ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 19 octombrie 2006, reclamanții D.M.Ș.M. și A.A.M. au chemat în judecată pârâta SC A.C. SRL solicitând să li se restituie, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul format din construcție și terenul aferent acesteia în suprafață de 712 mp, situat în București, sector 1. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui D.I.P.M., cunoscut și sub numele de D.D.M., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 10 mai 1994, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 4 București. M.D.D. a fost proprietarul imobilului format din construcție și teren situat în București, potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 4706/1942 și transcris sub nr. 1470/1942 de Grefa aceluiași Tribunal.

În anul 1950 imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin naționalizare, figurând în lista imobilelor naționalizate, anexa Decretului-Lege nr. 92/1950 la poziția 5137, proprietar naționalizat fiind Mociorniță Dumitru. Au apreciat reclamanții că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Constituției, tratatelor internaționale și dispozițiilor legilor în vigoare la data preluării, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950. Au susținut reclamanții că titlul lor este preferabil celui viciat al pârâtei SC A.C. SRL deoarece provine de la adevăratul proprietar, este valabil și necontestat, în timp ce pârâtul a dobândit imobilul de la stat, care deținea imobilul fără nici un titlu valabil.

Prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2007 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. La data de 15 februarie 2007 pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca efect al uzucapiunii de 10 ani, argumentând în sensul îndeplinirii de către SC C. SRL a condițiilor uzucapiunii scurte, stabilite prin art. 1895 C. civ. La 10 mai 2007 SC A.C. SRL a depus cerere precizatoare a cererii reconvenționale, arătând că valoarea de circulație a imobilului este de 550.000 lei (5.500.000 lei) și apreciind că instanța competentă soluționa cauza este Tribunalul București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 15210 din 01 noiembrie 2007 instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei civile, în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 43642/3/2007 la data de 6 decembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 665 din 29 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanții pârâți M.D.M.Ș., M.A.A., s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă în contradictoriu cu reclamanții - pârâți; s-a constatat că pârâta - reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Berzei nr. 18, sector 1, compus din teren în suprafață de 709 mp și construcție ca urmare a prescripției achizitive de scurtă durată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este neîntemeiată, iar printr-o analiză pe fond a celor două titluri este posibilă a se da preferință titlului reclamanților având în vedere criteriile consacrate în practica de comparare, însă în cauza de față intervine o altă cauză care lipsește de efecte titlul de proprietate al reclamanților-pârâți și paralizează acțiunea în revendicare și anume constatarea prescripției achizitive de scurtă durată.

Primul ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. nr. 5658 din 30 iunie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare motivând că se impune analizarea cauzei prin prisma temeiului juridic invocat de parte, art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, în ceea ce privește titlul reclamanților urmând a se avea în vedere noțiunea de „bun” definită în cauza pilot Atanasiu și, referitor la titlul pârâtei, faptul că prin deciziile Curții Constituționale a fost analizată constituționalitatea art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990; cererea reconvențională, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată, a fost apreciată ca nefondată.

Cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 2443 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel, întrucât instanța de apel a făcut o motivare total străină de îndrumările date prin decizia de casare, referirile instanței la jurisprudența C.E.D.O. eludând tocmai cauza pilot Atanasiu, indicată de instanța de recurs, iar titlul pârâtei nu a fost analizat în raport de art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 și de jurisprudența Curții Constituționale referitoare la aceste texte legale. În rejudecare, în cel de-al doilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 206/A din 13 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanții-pârâți M.A.A.

și M.D.Ș.M. împotriva sentinței civile nr. 665 din 29 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Instanța de apel a reținut că cererea reconvențională formulată de către pârâtă-reclamantă SC A.C. SRL fost respinsă în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 5658 din 30 iunie 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât este învestită numai cu soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, iar la soluționarea acesteia trebuie să țină cont de jurisprudența C.E.D.O. și să analizeze cererea apelanților din perspectiva noțiunii de bun și de speranță legitimă.

În raport de limitele rejudecării, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului. În ceea ce privește titlul apelanților-reclamanți, Curtea a constatat că apelanții-reclamanți nu mai au în patrimoniu vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 februarie 1942, transcris din 1942, nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O. nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare. C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens. Apelanții-reclamanți nu dețin o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.

Împrejurarea că s-ar fi menționat în cuprinsul considerentele hotărârii primei instanțe că preluarea realizată de către stat este abuzivă nu le conferă acestora nici un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios, deoarece o astfel de constatare nu este menționată în dispozitivul sentinței primei instanțe. Oricum, chiar dacă s-ar fi constatat preluarea abuzivă în dispozitivul sentinței apelate, aceasta nu ar fi determinat nașterea în patrimoniul apelanților a unui „bun”, în sensul de drept la restituirea în natură a imobilul, construcție și teren din București, sector 1. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că apelanții-reclamanți pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. nu au un bun actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

Titlul de proprietate al pârâtei-reclamante SC A.C. SRL este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 21 iunie 1995 emis în baza H.G.C.G.M.B. nr. 20/1995, în conformitate cu Legea nr. 15/1990, care se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, având în vedere că nu a fost anulat sau desființat prin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă. În ceea ce privește îndrumările instanței de control judiciar, în sensul că analiza titlului pârâtei să se realizeze în raport de dispozițiile art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, având în vedere și jurisprudența Curții Constituționale, s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către SC A.C. SRL este valabil și necontestat, fiind apt de a-și produce efecte juridice și reprezintă un „bun” actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Având în vedere că s-a reținut că apelanții-reclamanți-pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. nu au un bun actual și nicio speranță legitimă, acțiunea în revendicare a fost respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către pârâtă-reclamantă SC A.C. SRL, precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă apelanților-reclamanți este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce lui SC A.C.

SRL, dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. Această concluzie derivă din împrejurarea că apelanții- reclamanți pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. au posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți M.A.A. și M.D.Ș.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a respectat limitele casării, pronunțând o hotărâre după următoarele criterii: existenta unui bun în patrimoniul pârâților din perspectiva art. l din Protocolul 1 al C.E.D.O., respectarea principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, luarea în considerarea a modalităților concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, încălcând astfel limitele casării și principiul disponibilității acțiunii civile prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Cu privire la titlul recurenților, în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu reprezintă un "bun actual" și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate, aplicând greșit art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 al Convenției precum și decizia pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României Curtea de Apel București a considerat că titlul de proprietate al recurenților, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 februarie 1942 transcris din 1942, nu poate fi considerat ca fiind titlu de proprietate întrucât împrejurarea că s-a fi menționat în cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanțe că preluarea realizată de către stat este abuzivă nu îi conferă acestuia niciun drept la restituirea efectivă a imobilului litigios deoarece o astfel de constatare nu este menționată în dispozitivul sentinței primei instanțe și chiar dacă s-ar fi constatat preluarea abuzivă în dispozitivul sentinței apelate, aceasta nu ar fi determinat nașterea în patrimoniul recurenților a unui "bun" în sensul de drept la restituirea în natură a imobilului litigios.

Hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât, pe de-o parte, niciun text de lege și nicio hotărâre internă sau a C.E.D.O. nu prevede regula ca preluarea abuzivă să fie constatată în dispozitivul unei hotărâri și nu doar în considerente iar, pe de altă parte, această constatare ce se bucură de puterea lucrului judecat arată că bunul litigios nu a ieșit niciodată din patrimoniul recurenților și, prin urmare, dreptul lor de proprietate nu este "unul vechi", ci unul actual, aceștia fiind proprietarii neposesori ai imobilului revendicat. Această constatare nu trebuie "să dea naștere" dreptului lor de a revendica bunul, de a solicita restituirea în natură a imobilului, acest drept existând permanent și perpetuu.

Greșita aplicare în stabilirea noțiunii de "bun" a fost dată și cauzei pilot Maria Atanasiu împotriva României, întrucât cele două cauze au premise diferite, respectiv în cauza Maria Atanasiu împotriva României, naționalizarea este considerată legală, în vreme ce, în cazul de față preluarea de către stat este considerată abuzivă de către instanțele judecătorești. În acest context, preluarea de către Curtea de Apel a paragrafului 136 din hotărârea Atanasiu este ruptă din context și arată chiar că în situația în care bunul a fost preluat de stat (cazul Atanasiu), se naște un drept nou la despăgubiri. În speța de față, în care preluarea este abuzivă este ilogic să se susțină că se naște un drept nou în favoarea recurenților.

Un astfel de raționament duce la ideea că subzistă atât dreptul vechi (preluarea abuzivă nu îl poate desființa) și că apare și un drept nou. Dacă am merge pe raționamentul instanței de apel, (care nu face diferența între drept și stare de fapt, echivalându-le), acțiunea în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar), am desființa acțiunea în revendicare. În condițiile unei preluări abuzive, chiar dacă proprietarul pierde posesia bunului, el nu pierde niciodată dreptul de proprietate. Prin respingerea irevocabilă a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare în prezenta cauză, rezultă că recurenții avem un "bun" in sensul jurisprudenței C.E.D.O.

De altfel, așa cum a stabilit doctrina pe marginea deciziei pilot Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană extinde aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naționalizării asupra existentei "bunului". Astfel, până la Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării în considerentele hotărârii reprezenta un "bun" în sensul Convenției cu privire la imobilul respectiv. Această abordare nu este schimbată în speță ci este extinsă la existența bunului în legătură cu posibilitatea acordării de despăgubiri.

Această concluzie este o dezvoltare normală a jurisprudenței Curții și nu schimbă cu nimic abordarea anterioară conform căreia simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării în considerentele unei hotărâri este suficientă pentru a da naștere unui "bun". Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri pilot, instanțele române trebuie să cerceteze în ce măsură reclamantul are fie un bun actual, fie o speranță legitimă, iar reclamantul poate invoca fie un bun actual, când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaște caracterul nelegal al naționalizării și, eventual, dar nu obligatoriu, dispune restituirea imobilului, fie o speranță legitimă (în măsura în care există constatări cu privire la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).

În concluzie, atâta vreme cât recurenții au o hotărâre judecătorească irevocabilă în considerentele căreia s-a statuat caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional al Convenției și al cauzei Maria Atanasiu contra României. Cu privire la titlul pârâtei-intimate, în mod nelegal instanța de apel a constatat că acesta constă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, din 21 iunie 1995, iar acesta se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate. Întrucât ne aflăm într-o acțiune în revendicare de drept comun care presupune compararea titlurilor exhibate de părți, respectiv al titlurilor autorilor pârtilor, nu este necesară o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă prin care să fie anulat titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă, ci titlul acestora trebuia doar comparat cu titlul recurenților constând într-un act autentic anterior titlului pârâtei.

În acțiunea de comparare a titlurilor este evident că titlul recurenților este mai bine caracterizat, întrucât constă într-un act de vânzare-cumpărare autentic, transcris în registrele de publicitate, în vreme ce titlul autorului pârâtei-intimate, respectiv titlul statului, a fost considerat irevocabil de către instanțele judecătorești ca fiind nelegal. Cu privire la valabilitatea titlului pârâtei-intimate prin prisma art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 și a jurisprudenței Curții Constituționale, recurenții menționează că art. 19 nu conferă un drept de proprietate al intimatei-pârâte asupra bunurilor preluate prin reorganizarea societății, având doar un caracter tehnic, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 250/2001 a Curții Constituționale.

Cu privire la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, prin Decizia nr. 112/1995, Curtea Constituțională a reținut că în ceea ce privește cuprinderea în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri care anterior n-au intrat legal in proprietatea statului, "chestiunea de a ști, dacă în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății comerciale este de competența instanțelor judecătorești.

Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementarilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată." Prin urmare, în lumina celor dispuse de Curtea Constituțională, instanța de apel trebuia să constate că autorul intimatei-pârâte, respectiv statul român nu a avut un titlu legal de dobândire a imobilul (aspect stabilit deja de instanțele judecătorești) și, în lipsa unui titlu legal, dobândirea proprietății bunului în litigiu nu a avut loc niciodată. Preluarea abuzivă de către stat nu poate fi legalizată printr-o hotărâre judecătorească precum cea pronunțată de instanța de apel.

Acest lucru este evident cu atât mai mult cu cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate, invocat de pârâtă ca titlu, nu a fost considerat just titlu de către instanțele de judecată care au respins cererea reconvențională de constatare a uzucapiunii, aspect de altfel reținut de către instanța de apel, dar ignorat în realizarea comparării titlurilor. De asemenea, instanța de apel consideră în mod nelegal că pârâta intimată "deține un bun actual, dreptul de proprietate fiind consolidat și prin vânzarea acțiunilor în proporție de 100% către o societate privată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 16 februarie 2000. Or, intimata-pârâtă nu are niciun titlu translativ de proprietate, aceasta invocând doar certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului (nu și asupra construcției), act care nu este translativ de proprietate, fiind doar declarativ, nu constitutiv de drepturi.

Cu privire la vânzarea acțiunilor, acest lucru nu poate consolida un drept de proprietate al intimatei-pârâte, proprietarul bunului fiind aceeași entitate juridică indiferent care e structura sau identitatea acționariatului. Instanța de apel confundă vânzarea unui bun din patrimoniul unei societăți comerciale cu vânzarea acțiunilor emise de societate, în condițiile în care vânzarea de acțiuni nu afectează patrimoniul acesteia, acțiunile neaflându-se în patrimoniul societății. Instanța de apel aplică în mod greșit principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate al unui terț, societate privată, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Astfel, prin vânzarea de acțiuni nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu către societatea privată cumpărătoare a acțiunilor, posesor al bunului fiind aceeași entitate juridică, societatea comerciala SC A.C. SRL, care de-a lungul timpului și-a schimbat și acționariatul și denumirea. Instanța de apel a ajuns la concluzia neargumentată că vătămarea recurenților prin preluarea abuzivă a imobilului este mai mică decât vătămarea intimatei-pârâte, considerând că recurenții au dreptul de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deși același drept la despăgubiri împotriva statului român îi are și intimata-pârâtă.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Deși reclamanții au inițiat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, prin formularea unei notificări, aflate în curs de soluționare, aceștia au înțeles să solicite restituirea în natură a imobilului și pe calea dreptului comun, în prezenta cauză. Formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun cu privire la un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001 este considerată admisibilă, în condițiile statuate prin decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care au fost analizate în rejudecare, potrivit îndrumărilor date în primul ciclu procesual.

Asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare de drept comun cu privire la un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 se menționează: „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Întrucât de esența acțiunii în revendicare este faptul că ambele părți ale raportului juridic se prevalează de titluri de proprietate care fac dovada deținerii bunului în patrimoniu, la momentul formulării acțiunii, concluzia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se impune a fi analizată și prin prisma dovedirii deținerii unui astfel de „bun actual”, noțiune care a fost definită în jurisprudența C.E.D.O., în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei hotărâri fiind aplicabile și în prezenta cauză, deoarece au dobândit valoare de principiu și, în această ipostază, constituie izvor de drept pentru instanțele naționale.

Nu poate fi primită apărarea recurenților potrivit căreia această speță nu ar avea incidență în prezenta cauză deoarece situația de fapt din prezenta cauză este diferită de cea din cauza Atanasiu, mai întâi pentru că analiza acestei hotărâri se impunea a fi realizată conform îndrumărilor date de instanța de recurs, cât și datorită faptului că statuările C.E.D.O., deși pornesc de la o anumită situație de fapt, analizează aspecte de drept, iar dezlegările date acestora dobândesc valoare de principiu, urmând a fi avute în vedere în toate situațiile ulterioare. Definirea noțiunii de bun a fost completată în cauza pilot Atanasiu împotriva României, în sensul că „ existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag.

140). Contrar celor afirmate de către recurenți, în această cauză Curtea a dus mai departe raționamentul său anterior, în ceea ce privește existența unui "bun actual", statuând că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. Verificând existența unui „bun actual” în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceasta nu deține o hotărâre definitivă și executorie prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu, ulterior anului 1989, și prin care să se fi dispus în mod expres revenirea bunului în patrimoniul său.

Recurenții susțin că titlul lor de proprietate a fost recunoscut odată cu constatarea, în considerentele hotărârii primei instanțe, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, această constatare fiind suficientă pentru a demonstra că bunul nu a ieșit din patrimoniul reclamantului, motiv pentru care nu este nevoie să se urmeze o altă procedură pentru ca bunul să revină în patrimoniul fostului proprietar. Hotărârea primei instanțe nu are caracter irevocabil, motiv pentru care statuările sale nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat. Chiar dacă ar fi existat o astfel de hotărâre judecătorească, în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a dezlegat și acest aspect, menționând că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

În fața instanței de recurs, reclamanții au confirmat că nu dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus ca bunul în litigiu să le fie restituit în natură . De vreme ce reclamanților nu le-a fost restituit bunul naționalizat, aceștia nu dețin un bun actual și, în mod greșit, instanța de apel a trecut la compararea titlurilor de proprietate ale părților din prezentul litigiu, acțiune care ar fi devenit posibilă doar dacă reclamanții dovedeau existența unui titlu de proprietate. Îndrumarea instanței de recurs, din primul ciclu procesual, nu a fost în sensul analizării obligatorii a criteriilor de preferabilitate, această verificare fiind subsidiară îndeplinirii condiției premisă ca ambele părți să dețină un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Or, cât timp dreptul de proprietate actual al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost dovedit, această condiție a acțiunii în revendicare nu era îndeplinită, ceea ce făcea inutilă atât verificarea valabilității titlului de proprietate al pârâtei, cât și preferabilitatea unuia dintre titluri. Criticile recurenților privind nevalabilitatea titlului pârâtului sunt nefondate, deoarece instanța de apel a considerat în mod corect că pârâtul deține un titlu valabil, de vreme ce acest titlu nu a fost constatat nul. Totodată, o analiză în prezenta cauză a valabilității titlului pârâtului ar excede cadrului în care instanța a fost învestită, deoarece nu există un capăt de cerere cu acest obiect, iar analizarea acestui aspect în ciclurile procesuale anterioare, din perspectiva criteriilor de preferabilitate, nu mai era necesară, pentru argumentele expuse deja.

În considerarea celor expuse anterior, devine inutilă cercetarea celorlalte critici vizând greșita interpretare a legii de către instanța de apel sub aspectul criteriilor de preferabilitate și nevalabilității titlului pârâtului. Pentru aceste argumente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.A.A. și M.D.Ș.M. împotriva Deciziei nr. 206/A din 13 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.