ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la iulie decembrie 2007,

reclamanta S.E.M. a chemat în judecată pe pârâții S.S. și S.O.M., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestora de

a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3 cu terenul

aferent situat la etajul 1 din imobilul din București, str. N. sector 2.

În motivarea acțiunii

motivată în drept pe disp. art. 480 C. civ. și art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, reclamanta a arătat că imobilul situat la adresa mai sus menționată a

aparținut în întregime autoarei sale V.K., născută I. fiind achiziționat în

baza contractului de donație autentificat sub nr. 10862/1937 de Tribunalul

Ilfov de la mătușa sa, T.E.

Ulterior imobilul a

trecut în mod abuziv în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului

nr. 92/1950, act normativ ce contravenea dispozițiilor Constituției din 1948,

iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380/1998 încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 statul a înstrăinat apartamentul nr. 3 din imobilul pârâților din

prezenta cauză, deși acesta nu avea nici un titlu legal cu privire la imobil.

În aceste condiții,

reclamanta a solicitat ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale

părților, ca instanța să acorde preferință titlului său ca fiind cel care

provine de la adevăratul proprietar.

Prin întâmpinarea

formulată la 14 februarie 2008, pârâții au invocat o serie de excepții

respectiv necompetența materială a Judecătoriei în raport de valoarea

obiectului pricinii, excepția de netimbrare a cererii, cea a prematurității

acesteia, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M. și excepția

inadmisibilității acțiunii în raport de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001

și în raporta de nerespectarea principiului unanimității formulării acțiunii.

La aceeași dată

pârâții au formulat și o cerere de chemare în garanție a Statului Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, a Primăriei Municipiului București prin

Primarul General și a Municipiului București prin Primarul General, solicitând

obligarea acestora la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de despăgubiri.

La termenul din 22

februarie 2008 petenții G.M.O. și G.E.C. au formulat o cerere de intervenție în

interes propriu prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei și

obligarea pârâților Sava, să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul

în litigiu.

Judecătoria

Sectorului 2 prin Sentința civilă nr. 1691 din 22 februarie 2008 admițând

excepția de necompetență materială invocată de pârâții prin întâmpinare a

dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București având

în vedere valoarea necontestată de părți a imobilului în litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 346 din 11 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 18853/3/2008, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesual active și cea a prematurității formulării acțiunii, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M. și respinge

acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția

inadmisibilității, a respins acțiunea formulată de reclamanții G.M. și G.C.E.

în contradictoriu cu pârâții S.S. și S.O., ca fiind inadmisibilă.

Prin Decizia civilă

nr. 27A din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a respins

ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă, a fost admis apelul declarat de

apelanții reclamanți și s-a dispus desființarea sentinței apelate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, recursul declarat împotriva acestei

decizii fiind respins ca tardiv prin Decizia civilă nr. 3920 din 12 mai 2011.

Prin Sentința civilă

nr. 2033 din 19 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins excepțiile ca neîntemeiate.

S-a respins cererea

principală formulată de reclamanții G.M.O., G.E.C., în contradictoriu cu

pârâții S.S., S.O.M. și chemații în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București ca neîntemeiată.

S-au respins cererile

de chemare în garanție ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la

excepțiile invocate de către pârâtă prin notele de ședință depuse la data de 27

ianuarie 2012, tribunalul a constatat că acestea au fost soluționate în mod irevocabil

cu putere de lucru judecat mai puțin excepția uzucapiunii ce nu a fost invocată

în primul ciclu procesual.

În același sens,

Curtea de Apel București sub aspectul inadmisibilității a reținut că este

neîntemeiată sub toate aspectele atât, în ceea ce privește concursul dintre

dispozițiile Codului civil, cele ale Legii nr. 10/2001 și cele ale Legii nr.

213/1998, reținându-se aplicarea unor prevederi speciale nu poate duce la

concluzia inadmisibilității acțiunii formulată de S.E.M. și continuată ulterior

de G.M.O. și G.E.C.

Excepția lipsei

calității procesuale active, a fost de asemenea respinsă, reținându-se cu

putere de lucru judecat calitatea de proprietar al lui S.E.M. situație

analizată sub aspectul titlului de proprietate și a deciziei emise în procedura

administrativă, calitate ce nu poate fi înlăturată nici pe calea excepției

uzucapiunii.

De asemenea,

calitatea procesuală activă a fost respinsă și față de G.M.O. și G.E.C.,

reținându-se că prin actele de cesiune depuse la dosar aceștia au dobândit drepturile

litigioase succesorale asupra întregului imobil situat în București. str. N.,

sector 2, mai puțin proprietățile restituite în natură conform Legii nr.

10/2001 prin dispozițiile din 7 noiembrie 2007 și din 30 noiembrie 2007, deci

inclusiv dreptul litigios asupra apartamentului litigios.

Excepția

prematurității acțiunii s-a apreciat ca neîntemeiată sub aspectul invocat,

respectiv că nu s-a realizat partajul, atâta timp cât vizează de fapt tot

regula unanimității, principiu ce a fost respins față de considerentele expuse

mai sus.

Imobilul situat în

București, str. N., sector 2 compus din teren în suprafață de 290 mp și

construcție a fost dobândit de numita V.G.K. de la E.T., născută T., prin

contractul de donație autentificat sub nr. 10862/1937, imobil ce a fost preluat

de la stat prin Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 4170 din anexa la decret.

La data de 08 aprilie

1964 a decedat K.V. unic moștenitor fiind I.E. care la rândul său a decedat la

data de 23 martie 1979 având ca moștenitor pe I.O.M. de pe urma decesului său

rămânând în calitate de moștenitori S.E.M. și I.V. de pe urma cărora au rămas

ca moștenitoare I.E.E., L.L. și I.C., autoarele reclamanților G.M.O. și G.E.C.

conform contractului de cesiune depuse la dosarul cauzei.

La data de 13

ianuarie 1998, Primăria Municipiului București prin SC A. SA a încheiat cu

pârâta S.S. și S.O.M. contractul de vânzare-cumpărare nr. 4380 pentru

apartamentul nr. 3, et. 1, din imobilul situat în București, str. N., sector 2.

La data de 07

noiembrie 2007, a fost emisă dispoziția nr. 9051 prin care s-a dispus

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. N., sector 2, cu

excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Acțiune în

revendicare este potrivit definiției dată în literatura de specialitate în

absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut

posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească

dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel

care îl stăpânește fără a fi proprietar.

În cazul imobilelor

naționalizate există însă dispoziții legal exprese, instituite prin Legea nr.

10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al

pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și

instituțiile competente să dispună restituire și să exercite controlul asupra

deciziilor luate.

Prin acest act

normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin

schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.

Opțiunea

legiuitorului de a se da câștig de cauză unei sau alteia dintre părți a fost în

acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată

de Legea nr. 112/1995.

Prin art. 45 din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a

prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care

chiriașul a fost de bună-credință, necunoscând că titlul statului este

contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință. Acest text a fost

verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții

Constituționale.

De asemenea, s-a

instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate

introduce în instanță acțiune prin care să solicite constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului

urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.

Instituirea unor

termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor

concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile

naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc contra Republicii

Cehe) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul

stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire

formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre

judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a

fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași

valoare cu dreptul reclamanților.

Pe de altă parte, în

raport de considerentele Deciziei nr. 33/2009 este necesar a se analiza în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Cu alte cuvinte,

trebuie să se analizeze dacă părțile au un bun în sensul art. 1 din Protocolul

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul a apreciat

că în speță numai pârâții se bucură de un "bun" în sensul art. 1

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceștia bucurându-se

de o speranță legitimă în acest sens, fiind cumpărător de bună-credință în

raport de dispozițiile art. 1898 C. civ. coroborate cu dispozițiile Legii nr.

112/1995 (cazul Princova și Pinc contra Republicii Cehe).

De asemenea, nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece

unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității

raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluție definitivă a

oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).

În consecință,

persoanele care au dobândit cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a

suporta responsabilitatea care aparține în mod concret statului pentru faptul

de a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României).

Ca urmare, tribunalul

a apreciat că titlul pârâților este ocrotit de lege și că au un bun în sensul

art. 1 Protocolul 1 la Convenție, fiind preferabil față de titlul

reclamanților, titlu ce este consolidat față de principiul securității

raporturilor juridice.

Prin Decizia civilă

nr. 87A din 24 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului S.O.M.

A admis apelul

formulat de apelantul-pârât S.O.M. împotriva Sentinței civile nr. 2033 din 19

noiembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

Dosarul nr. 18853/3/2008*, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului

București și Municipiul București prin Primar General, și în consecință:

A schimbat în parte

sentința în sensul că:

A respins cererea

formulată de reclamanți împotriva pârâtului ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă. A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

A respins ca

nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți G.M.O. și G.E.C.

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului S.O.M. invocată din oficiu, că cererea

de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța a fost formulată la

data de 07 decembrie 2007 de către fostul proprietar al apartamentului nr. 3

din București, str. N. sector 2, cu terenul aferent, naționalizat abuziv,

împotriva pârâților S.S. și S.O.M., în calitate de deținători ai imobilului în

temeiul Legii nr. 112/1995 solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul.

În cauză, în

condițiile în care deși prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie

1998 încheiat cu SC A. SA în calitate de mandatar al Municipiului București

pârâtul S.O. a cumpărat imobilul în discuție împreună cu pârâta S.S. însă la

data învestirii instanței imobilul revenise în urma divorțului și partajului

părților în proprietatea exclusivă a pârâtei în temeiul Sentinței civile nr.

8040 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2, definitivă și

irevocabilă, nu există identitate între persoana acestui pârât și subiectul

pasiv dedus judecății, excepția lipsei calității sale procesuale pasive fiind

găsită fondată de Curte.

Nu pot fi primite

susținerile apelanților reclamanți potrivit cărora că prima instanță ar fi avut

în vedere în mod nelegal la soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiate pe

prevederile art. 480 C. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001 și care nu ar fi

aplicabile în speță.

În acest sens

apelanții reclamanți au susținut că Tribunalul a soluționat cauza nesocotind

dezlegarea dată prin Decizia de casare nr. 27 din 18 ianuarie 2010 a Curții de

Apel București problemelor de drept, și care ar fi statuat în sensul că nu

există un concurs între dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile

dreptului comun și că nereglementând situația imobilelor înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză.

Curtea a reținut că

statuând asupra problemei de drept a admisibilității acțiunii, prin decizia

menționată s-a stabilit că, deși întemeiată în drept pe dispozițiile de drept

comun, respectiv pe prevederile art. 480 C. civ., fiind vorba de revendicarea

unui imobil a cărei reglementare cade și sub incidența Legii nr. 10/2001 (așa

cum se menționează la parag. 9 de la decizia menționată), lege ce prevede o

procedură prealabilă administrativă pe care persoanele interesate în

restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanței de

judecată, nu se poate considera că acțiunea ar fi inadmisibilă deoarece la data

intrării în vigoare a legii speciale imobilul nu mai era deținut de stat sau de

orice altă persoană juridică de drept public ci fusese înstrăinat chiriașilor.

Prima instanță, în

mod corect a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin

Decizia din recursul în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale substanțiale prevăzute în

Legea nr. 10/2001, act normativ de care nu se poate face abstracție din moment

ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului. Această abordare susține exigențele art.

1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice ce

trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință, dând prioritate titlului pârâtei și respingând

acțiunea.

Curtea a reținut că

susținerile sunt nefondate deoarece, Legea nr. 10/2001 reglementează regimul

juridic al tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, și este aplicabilă în speță, conținând norme juridice de drept

substanțial care se aplică tuturor acestor imobile, indiferent dacă aceste

imobile erau deținute la data intrării în vigoare a legii de către stat sau de alte

societăți la care statul era acționar sau fuseseră înstrăinate către foștii

chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

caracterul abuziv al preluării imobilului de la autoarea apelanților

reclamanți, Curtea reține că aceasta este indiscutabilă, că a fost corect

reținută de către prima instanță în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001 deoarece apartamentul în discuție fusese naționalizat

de la autoarea apelanților reclamanți în temeiul Decretului nr. 92/1950, act

normativ contrar Constituției României de la 1948, ce prevedea la art. 8 că

dreptul de proprietate este garantat și prevederilor art. 481 C. civ., ce

stabilea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru

cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Curtea mai reține că,

după cum corect a apreciat Tribunalul, titlul apelantei pârâte în sensul

jurisprudenței europene este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din

13 ianuarie 1998 încheiat cu Primăria București prin mandatar SC A. SA iar nu

de hotărârile judecătorești având ca obiect obligația de a face, cea de divorț

sau de partaj, neavând relevanță nici posesia bunului pretins în prezent ci

valabilitatea titlului său de proprietate ce nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Dreptul la un proces

echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție,

trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența

dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a reținut legalitatea comparării titlurilor părților,

însă în conformitate cu criteriile de preferabilitate speciale menționate de

considerentele Deciziei nr. 33/2008, criterii decurgând și din Legea nr.

10/2001, iar nu apelând la cele generale indicate de recurent, avându-se în

vedere și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din Cauza pilot Maria

Athanasiu contra României.

În condițiile în care

titlul de proprietate al apelantei-pârâte nu a fost anulat în conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, acesta, contrar susținerilor vădit

nefondate ale apelanților reclamanți, este pe deplin valabil astfel că în mod

corect i s-a dat eficiență de către Tribunal.

Curtea mai reține că

problema relei-credințe a apelantei pârâte și cea a valabilității contractului

de dobândire a bunului revendicat de către chiriaș au, în speță, contrar

susținerilor apelanților reclamanți valențele unei prezumții absolute, nesusceptibile

a fi răsturnate prin proba contrară, pentru că o atare chestiune este de natură

a afecta însăși valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar dreptul la

acțiune, respectiv cel de a formula acțiunea în constatarea nulității era

prescris la data promovării acțiunii în revendicare de față.

Este nefondată

critica formulată prin primul motiv, potrivit căreia în mod greșit prima

instanță ar fi considerat ca neîntemeiată excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, deoarece această excepție și apărările de fond ce pot fi

circumscrise acesteia, după cum corect a reținut și Tribunalul au fost

analizate în considerentele Deciziei nr. 27/2010 irevocabile a Curții de Apel

București, secția a III-a, apreciindu-se că propunerea unității deținătoare de

acordare de despăgubiri pentru întregul apartament, nu poate duce la concluzia

stingerii dreptului de proprietate al numitei S.E.M., cum se susține.

Bucurându-se de autoritate de lucru judecat în cauză concluziile reținute prin

considerentele acestei decizii prin care sus-menționata excepție a fost

respinsă nu mai pot face obiectul reanalizării de către instanțe de fond și

nici de către cea de control judiciar

Pentru aceleași

considerente, ale caracterului irevocabil al considerentelor Deciziei nr. 27/2010

a Curții de Apel București secția a III-a, ce nu pot fi repuse în discuție ca

urmare a rejudecării va fi respinsă ca nefondată și critica apelantei pârâte

potrivit căreia în mod greșit prima instanță nu ar fi cercetat uzucapiunea pe

care o invocase pârâta, deoarece în cuprinsul deciziei de casare s-a reținut că

"uzucapiunea, ca sancțiune ce se aplică adevăratului proprietar nediligent

cu bunul lui în tot timpul cerut de lege, se constată pe cale judecătorească,

pe baza probatoriilor administrate de părți și evident doar la cerere, având în

vedere principiul disponibilității ce guvernează procesul civil. Numai după ce

a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi invocată de

persoana interesată și pe cale de excepție și că "la instanța de fond,

recurenta pârâtă nu a formulat o astfel de cerere și nici nu o poate invoca

direct în apel, conform art. 294 C. proc. civ." Împrejurarea că apelanta a

invocat prin întâmpinarea formulată în fața Tribunalului uzucapiunea nu schimbă

perspectiva asupra situației de față deoarece prin Decizia nr. 27/2010 a Curții

de Apel București secția a III-a, s-a reținut practic că apelanta pârâtă nu a

învestit instanța cu o acțiune judecătorească prin care să solicite constatarea

uzucapiunii ci a invocat această susținere doar ca o excepție, însă nefiind în

măsură a proba constatarea împrejurării că a dobândit în acest mod

proprietatea, uzucapiunea nu poate fi invocată pe această cale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții G.M.O. și G.E.C., criticând soluția

pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. din 1865.

În esență, recurenții

au arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001,

deoarece într-o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun nu se aplică

ceea ce se numește concursul de legi, iar legea specială reglementează o

procedură administrativă și nu una jurisdicțională.

S-a mai arătat de

către recurenți că la momentul apariției legii speciale aceasta se referea la

imobilele care se mai aflau în patrimoniul statului, nu și cele aflate în

proprietate privată cărora li se aplică regulile de drept comun, mai ales

pentru cele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În situația în care

instanțele ar proceda de o altă manieră, s-ar ajunge la încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în raport de jurisprudența

acesteia, respectiv cauzele Păduraru și Viașu contra României.

Au mai susținut

recurenții că în speță este irelevant faptul că nu s-a formulat acțiune în

constatarea nulității titlului pârâților, acesta fiind de fapt un argument

pentru ca instanța să procedeze la compararea titlurilor.

O altă critică se

referă la aplicarea greșită a legii la momentul stabilirii criteriilor de

comparabilitate a titlurilor părților, deoarece instanța trebuia să aibă în

vedere că titlul reclamanților provine de la un autor care nu a fost contestat

și că acesta este mai vechi decât titlul pârâților. În sprijinul acestui

argument au fost invocate dispozițiile Constituției din anul 1948, art. 6 din

Legea nr. 213/1998 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În fine, o altă

critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat frauda la lege

înfăptuită de pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru

imobilul în litigiu, încălcându-se dispozițiile art. 6 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995 și ale art. 9 din actul normativ menționat. De

asemenea, instanța nu trebuia să țină cont de buna-credință a pârâților la

încheierea contractelor, acest aspect fiind relevant numai pentru dobândirea

proprietății prin uzucapiune.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs și pârâta S.S., criticând soluția pentru nelegalitate

și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență,

recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel în mod eronat a statuat că

imobilul reclamanților a fost preluat abuziv, că nu era cazul să se compare

titlurile de proprietate, întrucât numai pârâta are titlu, cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr.

213/1998.

Pe de altă parte, s-a

arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1837 și 1842 C. civ.,

fiind îndeplinite condițiile uzucapiunii de scurtă durată, astfel încât trebuia

să se constate că pârâta a uzucapat dobândind astfel dreptul de proprietate

asupra imobilului, pe baza posesiei, a bunei-credințe și a justului titlu.

O altă critică

privește aplicarea art. 1173 C. civ., deoarece instanța de apel a ignorat

valoarea juridică a hotărârilor judecătorești ce au permis încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998, dar și întinderea

dreptului asupra acestui apartament conform Sentințelor nr. 16.185 din 17

decembrie 1997, nr. 4072 din 04 martie 1998 și nr. 8040 din 26 octombrie 2006,

pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București.

În fine, un ultim

motiv de recurs vizează interpretarea greșită a contractului de drepturi

litigioase și a certificatului de moștenitor care conduceau la lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei, critica încadrându-se în dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Recursul declarat de

recurenții G.M.O. și G.E.C. este nefondat.

Examinând susținerile

recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această

perspectivă.

Deși cererea de

recurs este foarte cuprinzătoare, instanța urmează să analizeze criticile,

grupându-le în raport de argumentele invocate.

Prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, s-a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, însă aceasta nu înseamnă că întotdeauna

acțiunea în revendicare este întemeiată.

Întrucât în litigiul

dedus judecății s-a statuat că reclamanții nu au un bun în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, condițiile pentru

promovarea acțiunii în revendicare nu sunt întrunite, astfel încât teza a doua

din Decizia nr. 33/2008 nu este incidentă pe fondul cauzei.

Așadar, efectul legii

speciale constă în aceea că reclamanții puteau să-și valorifice dreptul la

acordarea unor măsuri reparatorii numai pe calea prevăzută de Legea nr.

10/2001, nu pe calea dreptului comun.

În acțiunea în

revendicare, instanța a analizat titlurile și a efectuat o comparație,

argumentând, în raport de jurisprudența constantă a instanțelor interne, dar și

de cea a instanței europene de la Strasbourg, că reclamanții nu se pot prevala

de un titlu care nu a fost confirmat printr-o decizie administrativă sau

judecătorească. Așadar au fost respectate, atât dispozițiile legii interne, cât

și pe cele ale tratatelor internaționale la care România este parte.

Criticile sunt

nefondate, deoarece, în ceea ce privește documentele depuse la dosarul cauzei,

respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamanților, acestea nu

sunt suficiente pentru a demonstra că acesta are un bun în sensul

jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în hotărârea

Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr.

778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că

existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în prezenta

cauză, reclamanții nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă

cu accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanții și-au

întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de a li se vedea

recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de

multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, aspect ce nu poate

constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În acest context,

reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție

esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun.

În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în

litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ. și în mod corect a fost

respinsă acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a

răspuns tuturor argumentelor părților în proces și a motivat pertinent decizia,

pronunțându-se în limitele învestirii sale asupra tuturor cererilor formulate.

Determinant pentru a stabili dacă un proces răspunde standardelor unui proces

echitabil este modul de redactare a hotărârii, arătând pe larg raționamentul

jurisdicțional ce a dus la soluția pronunțată, raționament conform, atât

jurisprudenței interne, cât și celei promovate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

De altfel, în măsura

în care s-a reținut incidența în cauză a cauzei Maria Atanasiu și alții contra

României, jurisprudența anterioară acesteia nu mai poate fi invocată, deoarece

o cauză pilot are o forță juridică superioară celorlalte cauze, obligând statul

român să răspundă întocmai cerințelor stabilite de acest document.

În mod corect a

reținut Curtea de Apel că a avut loc o schimbare a jurisprudenței Curții

Europene de la Strasbourg, astfel încât argumentele ce decurg din spețele

anterioare cauzei Atanasiu nu mai pot fi reținute de instanță.

Este nefondată și

critica privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii

nr. 112/1995 prin fraudă la lege, atâta timp cât instanța de fond nu a fost

învestită cu o acțiune în constatarea nulității actului juridic de care se

prevalează pârâta, instanța fiind ținută să se pronunțe în limitele învestirii

sale.

Recursul declarat de

pârâta S.S. este lipsit de interes.

Examinând susținerile

recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această

perspectivă.

Deși cererea de

recurs este foarte cuprinzătoare, instanța urmează să analizeze criticile,

grupându-le în raport de argumentele invocate.

Criticile

recurentei-pârâte lipsite de interes, de vreme ce instanța de fond a respins

acțiunea în revendicare ca nefondată, astfel încât dreptul de proprietate al

pârâtei apare consolidat în raport cu pretențiile reclamanților, hotărârea

intrând în puterea lucrului judecat.

Pârâta a invocat

uzucapiunea pe cale de excepție, care în speță, are caracterul unei apărări de

fond ce tinde la respingerea acțiunii reclamanților. În măsura în care pârâta

nu a formulat cerere reconvențională pentru a solicita constatarea dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța nu se putea pronunța asupra

acestui aspect, întrucât în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. din 1865, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății.

Efectul procesual al

invocării excepției de către pârâtă este acela al respingerii acțiunii pe fond,

instanța pronunțându-se în limitele învestirii sale.

Tribunalul București

a respins acțiunea în revendicare ca nefondată, soluție menținută și în calea

de atac a apelului, dreptul de proprietate al pârâtei fiind confirmat, în

raport cu reclamanții, astfel încât recursul declarat apare ca fiind lipsit de

interes.

În acest context,

criticile formulate de recurenta-pârâtă privind aplicarea dispozițiilor art.

1837 și 1842 nu au relevanță juridică și nu vor mai fi analizate.

De altfel, în măsura

în care se invocă existența hotărârilor judecătorești ce au permis încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 13 ianuarie 1998, dar și întinderea

dreptului asupra acestui apartament conform Sentințelor nr. 16.185 din 17

decembrie 1997, nr. 4072 din 04 martie 1998 și nr. 8040 din 26 octombrie 2006,

pronunțate de Judecătoria sectorului 2 București, acesta constituie un argument

în plus pentru confirmarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra

imobilului în litigiu, care determină lipsa de interes în formularea

recursului.

Având în vedere

aspectele reținute de Înalta Curte, nu va mai fi analizat motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.M.O.

și G.E.C. și ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâta S.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.M.O. și G.E.C. împotriva Deciziei

nr. 87A din 24 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Respinge, ca lipsit

de interes, recursul declarat de pârâta S.S. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN