesate în restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanței de judecată, nu se poate considera că acțiunea ar fi inadmisibilă deoarece la data intrării în vigoare a legii speciale imobilul nu mai era deținut de stat sau de orice altă persoană juridică de drept public ci fusese înstrăinat chiriașilor. Prima instanță, în mod corect a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia din recursul în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale substanțiale prevăzute în Legea nr. 10/2001, act normativ de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Această abordare susține exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice ce trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, dând prioritate titlului pârâtei și respingând acțiunea. Curtea a reținut că susținerile sunt nefondate deoarece, Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și este aplicabilă în speță, conținând norme juridice de drept substanțial care se aplică tuturor acestor imobile, indiferent dacă aceste imobile erau deținute la data intrării în vigoare a legii de către stat sau de alte societăți la care statul era acționar sau fuseseră înstrăinate către foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește caracterul abuziv al preluării imobilului de la autoarea apelanților reclamanți, Curtea reține că aceasta este indiscutabilă, că a fost corect reținută de către prima instanță în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 deoarece apartamentul în discuție fusese naționalizat de la autoarea apelanților reclamanți în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ contrar Constituției României de la 1948, ce prevedea la art. 8 că dreptul de proprietate este garantat și prevederilor art. 481 C. civ., ce stabilea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Curtea mai reține că, după cum corect a apreciat Tribunalul, titlul apelantei pârâte în sensul jurisprudenței europene este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998 încheiat cu Primăria București prin mandatar SC A. SA iar nu de hotărârile judecătorești având ca obiect obligația de a face, cea de divorț sau de partaj, neavând relevanță nici posesia bunului pretins în prezent ci valabilitatea titlului său de proprietate ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut legalitatea comparării titlurilor părților, însă în conformitate cu criteriile de preferabilitate speciale menționate de considerentele Deciziei nr. 33/2008, criterii decurgând și din Legea nr. 10/2001, iar nu apelând la cele generale indicate de recurent, avându-se în vedere și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din Cauza pilot Maria Athanasiu contra României. În condițiile în care titlul de proprietate al apelantei-pârâte nu a fost anulat în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, acesta, contrar susținerilor vădit nefondate ale apelanților reclamanți, este pe deplin valabil astfel că în mod corect i s-a dat eficiență de către Tribunal.

Curtea mai reține că problema relei-credințe a apelantei pârâte și cea a valabilității contractului de dobândire a bunului revendicat de către chiriaș au, în speță, contrar susținerilor apelanților reclamanți valențele unei prezumții absolute, nesusceptibile a fi răsturnate prin proba contrară, pentru că o atare chestiune este de natură a afecta însăși valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar dreptul la acțiune, respectiv cel de a formula acțiunea în constatarea nulității era prescris la data promovării acțiunii în revendicare de față.

Este nefondată critica formulată prin primul motiv, potrivit căreia în mod greșit prima instanță ar fi considerat ca neîntemeiată excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece această excepție și apărările de fond ce pot fi circumscrise acesteia, după cum corect a reținut și Tribunalul au fost analizate în considerentele Deciziei nr. 27/2010 irevocabile a Curții de Apel București, secția a III-a, apreciindu-se că propunerea unității deținătoare de acordare de despăgubiri pentru întregul apartament, nu poate duce la concluzia stingerii dreptului de proprietate al numitei S.E.M., cum se susține.

Bucurându-se de autoritate de lucru judecat în cauză concluziile reținute prin considerentele acestei decizii prin care sus-menționata excepție a fost respinsă nu mai pot face obiectul reanalizării de către instanțe de fond și nici de către cea de control judiciar Pentru aceleași considerente, ale caracterului irevocabil al considerentelor Deciziei nr. 27/2010 a Curții de Apel București secția a III-a, ce nu pot fi repuse în discuție ca urmare a rejudecării va fi respinsă ca nefondată și critica apelantei pârâte potrivit căreia în mod greșit prima instanță nu ar fi cercetat uzucapiunea pe care o invocase pârâta, deoarece în cuprinsul deciziei de casare s-a reținut că "uzucapiunea, ca sancțiune ce se aplică adevăratului proprietar nediligent cu bunul lui în tot timpul cerut de lege, se constată pe cale judecătorească, pe baza probatoriilor administrate de părți și evident doar la cerere, având în vedere principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Numai după ce a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi invocată de persoana interesată și pe cale de excepție și că "la instanța de fond, recurenta pârâtă nu a formulat o astfel de cerere și nici nu o poate invoca direct în apel, conform art. 294 C. proc. civ." Împrejurarea că apelanta a invocat prin întâmpinarea formulată în fața Tribunalului uzucapiunea nu schimbă perspectiva asupra situației de față deoarece prin Decizia nr. 27/2010 a Curții de Apel București secția a III-a, s-a reținut practic că apelanta pârâtă nu a învestit instanța cu o acțiune judecătorească prin care să solicite constatarea uzucapiunii ci a invocat această susținere doar ca o excepție, însă nefiind în măsură a proba constatarea împrejurării că a dobândit în acest mod proprietatea, uzucapiunea nu poate fi invocată pe această cale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.M.O. și G.E.C., criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. În esență, recurenții au arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece într-o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun nu se aplică ceea ce se numește concursul de legi, iar legea specială reglementează o procedură administrativă și nu una jurisdicțională. S-a mai arătat de către recurenți că la momentul apariției legii speciale aceasta se referea la imobilele care se mai aflau în patrimoniul statului, nu și cele aflate în proprietate privată cărora li se aplică regulile de drept comun, mai ales pentru cele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În situația în care instanțele ar proceda de o altă manieră, s-ar ajunge la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în raport de jurisprudența acesteia, respectiv cauzele Păduraru și Viașu contra României. Au mai susținut recurenții că în speță este irelevant faptul că nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității titlului pârâților, acesta fiind de fapt un argument pentru ca instanța să procedeze la compararea titlurilor. O altă critică se referă la aplicarea greșită a legii la momentul stabilirii criteriilor de comparabilitate a titlurilor părților, deoarece instanța trebuia să aibă în vedere că titlul reclamanților provine de la un autor care nu a fost contestat și că acesta este mai vechi decât titlul pârâților.

În sprijinul acestui argument au fost invocate dispozițiile Constituției din anul 1948, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În fine, o altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat frauda la lege înfăptuită de pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, încălcându-se dispozițiile art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și ale art. 9 din actul normativ menționat. De asemenea, instanța nu trebuia să țină cont de buna-credință a pârâților la încheierea contractelor, acest aspect fiind relevant numai pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta S.S., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În esență, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel în mod eronat a statuat că imobilul reclamanților a fost preluat abuziv, că nu era cazul să se compare titlurile de proprietate, întrucât numai pârâta are titlu, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pe de altă parte, s-a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1837 și 1842 C. civ., fiind îndeplinite condițiile uzucapiunii de scurtă durată, astfel încât trebuia să se constate că pârâta a uzucapat dobândind astfel dreptul de proprietate asupra imobilului, pe baza posesiei, a bunei-credințe și a justului titlu.

O altă critică privește aplicarea art. 1173 C. civ., deoarece instanța de apel a ignorat valoarea juridică a hotărârilor judecătorești ce au permis încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998, dar și întinderea dreptului asupra acestui apartament conform Sentințelor nr. 16.185 din 17 decembrie 1997, nr. 4072 din 04 martie 1998 și nr. 8040 din 26 octombrie 2006, pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București. În fine, un ultim motiv de recurs vizează interpretarea greșită a contractului de drepturi litigioase și a certificatului de moștenitor care conduceau la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, critica încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenții G.M.O. și G.E.C. este nefondat. Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanța urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate. Prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, însă aceasta nu înseamnă că întotdeauna acțiunea în revendicare este întemeiată.

Întrucât în litigiul dedus judecății s-a statuat că reclamanții nu au un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, condițiile pentru promovarea acțiunii în revendicare nu sunt întrunite, astfel încât teza a doua din Decizia nr. 33/2008 nu este incidentă pe fondul cauzei. Așadar, efectul legii speciale constă în aceea că reclamanții puteau să-și valorifice dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii numai pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu pe calea dreptului comun. În acțiunea în revendicare, instanța a analizat titlurile și a efectuat o comparație, argumentând, în raport de jurisprudența constantă a instanțelor interne, dar și de cea a instanței europene de la Strasbourg, că reclamanții nu se pot prevala de un titlu care nu a fost confirmat printr-o decizie administrativă sau judecătorească.

Așadar au fost respectate, atât dispozițiile legii interne, cât și pe cele ale tratatelor internaționale la care România este parte. Criticile sunt nefondate, deoarece, în ceea ce privește documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamanților, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că acesta are un bun în sensul jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în prezenta cauză, reclamanții nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanții și-au întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, aspect ce nu poate constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În acest context, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ.

și în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare. Instanța de apel a răspuns tuturor argumentelor părților în proces și a motivat pertinent decizia, pronunțându-se în limitele învestirii sale asupra tuturor cererilor formulate. Determinant pentru a stabili dacă un proces răspunde standardelor unui proces echitabil este modul de redactare a hotărârii, arătând pe larg raționamentul jurisdicțional ce a dus la soluția pronunțată, raționament conform, atât jurisprudenței interne, cât și celei promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, în măsura în care s-a reținut incidența în cauză a cauzei Maria Atanasiu și alții contra României, jurisprudența anterioară acesteia nu mai poate fi invocată, deoarece o cauză pilot are o forță juridică superioară celorlalte cauze, obligând statul român să răspundă întocmai cerințelor stabilite de acest document.

În mod corect a reținut Curtea de Apel că a avut loc o schimbare a jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg, astfel încât argumentele ce decurg din spețele anterioare cauzei Atanasiu nu mai pot fi reținute de instanță. Este nefondată și critica privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 prin fraudă la lege, atâta timp cât instanța de fond nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității actului juridic de care se prevalează pârâta, instanța fiind ținută să se pronunțe în limitele învestirii sale. Recursul declarat de pârâta S.S. este lipsit de interes. Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanța urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate. Criticile recurentei-pârâte lipsite de interes, de vreme ce instanța de fond a respins acțiunea în revendicare ca nefondată, astfel încât dreptul de proprietate al pârâtei apare consolidat în raport cu pretențiile reclamanților, hotărârea intrând în puterea lucrului judecat. Pârâta a invocat uzucapiunea pe cale de excepție, care în speță, are caracterul unei apărări de fond ce tinde la respingerea acțiunii reclamanților. În măsura în care pârâta nu a formulat cerere reconvențională pentru a solicita constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța nu se putea pronunța asupra acestui aspect, întrucât în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. din 1865, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Efectul procesual al invocării excepției de către pârâtă este acela al respingerii acțiunii pe fond, instanța pronunțându-se în limitele învestirii sale. Tribunalul București a respins acțiunea în revendicare ca nefondată, soluție menținută și în calea de atac a apelului, dreptul de proprietate al pârâtei fiind confirmat, în raport cu reclamanții, astfel încât recursul declarat apare ca fiind lipsit de interes. În acest context, criticile formulate de recurenta-pârâtă privind aplicarea dispozițiilor art. 1837 și 1842 nu au relevanță juridică și nu vor mai fi analizate.

De altfel, în măsura în care se invocă existența hotărârilor judecătorești ce au permis încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998, dar și întinderea dreptului asupra acestui apartament conform Sentințelor nr. 16.185 din 17 decembrie 1997, nr. 4072 din 04 martie 1998 și nr. 8040 din 26 octombrie 2006, pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, acesta constituie un argument în plus pentru confirmarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, care determină lipsa de interes în formularea recursului. Având în vedere aspectele reținute de Înalta Curte, nu va mai fi analizat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.M.O. și G.E.C. și ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta S.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.M.O. și G.E.C. împotriva Deciziei nr. 87A din 24 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta S.S. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014. Procesat de GGC - NN