ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2930/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 08 decembrie 2005, sub nr. 30811/299/2005, reclamantul P.D.E. a chemat în judecată pe pârâții Ș.T.A., Ș.M., S.G.C. și S.N., solicitând obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

La data de 20 ianuarie 2006, pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția puterii de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 3494/2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București și excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la existența unei legi speciale reparatorii ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv de către statul comunist, respectiv a Legii nr. 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere împrejurarea că nu s-a răsturnat de către reclamant prezumția de bună - credință de care ei au dat dovadă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile lor de proprietate. Prin încheierea din data de 09 martie 2006, instanța a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat (fila 72 dosar Jud. sector 1). La data de 03 aprilie 2006, SC H.N.

SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu și cerere de intervenție în interesul pârâților prin care a solicitat respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamant. Prin încheierea din data de 01 iunie 2006, instanța de fond a respins în principiu cererea de intervenție în interes propriu, reținând că petenta nu invocă prin aceasta un drept propriu și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie. Prin sentința civilă nr. 6669 din 26 aprilie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea imobilului în litigiu este mai mare de 500.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 1190 din 27 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia. Prin Decizia civilă nr. 76/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis recursul formulat de pârâți împotriva celei din urmă sentințe de declinare, care a fost casată, cauza fiind trimisă la Tribunalul București pentru continuarea judecății. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 7153/3/2008.

Față de dispozițiile art. 105 alin. (1) C. proc.v., Tribunalul a repus în discuție excepțiile autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii. Prin sentința civilă nr. 1540 din 07 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 7153/3/2008, s-a admis excepția autorității de lucru judecat, cererea de chemare în judecată fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat. Prin aceeași sentință a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC H.N. SA în favoarea pârâților. Prin Decizia civilă nr. 344 din 21 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul formulat de către reclamant împotriva acestei sentințe.

Prin Decizia nr. 10294 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul formulat de reclamantul P.D.E. împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind admis apelul, casată această decizie, desființată sentința pronunțată de către tribunal și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. În motivarea deciziei s-a reținut că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, întrucât, instanța care a mai soluționat raportul juridic dintre părți nu a analizat titlurile de proprietate deținute de către părți și nu a dat preferabilitate vreunuia dintre acestea, ci a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă.

Cauza a fost astfel înregistrată la data de 15 septembrie 2010, în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 7153./3/2008. Pe parcursul rejudecării fondului litigiului a intervenit decesul pârâtei Ș.M., conform certificatului de deces depus la dosar, în cauză fiind introduși în calitate de succesori în drepturi ai acesteia moștenitorii Ș.T.A. - soț supraviețuitor și Ș.F.Ș. - fiu, potrivit certificatului de moștenitor din 24 octombrie 2012 emis de către B.N.P.A., R.H. și R.D.B. Prin sentința civilă nr. 2233 din 6 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților și, pe cale de consecință, a admis cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de intervenienta SC H.N.

SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în apărare, pârâții au invocat excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prima dintre acestea fiind irevocabil soluționată prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual al cauzei. Analizând excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la argumentele invocate de către pârâtă în susținerea acesteia, Tribunalul a reținut că este neîntemeiată, având în vedere considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și jurisprudența C.E.D.O. în materie.

S-a apreciat că respingerea de plano a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ca urmare a existenței unor dispoziții speciale cu privire la redobândirea bunurilor preluate abuziv de către stat, fără o analiză în concret a dreptului invocat de către reclamant, nu poate fi compatibilă cu legislația europeană în materia drepturilor omului, persoana ce se pretinde titularul unui drept putând fi astfel pusă în situația de a nu mai putea supune analizei instanțelor judecătorești dreptul pretins. În ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată, respectiv acțiunea în revendicare, Tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de donație autentificat din 14 decembrie 1939 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorul reclamantului, numitul P.G.E., a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 520 mp, clădire cu etaj și garaj.

Conform procesului-verbal din 04 martie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea C.F. București imobilul ce a făcut obiectul contractului de donație mai sus amintit a fost înscris în cartea funciară pe numele lui P.G.E. Prin Decretul nr. 92/1950, poziția 8.540, două apartamente din imobilul situat în București, sector 1 au fost naționalizate pe numele lui P.E. În urma decesului lui P.G.E., survenit la data de 05 septembrie 1991, au rămas ca moștenitori fiul său, P.E.D. și soția supraviețuitoare, D.P.L.E., conform certificatului de moștenitor din 05 februarie 2002 emis de către B.N.P., P.A.A., aceasta din urmă, decedată la data de 05 ianuarie 1997, fiind moștenită de fiul său, P.E.D., reclamantul din prezenta cauză, potrivit certificatului de moștenitor din 05 decembrie 2001 emis de către B.N.P., P.A.A.

Prin sentința civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. 8278/1996, rămasă irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de către reclamantul P.D.E. și de către defuncta sa mamă, P.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, s-a constatat că reclamanții sunt proprietari ai imobilului situat în București, sector 1 compus din teren în suprafață de 520 mp și construcție cu parter și etaj, pârâtul fiind obligat să lase acestora în deplină proprietate și posesie imobilul menționat. Ulterior acestei hotărâri judecătorești a fost emisă Dispoziția primarului General cu nr. 841 din 24 iunie 1997 prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului din prezenta cauză și a mamei sale a imobilul mai sus descris.

Prin cererea înregistrată la SC H.N. SA din 25 aprilie 1996, pârâtul Ș.T.A. (anterior introducerii acțiunii în revendicare) a solicitat încheierea unui contract de vânzare cumpărare cu privire la unul dintre apartamentele din imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni. În baza acesteia și a verificărilor efectuate de către reprezentanții societății ce administra fondul imobiliar s-a încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997. Prin cererea înregistrată la SC H.N. SA din 02 august 1996, pârâtul S.N. (ulterior introducerii acțiunii în revendicare) a solicitat încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la unul dintre apartamentele din imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni.

În baza acesteia și a verificărilor efectuate de către reprezentanții societății ce administra fondul imobiliar s-a încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996. În continuare, instanța a reținut că, între părți au mai existat o serie de litigii anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată. Astfel, prin sentința civilă nr. 10872 din 09 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul cu nr. 12280/2002, acțiunea reclamantului din prezenta cauză împotriva pârâților Ș. și a Primăriei Municipiului București, având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997, a fost anulată în mod irevocabil pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Prin sentința civilă nr. 3494 din 18 mai 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților din prezenta cauză, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare ce reprezintă titlurile acestora de proprietate și revendicarea apartamentelor pe care aceștia le achiziționaseră a fost respinsă ca prescrisă, în ceea ce privește primul capăt de cerere și ca inadmisibilă, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, în mod irevocabil.

Având în vedere această situație de fapt, temeiul de drept invocat de către reclamanți, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., precum și considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, Tribunalul a constatat că la soluționarea prezentei cauze, urmează a fi avute în vedere și prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează situația imobilelor ce au fost preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, aplicabil ca efect al principiului specialia generalibus derogant, precum și jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în materia dreptului de proprietate, regulile clasice stabilite în doctrină și jurisprudență cu privire la compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare, urmând a fi analizate din această perspectivă.

S-a reținut astfel, că potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind posibil ca reclamantul să se poată prevala de existența unui bun, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

În plus, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, în funcție de circumstanțele cauzei, urmează a se analiza dacă prin admiterea acțiunii în revendicare nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau securității raporturilor juridice, ceea ce în fapt presupune verificarea împrejurării dacă pârâtul dintr-o astfel de acțiune nu deține la rândul său un bun, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție. În cauza de față, pentru a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, instanța de fond a apreciat că trebuie verificat în ce măsură reclamantul, în calitate de moștenitor al fostului proprietar, deposedat de către stat, mai poate pretinde că are un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria „bunurilor actuale” speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condițiilor (Hotărârea din cauza Prințul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania).

În ceea ce privește noțiunea de „bun actual”, instanța a constatat că jurisprudența C.E.D.O., stabilită în hotărârile pronunțate împotriva României, a cunoscut nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. În Cauza Străin și alții împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile și a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi ai acestuia. S-a reținut că respingerea prin aceeași decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terților a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.

Tribunalul a reținut în continuare că, o soluție identică a pronunțat C.E.D.O. în Cauza Sebastian Taub împotriva României și în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care s-a constatat că reclamantul avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilului. S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalității preluării imobilului s-a recunoscut indirect și cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil și nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

În ceea ce privește noțiunea de „bun actual” în Cauza Czaran și Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanților prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 și restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanțele interne, reținându-se că, deși terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terț de bună-credință, C.E.D.O. a reținut că instanța supremă a recunoscut indirect și retroactiv dreptul de proprietate al reclamanților, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menționat în mod expres. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă” C.E.D.O a statuat că nu va fi considerată „bun”, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Astfel, în Cauza Penția și Penția împotriva României, C.E.D.O. a reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și acțiunea în revendicare subsecventă nu priveau „bunuri existente” în patrimoniul reclamanților, iar instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema legalității naționalizării imobilului. A mai constatat C.E.D.O. că reclamanții nu beneficiau, în momentul introducerii acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o „speranță legitimă”.

De asemenea, în Cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, C.E.D.O. a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanță condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, C.E.D.O. a considerat că în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o „valoare patrimonială” care să necesite protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Tribunalul a reținut însă că, în anul 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O.

a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. S-a observat astfel, o modificare a jurisprudenței C.E.D.O., în ceea ce privește existența unui „bun actual”, în sensul că a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Sub acest aspect, s-a menționat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenței C.E.D.O. (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României) nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun”, un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010 și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Sintetizând considerentele anterioare, Tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu și alții contra România, existența unui „bun actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului, iar „speranța legitimă” presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. În cauza de față, s-a constatat că reclamantului i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni, cât și printr-o decizie administrativă emisă de către unitatea administrativ teritorială ce a avut bunul în patrimoniu, astfel că prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

se poate susține că acesta deține un bun actual, respectiv hotărârea judecătorească irevocabilă, în baza căreia a fost recunoscut dreptul de proprietate, aceasta fiind cea care urmează a face obiect al comparației și nu vechiul drept de proprietate, ce s-a stins prin trecerea imobilului în patrimoniul statului. Având în vedere împrejurarea că titlurile de proprietate ale pârâților nu au fost desființate, nemaiputând fi repusă în discuție valabilitatea lor ca efect al intervenirii prescripției acțiunii în constatarea sau declararea nulității, Tribunalul a constatat că ambele părți din prezenta cauză dețin un titlu de proprietate, respectiv un bun, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., urmând ca la compararea titlurilor celor două părți să fie avute în vedere dispozițiile legale existente în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de către stat, cât și principiul securității juridice, ce trebuie să guverneze orice stat de drept.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (aspect care în cauză s-a confirmat, prin necontestarea în termen a contractelor de vânzare-cumpărare), ceea ce înseamnă că în raporturile dintre fostul proprietar și actualul proprietar, cumpărător în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, legiuitorul a ales să acorde preferabilitate cumpărătorilor ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea legii, neputându-se ca repararea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate să se realizeze prin alte încălcări ale dreptului de proprietate, al cumpărătorilor de această dată (regulă consacrată de altfel și de C.E.D.O.

în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință neputând fi puse în situația de a suporta responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către stat (Hotărârea C.E.D.O. din cauza Raicu contra România).

Față de aceste considerente, Tribunalul a reținut că nu se poate da prioritate titlului reclamantului, în condițiile în care legea specială în materia retrocedării imobilelor a statuat în sensul că acesta este îndreptățit doar la măsuri reparatorii prin echivalent în măsura în care înstrăinarea bunului a fost făcută cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu condiția respectării procedurilor prevăzute de legea specială, în detrimentul cumpărătorilor ale căror contracte sunt valabile din punct de vedere legal și nu mai pot fi repuse în discuție, o soluție contrară fiind de natură a afecta nu numai dreptul de proprietate al pârâților, protejat la rândul lui de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană, cât și principiului securității raporturilor juridice.

Având în vedere soluția pronunțată asupra cererii principale, împrejurarea că apărările intervenientului în favoarea pârâților formulate de către intervenienta SC H.N. SA au folosit acesteia, precum și dispozițiile art. 49 și urm. C. proc. civ., Tribunalul a apreciat că se impune admiterea cererii de intervenție formulată în interesul pârâților. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel acesta a susținut că instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008; au ignorat probatoriile existente la dosar din care rezultă că anterior înstrăinării apartamentelor către pârâți, reclamantul formulase cerere de revendicare a întregului imobil, care era de natură să blocheze orice înstrăinare către chiriași; s-a pronunțat la data de 27 aprilie 1997 sentința civilă nr. 5367/1997 prin care s-a admis acțiunea sa în revendicare, iar în baza acesteia s-a emis la data de 24 iunie 1997, Dispoziția primarului General nr. 841 prin care s-a restituit reclamantului întreg imobilul. În opinia apelantului, toate aceste dovezi conduceau la concluzia clară a preferabilității titlului său de proprietate în raport cu titlurile invocate de pârâți, concluzie susținută atât de dispozițiile din dreptul intern care reglementează revendicarea imobiliară, cât și de întreaga practică C.E.D.O.

de care instanța națională era obligată să țină seama. Prin Decizia civilă nr. 304/A din 2 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant P.D.E. împotriva sentinței civile nr. 2233 din 06 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 7153/3/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.G.C., S.N., Ș.T.A., Ș.F.Ș. și cu intimata-intervenientă SC H.N. SA. S-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a admis acțiunea și au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC H.N.

SA, ca neîntemeiată. Curtea a reținut că apelul este fondat, pentru următoarele considerente: Din probele administrate a rezultat că imobilul situat în București, sector 1 a fost proprietatea numitului P.E.G., fiind dobândit de acesta prin actul de donație autentificat din 1939 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, de la tatăl său P.M. Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului, în anexa la decret, poziția nr. 8.540, figurând P.E., căruia i s-au naționalizat 2 apartamente în București. Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 8278/1996, reclamanții P.E.D.

și P.E., în calitate de succesori ai defunctului P.E.G., au chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, solicitând instanței, pronunțarea unei sentințe prin care pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 520 mp și construcție. Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 1996, sub nr. 1528, s-a solicitat restituirea imobilului și în baza Legii nr. 112/1995. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1996 Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat pârâților S.N. și S.G.C. o parte din construcția situată în București, sector 1 (configurația prevăzută în art. 1 din contract), iar prin actul de vânzare cumpărare din 12 februarie 1997 a înstrăinat pârâților Ș.T.A.

și Ș.M. apartamentul 2 din același imobil, situat la etajul 1 (configurația prevăzută în art. 1 din contract). Prin sentința civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 8278/1996, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea de revendicare formulată de reclamanții P.E.D. și P.E., s-a constatat dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 520 mp și construcție (parter și etaj) și a fost obligat pârâtul C.L.M.B. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

În considerentele sentinței s-a reținut că imobilul situat în București, sector 1 a fost proprietatea autorului celor doi reclamanți, fiind dobândit de acesta prin act de donație încheiat cu tatăl său P.M., în anul 1939 și a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, prin naționalizare, deși proprietarul făcea parte din categoriile de persoane exceptate prin lege de la naționalizare. În baza acestei sentințe s-a emis de către primarul General al Municipiului București Dispoziția din 24 iunie 1997 prin care s-a restituit în proprietatea persoanelor menționate în dispozitivul hotărârii imobilul mai sus menționat. Prin sentința civilă nr. 10872 din 09 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 12280/2002, definitivă și irevocabilă, s-a respins, pentru lipsa calității de reprezentant, acțiunea prin care reclamantul P.E.D.

solicita, în contradictoriu cu pârâții Ș.T.A., Ș.M. și Primăria Municipiului București, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1997 și revendica de la pârâți locuința dobândită prin acest act. Prin sentința civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 3215/2004, definitivă și irevocabilă, s-a respins, ca prescrisă, acțiunea prin care același reclamant solicita, în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 și din 12 februarie 1997 și, ca inadmisibilă, acțiunea prin care revendica de la pârâți imobilul dobândit în baza acestor acte.

Prin acțiunea de față, reclamantul P.E.D., în nume propriu și în calitate de succesor al mamei sale D.P.L.E., revendică de la pârâți imobilul situat în București, sector 1, invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului, recunoscut prin sentința civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 8278/1996, ineficacitatea Legii nr. 10/2001 și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În cauză a fost parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin pronunțarea în recurs a Deciziei nr. 10294 din 22 decembrie 2009 prin care s-a reținut, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare, că nu există autoritate de lucru judecat în cauză față de sentința civilă nr. 3494 din 18 mai 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul civil nr. 3215/2004, prin care s-a respins ca inadmisibilă o altă acțiune de revendicare formulată de reclamant împotriva acelorași pârâți.

În rejudecare a fost pronunțată, în al doilea ciclu procesual, sentința civilă apelată prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar, pe fond, s-a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Pârâții nu au formulat apel cu privire la soluția dispusă de prima instanță asupra excepției inadmisibilității acțiunii de revendicare, situație în care și această soluție a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi dezbătută în apel.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a considerat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dar și dispozițiile Deciziei nr. 33/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, referitoare la aplicarea dispozițiilor acestei legi speciale, atunci când aceasta vine în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Titlul reclamantului este reprezentat de sentința civilă nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul civil nr. 8278/1996, prin care pârâtul Consiliul Local al Municipiului București a fost obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, iar acesta reprezintă un „bun actual” în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene - cauza Maria Atansiu și alții împotriva României, în care s-a subliniat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct. 140). Titlul pârâților este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 și din 12 februarie 1997, încheiate cu Primăria Municipiului București, reprezentată de SC H.N.

SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost confirmată prin sentința civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul civil nr. 3215/2004, prin care s-a respins cererea reclamantului având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, în considerarea termenului general de prescripție prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001. Deși reclamantul este titular al dreptului de proprietate, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată încă din anul 1997, nu a intrat în posesie și nu a primit până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care autorul său a fost deposedat abuziv.

Anterior soluționării acțiunii în revendicare îndreptate împotriva statului, acesta a efectuat acte de dispoziție asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l în temeiul Legii nr. 112/1995.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a reținut în jurisprudența sa că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, anterior confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate și chiar unor terți de bună - credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a întâmplat și în cazul apelantului reclamant, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (cauza Străin, Porțeanu, Penescu contra României etc). În ceea ce privește posibilitatea de despăgubire a reclamantului, prin apelarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, reținute de instanța de fond, instanța de apel apreciază că nu puteau fi reținute legal, față de concluziile Curții Europene în hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

În ceea ce privește protecția pârâților recurenți, care prin admiterea acțiunii în revendicare ar fi, la rândul lor, evinși de bun, instanța de apel a apreciat că este relevantă hotărârea din 24 martie 2009 a C.E.D.O., în cauza Tudor împotriva României, în care s-a reținut că: prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În consecință, s-a apreciat că evingerea chiriașilor cumpărători, prin admiterea acțiunii în revendicare, nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, câtă vreme aceștia au posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obține valoarea de circulație a imobilului în litigiu. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Pe baza principilor generale ale dreptului internațional, C.E.D.O. a reținut constant în jurisprudența sa că ingerința statului în exercitarea dreptului unei persoane nu este una justificată decât dacă este legală, urmărește un scop legitim și nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie să existe între interesul comun protejat și interesul particular asupra căruia se intervine. Există în mod evident o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea dreptului său de proprietate, rezultând din vânzarea de către stat a apartamentelor în litigiu către chiriași, ingerință ce a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății acestora și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale de reparație, restituirea în natură a imobilului către reclamanți fiind, practic, unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea apartamentelor către pârâți.

Aceștia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare - cumpărare neanulate, deoarece, spre deosebire de reclamanți, au la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume formularea unei acțiuni, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța a admis apelul formulat de apelantul reclamant, a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii de revendicare formulată de reclamant împotriva pârâților și respingerii cererii de intervenție accesorie formulată de SC H.N. SA. Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute ca fiind legale și temeinice, în condițiile în care nu au fost atacate prin prezentul apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții S.N. și S.G.C., Ș.T.A. și Ș.F.Ș., precum și intervenienta SC H.N. SA. 1. În recursul declarat de recurenții pârâți S. și Ș. se critică decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține, astfel, că decizia recurată este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea legii speciale, a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție și a C.E.D.O. Fără a combate în mod expres și punctual motivația instanței de fond privind soluția pronunțată în favoarea pârâților, instanța de apel a analizat două aspecte, considerând că acestea pot da întâietate, în aprecierea sa, titlului reclamantului, dispunând obligarea pârâților să restituie imobilul în discuție.

Instanța de apel a reținut astfel, că despăgubirile acordate prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, reținând în acest sens concluziile C.E.D.O. din hotărârea pronunțată în cauza pilot „Maria Atanasiu și alții împotriva României”. Pentru a stabili care e situația reală a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de regimul comunist, trebuie analizate Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 astfel cum au fost modificate și Legea nr. 165 din 16 mai 2013, publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, privind „Măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist”.

În expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 se arată că „Lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România a fost constatată de C.E.D.O., pe rolul căreia se afla numeroase cauze îndreptate împotriva Statului Român, care au ca obiect încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. Astfel, C.E.D.O. a inițiat față de România procedura pilot în cauzele respective aflate pe rolul său, fiind selectate un număr de două cauze test, în care a acordat Statului Român o perioadă în care să remedieze problema restituirilor, cu respectarea prevederilor Convenției”. Guvernul României s-a conformat cerințelor propuse cu titlu general de C.E.D.O.

și în momentul de față este în vigoare Legea nr. 165/2013 care se concretizează printr-un cadru normativ accesibil și previzibil cu reguli de procedură, clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ. Procedurile administrative de soluționare au fost accelerate, stabilindu-se termene fixe. Măsurile de reparație sunt echitabile și asigură un echilibru între interesul general al societății și interesele individuale ale solicitanților. Au fost stabilite măsuri de eșalonare și plafonare conform sugestiilor primite de la C.E.D.O. care a asigurat că și acestea pot constitui modalități concrete de reparație care să ducă la finalizarea procesului de restituire, ținând cont de posibilitățile financiare, economice ale României.

Ținând cont de faptul că, până în momentul de față, reclamantul nu s-a aflat în procedura de despăgubire, cât și de faptul că legislația actuală, astfel cum a fost modificată, asigură o dezdăunare prin echivalent, corectă, reală și sigură, se constată că din acest punct de vedere legislația internă nu mai încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție. Curtea de Apel București a reținut că prin vânzarea apartamentelor de către stat chiriașilor s-a produs, prin încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului care a rupt echilibrul care trebuie să existe între interesul general și particular. Se susține, în continuare, că singura soluție este restituirea în natură a imobilului.

Nici acest raționament, cu argumentele sale, nu poate duce la aprecierea titlului reclamantului în defavoarea pârâților. Conform art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Cele două apartamente au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, în condiții de legalitate, pârâților, care au fost de bună credință, iar contractele de vânzare-cumpărare ale acestora nu au fost desființate, ele constituind titlul de proprietate al acestora și determinând caracterul de bun actual.

Chiar dacă s-ar considera Legea nr. 112/1995 o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, pârâții nu ar fi ținuți să remedieze acest neajuns, deoarece s-ar crea o altă ingerință în dreptul de proprietate al pârâților, care dețin la rândul lor un bun actual protejat de Convenție. Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar potrivit art. 20 alin. (2) din aceeași lege, persoana îndreptățită are dreptul la valoarea de piață corespunzătoare imobilului stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. Această măsură legislativă corespunde practicii C.E.D.O.

(cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe) prin care s-a statuat că se va acorda preferabilitate titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor, nefiind posibil ca repararea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate să se realizeze prin alte încălcări ale drepturilor de proprietate ale acestora din urmă. Persoanele care au dobândit bunul cu bună credință nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către Stat (cauza Raicu împotriva României). O măsură contrară, în sensul de a da preferabilitate titlului fostului proprietar încălcă legea specială, conformă cu practica C.E.D.O., principiul securității raporturilor juridice și ar afecta dreptul de proprietate al pârâților cumpărători, protejat la rândul lui de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

2. Recurenta intervenientă SC H.N. SA a criticat decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., apreciind că este netemeinică și nelegală pentru motivele ce succed. Se susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. atunci când a reținut că reclamantul deține un bun actual și că, Hotărârea judecătorească nr. 5367 din 27 aprilie 1997 constituie titlul de proprietate care urmează a fi obiect al comparării titlurilor. Reclamantul, deși i s-a emis dispoziția administrativă a primarului, nu a intrat în posesia efectivă a bunului, având în vedere că imobilul la data pronunțării hotărârii judecătorești, ieșise din patrimoniul statului, intrând în proprietatea foștilor chiriași-persoane fizice, în prezent actualii proprietari, care și-au înscris dreptul de proprietate în C.F.

Se mai susține că dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători este consolidat, în raport cu titlul de proprietate al fostului proprietar, autor al reclamantului, chiriașii-actuali-proprietari având o posesie utilă și neîntreruptă în raport de posesia autorului reclamantului care a încetat în anul 1950, prin preluarea acestui imobil în proprietatea statului. Titlurile de proprietate ale persoanelor fizice, sunt mai consolidate, în raport de titlul autorilor reclamantului, întrucât acestea au fost dobândite în baza Legii nr. 112/1995, având o posesie utilă, neîntreruptă de mai bine de 50 de ani și atât statul, cât și foștii chiriași s-au comportat ca adevărați proprietari, față de imobilul revendicat.

Preluarea bunului de la fostul proprietar a fost făcută în baza Decretului nr. 92/19950, ce a constituit titlu pentru stat, în raport de legea aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult decât atât, reclamantul prin acțiunea în revendicare a solicitat să se compare titlul autorului său cu contractele de vânzare cumpărare ce au fost încheiate între pârâți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, însă Curtea de Apel București, în mod greșit a trecut la compararea Hotărârii judecătorești nr. 5367 din 27 aprilie 1997 pe care a apreciind-o ca fiind titlul de proprietate al reclamantului, cu titlurile de proprietate ale pârâților-persoane fizice și anume contractele de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 și din 12 februarie 1997, depășind astfel cadrul de sesizare.

Cel mult instanța de judecată ar fi putut să aibă în vedere la compararea titlurilor, Dispoziția primarului din 24 iunie 1997 emisă de Primăria Municipiului București pentru reclamant, cu contractele pârâților, astfel că titlul de proprietate al reclamantului îl reprezintă această dispoziție, iar în urma comparării să stabilească care dintre aceste titluri sunt mai bine caracterizate. Curtea de Apel, în mod greșit, a stabilit că titlul de proprietate al reclamantului este un bun actual, fără să observe că Dispoziția primarului din 24 iunie 1997, emisă în baza hotărârii judecătorești sus arătate, nu a fost urmată de punerea în posesie, respectiv de emiterea procesului verbal de punere în posesie, astfel că nu se poate vorbi de un drept de proprietate consolidat în baza hotărârii judecătorești, pe care instanța a apreciat-o ca fiind titlul de proprietate al reclamantului.

Pe de altă parte, reclamantul nu se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O. În speță reclamantul, deține un „bun”, care constă în dreptul de a obține o despăgubire, în timp ce pârâții dețin un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., prin care li se recunoaște un drept real de proprietate. Curtea de Apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în cazul în care bunul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Reclamantul, fostul proprietar al imobilului, la momentul formulării acțiunii avea posibilitatea și obligația să verifice situația juridică a imobilului, formulând cereri la societatea intervenientă și să solicite suspendarea vânzării imobilului până la soluționarea definitivă și irevocabilă a procesului său. Cu rea-credință, acesta nu a făcut demersurile ce se impuneau, dorind să se judece în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, care la momentul promovării acțiunii în revendicare nu avea calitate procesuală pasivă. De asemenea, cu rea-credință, reclamantul deși cunoștea că imobilul era ocupat de chiriași în baza contractelor de închiriere, înregistrate la SC H.N. SA nu i-a notificat cu privire la intenția sa de a revendica bunul în natură și de a se abține de la cumpărarea acestuia.

SC H.N. SA cât și persoanele fizice, nu au avut cunoștință de existența litigiului din anul 1996, motiv pentru care a operat prezumția de bună-credință. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte a constatat