ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3326/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3326/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra cauzei civile de față a reținut următoarele:

Reclamanta P.A.M., prin cererea

formulată la 25 mai 2000 și înregistrată la 12 octombrie 2000 pe rolul

Judecătoriei sectorului 2, a solicitat în contradictoriu cu pârâții C.S.M.B.,

SC A. SA, G.V. și P.R.I.A. obligarea acestora de a-i lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, precum și constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 459/1996 și 1000/1996 încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 între părți.

Tribunalul București, secția civilă,

instanță învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată urmare a

declinării competenței de soluționare a cauzei dispusă de Judecătoria

sectorului 2 prin sentința civilă nr. 8775 din 29 iunie 2000, prin sentința nr.

1758 din 11 decembrie 2002, a admis ambele capete de cerere, în sensul că a

contestat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare și a obligat pe

pârâte să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în

litigiu.

Prin considerentele hotărârii se

arată că reclamanta este moștenitoarea defunctului P.P., proprietar al

imobilului depus judecății conform contractului de vânzare-cumpărare nr.

38.105/1940, nemișcător ce a intrat în proprietatea statului ca efect al

Decretului nr. 92/1950.

Instanța arată că, deși reclamanta a

notificat pe înstrăinătorul SC A. SA, Comisia pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 și pe pârâtul G.V. să nu procedeze la vinderea, respectiv cumpărarea

imobilului către chiriași, s-a procedat înstrăinarea apartamentelor din imobil.

Reaua credință a vânzătorului

Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, a fost astfel pe deplin

dovedită.

Și pârâtul G.V. a fost de rea

credință deoarece a fost încunoștiințat despre intenția reclamantei de a-și

redobândi bunul și, ca atare, nu se poate prevala de dispozițiile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Cum statul nu a preluat imobilul cu

titlu valabil în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul nu putea fi

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Se arată că nici pârâta P.R. nu poate fi

considerată cumpărător de bună credință deoarece, cu minime diligențe, putea să

afle despre intenția reclamantei.

În aceste condiții nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, deoarece

contractele s-au încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Soluția de admitere se impune cu

atât mai mult cu cât acțiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și pentru că în acest fel se evită posibilitatea ca Statul

Român să fie obligat la despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, precum în cazul Brumărescu.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, investită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâții

municipiul București, prin primarul general, G.V. și P.R. împotriva sentinței

menționate, prin decizia nr. 96/A din 22 ianuarie 2004 a respins căile de atac

ca nefondate.

În susținerea hotărârii adoptate se

arată că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, fără titlu,

întrucât proprietarul nu se încadra în categoriile sociale prevăzute de lege.

Împrejurarea că acesta ar mai fi

avut în proprietate și alte apartamente nu poate constitui temei al

naționalizării, întrucât măsura contravenea dispozițiilor constituționale din

epocă, care garantau proprietatea.

SC A. SA, cu adresa nr. 3245 din 12

august 2003, a comunicat că imobilul are aceeași componență ca la momentul

naționalizării.

Buna credință la încheierea unui act

civil constă în existența unei certitudini, fără umbră de îndoială, asupra

elementelor esențiale ale acestuia, în cauza de față interesând calitatea de

proprietar a vânzătorului asupra bunului vândut.

Pârâtul G. a fost notificat expres

de reclamantă că intenționează să redobândească imobilul, iar pârâta P.R.,

cunoștea că imobilul fusese naționalizat, împrejurare ce crea un dubiu, pe

fondul căruia trebuia să depună diligențe pentru a fi sigură că imobilul nu

este revendicat.

Împotriva deciziei sus arătate au

declarat recurs pârâții Municipiul București, prin primarul general G.V. și

P.R.I.A.

1.Recurentul Municipiul București,

critică decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu

motivarea că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca reprezentând titlu

valabil al statului, dacă a fost aplicat cu respectarea dispozițiilor sale.

Autorul reclamantei, potrivit

probatoriului administrat, se încadra în dispozițiile art. I din decret, astfel

încât actul normativ a fost corect aplicat.

Nulitatea actelor de

vânzare-cumpărare a fost greșit constatată deoarece actele nu au fost încheiate

cu rea credință.

Chiar dacă a existat o cerere de

retrocedare formulată în temeiul Legii nr. 112/1990, nu înseamnă că reclamanta

avea vocația redobândirii bunului.

La momentul încheierii contractelor

nu exista litigiu pe rolul instanțelor prin care să se tindă la redobândirea

imobilului.

2.Pârâtul G.V. critică decizia din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. pentru

următoarele aspecte:

2.1.Instanța nu a examinat și nu s-a

pronunțat asupra tuturor motivelor de apel.

Astfel, deși s-a invocat excepția

nulității actelor efectuate în dosar după data de 8 noiembrie 2001, instanța a

omis să se pronunțe asupra ei, în condițiile în care motivul de suspendare nu

încetase.

Reluarea judecății s-a făcut fără ca

procedura administrativă să fie finalizată.

Judecata cauzei a fost reluată

prematur, astfel încât toate actele efectuate după repunerea pe rol, inclusiv

hotărârea judecătorească, trebuie anulate.

2.2. Instanța nu a soluționat nici

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de un singur

proprietar, în cazul proprietății indivize. Reclamanta nu este singurul

moștenitor, aceeași calitate având-o și N.C.I.M.

2.3. Excepția nulității acțiunii

reclamantei pentru lipsa individualizării obiectului în raport cu cerințele

art. 112 alin. (3) C. proc. civ. nu a fost soluționată.

Reclamanta a făcut doar o descriere

generică a imobilului, fără a individualiza cele două apartamente.

2.4. Acțiunea în revendicare a fost

admisă, deși autorul reclamantei era deținătorul unor moșii și numeroase

imobile, ce făceau aplicabile dispozițiile Decretului nr. 92/1950.

Recurentul a fost de bună credință

la data încheierii contractului, având certitudinea că a cumpărat de la

adevăratul proprietar, deoarece la art. 1 alin. (2) din Normele metodologice

privind aplicarea Legii nr. 112/1995, Decretul nr. 92/1950 este indicat drept

un act normativ de preluare cu titlu.

Contractul a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și în condițiile în care

recurentul nu a avut cunoștință de faptul că reclamanta ar fi cerut restituirea

imobilului.

Reclamanta nu a făcut dovezi

referitoare la notificarea adresată recurentului, respectiv procesul-verbal de

comunicare întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 100 C. proc.

civ..

2.6. La dosarul cauzei există probe

contradictorii referitoare la notificarea vânzătorului. Instanța trebuia să

facă verificări, potrivit art. 184 C. proc. civ., în sensul de a stabili dacă

vânzătorul a fost sau nu notificat.

3.Pârâta P.R.I.A., critică decizia

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. pentru

motivele ce urmează.

3.1.Instanța a reținut greșit reaua

credință a recurentei, deoarece din întregul probatoriu administrat în cauză a

rezultat că s-au făcut toate diligențele necesare pentru aflarea situației

juridice a imobilului.

3.2.Instanța de apel nu a răspuns

criticii referitoare la conceptul de „minime diligențe” fără a face distincție

între situația recurentei și a celuilalt cumpărător, ce a fost notificat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia civilă nr. 7498 din 30 septembrie 2005, a admis recursurile

declarate, a casat decizia pronunțată în apel, a admis apelurile formulate, și,

drept consecință, a schimbat sentința în tot în sensul că a respins acțiunea.

Prin considerentele deciziei se

arată cele ce succed.

Legea aplicabilă în cauză, în ceea

ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este Legea nr. 112/1991

astfel cum precizează reclamanta.

Articolul 2 al legii limitează

restituirea în natură către foștii proprietari numai la categoria celor ce au

calitatea de chiriași ai imobilului.

Reclamanta a solicitat

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 fie restituirea în natură, fie

acordarea de despăgubiri.

Intenția de restituire în natură a

imobilului s-a manifestat la data înregistrării acțiunii, 25 mai 2000, iar apoi

la 6 noiembrie 2001 prin cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001, dispoziții

inaplicabile cauzei.

Principiul ocrotirii bunei credințe

arată că buna credință este totdeauna prezumată.

În condițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995, pârâții au încheiat contractele cu bună credință, având în vedere și

comunicările organelor abilitate.

Plecând de la necesitatea de

protejare a siguranței și stabilității circuitului civil, a încrederii publice

în actele de dobândire a proprietății încheiate în condiții de eroare publică

asupra calității de proprietar asupra bunului a înstrăinătorului, când nimic nu

i se poate imputa subdobânditorului, victimă și el a acelei erori, în practica

judiciară și în doctrină, a fost consacrat principiul validității aparenței în

drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul

error communis facit jus

.

Nu au relevanță notificările făcute

de reclamantă, deoarece aceasta avea dreptul numai la despăgubiri, pe care

reclamanta le poate solicita chiar adresându-se Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Petenta P.A.M., prin cererea

înregistrată la 26 aprilie 2004 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 4, teza finală C.

proc. civ., retractarea deciziei pronunțate în recurs pentru motivele ce

succed.

Dosarul cauzei, deși inițial fusese

repartizat completului de judecată nr.1 de la termenul din 23 septembrie 2005,

a fost soluționat, la aceeași dată de completul nr. 2.

Ancheta declanșată de Consiliul

Superior al Magistraturii cu privire la mutarea dosarului de la un complet la

altul s-a finalizat prin sancționarea președintelui secției. Față de

președintele completului de judecată nu s-a luat nici o măsură disciplinară

întrucât pe parcursul cercetării acesta s-a pensionat.

S-a stabilit că cei doi judecători

au schimbat completul ce urma să soluționeze dosarul deoarece președintele

completului de judecată avea un interes în cauză: fiul recurentei P.R.A.I. era

medicul ce îl tratase pe soțul său.

Prin întâmpinarea formulată de

intimata P.R.A.I. s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă pentru două

considerente: judecătorul sancționat nu a făcut parte din completul de judecată

pe de o parte, iar pe de altă parte, împrejurarea că revizuenta a sesizat

C.E.D.O. semnifică că s-au epuizat căile de atac interne, condiție de

admisibilitate pentru sesizarea Curții, conform art. 35 pct. 1 din C.E.D.O.

Intimații Municipiul București, SC

A. SA și G.V. nu au formulat întâmpinare, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra

cererii de revizuire, intimatul G.V. a invocat excepția inadmisibilității

deoarece judecătorul nu a fost sancționat în acea cauză pentru exercitarea

funcției, cu rea credință sau gravă neglijență.

În dovedirea cererii de revizuire

s-au administrat probe cu înscrisuri, respectiv hotărârea nr. 3J din 28 martie

2006 a Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) și decizia nr. 15 din 27

noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9

judecători.

Analizând cererea formulată în raport

de temeiul de drept invocat și probatoriile administrate în cauză, instanța

reține cele ce succed.

Codul de procedură civilă, în art.

322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ipoteza finală, sancționarea

disciplinară a unui magistrat, fiind cea invocată în cauză.

Revizuirea unei hotărâri

judecătorești implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiții:

condamnarea disciplinară a unui magistrat, sancționarea disciplinară trebuie să

se fi produs pentru exercitarea funcției cu „rea credință” sau gravă

neglijență, iar sancționarea trebuie să fi fost aplicată în cauza ce formează

obiectul revizuirii.

În cauza de față, prin hotărârea nr.

3J din 28 martie 2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, președintele

secției civile și de proprietate intelectuală a fost sancționat disciplinar

pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea

nr. 303/2004, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia nr. 15 din 28

noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9

judecători.

Sancțiunea disciplinară a fost

aplicată ca urmare a intervențiilor judecătorului în schimbarea completului

investit cu soluționarea dosarului civil nr. 10341/2004, în care s-a pronunțat

decizia supusă căii de retractare.

Cu privire la președintele

completului de judecată ce a pronunțat decizia nr. 7498 din 30 septembrie 2005,

Consiliul Superior al Magistraturii, după ce reține conduita sa culpabilă, în

sensul că aceasta a urmărit soluționarea dosarului nr. 10341/2004 în scopul

realizării unor interese personale, respinge ca rămasă fără obiect acțiunea

disciplinară exercitată față de doamna judecător întrucât Președintele României

a dispus eliberarea sa din funcția de judecător, ca urmare a pensionării.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia arătată, reține aceeași situație de fapt și încadrare juridică,

modificând hotărârea în sensul că a înlocuit sancțiunea excluderii din

magistratură cu sancțiunea disciplinară a diminuării indemnizației de încadrare

brută cu 15 % pe o perioadă de 3 luni.

Intimații au invocat neîndeplinirea

a două dintre condițiile cazului de revizuire: judecătorul sancționat nu a

făcut parte din completul de judecată ce a pronunțat decizia nr. 7498 din 30

septembrie 2005, iar abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat este

cea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 (intervenții pentru

soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor

personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în

limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, precum și imixtiunea

în activitatea altui judecător sau procuror) și nu pentru cea prevăzută de art.

99 lit. b) din lege (exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de

procedură, cu rea credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie

infracțiune).

Excepțiile sunt nefondate.

Așa cum s-a arătat, art. 322 pct. 4

C. proc. civ. cuprinde trei ipoteze distincte. Prima dintre ele se referă la

condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte

la judecata pricinii, pentru o infracțiune privitoare la pricină.

Legiuitorul, pentru această ipoteză,

stabilește drept situație premisă participarea judecătorului condamnat

definitiv la judecata cauzei.

Pentru cea de-a treia ipoteză,

legiuitorul folosește însă termenul generic de magistrați, noțiune ce include,

alături de judecători și procurorii.

Dacă intenția legiuitorului ar fi

fost aceea ca doar judecătorii ce au făcut parte din completul de judecată să

fie incluși în ipoteza finală a art. 322 pct. 4 C. proc. civ., ar fi fost

utilizați aceiași termeni ca în prima ipoteză: judecător care a luat parte la

judecată.

Prin folosirea noțiunii de magistrat

în loc de „judecător care a luat parte la judecată” dispozițiile de procedură se

referă, ca în speța de față, și la ipoteza sancționării disciplinare în

legătură cu cauza a unui judecător ce nu a luat parte la judecată.

Soluția se impune cu atât mai mult

cu cât impunitatea disciplinară a judecătorului ce a făcut parte din completul de

judecată, urmare a eliberării din funcție, ar determina, de plano, respingerea

revizuirii ca inadmisibilă.

O asemenea abordare în absența unor

dispoziții privind constatarea pe cale incidentă a săvârșirii abaterii

disciplinare de chiar instanța de revizuire, contravine dispozițiilor art. 3 C.

civ. și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, potrivit cărora judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv

că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, a dispozițiilor art. 21 alin.

(3) din Constituție și a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la dreptul oricărei

persoane de a fi judecată de către o instanță independentă și imparțială.

Revizuentei i-a fost încălcat acest

drept fundamental datorită conduitei culpabile a celor doi judecători.

Astfel, completul de 9 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele deciziei pronunțate în

recurs, arată că judecătorul fondului avea „un interes de necontestat... de a

se implica în soluționarea acelui dosar, ca urmare a obligațiilor pe care

considera că le-ar avea față de o anumită parte din dosar și că mutarea

dosarului la completul prezidat de acest judecător s-a realizat datorită

imixtiunii președintelui de secție”, noțiunea de imixtiune referindu-se la

orice atingere adusă principiului prin care se consacră că judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii, indiferent dacă autorul urmărește ori nu

realizarea unui interes prin intervenția sa.

Drept urmare, inadmisibilitatea

invocată sub acest aspect, nu are acoperire în textul de procedură menționat.

Ce-a de-a treia condiție cerută de

ipoteza finală a art. 322 pct. 4 C. proc. civ. comportă clarificări pentru a

stabili dacă textul de procedură se referă strict la abaterea disciplinară

prezentă în Legea nr. 303/2004 la art. 99 lit. h).

Dacă intenția legiuitorului ar fi

fost aceea ca sancțiunea disciplinară să se refere doar la prima ipoteză a

abaterii disciplinare înscrise în Legea nr. 303/2004 la art. 99 lit. h),

exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, cu excluderea

ipotezei referitoare la nerespectarea normelor de procedură, ar fi fost făcută

trimitere expresă la prevederile legii speciale.

În absența acestor dispoziții

exprese de procedură rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca orice

activitate săvârșită cu rea credință de un magistrat, ce poate atrage

răspunderea disciplinară în condițiile art. 98-99 din Legea nr. 303/2004, să

facă obiect al cazului de revizuire în discuție, căci esența acestui motiv de

retractare este asanarea erorii judiciare săvârșite urmare a relei credințe

exercitate în funcția de judecător.

Ne vom referi în cauza de față doar

la noțiunea de rea credință și nu și la cea de gravă neglijență, dat fiind

situația de fapt reținută de cele două instanțe de judecată: Consiliul Superior

al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conceptul de rea-credință acoperitor

unor varia situații de fapt, semnifică intenția unei persoane ce acționează în

scopul de a produce rezultate negative în viața socială, de a dăuna altuia.

Fără doar și poate cei doi

magistrați au acționat cu rea credință atunci când, în scopul realizării

interesului unuia dintre ei, au încălcat normele referitoare la dreptul la un

proces echitabil al revizuentei.

Intimații au invocat în apărare,

drept motiv de inadmisibilitate, împrejurarea că revizuenta a formulat cerere

individuală la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de

contencios european a drepturilor omului nu poate fi sesizată decât după

epuizarea căilor de atac interne. Rezultă astfel că apărarea nu poate fi

primită.

Exercitarea căii extraordinare de

atac a revizuirii nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute

de lege.

Condiția invocată de intimată,

epuizarea căilor de atac interne, nu are legătură cu pricina de față, cât timp

analizarea condițiilor de admisibilitate a sesizării adresată de revizuentă

C.E.D.O. aparține acestei instanțe și nu instanței române, pe de o parte, iar

pe de altă parte legiuitorul nu a inclus printre cerințele de admisibilitate a

revizuirii și pe aceea invocată.

Pentru considerentele arătate

instanța va respinge excepția de inadmisibilitate a cererii de revizuire sub

cele trei aspecte invocate.

Față de cele ce preced rezultă că

cele trei condiții de admisibilitate cerute de legiuitor sunt întrunite,

deoarece un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției

cu rea-credință în legătură cu pricina în discuție.

Potrivit dispozițiilor art. 327

alin. (1) C. proc. civ. cererea de revizuire va fi încuviințată, urmând ca

decizia pronunțată în recurs să fie schimbată în tot, în sensul respingerii ca

nefondate a recursurilor declarate pentru motivele ce se vor arăta.

Autorul reclamantei, P.P., a fost

proprietarul imobilului situat în București, în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 38105/1940 de Tribunalul Ilfov.

Imobilul a trecut în patrimoniul

statului ca efect al actului de naționalizare din 1950, Decretul nr. 92, fără

titlu valabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât

prevederile sale contraveneau dispozițiilor constituționale din 1948 și art.

481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate privată al persoanelor fizice.

În afară de aceste înscrisuri, actul

normativ a fost greșit aplicat dat fiind calitatea sa de angajat la data

naționalizării, al Atelierului de Prelucrat Materiale Plastice și Reziduri

Parafinoase, categorie socio-profesională exceptată prin art. II de la

aplicarea dispozițiilor actului normativ arătat.

Chiar reținând calitatea de avocat a

autorului reclamantei, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a

imobilului, nemișcătorul nu putea fi naționalizat dat fiind calitatea sa de

intelectual profesionist.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

112/1995, reclamanta a solicitat restituirea în natură sau acordarea de

despăgubiri pentru bunul preluat abuziv de stat, prin cererea înregistrată sub

nr. 1380/1996, astfel cum rezultă din adresa nr. 64 din 3 ianuarie 2001

eliberată de Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (fila 98, dosar

tribunal).

Reclamanta, prin notificările

trimise prin intermediul executorului judecătoresc al Judecătoriei sectorului 2

a înștiințat SC A. SA, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și pe

cumpărătorul G.V. să nu procedeze la vinderea imobilului către chiriași,

(filele 5,7 și 9, dosar judecătorie).

Din conținutul notificărilor,

transmise la 25 iulie 1996, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

nr. 459/1996 și 1000/1996, rezultă că reclamanta a contestat titlul valabil al

statului asupra imobilului în litigiu, descris ca fiind compus din 3 camere la

subsol; 3 camere, bucătărie, wc, debara, 1 antreu și o cămară la parter; 2

camere, hol, baie, oficiu, wc, balcon și terasă la etajul I și o cameră

mansardată în pod astfel cum rezultă din (precizările de la 14 iunie 2001

aflate la fila 84 în dosar nr. 4627/2000).

Dat fiind contestările reclamantei,

statul nu putea proceda la înstrăinarea spațiilor ocupate de chiriași până la

clarificarea situației juridice a acestora, în sensul de a se verifica

valabilitatea titlului statului, deoarece doar imobilele preluate de stat cu

titlu făceau obiect al Legii nr. 112/1995.

Prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor

la încheierea actelor de înstrăinare a fost răsturnată de reclamantă astfel cum

s-a arătat.

Reaua credință a recurentei P.R.I.A.

rezultă din împrejurările că nu a făcut minime diligențe, concretizate în

obținerea de relații de la SC A. SA ori Comisia de aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, pentru a afla situația juridică a bunului pe care dorește

să-l achiziționeze.

Instanța de apel, deși a motivat pe

scurt hotărârea, a examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au

fost supuse judecății: valabilitatea titlului statului asupra bunului în

litigiu și buna ori reaua–credință a părților la încheierea celor două

contracte de vânzare-cumpărare.

Calitatea reclamantei de unic

succesor a lui P.P. rezultă fără echivoc din poziția adoptată de sora acesteia,

N.C.I.M., care prin declarația autentificată de Ambasada României în Franța sub

nr. 2/662 din 8 iulie 1996, a renunțat la drepturile succesorale cuvenite

asupra imobilului (fila 16 din dosarul judecătoriei).

Și un ultim aspect, cel referitor la

nulitatea actelor de procedură întocmite de instanță ulterior repunerii cauzei

pe rol la 8 noiembrie 2001, întrucât procedura administrativă inițiată de

reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a determinat suspendarea

soluționarea judecării cauzei nu fusese încheiată.

Legea nr. 10/2001, prin fostul art.

47, în prezent art. 46, a instituit facultatea și nu obligativitatea pentru

persoanele îndreptățite să opteze între noua lege de reparație și acțiunea de

drept comun aflată în curs de judecată.

Drept urmare, cum reclamanta a

înțeles să renunțe la opțiunea făcută, suspendarea în temeiul art. 47 din Legea

nr. 10/2001, și să continue procesul, actele de procedură încheiate ulterior

sunt pe deplin valabile, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.

244 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurent drept temei al nulității, ci

acelea din legea specială.

Instanța, reținând că nu sunt

întrunite cerințele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 și 9 C.

proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursurile ca nefondate.

Dat fiind poziția de parte

câștigătoare în proces a revizuentei, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. vor fi obligați intimații la 510 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția inadmisibilității

cererii de revizuire.

Admite cererea de revizuire

formulată de revizuenta P.A.M. împotriva deciziei nr. 7498 din 30 septembrie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Schimbă în tot decizia în sensul că

respinge ca nefondate recursurile declarate de Municipiul București prin

Primarul General, de G.V. și de P.R.I.A. împotriva deciziei civile nr. 96/A din

22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă pe intimați la 510 lei

cheltuieli de judecată către revizuentă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 24 aprilie 2007.