ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 651/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 651/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 31 mai 2007, sub nr. 11979/299/2007,

reclamanții N.A., S.E.E. și N.I. au chemat în judecată pe pârâtul B.A.T., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe pârât să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. A situat în imobilul

din București str. T.A., sector 1.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că întregul imobil a fost până la data preluării abuzive de

către stat, proprietatea exclusivă a mătușii lor N.S., ai cărei moștenitori legali

și testamentari sunt prin decizia Primarului General al Municipiului București din

2002, le-a fost restituit în natură imobilul din București str. T.A., sector 1,

format din construcție cu subsol, parter și trei etaje, precum și terenul aferent

construcției, în suprafață totală de 227,10 mp, cu excepția apartamentului nr. AA,

parter și a apartamentului nr. A, etaj 2 (care a fost vândut în temeiul Legii

nr. 112/1995, prin contractul de vânzarecumpărare din 1997, pârâtului B.A.T.).

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

La data de 23 octombrie

2007, reclamanții și-au precizat cererea în sensul că au chemat-o în judecată și

pe B.N.S., soția pârâtului B.A.T., care a semnat alături de acesta, contractul de

vânzare-cumpărare din 1997.

La data de 21 iunie 2007,

pârâtul B.A.T. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii

de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reclamanților și excepția lipsei

calității procesuale active. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii,

ca nefondată, arătând că este cumpărător de bună-credință al apartamentului ce face

obiectul litigiului, pe care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea

tuturor dispozițiilor legale aplicabile în materie, la data achiziției.

O dată cu depunerea întâmpinării,

pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, întemeiată

pe dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ. și ale art. 1337 și urm. C. civ. solicitând

ca, în situația admiterii cererii de chemare în judecată, acesta să fie obligat

la restituirea prețului achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din 1997, la plata cheltuielilor ocazionate de vânzare și de prezentul litigiu și

la plata daunelor-interese, reprezentând diferența dintre prețul achitat și valoarea

de achiziție a unui apartament similar, la prețul de piață al bunului.

La data de 23 octombrie

2007, pârâtul a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în garanție a

Municipiului București prin care a indicat valoarea pretențiilor formulate împotriva

chematului în garanție, respectiv 672.360 RON și a invocat excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, față de valoarea imobilului în

litigiu.

Pârâta B.N.S. a formulat

la data de 20 noiembrie 2007, întâmpinare, prin care a invocat intervenirea uzucapiunii

de 10 ani, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 1895

C. civ.

În drept, pârâta a invocat

dispozițiile art. 1895 și urm. C. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și

H.G. nr. 29/1996.

Prin sentința civilă

nr. 1579 din 5 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, Dosarul a fost înregistrat nr. 14866/3/2008.

În ședința publică din

data de 10 martie 2009, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

având în vedere motivarea deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în recurs în interesul legii.

Prin sentința civilă

nr. 381 din 17 martie 2009, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția de inadmisibilitate, și în consecință, a respins cererea de chemare în

judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că prin decizia Primarului General al Municipiului

București din 9 septembrie 2002, reclamanților le-a fost restituit, în natură, imobilul

situat în București str. T.A., sector 1, format din construcție cu subsol, parter

și tei etaje, precum și terenul aferent construcției, în suprafață totală de 227,10

mp, cu excepția apartamentului nr. AA, parter, restituit în proprietate în temeiul

hotărârii din 1998 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N.D.

și a apartamentului nr. A, etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 1997, pârâților B.A.T. și B.N.S.

Prin această dispoziție,

s-a stabilit că, pentru apartamentul nr. A vândut în baza Legii nr. 112/1995, se

vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariției Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

A reținut tribunalul că

decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, este obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

după publicarea în M. Of. nr. 108/23.02.2009; dar, chiar și anterior acestei decizii,

în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în sensul că,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea în condițiile dreptului

comun este inadmisibilă, câtă vreme o lege specială reglementează modul de restituire

în natură și acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a reținut că,

prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter

special.

Deși procedura are caracter

administrativ, principiul liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din primul

Protocol Adițional al Convenției, este respectat, orice persoană interesată având

posibilitatea de a ataca în justiție dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001

(pe calea contestației prevăzute de art. 26 din acest act normativ) și se poate

adresa instanțelor de judecată cu o acțiune privind obligația de a face în situația

în care notificarea nu este soluționată în termenul prevăzut de lege sau cu soluționarea

pe fond a notificării, conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate în

recurs în interesul legii.

A mai reținut tribunalul

că prin stabilirea de către o lege specială, în speță Legea nr. 10/2001, a unor

termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituții competente

pentru a răspunde, în condițiile în care deciziile sau dispozițiile pot fi atacate

în instanță, nu se încălcă dreptul de proprietate sau accesul liber la justiție

și că în mod constant, atât Curtea Constituțională cât și C.E.D.O. au statuat că

prin simpla stabilire a unor proceduri și a unor termene, nu s-a încălcat liberul

acces la justiție al persoanei interesate.

S-a reținut, de asemenea,

că în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001,

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. În plus, persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni

în revendicare având în vedete regula electa una via și principiul securității raporturilor

juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României).

În speță, reclamanții

au ales procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificare,

în baza acestei legi. Prin dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, li s-au acordat

despăgubiri pentru apartamentul revendicat în prezentul dosar, acesta fiind vândut

în baza Legii nr. 112/1995; reclamanții nu au făcut dovada contestării dispoziției

din 2002.

Tribunalul a arătat că

sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001 conform cărora,

în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare. În speță, nu mai este posibilă restituirea

în natură a bunului preluat abuziv de stat pentru că titlul subdobânditorului nu

a fost anulat, sens în care C.E.D.O. a stabilit că urmează să se plătească persoanei

îndreptățite, despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară

a bunului.

Prin decizia civilă

nr. 545A din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând,

în esență, că prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/6.03.2009,

în cauza Faimblat contra Romaniei, C.E.D.O. a constatat că respingerea, ca inadmisibilă,

a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează

dreptul la un proces echitabil.

Astfel, s-a arătat că

reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

o acțiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naționalizării

imobilului dispuse în baza Decretului nr. 92/1950; acțiunea a fost respinsă, ca

inadmisibilă, la data de 8 aprilie 2002, reținându-se că ar fi trebuit să urmeze

procedura prevăzută de legea specială.

C.E.D.O. a constatat că

respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele

concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi reprezentat

o cale efectivă. Însă, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de această

lege specială, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă și,

dacă este cazul, chiar contencioasă, se adoptă o decizie administrativă a cărei

executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin

Fondul Proprietatea. Or, la momentul pronunțării acestei decizii, C.E.D.O. a constatat

că Fondul Proprietatea nu era funcțional. În consecință, s-a apreciat că accesul

oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să

conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor

pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin urmare, ingerința

în dreptul de acces la o instanță, al reclamanților din acea cauză, nu a fost proporțională

cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nici o despăgubire și neavând nici

o garanție că vor obține una în viitorul imediat.

Curtea de apel a apreciat

că deși în cauza evocată, reclamanții formulaseră acțiune în constatare, pentru

identitate de rațiune, soluția C.E.D.O. este aplicabilă și în cazul acțiunilor în

revendicare.

Prin decizia civilă

nr. 3024 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,

recursul formulat împotriva deciziei menționate.

Cu prilejul rejudecării,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă

sub nr. 14866/3/2008*.

Prin sentința civilă

nr. 1634 din 14 septembrie 2012 tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea principală

formulată de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E., în contradictoriu cu pârâții B.A.T.

și B.N.S. și ca, rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de

pârâții B.A.T., B.N.S. în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București,

prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

sentință tribunalul a reținut că în anul 2002 în favoarea reclamanților a fost emisă

dispoziția de restituire în natură pentru întregul imobil care a aparținut autorilor

lor, cu excepția apartamentului aflat în proprietatea pârâților, pentru care li

s-a recunoscut dreptul la despăgubiri; la rândul lor, pârâții au dobândit apartamentul

în 1998, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nefiind

anulat.

Pornind de la premisa

că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al reclamanților, pentru

că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al pârâților, în condițiile în care

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu

respectarea legii, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau de constatare

a nulității acestuia, procedând la compararea celor două titluri de proprietate,

Tribunalul a apreciat că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură.

Astfel, apartamentul în

litigiu intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, care

reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor

proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.

Legea specială în materie

se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a

legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres

reglementate de art. 18 lit. c) și art. 29.

Reclamanții au uzat de

procedura Legii nr. 10/2001, care a fost finalizată, în ceea ce privește apartamentul

în cauză, cu recunoașterea unui drept de creanță, impedimentul la restituirea în

natură fiind chiar înstrăinarea anterioară, de către stat, a imobilului către foștii

chiriași, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

A reținut tribunalul că,

în materia imobilelor preluate în mod abuziv, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură, ci

impune statului obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar,

fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în

echivalent, în funcție de situația concretă.

Prin urmare, nefuncționalitatea

procedurii de acordare a despăgubirilor nu trebuie să aibă drept consecință privarea

noului proprietar (fost chiriaș) de bun, pentru că astfel s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, și securității raporturilor juridice;

mai mult, s-ar ajunge în situația ca, deși Legea nr. 10/2001 interzice în mod expres

restituirea în natură a imobilelor cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 de

foștii chiriași, această dispoziție să fie eludată prin formularea acțiunii în revendicare.

Tribunalul a constatat,

prin urmare, că această cale internă specială utilizată deja de reclamanți a fost

una efectivă și concretă (în sensul că aceștia aveau posibilitatea de a contesta

în fața instanței refuzul de restituire în natură a apartamentului) ceea ce înseamnă

că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate

ale părților, pe calea dreptului comun, făcându-se o totală abstracție de efectele

juridice create prin aplicarea legii speciale, în speță, Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 47 A din 6 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți

împotriva sentinței civile nr. 1634 din 14 septembrie 2012, pronunțate

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 14866/3/2008*;

au fost obligați apelanții-reclamanți

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON, către intimații-pârâți

B.N.S. și B.A.T.

Pentru a decide astfel, curtea

de apel a reținut că, în ceea ce privește stabilirea de către prima instanță a situației

de fapt, în mod corect tribunalul a constatat că reclamanții au urmat procedura

Legii nr. 10/2001, care a fost

finalizată cu dispoziția de restituire în natură

a imobilului, cu excepția apartamentului vândut în anul 1998 pârâților, pentru care

li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri.

Demersurile reclamanților

efectuate în anul 1994, în vederea restituirii în natură a imobilului, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au consecințe în litigiul de față, care

are ca obiect o cerere de revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ.

Susținerea conform căreia

cumpărătorii au fost de rea-credință, deoarece aveau cunoștință de aceste demersuri,

nu a fost reținut, întrucât titlului acestora (nefiind atacat în condițiile reglementate

de art. 45 din Legea nr. 10/2001), i-a fost recunoscută în mod implicit validitatea

chiar de persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii.

A arătat instanța de apel

că aprecierea tribunalului în sensul că prin compararea titlurilor de proprietate

pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură, criticată de apelanți

(care au susținut că o asemenea concluzie este greșită în condițiile în care imobilul

a fost preluat

de stat în mod abuziv, astfel că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

cu pârâții nu avea calitatea de proprietar al imobilului), este rezultatul aplicării

principiului securității raporturilor juridice în acord cu interpretarea obligatorie

ce rezidă din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recurs în interesul legii și cu jurisprudența C.E.D.O. conform căreia exigențele

art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de

bună-credință.

Cu referire la noțiunea

de „bun”, instanța de apel a reținut că aceasta a cunoscut o evoluție de natură

jurisprudențială care a culminat cu Cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), în care se arată

că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Această diferență esențială

de abordare a C.E.D.O. în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței

din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței, premisă a admiterii

cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, urmare hotărârii

din Cauza Atanasiu contra României, circumstanțele de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil

în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire

a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care

reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului

la restituire.

Schimbarea de abordare

în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii, pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta,

într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile

prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 1, în

contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ

și administrativ.

A reținut instanța de

apel că stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru

plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri

în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Această decizie nu poate fi

ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în sensul că proprietarul care nu deține

un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea

specială.

În consecință, în speță,

reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea

posesiei.

A menționat, de asemenea,

instanța de apel că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție, însă este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Cu alte cuvinte, atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul); o speranță legitimă în același sens, (dedusă din

dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect),

ori dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință

poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului

etc.

Or, tribunalul a procedat

la analiza pe fond a cererii în revendicare, indicând motivele pentru care a constatat

că titlul pârâților este preferabil, nefiind fondate criticile referitoare la reluarea

argumentelor din sentința casată în care s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii

cu acest obiect față de reglementarea specială din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la critica

prin care s-a susținut că, în rejudecare, tribunalul a ignorat dezlegările cu caracter

obligatoriu date de instanțele care au soluționat căile de atac, curtea de apel

a arătat că este nefondată întrucât considerentele hotărârilor menționate, prin

care s-a dispus, respectiv menținut, dispoziția de rejudecare a cauzei, privesc

doar admisibilitatea acțiunii.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins,

ca nefondat; în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

apelanții-reclamanți au fost fi

obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți B.N.S. și B.A.T.,

în sumă de 700 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenții-

reclamanți N.A., N.D.

și S.E.E., solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate,

iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv interpretarea

greșită a dispozițiilor interne și internaționale, cum sunt: Legea nr. 112/1995,

Legea nr. 10/2001, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii și practica C.E.D.O., în materia revendicărilor

imobiliare, de la momentul formulării cererii de chemare în judecată (2007).

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți

au arătat că, în mod greșit s-a reținut că demersurile pe care le-au făcut, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii în natură a imobilului,

nu au consecințe în prezentul litigiu, care are ca obiect cerere de revendicare,

prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Deoarece reclamanții au

urmat și procedura stabilită de Legea nr. 10/2001, finalizată cu dispoziția de restituire

a întregului imobil în litigiu, mai puțin a apartamentului vândut pârâților în anul

1998 (pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), instanța de apel a

concluzionat că reaua-credință a pârâților-cumpărători, care aveau cunoștință de

demersurile reclamanților, nu prezintă nicio relevanță în condițiile în care titlul

acestora nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, în acest mod

fiindu-i recunoscută validitatea de chiar persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii.

Recurenții-reclamanți

au combătut acest raționament arătând că, deși li s-a recunoscut dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent, acestea nu au fost acordate, ceea ce îi îndreptățește

să formuleze cerere de revendicare imobiliară, în condițiile dreptului comun.

Cu referire la jurisprudența

C.E.D.O., recurenții-reclamanți au arătat că, la formularea cererii de chemare în

judecată, au avut în vedere practica de la acel moment a C.E.D.O. care, în materia

acțiunilor în revendicare imobiliară, stabilea că simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești sau administrative prin care se constata nelegalitatea preluării de

către Stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter

definitiv, reprezenta

o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității excitării dreptului

de proprietate al proprietarilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți

care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri

la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României).

Or, așa cum rezultă din

înscrisurile depuse la dosar, notificarea formulată de recurenții în temeiul Legii

nr. 10/2001, cu privire la imobilul din str. T.A., a fost soluționată printr-un

act administrativ (decizia din 2002 a Primarului General al Municipiului București),

prin care s-a dispus restituirea, în natură, a imobilului situat în București,

str. T.A., format din construcție plus teren, cu excepția apartamentului nr. A,

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâților, pentru care li s-a recunoscut dreptul

la măsuri reparatorii în echivalent.

Aceștia au susținut că

astfel cum s-a statuat în cauza Păduraru contra României, au un bun sau cel puțin

un interes patrimonial (cu aceeași valoare ca și aceea a unui bun actual) de a obține

restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

De asemenea, recurenții-reclamanți

au susținut că în speță s-a făcut o greșită interpretare a deciziei nr. 33/2008

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

în sensul că s-a apreciat că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în

natură, în considerarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, instanța de apel

a reținut că în jurisprudența C.E.D.O., s-a arătat că exigențele art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție și principiul securității raporturilor juridice, trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de

bună-credință, iar ignorarea consecințelor insecurității raporturilor juridice echivalează

cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții-reclamanți

au arătat că instanța de apel, în mod greșit, a interpretat atât decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 parag. 1, exclusiv în favoarea

pârâților-cumpărători, prin invocarea unor decizii pronunțate de C.E.D.O. după anul

2007; de asemenea, în mod greșit a fost invocată decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în condițiile în care, la data formulării cererii de chemare

în judecată, practica C.E.D.O. cu privire la acțiunile în revendicare a proprietarilor

inițiali era diferită de cea reținută de instanțele de fond și apel.

Acest aspect rezultă chiar

din decizia recurată; instanța de apel deși a făcut referire și la jurisprudența

anterioară a C.E.D.O., a dat eficiență deciziei pronunțate în cauza Atanasiu contra

României, hotărâre pronunțată în anul 2010, în care se arată că „un bun actual există

în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către Stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietari, ci s-a și dispus expres restituirea

bunului”.

Au susținut recurenții-reclamanți

că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul dintr-o asemenea acțiune să

se poată prevala, la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol

și trebuie să i se asigure accesul la justiție și că, în circumstanțele concrete

ale cauzei, nu există conflict între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În plus, niciuna dintre

instanțe nu a avut în vedere poziția intimaților-pârâți care au formulat cerere

de chemare în garanție a Municipiului București pentru acordarea de despăgubiri

pentru imobilul vândut și care, dacă ar fi fost admisă, ar fi asigurat atât restituirea

bunului către reclamanți cât și despăgubirea pârâților, la valoarea bunului.

Printr-o altă critică,

recurenții-reclamanți au arătat că, în mod greșit instanța de apel a reținut că

tribunalul nu a ignorat hotărârile judecătorești pronunțate în căile de atac, în

primul ciclu procesual și că argumentele de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată

sunt identice cu cele prin care acțiunea fusese anterior respinsă, ca inadmisibilă,

ceea ce conduce la concluzia că instanțele nu au analizat temeinic dispozițiile

legale interne și practica C.E.D.O. de la data formulării cererii.

Potrivit dispozițiilor

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata

taxei judiciare de timbru.

Intimații-pârâți au depus

întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale

incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că

va fi respins pentru considerentele ce succed.

În mod corect instanțele

de fond și apel au reținut că analiza cererii de revendicare imobiliară urmează

să aibă în vedere efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează

modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de

către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă

reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun, solicitând

să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat, precum și decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică

a bunului imobil revendicat, Înalta Curte reține că problema raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului

dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin

Legea

nr. 30/1994

au fost rezolvate prin decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii, dezlegarea dată

problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cu privire la problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii

nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun,

s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.

2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și

subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres

prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul

că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor

două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct

de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant,

și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în

mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista concurs

între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul

face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic

al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data

preluării și modul în care a fost preluat.

Apartamentul nr. A, situat

în imobilul din București, strada T.A., sector 1, care face obiectul cererii de

chemare în judecată a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, obiectul

acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001,

aspect reținut, de altfel, și prin decizia recurată.

Trebuie avut în vedere

și faptul că a refuza reclamanților calea dreptului comun de realizare a dreptului

pretins, ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiție, protejat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reține că, prin

decizia în interesul legii sus-menționată, Înalta Curte de Justiție și Casație a

urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor

Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care

să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura

de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel

cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității

Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și

prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța

internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001,

ca lege specială, instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității,

care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, art. 13 și art. 35 din Convenție,

conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice

dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și

interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind

„primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă principiului

stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform

căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar

încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supremă nu exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar

în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă

în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit,

ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala

modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe

care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării

titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe

criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o

analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai

puțin pe art. 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau

a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii

ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această

ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă

și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea

principiului proporționalității.

Tot astfel, este important

de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei,

în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv

din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale,

care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează

obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie

garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la

un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În Cauza Păduraru contra

României, C.E.D.O. a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza

Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenția nu impune statelor contractante

nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate

înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția” (…), dar „deși Convenția nu impune statelor

obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de

ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție

de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru

a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care

se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Așadar, numai în procedura

Legii nr. 10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept

al reclamanților, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaștere este determinantă

în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare,

pentru a stabili dacă, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.

Pe de altă parte, conform

jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a

art. 1

din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile

pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

„bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger

și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează

un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei

[MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

Dacă interesul patrimonial

în cauză are natura juridică a unei creanțe, el nu poate fi considerat o „valoare

patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci

când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecký,

În jurisprudența C.E.D.O.,

care așa cum a reținut și instanța de apel (făcând trimitere și la considerentele

deciziei nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii), a cunoscut o permanentă

evoluție, o deosebită importanță prezintă momentul de la care persoana care se prevalează

de legile de reparație a devenit titularul unui drept la restituirea bunului sau

la despăgubire.

Astfel, Curții i-a fost

suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul

autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența

unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei

hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de

prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se

vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75).

Curtea a mai constatat

că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005

, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, transformarea

într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi.

În speță, recurenții-reclamanți

dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție Europeană

a Drepturilor Omului (aspect care a fost reținut și de instanța de apel), întrucât

prin decizia Primarului General al Municipiului București din 9 septembrie 2002,

le-a fost restituit, în natură, imobilul situat în București str. T.A., sector 1,

format din construcție cu subsol, parter și trei etaje, precum și terenul aferent

construcției, în suprafață totală de 227,10 mp, cu excepția apartamentului nr. AA,

parter, restituit în proprietate în temeiul hotărârii din 1998 a comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N.D. și a apartamentului nr. A, etaj 2,

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997,

pârâților B.A.T. și B.N.S.

Prin această dispoziție,

s-a stabilit că, pentru apartamentul nr. A vândut în baza Legii nr. 112/1995, se

vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariției Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/200.

În egală măsură însă și

intimații-pârâți B.A.T. și B.N.S. dețin un bun în sensul convenției întrucât contractul

lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ori constatat nul, prin hotărâre judecătorească.

Așa cum s-a arătat deja,

deși acțiunea în revendicare este admisibilă, soluționarea ei se face prin analiza

condițiilor desprinse din jurisprudența C.E.D.O.

Sub acest aspect, Înalta

Curte reține că nu există niciun temei legal care să justifice examinarea cererii

de chemare în judecată prin prisma jurisprudenței C.E.D.O. de la data sesizării

primei instanțe, așa cum în mod nefondat au susținut recurenții-reclamanți.

Pe de altă parte, se constată

că în mod corect instanța de apel a reținut că față de împrejurarea că titlul de

proprietate exhibat de intimații-pârâți nu a fost contestat în condițiile prevăzute

de legea specială, demersurile efectuate de reclamanți înainte de Legea nr. 10/2001,

ca și reprezentarea subiectivă a intimaților-pârâți la încheierea actului nu reprezintă

criterii de preferabilitate a titlurilor.

Față de considerente deja

expuse referitoare la raportul dintre legea specială și legea generală și la criteriile

care trebuie avute în vedere la acordarea preferabilității unui titlu din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, atunci când ambele părți dețin un bun,

Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile prin care s-a susținut că în speță

s-a făcut greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Formularea de către intimații-pârâți

a unei cereri de chemare în garanție nu reprezintă o modalitate de recunoaștere

de către aceștia a pretențiilor-reclamanților, fiind doar o modalitate prin care

aceștia au înțeles să valorifice mijloacele procesuale puse la dispoziție de C.

proc. civ. în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare.

Susținerile recurenților-reclamanți

în sensul că nu au încasat despăgubirile cuvenite pentru apartamentul în litigiu

și că prin admiterea acțiunii în revendicare, concomitent cu cererea de chemare

în garanție, formulată de intimații-pârâți, aceștia din urmă nu ar fi fost prejudiciați,

deoarece aveau posibilitatea de a primi contravaloarea bunului, nu sunt fondate

în condițiile în care constatându-se că atât recurenții-reclamanți cât și intimații-pârâți

dețin un bun în sensul Convenției, în mod corect s-a dat eficiență principiului

securității raporturilor juridice, în conformitate cu decizia pronunțată în recursul

în interesul legii.

De asemenea, Înalta Curte

reține că sunt nefondate și criticile prin care s-a susținut că în speță nu s-a

procedat la o veritabilă cercetare a fondului cauzei și respectiv că au fost nesocotite

dezlegările date cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual.

Sub un prim aspect se

reține caracterul general al acestor critici.

Pe de altă parte, așa

cum în mod corect a reținut și instanța de apel, instanțele care au soluționat apelul

împotriva sentinței prin care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, respectiv

recursul împotriva deciziei de admitere a apelului, au expus considerente exclusiv

din perspectiva admisibilității cererii de revendicare imobiliară.

Evocarea în hotărârile

pronunțate în cel de-al doilea ciclu procesual a unor argumente reținute în decizia

nr. 33/2008 ori în jurisprudența C.E.D.O. nu semnifică necercetarea fondului cauzei,

instanțele de fond și apel expunând în fapt și în drept argumentele pentru care

au apreciat că cererea de chemare în judecată nu este fondată.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor

art. 316, art. 298 și art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând că recurenții-reclamanți

sunt în culpă procesuală, la cererea intimaților-pârâți, îi va obliga la plata sumei

de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat,

conform chitanței din 19 septembrie 2013, emise de cabinetul de avocat „G.O.M.”,

aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții N.A., N.D. și S.E.E. împotriva deciziei civile

nr. 47 A din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Obligă pe recurenții-reclamanți

la plata sumei de 1.000 RON către intimații-pârâți, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 februarie 2014.