ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7117/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 23

decembrie 2005, la Tribunalul București, reclamantul G.T. a chemat în judecată

pe pârâții P.N., P.N.V., B.E., C.P., P.M., L.G. și L.E., precum și municipiul

București prin primarul general, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi

pronunțată, să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din teren în

suprafață de 900 mp și patru corpuri de clădire.

În cuprinsul acțiunii, reclamantul a

arătat că este unicul moștenitor al fostei sale mătuși L.E., care a avut în

proprietate imobilul de la adresa menționată, imobil preluat de stat prin

naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În anul 1997, se arată în

continuarea acțiunii, șase apartamente au fost vândute chiriașilor, reclamantul

solicitând să fie comparat titlul său de proprietate cu titlurile de

proprietate ale pârâților.

Reclamantul și-a întemeiat cererea

de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480, art. 483 și urm. C. civ.

Soluționând litigiul în primă

instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 432 din

31 martie 2006, a respins ca inadmisibilă acțiunea și revendicarea formulată de

reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, după adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1981,

reclamantul era obligat să urmeze procedura reglementată prin această lege și

ca atare nu mai are deschisă calea protejării dreptului său prin acțiunea în

revendicare de drept comun, în temeiul Codului civil.

Curtea de Apel București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 48A din 23 ianuarie 2007, a admis apelul

declarat de reclamant, a desființat sentința pronunțată de Tribunalul București

și a trimis cauza, aceluiași tribunal, pentru rejudecare.

În considerentele deciziei, curtea

de apel a motivat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul

revendicat de reclamant nu mai era deținut de una din persoanele juridice la

care se referă art. 20 din această lege, întrucât fusese, anterior, înstrăinat

chiriașilor (pârâți în proces) așa încât nu se poate nega dreptul fostului

proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea bunului preluat de stat,

pe calea acțiunii în justiție.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs pârâții L.G., L.E. și P.M.

Pârâții L.G. și L.E., prin recursul

declarat, au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în

esență, că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece nu poate

fi admisă o acțiune în revendicare pe dreptul comun, câtă vreme reclamantul nu

deține un titlu de proprietate constând într-o dispoziție a Primăriei

Municipiului București sau într-o hotărâre judecătorească.

Pârâtul P.M. și-a întemeiat recursul

tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că acțiunea

formulată de reclamant este inadmisibilă, deoarece o parte a imobilului aflat

în litigiu a fost vândută chiriașilor cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, iar, pe de altă parte, terenul aferent clădirilor și unul din

apartamente nu au fost înstrăinate, aflându-se în proprietatea municipiului

București, motiv pentru care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia

trebuia să respecte procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001.

Recursurile declarate nu sunt

întemeiate.

Constituția României, prin art. 21,

garantează oricărei persoane accesul liber la justiție pentru apărarea

drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept care nu poate

fi îngrădit prin nici o lege.

Dreptul fundamental al accesului

liber la justiție este reglementat și prin art. 6 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Reclamantul G.T. s-a adresat

justiției, în prezentul dosar, revendicându-și dreptul de proprietate cu

privire la un imobil (teren și construcție) și întemeindu-și acțiune pe

dispozițiile Codului civil care reglementează proprietatea.

Instanța de judecată fiind învestită

cu o acțiune în revendicare are datoria să se pronunțe în limitele învestirii.

În aceeași măsură, instanța este datoare să se pronunțe și asupra apărărilor

formulate de părți cu privire la dispozițiile de drept material din Legea nr.

10/2001, care constituie o lege specială de reparație, menită să reglementeze

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Constatând că prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel a

aplicat corect legea desființând hotărârea primei instanțe și trimițând cauza

spre rejudecare aceluiași tribunal.

Decizia instanței de apel fiind dată

cu aplicarea corectă a legii, urmează să fie respinse recursurile exercitate în

cauză.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

recurenții vor fi obligați la cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâții P.M., L.G. și L.E. împotriva deciziei nr. 48/A din 23

ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă recurenții-pârâți să

plătească intimatului-reclamant 2.500 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 29 octombrie 2007.