ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3326/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față a reținut următoarele: Reclamanta P.A.M., prin cererea formulată la 25 mai 2000 și înregistrată la 12 octombrie 2000 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, a solicitat în contradictoriu cu pârâții C.S.M.B., SC A. SA, G.V. și P.R.I.A. obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, precum și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 459/1996 și 1000/1996 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 între părți.

Tribunalul București, secția civilă, instanță învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei dispusă de Judecătoria sectorului 2 prin sentința civilă nr. 8775 din 29 iunie 2000, prin sentința nr. 1758 din 11 decembrie 2002, a admis ambele capete de cerere, în sensul că a contestat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâte să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Prin considerentele hotărârii se arată că reclamanta este moștenitoarea defunctului P.P., proprietar al imobilului depus judecății conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 38.105/1940, nemișcător ce a intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950.

Instanța arată că, deși reclamanta a notificat pe înstrăinătorul SC A. SA, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și pe pârâtul G.V. să nu procedeze la vinderea, respectiv cumpărarea imobilului către chiriași, s-a procedat înstrăinarea apartamentelor din imobil. Reaua credință a vânzătorului Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, a fost astfel pe deplin dovedită. Și pârâtul G.V. a fost de rea credință deoarece a fost încunoștiințat despre intenția reclamantei de a-și redobândi bunul și, ca atare, nu se poate prevala de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cum statul nu a preluat imobilul cu titlu valabil în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Se arată că nici pârâta P.R. nu poate fi considerată cumpărător de bună credință deoarece, cu minime diligențe, putea să afle despre intenția reclamantei. În aceste condiții nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, deoarece contractele s-au încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Soluția de admitere se impune cu atât mai mult cu cât acțiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și pentru că în acest fel se evită posibilitatea ca Statul Român să fie obligat la despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum în cazul Brumărescu. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, investită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții municipiul București, prin primarul general, G.V.

și P.R. împotriva sentinței menționate, prin decizia nr. 96/A din 22 ianuarie 2004 a respins căile de atac ca nefondate. În susținerea hotărârii adoptate se arată că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, fără titlu, întrucât proprietarul nu se încadra în categoriile sociale prevăzute de lege. Împrejurarea că acesta ar mai fi avut în proprietate și alte apartamente nu poate constitui temei al naționalizării, întrucât măsura contravenea dispozițiilor constituționale din epocă, care garantau proprietatea. SC A. SA, cu adresa nr. 3245 din 12 august 2003, a comunicat că imobilul are aceeași componență ca la momentul naționalizării. Buna credință la încheierea unui act civil constă în existența unei certitudini, fără umbră de îndoială, asupra elementelor esențiale ale acestuia, în cauza de față interesând calitatea de proprietar a vânzătorului asupra bunului vândut.

Pârâtul G. a fost notificat expres de reclamantă că intenționează să redobândească imobilul, iar pârâta P.R., cunoștea că imobilul fusese naționalizat, împrejurare ce crea un dubiu, pe fondul căruia trebuia să depună diligențe pentru a fi sigură că imobilul nu este revendicat. Împotriva deciziei sus arătate au declarat recurs pârâții Municipiul București, prin primarul general G.V. și P.R.I.A. 1.Recurentul Municipiul București, critică decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca reprezentând titlu valabil al statului, dacă a fost aplicat cu respectarea dispozițiilor sale. Autorul reclamantei, potrivit probatoriului administrat, se încadra în dispozițiile art. I din decret, astfel încât actul normativ a fost corect aplicat.

Nulitatea actelor de vânzare-cumpărare a fost greșit constatată deoarece actele nu au fost încheiate cu rea credință. Chiar dacă a existat o cerere de retrocedare formulată în temeiul Legii nr. 112/1990, nu înseamnă că reclamanta avea vocația redobândirii bunului. La momentul încheierii contractelor nu exista litigiu pe rolul instanțelor prin care să se tindă la redobândirea imobilului. 2.Pârâtul G.V. critică decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte: 2.1.Instanța nu a examinat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel. Astfel, deși s-a invocat excepția nulității actelor efectuate în dosar după data de 8 noiembrie 2001, instanța a omis să se pronunțe asupra ei, în condițiile în care motivul de suspendare nu încetase.

Reluarea judecății s-a făcut fără ca procedura administrativă să fie finalizată. Judecata cauzei a fost reluată prematur, astfel încât toate actele efectuate după repunerea pe rol, inclusiv hotărârea judecătorească, trebuie anulate. 2.2. Instanța nu a soluționat nici excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de un singur proprietar, în cazul proprietății indivize. Reclamanta nu este singurul moștenitor, aceeași calitate având-o și N.C.I.M. 2.3. Excepția nulității acțiunii reclamantei pentru lipsa individualizării obiectului în raport cu cerințele art. 112 alin. (3) C. proc. civ. nu a fost soluționată. Reclamanta a făcut doar o descriere generică a imobilului, fără a individualiza cele două apartamente.

2.4. Acțiunea în revendicare a fost admisă, deși autorul reclamantei era deținătorul unor moșii și numeroase imobile, ce făceau aplicabile dispozițiile Decretului nr. 92/1950. Recurentul a fost de bună credință la data încheierii contractului, având certitudinea că a cumpărat de la adevăratul proprietar, deoarece la art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, Decretul nr. 92/1950 este indicat drept un act normativ de preluare cu titlu. Contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și în condițiile în care recurentul nu a avut cunoștință de faptul că reclamanta ar fi cerut restituirea imobilului. Reclamanta nu a făcut dovezi referitoare la notificarea adresată recurentului, respectiv procesul-verbal de comunicare întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 100 C. proc.

civ.. 2.6. La dosarul cauzei există probe contradictorii referitoare la notificarea vânzătorului. Instanța trebuia să facă verificări, potrivit art. 184 C. proc. civ., în sensul de a stabili dacă vânzătorul a fost sau nu notificat. 3.Pârâta P.R.I.A., critică decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează. 3.1.Instanța a reținut greșit reaua credință a recurentei, deoarece din întregul probatoriu administrat în cauză a rezultat că s-au făcut toate diligențele necesare pentru aflarea situației juridice a imobilului. 3.2.Instanța de apel nu a răspuns criticii referitoare la conceptul de „minime diligențe” fără a face distincție între situația recurentei și a celuilalt cumpărător, ce a fost notificat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7498 din 30 septembrie 2005, a admis recursurile declarate, a casat decizia pronunțată în apel, a admis apelurile formulate, și, drept consecință, a schimbat sentința în tot în sensul că a respins acțiunea. Prin considerentele deciziei se arată cele ce succed. Legea aplicabilă în cauză, în ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este Legea nr. 112/1991 astfel cum precizează reclamanta. Articolul 2 al legii limitează restituirea în natură către foștii proprietari numai la categoria celor ce au calitatea de chiriași ai imobilului. Reclamanta a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri.

Intenția de restituire în natură a imobilului s-a manifestat la data înregistrării acțiunii, 25 mai 2000, iar apoi la 6 noiembrie 2001 prin cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001, dispoziții inaplicabile cauzei. Principiul ocrotirii bunei credințe arată că buna credință este totdeauna prezumată. În condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, pârâții au încheiat contractele cu bună credință, având în vedere și comunicările organelor abilitate.

Plecând de la necesitatea de protejare a siguranței și stabilității circuitului civil, a încrederii publice în actele de dobândire a proprietății încheiate în condiții de eroare publică asupra calității de proprietar asupra bunului a înstrăinătorului, când nimic nu i se poate imputa subdobânditorului, victimă și el a acelei erori, în practica judiciară și în doctrină, a fost consacrat principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul error communis facit jus . Nu au relevanță notificările făcute de reclamantă, deoarece aceasta avea dreptul numai la despăgubiri, pe care reclamanta le poate solicita chiar adresându-se Curții Europene a Drepturilor Omului. Petenta P.A.M., prin cererea înregistrată la 26 aprilie 2004 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 4, teza finală C. proc.

civ., retractarea deciziei pronunțate în recurs pentru motivele ce succed. Dosarul cauzei, deși inițial fusese repartizat completului de judecată nr.1 de la termenul din 23 septembrie 2005, a fost soluționat, la aceeași dată de completul nr. 2. Ancheta declanșată de Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la mutarea dosarului de la un complet la altul s-a finalizat prin sancționarea președintelui secției. Față de președintele completului de judecată nu s-a luat nici o măsură disciplinară întrucât pe parcursul cercetării acesta s-a pensionat. S-a stabilit că cei doi judecători au schimbat completul ce urma să soluționeze dosarul deoarece președintele completului de judecată avea un interes în cauză: fiul recurentei P.R.A.I.

era medicul ce îl tratase pe soțul său. Prin întâmpinarea formulată de intimata P.R.A.I. s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă pentru două considerente: judecătorul sancționat nu a făcut parte din completul de judecată pe de o parte, iar pe de altă parte, împrejurarea că revizuenta a sesizat C.E.D.O. semnifică că s-au epuizat căile de atac interne, condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții, conform art. 35 pct. 1 din C.E.D.O. Intimații Municipiul București, SC A. SA și G.V. nu au formulat întâmpinare, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra cererii de revizuire, intimatul G.V. a invocat excepția inadmisibilității deoarece judecătorul nu a fost sancționat în acea cauză pentru exercitarea funcției, cu rea credință sau gravă neglijență.

În dovedirea cererii de revizuire s-au administrat probe cu înscrisuri, respectiv hotărârea nr. 3J din 28 martie 2006 a Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) și decizia nr. 15 din 27 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Analizând cererea formulată în raport de temeiul de drept invocat și probatoriile administrate în cauză, instanța reține cele ce succed. Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ipoteza finală, sancționarea disciplinară a unui magistrat, fiind cea invocată în cauză. Revizuirea unei hotărâri judecătorești implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiții: condamnarea disciplinară a unui magistrat, sancționarea disciplinară trebuie să se fi produs pentru exercitarea funcției cu „rea credință” sau gravă neglijență, iar sancționarea trebuie să fi fost aplicată în cauza ce formează obiectul revizuirii.

În cauza de față, prin hotărârea nr. 3J din 28 martie 2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, președintele secției civile și de proprietate intelectuală a fost sancționat disciplinar pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia nr. 15 din 28 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Sancțiunea disciplinară a fost aplicată ca urmare a intervențiilor judecătorului în schimbarea completului investit cu soluționarea dosarului civil nr. 10341/2004, în care s-a pronunțat decizia supusă căii de retractare.

Cu privire la președintele completului de judecată ce a pronunțat decizia nr. 7498 din 30 septembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii, după ce reține conduita sa culpabilă, în sensul că aceasta a urmărit soluționarea dosarului nr. 10341/2004 în scopul realizării unor interese personale, respinge ca rămasă fără obiect acțiunea disciplinară exercitată față de doamna judecător întrucât Președintele României a dispus eliberarea sa din funcția de judecător, ca urmare a pensionării. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia arătată, reține aceeași situație de fapt și încadrare juridică, modificând hotărârea în sensul că a înlocuit sancțiunea excluderii din magistratură cu sancțiunea disciplinară a diminuării indemnizației de încadrare brută cu 15 % pe o perioadă de 3 luni.

Intimații au invocat neîndeplinirea a două dintre condițiile cazului de revizuire: judecătorul sancționat nu a făcut parte din completul de judecată ce a pronunțat decizia nr. 7498 din 30 septembrie 2005, iar abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat este cea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 (intervenții pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror) și nu pentru cea prevăzută de art. 99 lit. b) din lege (exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune).

Excepțiile sunt nefondate. Așa cum s-a arătat, art. 322 pct. 4 C. proc. civ. cuprinde trei ipoteze distincte. Prima dintre ele se referă la condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata pricinii, pentru o infracțiune privitoare la pricină. Legiuitorul, pentru această ipoteză, stabilește drept situație premisă participarea judecătorului condamnat definitiv la judecata cauzei. Pentru cea de-a treia ipoteză, legiuitorul folosește însă termenul generic de magistrați, noțiune ce include, alături de judecători și procurorii. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea ca doar judecătorii ce au făcut parte din completul de judecată să fie incluși în ipoteza finală a art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., ar fi fost utilizați aceiași termeni ca în prima ipoteză: judecător care a luat parte la judecată. Prin folosirea noțiunii de magistrat în loc de „judecător care a luat parte la judecată” dispozițiile de procedură se referă, ca în speța de față, și la ipoteza sancționării disciplinare în legătură cu cauza a unui judecător ce nu a luat parte la judecată. Soluția se impune cu atât mai mult cu cât impunitatea disciplinară a judecătorului ce a făcut parte din completul de judecată, urmare a eliberării din funcție, ar determina, de plano, respingerea revizuirii ca inadmisibilă. O asemenea abordare în absența unor dispoziții privind constatarea pe cale incidentă a săvârșirii abaterii disciplinare de chiar instanța de revizuire, contravine dispozițiilor art. 3 C. civ.

și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la dreptul oricărei persoane de a fi judecată de către o instanță independentă și imparțială. Revizuentei i-a fost încălcat acest drept fundamental datorită conduitei culpabile a celor doi judecători. Astfel, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele deciziei pronunțate în recurs, arată că judecătorul fondului avea „un interes de necontestat...

de a se implica în soluționarea acelui dosar, ca urmare a obligațiilor pe care considera că le-ar avea față de o anumită parte din dosar și că mutarea dosarului la completul prezidat de acest judecător s-a realizat datorită imixtiunii președintelui de secție”, noțiunea de imixtiune referindu-se la orice atingere adusă principiului prin care se consacră că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, indiferent dacă autorul urmărește ori nu realizarea unui interes prin intervenția sa. Drept urmare, inadmisibilitatea invocată sub acest aspect, nu are acoperire în textul de procedură menționat. Ce-a de-a treia condiție cerută de ipoteza finală a art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

comportă clarificări pentru a stabili dacă textul de procedură se referă strict la abaterea disciplinară prezentă în Legea nr. 303/2004 la art. 99 lit. h). Dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea ca sancțiunea disciplinară să se refere doar la prima ipoteză a abaterii disciplinare înscrise în Legea nr. 303/2004 la art. 99 lit. h), exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, cu excluderea ipotezei referitoare la nerespectarea normelor de procedură, ar fi fost făcută trimitere expresă la prevederile legii speciale.

În absența acestor dispoziții exprese de procedură rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca orice activitate săvârșită cu rea credință de un magistrat, ce poate atrage răspunderea disciplinară în condițiile art. 98-99 din Legea nr. 303/2004, să facă obiect al cazului de revizuire în discuție, căci esența acestui motiv de retractare este asanarea erorii judiciare săvârșite urmare a relei credințe exercitate în funcția de judecător. Ne vom referi în cauza de față doar la noțiunea de rea credință și nu și la cea de gravă neglijență, dat fiind situația de fapt reținută de cele două instanțe de judecată: Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție. Conceptul de rea-credință acoperitor unor varia situații de fapt, semnifică intenția unei persoane ce acționează în scopul de a produce rezultate negative în viața socială, de a dăuna altuia.

Fără doar și poate cei doi magistrați au acționat cu rea credință atunci când, în scopul realizării interesului unuia dintre ei, au încălcat normele referitoare la dreptul la un proces echitabil al revizuentei. Intimații au invocat în apărare, drept motiv de inadmisibilitate, împrejurarea că revizuenta a formulat cerere individuală la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de contencios european a drepturilor omului nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Rezultă astfel că apărarea nu poate fi primită. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Condiția invocată de intimată, epuizarea căilor de atac interne, nu are legătură cu pricina de față, cât timp analizarea condițiilor de admisibilitate a sesizării adresată de revizuentă C.E.D.O.

aparține acestei instanțe și nu instanței române, pe de o parte, iar pe de altă parte legiuitorul nu a inclus printre cerințele de admisibilitate a revizuirii și pe aceea invocată. Pentru considerentele arătate instanța va respinge excepția de inadmisibilitate a cererii de revizuire sub cele trei aspecte invocate. Față de cele ce preced rezultă că cele trei condiții de admisibilitate cerute de legiuitor sunt întrunite, deoarece un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință în legătură cu pricina în discuție. Potrivit dispozițiilor art. 327 alin. (1) C. proc. civ. cererea de revizuire va fi încuviințată, urmând ca decizia pronunțată în recurs să fie schimbată în tot, în sensul respingerii ca nefondate a recursurilor declarate pentru motivele ce se vor arăta.

Autorul reclamantei, P.P., a fost proprietarul imobilului situat în București, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 38105/1940 de Tribunalul Ilfov. Imobilul a trecut în patrimoniul statului ca efect al actului de naționalizare din 1950, Decretul nr. 92, fără titlu valabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât prevederile sale contraveneau dispozițiilor constituționale din 1948 și art. 481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate privată al persoanelor fizice. În afară de aceste înscrisuri, actul normativ a fost greșit aplicat dat fiind calitatea sa de angajat la data naționalizării, al Atelierului de Prelucrat Materiale Plastice și Reziduri Parafinoase, categorie socio-profesională exceptată prin art. II de la aplicarea dispozițiilor actului normativ arătat.

Chiar reținând calitatea de avocat a autorului reclamantei, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, nemișcătorul nu putea fi naționalizat dat fiind calitatea sa de intelectual profesionist. După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru bunul preluat abuziv de stat, prin cererea înregistrată sub nr. 1380/1996, astfel cum rezultă din adresa nr. 64 din 3 ianuarie 2001 eliberată de Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (fila 98, dosar tribunal). Reclamanta, prin notificările trimise prin intermediul executorului judecătoresc al Judecătoriei sectorului 2 a înștiințat SC A. SA, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și pe cumpărătorul G.V.

să nu procedeze la vinderea imobilului către chiriași, (filele 5,7 și 9, dosar judecătorie). Din conținutul notificărilor, transmise la 25 iulie 1996, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 459/1996 și 1000/1996, rezultă că reclamanta a contestat titlul valabil al statului asupra imobilului în litigiu, descris ca fiind compus din 3 camere la subsol; 3 camere, bucătărie, wc, debara, 1 antreu și o cămară la parter; 2 camere, hol, baie, oficiu, wc, balcon și terasă la etajul I și o cameră mansardată în pod astfel cum rezultă din (precizările de la 14 iunie 2001 aflate la fila 84 în dosar nr. 4627/2000). Dat fiind contestările reclamantei, statul nu putea proceda la înstrăinarea spațiilor ocupate de chiriași până la clarificarea situației juridice a acestora, în sensul de a se verifica valabilitatea titlului statului, deoarece doar imobilele preluate de stat cu titlu făceau obiect al Legii nr. 112/1995.

Prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor la încheierea actelor de înstrăinare a fost răsturnată de reclamantă astfel cum s-a arătat. Reaua credință a recurentei P.R.I.A. rezultă din împrejurările că nu a făcut minime diligențe, concretizate în obținerea de relații de la SC A. SA ori Comisia de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pentru a afla situația juridică a bunului pe care dorește să-l achiziționeze. Instanța de apel, deși a motivat pe scurt hotărârea, a examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecății: valabilitatea titlului statului asupra bunului în litigiu și buna ori reaua–credință a părților la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Calitatea reclamantei de unic succesor a lui P.P. rezultă fără echivoc din poziția adoptată de sora acesteia, N.C.I.M., care prin declarația autentificată de Ambasada României în Franța sub nr. 2/662 din 8 iulie 1996, a renunțat la drepturile succesorale cuvenite asupra imobilului (fila 16 din dosarul judecătoriei). Și un ultim aspect, cel referitor la nulitatea actelor de procedură întocmite de instanță ulterior repunerii cauzei pe rol la 8 noiembrie 2001, întrucât procedura administrativă inițiată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a determinat suspendarea soluționarea judecării cauzei nu fusese încheiată. Legea nr. 10/2001, prin fostul art. 47, în prezent art. 46, a instituit facultatea și nu obligativitatea pentru persoanele îndreptățite să opteze între noua lege de reparație și acțiunea de drept comun aflată în curs de judecată.

Drept urmare, cum reclamanta a înțeles să renunțe la opțiunea făcută, suspendarea în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, și să continue procesul, actele de procedură încheiate ulterior sunt pe deplin valabile, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurent drept temei al nulității, ci acelea din legea specială. Instanța, reținând că nu sunt întrunite cerințele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate. Dat fiind poziția de parte câștigătoare în proces a revizuentei, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

vor fi obligați intimații la 510 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge excepția inadmisibilității cererii de revizuire. Admite cererea de revizuire formulată de revizuenta P.A.M. împotriva deciziei nr. 7498 din 30 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Schimbă în tot decizia în sensul că respinge ca nefondate recursurile declarate de Municipiul București prin Primarul General, de G.V. și de P.R.I.A. împotriva deciziei civile nr. 96/A din 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Obligă pe intimați la 510 lei cheltuieli de judecată către revizuentă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2007.