ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3374/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București

la data de 19 octombrie 2006, reclamanții D.M.Ș.M. și A.A.M. au chemat în

judecată pârâta SC A.C. SRL solicitând să li se restituie, în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul format din construcție și terenul

aferent acesteia în suprafață de 712 mp, situat în București, sector 1.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că sunt moștenitorii lui D.I.P.M., cunoscut și sub numele de D.D.M., astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 10 mai 1994, emis de Notariatul de

Stat al Sectorului 4 București. M.D.D. a fost proprietarul imobilului format

din construcție și teren situat în București, potrivit actului de vânzare -

cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 4706/1942 și transcris sub nr.

1470/1942 de Grefa aceluiași Tribunal.

În anul 1950 imobilul a fost preluat abuziv

de stat, prin naționalizare, figurând în lista imobilelor naționalizate, anexa

Decretului-Lege nr. 92/1950 la poziția 5137, proprietar naționalizat fiind

Mociorniță Dumitru. Au apreciat reclamanții că imobilul a fost preluat de stat

fără titlu valabil, fiind încălcate dispozițiile Constituției, tratatelor

internaționale și dispozițiilor legilor în vigoare la data preluării, precum și

cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

Au susținut reclamanții că titlul lor este

preferabil celui viciat al pârâtei SC A.C. SRL deoarece provine de la

adevăratul proprietar, este valabil și necontestat, în timp ce pârâtul a

dobândit imobilul de la stat, care deținea imobilul fără nici un titlu valabil.

Prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2007

s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată.

La data de 15 februarie 2007 pârâții au

formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca efect al

uzucapiunii de 10 ani, argumentând în sensul îndeplinirii de către SC C. SRL a

condițiilor uzucapiunii scurte, stabilite prin art. 1895 C. civ.

La 10 mai 2007 SC A.C. SRL a depus cerere

precizatoare a cererii reconvenționale, arătând că valoarea de circulație a

imobilului este de 550.000 lei (5.500.000 lei) și apreciind că instanța

competentă soluționa cauza este Tribunalul București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 15210 din 01

noiembrie 2007 instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei civile, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 43642/3/2007 la data de 6

decembrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 665 din 29 aprilie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca

neîntemeiată, excepția inadmisibilității; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

principală formulată de reclamanții pârâți M.D.M.Ș., M.A.A., s-a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta - reclamantă în contradictoriu cu reclamanții

- pârâți; s-a constatat că pârâta - reclamantă a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, str. Berzei nr. 18, sector

1, compus din teren în suprafață de 709 mp și construcție ca urmare a

prescripției achizitive de scurtă durată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este

neîntemeiată, iar printr-o analiză pe fond a celor două titluri este posibilă a

se da preferință titlului reclamanților având în vedere criteriile consacrate

în practica de comparare, însă în cauza de față intervine o altă cauză care

lipsește de efecte titlul de proprietate al reclamanților-pârâți și paralizează

acțiunea în revendicare și anume constatarea prescripției achizitive de scurtă durată.

Primul ciclu procesual

a fost finalizat

prin Decizia civilă nr. nr. 5658 din 30 iunie 2011 pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare motivând că

se impune analizarea cauzei prin prisma temeiului juridic invocat de parte, art.

480 C. civ., prin compararea titlurilor, în ceea ce privește titlul reclamanților

urmând a se avea în vedere noțiunea de „bun” definită în cauza pilot Atanasiu

și, referitor la titlul pârâtei, faptul că prin deciziile Curții

Constituționale a fost analizată constituționalitatea art. 19 și 20 din Legea nr.

15/1990; cererea reconvențională, având ca obiect constatarea dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată, a fost apreciată ca

nefondată.

Cel de-al doilea ciclu procesual

al cauzei a fost

finalizat prin Decizia civilă nr. 2443 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție care a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel,

întrucât instanța de apel a făcut o motivare total străină de îndrumările date

prin decizia de casare, referirile instanței la jurisprudența C.E.D.O. eludând

tocmai cauza pilot Atanasiu, indicată de instanța de recurs, iar titlul pârâtei

nu a fost analizat în raport de art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 și de

jurisprudența Curții Constituționale referitoare la aceste texte legale.

În rejudecare, în cel de-al doilea ciclu

procesual, prin Decizia civilă nr. 206/A din 13 mai 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat

de către reclamanții-pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. împotriva sentinței civile nr. 665

din 29 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a reținut că cererea

reconvențională formulată de către pârâtă-reclamantă SC A.C. SRL fost respinsă

în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 5658 din 30 iunie 2011 pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât este învestită numai cu

soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. din 1864, iar la soluționarea acesteia trebuie să țină cont de

jurisprudența C.E.D.O. și să analizeze cererea apelanților din perspectiva

noțiunii de bun și de speranță legitimă.

În raport de limitele rejudecării, instanța

de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele

criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1

din Protocolul 1 al C.E.D.O., principiul securității raporturilor juridice și

cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990,

precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru

pierderea bunului.

În ceea ce privește

titlul apelanților-reclamanți, Curtea a constatat că apelanții-reclamanți nu

mai au în patrimoniu vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios,

deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca

urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950 și

nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și

intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 24 februarie 1942, transcris din 1942, nu poate fi considerat ca fiind un

titlu de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O. nu a mai

recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate,

în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și

irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în

temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de

a dobândi un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în

temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.

C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri

că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un

„bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența

sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un

bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp și nici o creanță condițională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieș

împotriva României).

De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea

pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții

în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui

bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este

opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând

adopta orice reglementare în acest sens.

Apelanții-reclamanți nu dețin o hotărâre

judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să li se recunoască

dreptul de proprietate asupra imobilului litigios. Împrejurarea că s-ar fi

menționat în cuprinsul considerentele hotărârii primei instanțe că preluarea

realizată de către stat este abuzivă nu le conferă acestora nici un drept la

restituirea efectivă a imobilului litigios, deoarece o astfel de constatare nu

este menționată în dispozitivul sentinței primei instanțe.

Oricum, chiar dacă s-ar fi constatat

preluarea abuzivă în dispozitivul sentinței apelate, aceasta nu ar fi

determinat nașterea în patrimoniul apelanților a unui „bun”, în sensul de drept

la restituirea în natură a imobilul, construcție și teren din București, sector

1.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că

apelanții-reclamanți pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. nu au un bun actual și nici

măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului litigios.

Titlul de proprietate al pârâtei-reclamante

SC A.C. SRL este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 21 iunie 1995 emis în baza H.G.C.G.M.B. nr. 20/1995, în

conformitate cu Legea nr. 15/1990, care se bucură de prezumția de legalitate și

valabilitate, având în vedere că nu a fost anulat sau desființat prin nicio

hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.

În ceea ce privește îndrumările instanței de

control judiciar, în sensul că analiza titlului pârâtei să se realizeze în

raport de dispozițiile art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, având în vedere și

jurisprudența Curții Constituționale, s-a constatat că titlul de proprietate

exhibat de către SC A.C. SRL este valabil și necontestat, fiind apt de a-și

produce efecte juridice și reprezintă un „bun” actual în sensul art. 1 din

Primul Protocol Adițional.

Având în vedere că s-a reținut că

apelanții-reclamanți-pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. nu au un bun actual și nicio

speranță legitimă, acțiunea în revendicare a fost respinsă având în vedere

valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către

pârâtă-reclamantă SC A.C. SRL, precum și aplicabilitatea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.

1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul a

adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a

dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii

prin echivalent.

Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data

obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu

certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă apelanților-reclamanți este

mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce lui SC A.C. SRL, dacă

aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul

acțiunii în revendicare. Această concluzie derivă din împrejurarea că

apelanții- reclamanți pârâți M.A.A. și M.D.Ș.M. au posibilitatea efectivă de a

obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva menționatei decizii au declarat

recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți M.A.A. și M.D.Ș.M. pentru motive

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a respectat limitele

casării, pronunțând o hotărâre după următoarele criterii: existenta unui bun în

patrimoniul pârâților din perspectiva art. l din Protocolul 1 al C.E.D.O.,

respectarea principiul securității raporturilor juridice și al respectării

dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, luarea în

considerarea a modalităților concrete de obținere a unei reparații efective

pentru pierderea bunului, încălcând astfel limitele casării și principiul

disponibilității acțiunii civile prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Cu privire la titlul recurenților, în mod

nelegal instanța de apel a reținut că nu reprezintă un "bun actual"

și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate,

aplicând greșit art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 al Convenției precum și

decizia pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României

Curtea de Apel București a considerat că

titlul de proprietate al recurenților, constând în contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 24 februarie 1942 transcris din 1942, nu poate fi considerat

ca fiind titlu de proprietate întrucât împrejurarea că s-a fi menționat în

cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanțe că preluarea realizată de

către stat este abuzivă nu îi conferă acestuia niciun drept la restituirea

efectivă a imobilului litigios deoarece o astfel de constatare nu este

menționată în dispozitivul sentinței primei instanțe și chiar dacă s-ar fi

constatat preluarea abuzivă în dispozitivul sentinței apelate, aceasta nu ar fi

determinat nașterea în patrimoniul recurenților a unui "bun" în

sensul de drept la restituirea în natură a imobilului litigios.

Hotărârea instanței de apel este nelegală,

întrucât, pe de-o parte, niciun text de lege și nicio hotărâre internă sau a C.E.D.O.

nu prevede regula ca preluarea abuzivă să fie constatată în dispozitivul unei

hotărâri și nu doar în considerente iar, pe de altă parte, această constatare

ce se bucură de puterea lucrului judecat arată că bunul litigios nu a ieșit

niciodată din patrimoniul recurenților și, prin urmare, dreptul lor de

proprietate nu este "unul vechi", ci unul actual, aceștia fiind

proprietarii neposesori ai imobilului revendicat. Această constatare nu trebuie

"să dea naștere" dreptului lor de a revendica bunul, de a solicita

restituirea în natură a imobilului, acest drept existând permanent și perpetuu.

Greșita aplicare în stabilirea noțiunii de

"bun" a fost dată și cauzei pilot Maria Atanasiu împotriva României,

întrucât cele două cauze au premise diferite, respectiv în cauza Maria Atanasiu

împotriva României, naționalizarea este considerată legală, în vreme ce, în

cazul de față preluarea de către stat este considerată abuzivă de către

instanțele judecătorești. În acest context, preluarea de către Curtea de Apel a

paragrafului 136 din hotărârea Atanasiu este ruptă din context și arată chiar

că în situația în care bunul a fost preluat de stat (cazul Atanasiu), se naște

un drept nou la despăgubiri.

În speța de față, în care preluarea este

abuzivă este ilogic să se susțină că se naște un drept nou în favoarea

recurenților. Un astfel de raționament duce la ideea că subzistă atât dreptul

vechi (preluarea abuzivă nu îl poate desființa) și că apare și un drept nou.

Dacă am merge pe raționamentul instanței de apel, (care nu face diferența între

drept și stare de fapt, echivalându-le), acțiunea în revendicare (acțiunea

proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar), am desființa

acțiunea în revendicare. În condițiile unei preluări abuzive, chiar dacă

proprietarul pierde posesia bunului, el nu pierde niciodată dreptul de

proprietate.

Prin respingerea irevocabilă a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare în prezenta cauză, rezultă că

recurenții avem un "bun" in sensul jurisprudenței C.E.D.O.

De altfel, așa cum a stabilit doctrina pe

marginea deciziei pilot Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană extinde

aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatării caracterului

ilegal al naționalizării asupra existentei "bunului". Astfel, până la

Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al

naționalizării în considerentele hotărârii reprezenta un "bun" în

sensul Convenției cu privire la imobilul respectiv. Această abordare nu este

schimbată în speță ci este extinsă la existența bunului în legătură cu

posibilitatea acordării de despăgubiri.

Această concluzie este o dezvoltare normală a

jurisprudenței Curții și nu schimbă cu nimic abordarea anterioară conform

căreia simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării în

considerentele unei hotărâri este suficientă pentru a da naștere unui

"bun".

Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri

pilot, instanțele române trebuie să cerceteze în ce măsură reclamantul are fie

un bun actual, fie o speranță legitimă, iar reclamantul poate invoca fie un bun

actual, când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaște caracterul nelegal al

naționalizării și, eventual, dar nu obligatoriu, dispune restituirea

imobilului, fie o speranță legitimă (în măsura în care există constatări cu

privire la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a

primi despăgubiri).

În concluzie, atâta vreme cât recurenții au o

hotărâre judecătorească irevocabilă în considerentele căreia s-a statuat

caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, au un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul adițional al Convenției și al cauzei Maria

Atanasiu contra României.

Cu privire la titlul pârâtei-intimate, în mod

nelegal instanța de apel a constatat că acesta constă în certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, din 21 iunie 1995, iar

acesta se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate.

Întrucât ne aflăm într-o acțiune în

revendicare de drept comun care presupune compararea titlurilor exhibate de

părți, respectiv al titlurilor autorilor pârtilor, nu este necesară o hotărâre

judecătorească sau decizie administrativă prin care să fie anulat titlul de

proprietate invocat de intimata-pârâtă, ci titlul acestora trebuia doar

comparat cu titlul recurenților constând într-un act autentic anterior titlului

pârâtei.

În acțiunea de comparare a titlurilor este

evident că titlul recurenților este mai bine caracterizat, întrucât constă

într-un act de vânzare-cumpărare autentic, transcris în registrele de

publicitate, în vreme ce titlul autorului pârâtei-intimate, respectiv titlul

statului, a fost considerat irevocabil de către instanțele judecătorești ca

fiind nelegal.

Cu privire la valabilitatea titlului

pârâtei-intimate prin prisma art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 și a

jurisprudenței Curții Constituționale, recurenții menționează că art. 19 nu

conferă un drept de proprietate al intimatei-pârâte asupra bunurilor preluate

prin reorganizarea societății, având doar un caracter tehnic, astfel cum s-a

stabilit prin decizia nr. 250/2001 a Curții Constituționale.

Cu privire la art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990, prin Decizia nr. 112/1995, Curtea Constituțională a reținut că în ceea

ce privește cuprinderea în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de

proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri care

anterior n-au intrat legal in proprietatea statului, "chestiunea de a ști,

dacă în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun

a putut deveni proprietatea societății comerciale este de competența

instanțelor judecătorești. Examinând această problemă, instanța va trebui să

stabilească dacă, în regimul reglementarilor legale de la data dobândirii

bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui

titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată."

Prin urmare, în lumina celor dispuse de

Curtea Constituțională, instanța de apel trebuia să constate că autorul

intimatei-pârâte, respectiv statul român nu a avut un titlu legal de dobândire

a imobilul (aspect stabilit deja de instanțele judecătorești) și, în lipsa unui

titlu legal, dobândirea proprietății bunului în litigiu nu a avut loc

niciodată.

Preluarea abuzivă de către stat nu poate fi

legalizată printr-o hotărâre judecătorească precum cea pronunțată de instanța

de apel. Acest lucru este evident cu atât mai mult cu cât certificatul de

atestare a dreptului de proprietate, invocat de pârâtă ca titlu, nu a fost

considerat just titlu de către instanțele de judecată care au respins cererea

reconvențională de constatare a uzucapiunii, aspect de altfel reținut de către

instanța de apel, dar ignorat în realizarea comparării titlurilor.

De asemenea, instanța de apel consideră în

mod nelegal că pârâta intimată "deține un bun actual, dreptul de

proprietate fiind consolidat și prin vânzarea acțiunilor în proporție de 100%

către o societate privată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 16

februarie 2000.

Or, intimata-pârâtă nu are niciun titlu

translativ de proprietate, aceasta invocând doar certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului (nu și asupra construcției), act care

nu este translativ de proprietate, fiind doar declarativ, nu constitutiv de

drepturi.

Cu privire la vânzarea acțiunilor, acest

lucru nu poate consolida un drept de proprietate al intimatei-pârâte,

proprietarul bunului fiind aceeași entitate juridică indiferent care e

structura sau identitatea acționariatului.

Instanța de apel confundă vânzarea unui bun

din patrimoniul unei societăți comerciale cu vânzarea acțiunilor emise de

societate, în condițiile în care vânzarea de acțiuni nu afectează patrimoniul

acesteia, acțiunile neaflându-se în patrimoniul societății.

Instanța de apel aplică în mod greșit

principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de

proprietate al unui terț, societate privată, precum și modalitățile concrete de

obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Astfel, prin vânzarea de acțiuni nu s-a

transmis dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu către societatea

privată cumpărătoare a acțiunilor, posesor al bunului fiind aceeași entitate

juridică, societatea comerciala SC A.C. SRL, care de-a lungul timpului și-a

schimbat și acționariatul și denumirea.

Instanța de apel a ajuns la concluzia

neargumentată că vătămarea recurenților prin preluarea abuzivă a imobilului

este mai mică decât vătămarea intimatei-pârâte, considerând că recurenții au

dreptul de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deși același drept la

despăgubiri împotriva statului român îi are și intimata-pârâtă.

Analizând recursul formulat, în raport de

criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru

următoarele considerente:

Deși reclamanții au inițiat procedura legii

speciale, Legea nr. 10/2001, prin formularea unei notificări, aflate în curs de

soluționare, aceștia au înțeles să solicite restituirea în natură a imobilului

și pe calea dreptului comun, în prezenta cauză.

Formularea unei acțiuni în revendicare pe

calea dreptului comun cu privire la un imobil care intră sub incidența Legii nr.

10/2001 este considerată admisibilă, în condițiile statuate prin decizia nr. 33/2008

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

recurs în interesul legii, care au fost analizate în rejudecare, potrivit

îndrumărilor date în primul ciclu procesual.

Asupra modului de soluționare a acțiunii în

revendicare de drept comun cu privire la un imobil care intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, în dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 se menționează: „nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție”.

Întrucât de esența acțiunii în revendicare

este faptul că ambele părți ale raportului juridic se prevalează de titluri de

proprietate care fac dovada deținerii bunului în patrimoniu, la momentul

formulării acțiunii, concluzia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție se impune a fi analizată și prin prisma dovedirii deținerii unui

astfel de „bun actual”, noțiune care a fost definită în jurisprudența C.E.D.O.,

în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei hotărâri fiind

aplicabile și în prezenta cauză, deoarece au dobândit valoare de

principiu și, în

această ipostază, constituie izvor de drept pentru instanțele naționale.

Nu poate fi primită

apărarea recurenților potrivit căreia această speță nu ar avea incidență în

prezenta cauză deoarece situația de fapt din prezenta cauză este diferită de

cea din cauza Atanasiu, mai întâi pentru că analiza acestei hotărâri se impunea

a fi realizată conform îndrumărilor date de instanța de recurs, cât și datorită

faptului că statuările C.E.D.O., deși pornesc de la o anumită situație de fapt,

analizează aspecte de drept, iar dezlegările date acestora dobândesc valoare de

principiu, urmând a fi avute în vedere în toate situațiile ulterioare.

Definirea noțiunii de bun a fost completată

în cauza pilot Atanasiu împotriva României, în sensul că „

existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres

restituirea bunului” (parag. 140).

Contrar celor afirmate de către recurenți, în

această cauză Curtea a dus mai departe raționamentul său anterior, în ceea ce

privește existența unui "bun actual", statuând că nu este suficient

să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în

sensul restituirii bunului către reclamant.

Verificând existența unui „bun actual” în

patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceasta nu deține

o hotărâre

definitivă și executorie prin care să îi fie recunoscută calitatea de

proprietar asupra terenului în litigiu, ulterior anului 1989, și prin care să

se fi dispus în mod expres revenirea bunului în patrimoniul său.

Recurenții susțin că

titlul lor de proprietate a fost recunoscut odată cu constatarea, în

considerentele hotărârii primei instanțe, că imobilul în litigiu a fost preluat

de stat în mod abuziv, această constatare fiind suficientă pentru a demonstra

că bunul nu a ieșit din patrimoniul reclamantului, motiv pentru care nu este

nevoie să se urmeze o altă procedură pentru ca bunul să revină în patrimoniul

fostului proprietar.

Hotărârea primei

instanțe nu are caracter irevocabil, motiv pentru care statuările sale nu pot

fi invocate cu putere de lucru judecat. Chiar dacă ar fi existat o astfel de

hotărâre judecătorească, în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a dezlegat și acest

aspect, menționând că

nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă prin

care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și

o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

În fața instanței de

recurs, reclamanții au confirmat că nu dețin o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care să se fi dispus ca bunul în litigiu să le fie restituit

în natură

.

De vreme ce reclamanților nu le-a fost

restituit bunul naționalizat, aceștia nu dețin un bun actual și,

în mod greșit,

instanța de apel a trecut la compararea titlurilor de proprietate ale părților

din prezentul litigiu, acțiune care ar fi devenit posibilă doar dacă

reclamanții dovedeau existența unui titlu de proprietate.

Îndrumarea instanței

de recurs, din primul ciclu procesual, nu a fost în sensul analizării

obligatorii a criteriilor de preferabilitate, această verificare fiind

subsidiară îndeplinirii condiției premisă ca ambele părți să dețină un titlu de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Or, cât timp dreptul

de proprietate actual al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost

dovedit, această condiție a acțiunii în revendicare nu era îndeplinită, ceea ce

făcea inutilă atât verificarea valabilității titlului de proprietate al

pârâtei, cât și preferabilitatea unuia dintre titluri.

Criticile

recurenților privind nevalabilitatea titlului pârâtului sunt nefondate,

deoarece instanța de apel a considerat în mod corect că pârâtul deține un titlu

valabil, de vreme ce acest titlu nu a fost constatat nul. Totodată, o analiză

în prezenta cauză a valabilității titlului pârâtului ar excede cadrului în care

instanța a fost învestită, deoarece nu există un capăt de cerere cu acest

obiect, iar analizarea acestui aspect în ciclurile procesuale anterioare, din

perspectiva criteriilor de preferabilitate, nu mai era necesară, pentru

argumentele expuse deja.

În considerarea celor

expuse anterior, devine inutilă cercetarea celorlalte critici vizând greșita

interpretare a legii de către instanța de apel sub aspectul criteriilor de

preferabilitate și nevalabilității titlului pârâtului.

Pentru aceste argumente, în aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.A.A. și M.D.Ș.M. împotriva Deciziei

nr. 206/A din 13 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.