ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 651/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 31 mai 2007, sub nr. 11979/299/2007, reclamanții N.A., S.E.E. și N.I.

au chemat în judecată pe pârâtul B.A.T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe pârât să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. A situat în imobilul din București str. T.A., sector 1. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că întregul imobil a fost până la data preluării abuzive de către stat, proprietatea exclusivă a mătușii lor N.S., ai cărei moștenitori legali și testamentari sunt prin decizia Primarului General al Municipiului București din 2002, le-a fost restituit în natură imobilul din București str. T.A., sector 1, format din construcție cu subsol, parter și trei etaje, precum și terenul aferent construcției, în suprafață totală de 227,10 mp, cu excepția apartamentului nr. AA, parter și a apartamentului nr. A, etaj 2 (care a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzarecumpărare din 1997, pârâtului B.A.T.).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. La data de 23 octombrie 2007, reclamanții și-au precizat cererea în sensul că au chemat-o în judecată și pe B.N.S., soția pârâtului B.A.T., care a semnat alături de acesta, contractul de vânzare-cumpărare din 1997. La data de 21 iunie 2007, pârâtul B.A.T. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reclamanților și excepția lipsei calității procesuale active. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, arătând că este cumpărător de bună-credință al apartamentului ce face obiectul litigiului, pe care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile în materie, la data achiziției.

O dată cu depunerea întâmpinării, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, întemeiată pe dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ. și ale art. 1337 și urm. C. civ. solicitând ca, în situația admiterii cererii de chemare în judecată, acesta să fie obligat la restituirea prețului achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1997, la plata cheltuielilor ocazionate de vânzare și de prezentul litigiu și la plata daunelor-interese, reprezentând diferența dintre prețul achitat și valoarea de achiziție a unui apartament similar, la prețul de piață al bunului. La data de 23 octombrie 2007, pârâtul a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin care a indicat valoarea pretențiilor formulate împotriva chematului în garanție, respectiv 672.360 RON și a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, față de valoarea imobilului în litigiu.

Pârâta B.N.S. a formulat la data de 20 noiembrie 2007, întâmpinare, prin care a invocat intervenirea uzucapiunii de 10 ani, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 1895 C. civ. În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 1895 și urm. C. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 29/1996. Prin sentința civilă nr. 1579 din 5 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Dosarul a fost înregistrat nr. 14866/3/2008. În ședința publică din data de 10 martie 2009, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere motivarea deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Prin sentința civilă nr. 381 din 17 martie 2009, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis excepția de inadmisibilitate, și în consecință, a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin decizia Primarului General al Municipiului București din 9 septembrie 2002, reclamanților le-a fost restituit, în natură, imobilul situat în București str. T.A., sector 1, format din construcție cu subsol, parter și tei etaje, precum și terenul aferent construcției, în suprafață totală de 227,10 mp, cu excepția apartamentului nr. AA, parter, restituit în proprietate în temeiul hotărârii din 1998 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N.D.

și a apartamentului nr. A, etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, pârâților B.A.T. și B.N.S. Prin această dispoziție, s-a stabilit că, pentru apartamentul nr. A vândut în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariției Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. A reținut tribunalul că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, este obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., după publicarea în M. Of. nr. 108/23.02.2009; dar, chiar și anterior acestei decizii, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, câtă vreme o lege specială reglementează modul de restituire în natură și acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a reținut că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Deși procedura are caracter administrativ, principiul liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din primul Protocol Adițional al Convenției, este respectat, orice persoană interesată având posibilitatea de a ataca în justiție dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 (pe calea contestației prevăzute de art. 26 din acest act normativ) și se poate adresa instanțelor de judecată cu o acțiune privind obligația de a face în situația în care notificarea nu este soluționată în termenul prevăzut de lege sau cu soluționarea pe fond a notificării, conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate în recurs în interesul legii.

A mai reținut tribunalul că prin stabilirea de către o lege specială, în speță Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituții competente pentru a răspunde, în condițiile în care deciziile sau dispozițiile pot fi atacate în instanță, nu se încălcă dreptul de proprietate sau accesul liber la justiție și că în mod constant, atât Curtea Constituțională cât și C.E.D.O. au statuat că prin simpla stabilire a unor proceduri și a unor termene, nu s-a încălcat liberul acces la justiție al persoanei interesate. S-a reținut, de asemenea, că în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.

În plus, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedete regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României). În speță, reclamanții au ales procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în baza acestei legi.

Prin dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, li s-au acordat despăgubiri pentru apartamentul revendicat în prezentul dosar, acesta fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995; reclamanții nu au făcut dovada contestării dispoziției din 2002. Tribunalul a arătat că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001 conform cărora, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. În speță, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat, sens în care C.E.D.O.

a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite, despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului. Prin decizia civilă nr. 545A din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând, în esență, că prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/6.03.2009, în cauza Faimblat contra Romaniei, C.E.D.O. a constatat că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, s-a arătat că reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului dispuse în baza Decretului nr. 92/1950; acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, la data de 8 aprilie 2002, reținându-se că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială. C.E.D.O. a constatat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi reprezentat o cale efectivă. Însă, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de această lege specială, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă și, dacă este cazul, chiar contencioasă, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea.

Or, la momentul pronunțării acestei decizii, C.E.D.O. a constatat că Fondul Proprietatea nu era funcțional. În consecință, s-a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Prin urmare, ingerința în dreptul de acces la o instanță, al reclamanților din acea cauză, nu a fost proporțională cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nici o despăgubire și neavând nici o garanție că vor obține una în viitorul imediat. Curtea de apel a apreciat că deși în cauza evocată, reclamanții formulaseră acțiune în constatare, pentru identitate de rațiune, soluția C.E.D.O.

este aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare. Prin decizia civilă nr. 3024 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva deciziei menționate. Cu prilejul rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 14866/3/2008*. Prin sentința civilă nr. 1634 din 14 septembrie 2012 tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E., în contradictoriu cu pârâții B.A.T. și B.N.S. și ca, rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B.A.T., B.N.S. în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că în anul 2002 în favoarea reclamanților a fost emisă dispoziția de restituire în natură pentru întregul imobil care a aparținut autorilor lor, cu excepția apartamentului aflat în proprietatea pârâților, pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri; la rândul lor, pârâții au dobândit apartamentul în 1998, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nefiind anulat. Pornind de la premisa că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al reclamanților, pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al pârâților, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau de constatare a nulității acestuia, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, Tribunalul a apreciat că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură.

Astfel, apartamentul în litigiu intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, care reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi. Legea specială în materie se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate de art. 18 lit. c) și art. 29. Reclamanții au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, care a fost finalizată, în ceea ce privește apartamentul în cauză, cu recunoașterea unui drept de creanță, impedimentul la restituirea în natură fiind chiar înstrăinarea anterioară, de către stat, a imobilului către foștii chiriași, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

A reținut tribunalul că, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcție de situația concretă. Prin urmare, nefuncționalitatea procedurii de acordare a despăgubirilor nu trebuie să aibă drept consecință privarea noului proprietar (fost chiriaș) de bun, pentru că astfel s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, și securității raporturilor juridice; mai mult, s-ar ajunge în situația ca, deși Legea nr. 10/2001 interzice în mod expres restituirea în natură a imobilelor cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 de foștii chiriași, această dispoziție să fie eludată prin formularea acțiunii în revendicare.

Tribunalul a constatat, prin urmare, că această cale internă specială utilizată deja de reclamanți a fost una efectivă și concretă (în sensul că aceștia aveau posibilitatea de a contesta în fața instanței refuzul de restituire în natură a apartamentului) ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcându-se o totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, în speță, Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 47 A din 6 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1634 din 14 septembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 14866/3/2008*; au fost obligați apelanții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON, către intimații-pârâți B.N.S. și B.A.T. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, în ceea ce privește stabilirea de către prima instanță a situației de fapt, în mod corect tribunalul a constatat că reclamanții au urmat procedura Legii nr. 10/2001, care a fost finalizată cu dispoziția de restituire în natură a imobilului, cu excepția apartamentului vândut în anul 1998 pârâților, pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri.

Demersurile reclamanților efectuate în anul 1994, în vederea restituirii în natură a imobilului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au consecințe în litigiul de față, care are ca obiect o cerere de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Susținerea conform căreia cumpărătorii au fost de rea-credință, deoarece aveau cunoștință de aceste demersuri, nu a fost reținut, întrucât titlului acestora (nefiind atacat în condițiile reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001), i-a fost recunoscută în mod implicit validitatea chiar de persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii.

A arătat instanța de apel că aprecierea tribunalului în sensul că prin compararea titlurilor de proprietate pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură, criticată de apelanți (care au susținut că o asemenea concluzie este greșită în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, astfel că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții nu avea calitatea de proprietar al imobilului), este rezultatul aplicării principiului securității raporturilor juridice în acord cu interpretarea obligatorie ce rezidă din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și cu jurisprudența C.E.D.O. conform căreia exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Cu referire la noțiunea de „bun”, instanța de apel a reținut că aceasta a cunoscut o evoluție de natură jurisprudențială care a culminat cu Cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), în care se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Această diferență esențială de abordare a C.E.D.O. în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței, premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, urmare hotărârii din Cauza Atanasiu contra României, circumstanțele de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii, pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și administrativ. A reținut instanța de apel că stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în sensul că proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

În consecință, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei. A menționat, de asemenea, instanța de apel că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, însă este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul); o speranță legitimă în același sens, (dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect), ori dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Or, tribunalul a procedat la analiza pe fond a cererii în revendicare, indicând motivele pentru care a constatat că titlul pârâților este preferabil, nefiind fondate criticile referitoare la reluarea argumentelor din sentința casată în care s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii cu acest obiect față de reglementarea specială din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la critica prin care s-a susținut că, în rejudecare, tribunalul a ignorat dezlegările cu caracter obligatoriu date de instanțele care au soluționat căile de atac, curtea de apel a arătat că este nefondată întrucât considerentele hotărârilor menționate, prin care s-a dispus, respectiv menținut, dispoziția de rejudecare a cauzei, privesc doar admisibilitatea acțiunii. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat; în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apelanții-reclamanți au fost fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți B.N.S. și B.A.T., în sumă de 700 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenții- reclamanți N.A., N.D. și S.E.E., solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv interpretarea greșită a dispozițiilor interne și internaționale, cum sunt: Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și practica C.E.D.O., în materia revendicărilor imobiliare, de la momentul formulării cererii de chemare în judecată (2007). Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au arătat că, în mod greșit s-a reținut că demersurile pe care le-au făcut, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii în natură a imobilului, nu au consecințe în prezentul litigiu, care are ca obiect cerere de revendicare, prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Deoarece reclamanții au urmat și procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, finalizată cu dispoziția de restituire a întregului imobil în litigiu, mai puțin a apartamentului vândut pârâților în anul 1998 (pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), instanța de apel a concluzionat că reaua-credință a pârâților-cumpărători, care aveau cunoștință de demersurile reclamanților, nu prezintă nicio relevanță în condițiile în care titlul acestora nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, în acest mod fiindu-i recunoscută validitatea de chiar persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii. Recurenții-reclamanți au combătut acest raționament arătând că, deși li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, acestea nu au fost acordate, ceea ce îi îndreptățește să formuleze cerere de revendicare imobiliară, în condițiile dreptului comun.

Cu referire la jurisprudența C.E.D.O., recurenții-reclamanți au arătat că, la formularea cererii de chemare în judecată, au avut în vedere practica de la acel moment a C.E.D.O. care, în materia acțiunilor în revendicare imobiliară, stabilea că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești sau administrative prin care se constata nelegalitatea preluării de către Stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității excitării dreptului de proprietate al proprietarilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României).

Or, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, notificarea formulată de recurenții în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul din str. T.A., a fost soluționată printr-un act administrativ (decizia din 2002 a Primarului General al Municipiului București), prin care s-a dispus restituirea, în natură, a imobilului situat în București, str. T.A., format din construcție plus teren, cu excepția apartamentului nr. A, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâților, pentru care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. Aceștia au susținut că astfel cum s-a statuat în cauza Păduraru contra României, au un bun sau cel puțin un interes patrimonial (cu aceeași valoare ca și aceea a unui bun actual) de a obține restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut că în speță s-a făcut o greșită interpretare a deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul că s-a apreciat că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură, în considerarea principiului securității raporturilor juridice. Astfel, instanța de apel a reținut că în jurisprudența C.E.D.O., s-a arătat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, iar ignorarea consecințelor insecurității raporturilor juridice echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel, în mod greșit, a interpretat atât decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 parag. 1, exclusiv în favoarea pârâților-cumpărători, prin invocarea unor decizii pronunțate de C.E.D.O. după anul 2007; de asemenea, în mod greșit a fost invocată decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care, la data formulării cererii de chemare în judecată, practica C.E.D.O. cu privire la acțiunile în revendicare a proprietarilor inițiali era diferită de cea reținută de instanțele de fond și apel.

Acest aspect rezultă chiar din decizia recurată; instanța de apel deși a făcut referire și la jurisprudența anterioară a C.E.D.O., a dat eficiență deciziei pronunțate în cauza Atanasiu contra României, hotărâre pronunțată în anul 2010, în care se arată că „un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către Stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietari, ci s-a și dispus expres restituirea bunului”.

Au susținut recurenții-reclamanți că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se poată prevala, la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție și că, în circumstanțele concrete ale cauzei, nu există conflict între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, niciuna dintre instanțe nu a avut în vedere poziția intimaților-pârâți care au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul vândut și care, dacă ar fi fost admisă, ar fi asigurat atât restituirea bunului către reclamanți cât și despăgubirea pârâților, la valoarea bunului.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au arătat că, în mod greșit instanța de apel a reținut că tribunalul nu a ignorat hotărârile judecătorești pronunțate în căile de atac, în primul ciclu procesual și că argumentele de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată sunt identice cu cele prin care acțiunea fusese anterior respinsă, ca inadmisibilă, ceea ce conduce la concluzia că instanțele nu au analizat temeinic dispozițiile legale interne și practica C.E.D.O. de la data formulării cererii. Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed. În mod corect instanțele de fond și apel au reținut că analiza cererii de revendicare imobiliară urmează să aibă în vedere efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun, solicitând să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat, precum și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a bunului imobil revendicat, Înalta Curte reține că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României, 1997 ș.a.)”. În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

Apartamentul nr. A, situat în imobilul din București, strada T.A., sector 1, care face obiectul cererii de chemare în judecată a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Prin urmare, obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reținut, de altfel, și prin decizia recurată. Trebuie avut în vedere și faptul că a refuza reclamanților calea dreptului comun de realizare a dreptului pretins, ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reține că, prin decizia în interesul legii sus-menționată, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, art. 13 și art. 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O.

a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția” (…), dar „deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Așadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept al reclamanților, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaștere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern. Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

Dacă interesul patrimonial în cauză are natura juridică a unei creanțe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecký, § 52). În jurisprudența C.E.D.O., care așa cum a reținut și instanța de apel (făcând trimitere și la considerentele deciziei nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii), a cunoscut o permanentă evoluție, o deosebită importanță prezintă momentul de la care persoana care se prevalează de legile de reparație a devenit titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.

Astfel, Curții i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75). Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 , dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, recurenții-reclamanți dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție Europeană a Drepturilor Omului (aspect care a fost reținut și de instanța de apel), întrucât prin decizia Primarului General al Municipiului București din 9 septembrie 2002, le-a fost restituit, în natură, imobilul situat în București str. T.A., sector 1, format din construcție cu subsol, parter și trei etaje, precum și terenul aferent construcției, în suprafață totală de 227,10 mp, cu excepția apartamentului nr. AA, parter, restituit în proprietate în temeiul hotărârii din 1998 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N.D. și a apartamentului nr. A, etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, pârâților B.A.T.

și B.N.S. Prin această dispoziție, s-a stabilit că, pentru apartamentul nr. A vândut în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariției Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/200. În egală măsură însă și intimații-pârâți B.A.T. și B.N.S. dețin un bun în sensul convenției întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ori constatat nul, prin hotărâre judecătorească. Așa cum s-a arătat deja, deși acțiunea în revendicare este admisibilă, soluționarea ei se face prin analiza condițiilor desprinse din jurisprudența C.E.D.O. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că nu există niciun temei legal care să justifice examinarea cererii de chemare în judecată prin prisma jurisprudenței C.E.D.O.

de la data sesizării primei instanțe, așa cum în mod nefondat au susținut recurenții-reclamanți. Pe de altă parte, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că față de împrejurarea că titlul de proprietate exhibat de intimații-pârâți nu a fost contestat în condițiile prevăzute de legea specială, demersurile efectuate de reclamanți înainte de Legea nr. 10/2001, ca și reprezentarea subiectivă a intimaților-pârâți la încheierea actului nu reprezintă criterii de preferabilitate a titlurilor. Față de considerente deja expuse referitoare la raportul dintre legea specială și legea generală și la criteriile care trebuie avute în vedere la acordarea preferabilității unui titlu din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, atunci când ambele părți dețin un bun, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile prin care s-a susținut că în speță s-a făcut greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Formularea de către intimații-pârâți a unei cereri de chemare în garanție nu reprezintă o modalitate de recunoaștere de către aceștia a pretențiilor-reclamanților, fiind doar o modalitate prin care aceștia au înțeles să valorifice mijloacele procesuale puse la dispoziție de C. proc. civ. în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare. Susținerile recurenților-reclamanți în sensul că nu au încasat despăgubirile cuvenite pentru apartamentul în litigiu și că prin admiterea acțiunii în revendicare, concomitent cu cererea de chemare în garanție, formulată de intimații-pârâți, aceștia din urmă nu ar fi fost prejudiciați, deoarece aveau posibilitatea de a primi contravaloarea bunului, nu sunt fondate în condițiile în care constatându-se că atât recurenții-reclamanți cât și intimații-pârâți dețin un bun în sensul Convenției, în mod corect s-a dat eficiență principiului securității raporturilor juridice, în conformitate cu decizia pronunțată în recursul în interesul legii.

De asemenea, Înalta Curte reține că sunt nefondate și criticile prin care s-a susținut că în speță nu s-a procedat la o veritabilă cercetare a fondului cauzei și respectiv că au fost nesocotite dezlegările date cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual. Sub un prim aspect se reține caracterul general al acestor critici. Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, instanțele care au soluționat apelul împotriva sentinței prin care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, respectiv recursul împotriva deciziei de admitere a apelului, au expus considerente exclusiv din perspectiva admisibilității cererii de revendicare imobiliară. Evocarea în hotărârile pronunțate în cel de-al doilea ciclu procesual a unor argumente reținute în decizia nr. 33/2008 ori în jurisprudența C.E.D.O.

nu semnifică necercetarea fondului cauzei, instanțele de fond și apel expunând în fapt și în drept argumentele pentru care au apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 316, art. 298 și art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând că recurenții-reclamanți sunt în culpă procesuală, la cererea intimaților-pârâți, îi va obliga la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanței din 19 septembrie 2013, emise de cabinetul de avocat „G.O.M.”, aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva deciziei civile nr. 47 A din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenții-reclamanți la plata sumei de 1.000 RON către intimații-pârâți, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2014.