ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2310/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanta J.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții C.C. și C.A., ca după compararea titlurilor, sa fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a aparținut numitului I.I., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. 7486/1923, reclamanta fiind unica moștenitoare a cumpărătorului, conform certificatului de moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel.

Astfel, reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, însă nu are posesia acestuia, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de către Statul român prin naționalizare, cu aplicarea Decretului nr. 92/1950 și prin ocuparea lui de către pârâți, în baza contractului de vânzare cumpărare din 24 martie 1997 încheiat cu SC T.A.L. SA, în calitate de reprezentant al Primăriei municipiului București. Reclamanta a susținut că titlul său datează din anul 1923, așa încât este mai bine caracterizat decât cel al pârâților, care are o data mai recentă, respectiv anul 1997. De asemenea, titlul reclamantei provine de la un autor, care a fost adevăratul proprietar al imobilului, având astfel dreptul de a transmite proprietatea.

Decretul nr. 92/1950 încalcă Constituția din 1948, precum și dispozițiile tratatelor internaționale privitoare la proprietate Ia care România este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului. Astfel, reclamanta consideră că vânzătorul, non dominus, a vândut ceea ce nu-i aparținea, rezultând faptul că pârâții nu au dobândit proprietatea imobilului. în consecință, titlul reclamantei este preferabil celui deținut de pârâți, care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, titlul acestora fiind rară nicio valoare juridică. Pârâții au depus Ia dosar note scrise, prin care au solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția prematurității, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive.

La data de 19 martie 2010, SC E.T. SRL a solicitat instanței să ia act de transmiterea dreptului litigios ce formează obiectul prezentului dosar către aceasta prin contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de către B.N.P., R.H. și R.D.B., încheiat între SC E.T. SRL, în calitate de creditoare și SC E.F. SRL, în calitate de debitoare. La rândul său, SC E.F. SRL a dobândit dreptul litigios de la reclamanta I.J. prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 25 iunie 2008 de către B.N.P., R.H. și R.D.B., Astfel, E.T. SRL este succesoarea SC E.F. SRL, care, la rândul său, este succesoarea reclamantei I.J., SC E.T. SRL devenind reclamanta în prezenta cauza.

Prin sentința civilă nr. 12128 din 05 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiaie a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâții C.C. și C.A., în favoarea Tribunalului București, constatând că obiectul cererii de chemare în judecată este revendicare imobiliară, valoarea imobilului fiind de peste 500.000 lei, ceea ce atrage competența prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cea a tribunalului. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 56548/3/2010, la data de 25 noiembrie 2010, Prin sentința civilă nr. 155 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a lV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC E.T.

SRL, în contradictoriu cu pârâții C.C. și C.A. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut ca potrivit adreselor emise de Primăria municipiului București - Direcția evidență imobiliară și cadastrală și Serviciul nomenclatură urbană în anul 2007, rezultă faptul că imobilul cu nr. 5 de pe str.C.V. a purtat nr. 7 la nivelul anului 1937, nr. 5 la nivelul anului 1948, iar, la nivelul anului 1891, nr. 4 bis și, respectiv, nr. 7, în contractul de vânzare - cumpărare al autorului reclamantei fiind trecut cu nr. 7, iar în contractul de vânzare-cumpărare al pârâților, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind menționat nr. 5. Rezultă că imobilul, fostă proprietate a autorului reclamantei, este unul și același cu imobilul în care se află apartamentul pârâților.

Față de adresa emisă de SC T.A. SA, din 05 octombrie 2000 s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3578, pe numele îui Isaia Isidor, fiind vorba de un imobil preluat abuziv și care face obiectul Legii nr. 10/200 î. Chiar daca s-a formulat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, instanța trebuie să aibă în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că analizează cererea reclamantei prin prisma normelor speciale. În cauză a avut loc o transmisiune convențională a calității procesuale active prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase între reclamanta J.I.

și SC E.F. SRL autentificat din 25 iunie 2008 de B.N.P., R.H. și Asociații. Ulterior, prin contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de către același birou notarial, SC E.T. SRL, în calitate de creditoare, a preluat imobilul de la SC E.P. SRL. Excepțiile invocate de către pârâți au fost considerate de instanță ca fiind condiții de fond. Astfel, cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei s-a constatat că aceasta a făcut dovada de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat de către stat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950 de ia autorul acesteia Isaia Isidor și, ulterior, transmis, prin contractul de vânzare -cumpărare a drepturilor litigioase și prin contractul de dare în plată, astfel că SC E.T.

SRL își justifică calitatea procesuală activă, Acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. este imprescriptibilă, dar fiind vorba de o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de către stat, la compararea celor două titluri de proprietate, instanța a avut în vedere împrejurarea că reclamanta inițială, Jacqueline Israilovicî, a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termen. Titlul reclamantei este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, dar, pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997 între SC T.A. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului București, și C.C.

și C.A., titlul statului nu fusese anulat prin nicio modalitate prevăzută de lege. Totodată, reclamanta, la momentul încheierii contractului de vânzare -cumpărare al pârâților nu formulase nicio notificare prin care să aducă la cunoștință vânzătorului sau foștilor chiriași că dorește să revendice imobilul în natură și nici nu a făcut dovada că ar fi introdus acțiune în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești. În aceste condiții, tribunalul a constatat că în prezent titlul de proprietate al pârâților C., care au dobândit imobilul de la un proprietar aparent, și al cărui titlu de proprietate nu fusese contestat, printr-un contract de vânzare-cumpărare cu titlu oneros, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este mai bine caracterizat, aceștia având pe lângă un titlu valabil și posesia imobilului.

Întrucât titlurile provin de la autori diferiți, câștig de cauză au pârâții, care se afla în posesia lucrului, potrivit principiului „inpari causa meilor est cansa possidendis ". Având în vedere dispozițiile legii speciale, rezultă că titlul de proprietate al pârâților nu a fost anulat, aceștia dobândind imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, foștii proprietari nu mai pot beneficia decât de măsurile reparatorii prin echivalent prin soluționarea notificării din 31 iunie 2001. Prin Decizia civilă nr. 348 din data de 9 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca.

nefondat, apelul declarat de reclamanta SC E.T. SRL, împotriva sentinței civile nr. 155 din 27 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A fost obligată apelanta la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimați, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a adopta această soluție instanța de apei a avut în vedere următoarele considerente: Efectul devoiutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept care s-au pus în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant. În speță, apelanta-reclamantă SC E.T. SRL a înțeles să conteste soluția instanței de fond în ceea ce privește modalitatea de analiză a acțiunii prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, iar nu raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., cu referire la compararea titlurilor de proprietate opuse de părți in baza dreptului comun în materia revendicării.

Reclamanta a precizat că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există o interdicție expresă în ceea ce privește exercitarea acțiunii în revendicare. Instanța de apel a constatat că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, astfel încât acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă In garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie, sub anumite aspecte.

A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specîalia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabiliîate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. În privința imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, valorificarea dreptului pretins conform Legii nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea parcurgerii dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și în limitele date de dispozițiile art. 6 alin,2 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituind dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau tară titlu valabil.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată, fapt recunoscut chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție la data pronunțării Deciziei nr. 33/2008. Această decizie în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța anterioară, în sensul că, în ipoteza concursului intre legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau Iară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul art,480 - 481 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalîbus derogani fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu aceiași domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii îa dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care a formulat și notificare. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce ia privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/20015 inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. S-a reținut însă și faptul că a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acesteia la liberal acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a statuat că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 1 alin. (2) din Legea fundamentala, Prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. B din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător" sau „judecătorul de drept comun al Convenției". Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008,

conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul ^pecialia generctlibiis derogant", instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, așa încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate» de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale {titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în specia!

cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun" sau a unei „speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporțional ității.

Tot astfel, instanța a subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la im tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În Cauza Pădurarii contra României, C.E.D.O.

a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că: „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția"., iar „deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții". Așadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantei, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaștere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili daca, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) 9 M.C.), nr. 39.794/98, § 69, C.E.D.O. 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul, că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate mainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, și 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de artl din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, și 35, C.E.D.O.

2004-IX). Dacă interesul patrimonial în cauza este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât daca are o baza suficientă în dreptul Intern» de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilita a instanțelor (Kopecky, § 52), C.E.D.O. consacră o deosebită importanță momentului de Ia care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire. Astfel, Curții i-a fost suficient să constate, în cauza Măria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudență sa, ea existența unui „hun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Paduraru, și 65 și 75). Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. S~a reținut că că reclamanta nu deține un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care s-ar putea prevala întrucât nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei SC E.T.

SRL în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu. Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire ia valoarea patrimonială respectivă. Întrucât apelanta a căzut în pretenții prin respingerea apelului, instanța de apel, a obligat-o pe aceasta să suporte plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimați, reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC E.T.

SRL, criticând decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și arătând următoarele: - instanța de ape!

a aplicat în mod greșit legea, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală întrucât nu a ținut seama de faptul că titlul de proprietate al recurentei nu a fost niciodată valabil preluat de stat, este mai vechi, mai bine caracterizat și dobândit de la adevăratul proprietar, iar titlul de proprietate al intimaților provine de la un non dominus; - în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta nu este titulara unui "bun actual" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că, din perspectiva acestei norme, dreptul de proprietate este recunoscut oricărui subiect de drept, legiuitorul european statuând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii; - hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 129 C. proc.

civ coroborat cu art. 480 C. civ. și cu principiul invocat chiar de instanța și consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului -"nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii"; - învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri instanța era obligată să analizeze titlurile părților și în mod esențial și ale autorilor fiecărei părți, întrucât acestea nu puteau dobândi mai mult decât avusese autorul sau direct, - decizia de apel este data cu încălcarea normelor legale prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 ; art. 1247 Noul C. civ.

; art. 1199, 1200,1 202, 1204 și urm C. civ.; nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale e excepție; - hotărârea este nelegală întrucât atât Legea nr. 213/1998 cât și Legea nr. 10/2001 nu pot institui proceduri de confirmare a nulității absolute a preluării bunului de către stat; - decizia de apel încalcă dispozițiile din noul C. civ.; - în mod greșit instanța de apei a reținut că reclamanta nu poate solicita revendicarea pe calea dreptului comun, astfel fiind încălcat accesul la justiție. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, formulată la data de 28 februarie 2007, reclamanta inițială, I.J.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.C. și C.A., ca după compararea titlurilor, să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, sector 3. S-a susținut că imobilul în litigiu a a aparținut numitului I.I., autorul fostei reclamante Jaqueline Israilovici și a fost preluat în mod abuziv de Statul român prin naționalizare în urma aplicării Decretului nr. 92/1950,fiind ocupat de pârâți, inițial în baza unui contract de închiriere, după care potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1997. În calitate de persoană îndreptățită, fosta reclamantă J.I. a depus notificarea din 1 august 2001, având ca obiect restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a acestui imobil, notificare nesoluționată de către entitatea investită.

Înalta Curte constată că legea a fost corect aplicată, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeași Convenție, precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții le unite. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat In perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea In vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Este de necontestat că acțiunea are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de referință a legii speciale și a fost introdusă după intrarea în vigoare a legii, temeiul de drept fiind dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol, Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat în primul rând că, în cazul concursului dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială. În considerentele deciziei, Înalta Curte a statuat că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termen legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului în cadrai acestei proceduri au deschisă calea acțiunii in revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul generalia specialibus derogant.

Reclamanta din cauza pendinte se află în această situație, în sensul că deși a formulat notificare, aceasta nu a fost soluționată. Promovând acțiunea în revendicare a imobilului, în temeiul dreptului comun - art. 480 C. civ.- reclamanta urmărește aceeași finalitate ca și a procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, anume restituirea în natură, ceea ce este exclus pe temeiul priorității legii speciaie.

Legea nr. 10/2001, ca Lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate, emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și imparțiale, după cum, blocajul major, decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt adresate, a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 20/2007.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale, statuările din urmă fiind tăcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Salon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of, Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din ne funcționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării notificărilor.

Existența Legii nr. 10/200.1, derogatorie de Ia dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, întrucât calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României). Astfel, la data formulării acțiunii introductive de instanță, reclamanta era simplă solicitantă în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanțele interne, situație în care înalta Curte constată că recurenta, în calitate de succesoare nu poate invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiționat la Convenție.

Tot astfel, simpla recunoaștere a ne valabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către reclamantă a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene, aceasta deoarece, prin hotărârea pilot a C.E.D.O., în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că: „(...) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala." Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un hun (cauza Străin ; Porțeanu ; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Âtanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar daca s~a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitiva și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii hunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații Hotărârea pilot nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicata și în prezenta cauză, în inteipretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să-i confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un hun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag.

43). Recurenta reclamantă este nemulțumită și de faptul că nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, critica fiind nefondată, câtă vreme regimul juridic al imobilului, preluat abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, iar invocarea nulității actelor juridice încheiate cu privire la asemenea imobile nu se poate face decât în condițiile legii speciale. Reclamanta nu poate eluda norma specială imperativă pentru a se prevala de dispozițiile dreptului comun, instanța având obligația să determine norma incidență situației de fapt deduse judecății. Instanța a analizat legalitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 și a constatat pe baza probatoriului administrat că la data încheierii contractului nu era înregistrată vreo notificare cu privire la apartamentul în litigiu, contractul fiind încheiat cu respectarea legii.

Întrucât dreptul reclamantei nu s-a concretizat într-o hotărâre judecătorească de restituire sau într-un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire, aceasta nu are un „bun actual" și nici măcar „o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 31.2 alin. (1) C. proc.

civ. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de complexitatea pricinii și munca îndeplinită de avocat, recurenta reclamantă va fi obligată la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieii de judecată către intimații pârâți C.C. și C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.H.T. SRL împotriva Deciziei nr. 348 din data de 9 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații pârâți C.C. și C.A., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.