ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7117/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 23 decembrie 2005, la Tribunalul București, reclamantul G.T. a chemat în judecată pe pârâții P.N., P.N.V., B.E., C.P., P.M., L.G. și L.E., precum și municipiul București prin primarul general, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 900 mp și patru corpuri de clădire. În cuprinsul acțiunii, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al fostei sale mătuși L.E., care a avut în proprietate imobilul de la adresa menționată, imobil preluat de stat prin naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În anul 1997, se arată în continuarea acțiunii, șase apartamente au fost vândute chiriașilor, reclamantul solicitând să fie comparat titlul său de proprietate cu titlurile de proprietate ale pârâților. Reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480, art. 483 și urm. C. civ. Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 432 din 31 martie 2006, a respins ca inadmisibilă acțiunea și revendicarea formulată de reclamant. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, după adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1981, reclamantul era obligat să urmeze procedura reglementată prin această lege și ca atare nu mai are deschisă calea protejării dreptului său prin acțiunea în revendicare de drept comun, în temeiul Codului civil.

Curtea de Apel București, secția a III-a, prin decizia civilă nr. 48A din 23 ianuarie 2007, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința pronunțată de Tribunalul București și a trimis cauza, aceluiași tribunal, pentru rejudecare. În considerentele deciziei, curtea de apel a motivat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat de reclamant nu mai era deținut de una din persoanele juridice la care se referă art. 20 din această lege, întrucât fusese, anterior, înstrăinat chiriașilor (pârâți în proces) așa încât nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea bunului preluat de stat, pe calea acțiunii în justiție.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții L.G., L.E. și P.M. Pârâții L.G. și L.E., prin recursul declarat, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece nu poate fi admisă o acțiune în revendicare pe dreptul comun, câtă vreme reclamantul nu deține un titlu de proprietate constând într-o dispoziție a Primăriei Municipiului București sau într-o hotărâre judecătorească. Pârâtul P.M. și-a întemeiat recursul tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, deoarece o parte a imobilului aflat în litigiu a fost vândută chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, terenul aferent clădirilor și unul din apartamente nu au fost înstrăinate, aflându-se în proprietatea municipiului București, motiv pentru care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia trebuia să respecte procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001. Recursurile declarate nu sunt întemeiate. Constituția României, prin art. 21, garantează oricărei persoane accesul liber la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept care nu poate fi îngrădit prin nici o lege.

Dreptul fundamental al accesului liber la justiție este reglementat și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Reclamantul G.T. s-a adresat justiției, în prezentul dosar, revendicându-și dreptul de proprietate cu privire la un imobil (teren și construcție) și întemeindu-și acțiune pe dispozițiile Codului civil care reglementează proprietatea. Instanța de judecată fiind învestită cu o acțiune în revendicare are datoria să se pronunțe în limitele învestirii.

În aceeași măsură, instanța este datoare să se pronunțe și asupra apărărilor formulate de părți cu privire la dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, care constituie o lege specială de reparație, menită să reglementeze regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Constatând că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a aplicat corect legea desființând hotărârea primei instanțe și trimițând cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Decizia instanței de apel fiind dată cu aplicarea corectă a legii, urmează să fie respinse recursurile exercitate în cauză. În baza art. 274 C. proc.

civ., recurenții vor fi obligați la cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții P.M., L.G. și L.E. împotriva deciziei nr. 48/A din 23 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Obligă recurenții-pârâți să plătească intimatului-reclamant 2.500 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2007.