ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2310/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2310/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 28 februarie 2007, pe rolul Judecătoriei

sectorului 3 București, reclamanta J.I. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții C.C. și C.A., ca după compararea titlurilor, sa fie obligați pârâții

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sector 3, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în

judecată, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a aparținut numitului

I.I., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. 7486/1923, reclamanta fiind unica

moștenitoare a cumpărătorului, conform certificatului de moștenitor din 19

iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel. Astfel, reclamanta este titulara dreptului

de proprietate asupra imobilului, însă nu are posesia acestuia, întrucât

imobilul a fost preluat abuziv de către Statul român prin naționalizare, cu

aplicarea Decretului nr. 92/1950 și prin ocuparea lui de către pârâți, în baza

contractului de vânzare cumpărare din 24 martie 1997 încheiat cu SC T.A.L. SA,

în calitate de reprezentant al Primăriei municipiului București.

Reclamanta a susținut că titlul său

datează din anul 1923, așa încât este mai bine caracterizat decât cel al

pârâților, care are o data mai recentă, respectiv anul 1997. De asemenea,

titlul reclamantei provine de la un autor, care a fost adevăratul proprietar al

imobilului, având astfel dreptul de a transmite proprietatea. Decretul nr.

92/1950 încalcă Constituția din 1948, precum și dispozițiile tratatelor

internaționale privitoare la proprietate Ia care România este parte, respectiv

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanta consideră că

vânzătorul, non dominus, a vândut ceea ce nu-i aparținea, rezultând faptul că

pârâții nu au dobândit proprietatea imobilului. în consecință, titlul

reclamantei este preferabil celui deținut de pârâți, care au cumpărat imobilul

de la un neproprietar, titlul acestora fiind rară nicio valoare juridică.

Pârâții au depus Ia dosar note scrise,

prin care au solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția prematurității,

a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive.

La data de 19 martie 2010, SC E.T. SRL

a solicitat instanței să ia act de transmiterea dreptului litigios ce formează

obiectul prezentului dosar către aceasta prin contractul de dare în plată

autentificat din 27 august 2008 de către B.N.P., R.H. și R.D.B., încheiat între

SC E.T. SRL, în calitate de creditoare și SC E.F. SRL, în calitate de debitoare.

La rândul său, SC E.F. SRL a dobândit dreptul litigios de la reclamanta I.J.

prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din

25 iunie 2008 de către B.N.P., R.H. și R.D.B., Astfel, E.T. SRL este

succesoarea SC E.F. SRL, care, la rândul său, este succesoarea reclamantei

I.J., SC E.T. SRL devenind reclamanta în prezenta cauza.

Prin sentința civilă nr. 12128 din 05

noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția

necompetenței materiaie a instanței și a declinat competența de soluționare a

cauzei privind pe reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâții C.C. și

C.A., în favoarea Tribunalului București, constatând că obiectul cererii de

chemare în judecată este revendicare imobiliară, valoarea imobilului fiind de

peste 500.000 lei, ceea ce atrage competența prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ., cea a tribunalului.

Cererea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 56548/3/2010, la data de

25 noiembrie 2010,

Prin sentința civilă nr. 155 din 27

ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a lV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC E.T. SRL, în contradictoriu

cu pârâții C.C. și C.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut ca potrivit adreselor emise de Primăria municipiului București -

Direcția evidență imobiliară și cadastrală și Serviciul nomenclatură urbană în

anul 2007, rezultă faptul că imobilul cu nr. 5 de pe str.C.V. a purtat nr. 7 la

nivelul anului 1937, nr. 5 la nivelul anului 1948, iar, la nivelul anului 1891,

nr. 4 bis și, respectiv, nr. 7, în contractul de vânzare - cumpărare al

autorului reclamantei fiind trecut cu nr. 7, iar în contractul de

vânzare-cumpărare al pârâților, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind

menționat nr. 5. Rezultă că imobilul, fostă proprietate a autorului

reclamantei, este unul și același cu imobilul în care se află apartamentul

pârâților.

Față de adresa emisă de SC T.A. SA,

din 05 octombrie 2000 s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3578, pe numele îui Isaia Isidor,

fiind vorba de un imobil preluat abuziv și care face obiectul Legii nr. 10/200

î.

Chiar daca s-a formulat o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri, instanța trebuie să aibă în vedere

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în

sensul că analizează cererea reclamantei prin prisma normelor speciale.

În cauză a avut loc o transmisiune

convențională a calității procesuale active prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase între reclamanta J.I. și SC E.F. SRL

autentificat din 25 iunie 2008 de B.N.P., R.H. și Asociații. Ulterior, prin

contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de către același

birou notarial, SC E.T. SRL, în calitate de creditoare, a preluat imobilul de

la SC E.P. SRL.

Excepțiile invocate de către pârâți au

fost considerate de instanță ca fiind condiții de fond. Astfel, cu privire la

calitatea procesuală activă a reclamantei s-a constatat că aceasta a făcut

dovada de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, întrucât imobilul a fost preluat de către stat, în mod abuziv, prin

Decretul nr. 92/1950 de ia autorul acesteia Isaia Isidor și, ulterior,

transmis, prin contractul de vânzare -cumpărare a drepturilor litigioase și

prin contractul de dare în plată, astfel că SC E.T. SRL își justifică calitatea

procesuală activă,

Acțiunea în revendicare întemeiată pe

art. 480-481 C. civ. este imprescriptibilă, dar fiind vorba de o acțiune în

revendicare a unui imobil preluat abuziv de către stat, la compararea celor

două titluri de proprietate, instanța a avut în vedere împrejurarea că

reclamanta inițială, Jacqueline Israilovicî, a formulat notificarea prevăzută

de Legea nr. 10/2001 în termen.

Titlul reclamantei este mai vechi și

provine de la adevăratul proprietar, dar, pe de altă parte, s-a avut în vedere

faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 24

martie 1997 între SC T.A. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului

București, și C.C. și C.A., titlul statului nu fusese anulat prin nicio

modalitate prevăzută de lege. Totodată, reclamanta, la momentul încheierii

contractului de vânzare -cumpărare al pârâților nu formulase nicio notificare

prin care să aducă la cunoștință vânzătorului sau foștilor chiriași că dorește

să revendice imobilul în natură și nici nu a făcut dovada că ar fi introdus

acțiune în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești.

În aceste condiții, tribunalul a

constatat că în prezent titlul de proprietate al pârâților C., care au dobândit

imobilul de la un proprietar aparent, și al cărui titlu de proprietate nu fusese

contestat, printr-un contract de vânzare-cumpărare cu titlu oneros, încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, este mai bine caracterizat, aceștia având pe lângă un

titlu valabil și posesia imobilului.

Întrucât titlurile provin de la autori

diferiți, câștig de cauză au pârâții, care se afla în posesia lucrului,

potrivit principiului „inpari causa meilor est cansa possidendis ".

Având în vedere dispozițiile legii

speciale, rezultă că titlul de proprietate al pârâților nu a fost anulat,

aceștia dobândind imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că, potrivit

art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, foștii proprietari nu mai pot beneficia

decât de măsurile reparatorii prin echivalent prin soluționarea notificării din

31 iunie 2001.

Prin Decizia civilă nr. 348 din data

de 9 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă, și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca. nefondat, apelul declarat de

reclamanta SC E.T. SRL, împotriva sentinței civile nr. 155 din 27 ianuarie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A fost obligată apelanta la 3.000 lei

cheltuieli de judecată către intimați, reduse conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Pentru a adopta această soluție

instanța de apei a avut în vedere următoarele considerente:

Efectul devoiutiv al apelului nu

vizează toate problemele de fapt și de drept care s-au pus în fața primei

instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant.

În speță, apelanta-reclamantă SC E.T.

SRL a înțeles să conteste soluția instanței de fond în ceea ce privește

modalitatea de analiză a acțiunii prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,

iar nu raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., cu

referire la compararea titlurilor de proprietate opuse de părți in baza

dreptului comun în materia revendicării.

Reclamanta a precizat că în cuprinsul

Legii nr. 10/2001 nu există o interdicție expresă în ceea ce privește

exercitarea acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a constatat că

imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, astfel încât

acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deși admisibilă In garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, trebuie

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială derogatorie, sub anumite aspecte.

A aprecia că există posibilitatea de a

opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specîalia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabiliîate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

În privința imobilelor pentru care s-a

adoptat o lege specială, valorificarea dreptului pretins conform Legii nr.

10/2001 a suprimat practic posibilitatea parcurgerii dreptului comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și în limitele

date de dispozițiile art. 6 alin,2 din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001

constituind dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat

cu sau tară titlu valabil.

Închiderea acestei căi, a acțiunii în

revendicare, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana

interesată, fapt recunoscut chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție la

data pronunțării Deciziei nr. 33/2008.

Această decizie în interesul legii a

fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța

anterioară, în sensul că, în ipoteza concursului intre legea specială și cea

generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de

drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se

regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă sunt

reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ

indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau Iară titlu valabil,

fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul

art,480 - 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr.

10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care

constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care

interesează în aplicarea principiului specialia generalîbus derogani fiind

existența unei norme speciale și a unei norme generale cu aceiași domeniu de

reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie,

indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii îa dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție,

a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când

acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamanta nu se găsește

în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a

recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției,

iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea

specială, în condițiile în care a formulat și notificare.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o

reglementează, ceea ce nu conduce ia privarea de dreptul la un tribunal, pentru

că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea

prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/20015 inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

S-a reținut însă și faptul că a refuza

reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a

încălca dreptul acesteia la liberal acces la justiție, protejat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a statuat că prin

aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a

urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a

Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui

un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura de aplicare

a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune,

conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei

convenționale, astfel cum stabilește art. 1 alin. (2) din Legea fundamentala,

Prin problematizarea priorității

Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un

remediu efectiv, în sensul art. B din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor

dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face

decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea

dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele

naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile

convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și

interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind

„primul judecător" sau „judecătorul de drept comun al Convenției".

Astfel, consecventă principiului

stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008,

conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.

10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.,

întrucât s-ar încălca principiul ^pecialia generctlibiis derogant",

instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale,

Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se

poată prevala de un „bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional, așa încât este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate» de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala

modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei

pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a

comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict,

întemeiată pe criteriile jurisprudențiale {titlul mai vechi și mai bine

caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în

specia! cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune

verificarea existenței unui „bun" sau a unei „speranțe legitime" în

patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul

de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una

legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă,

a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului

proporțional ității.

Tot astfel, instanța a subliniat că,

prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de

circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din

perspectiva incidenței dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale,

care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce

formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă

și constituie garanția dreptului de acces la im tribunal, componenta materială

a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În Cauza Pădurarii contra României,

C.E.D.O. a reținut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky

contra Slovaciei, că: „Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte

ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția"., iar „deși

Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu

atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de

proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie

implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât

posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții".

Așadar, numai în procedura Legii nr.

10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept al

autorului reclamantei, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaștere

este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu

una efectivă, ca atare, pentru a stabili daca, în absența unor prevederi de

natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate

apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol

adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.

Pe de altă parte, conform

jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l

din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea

„bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui

drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe

(dec.) 9 M.C.), nr. 39.794/98, § 69, C.E.D.O. 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate

fi interpretat în sensul, că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate mainte să ratifice

Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, și 34, 4 martie

2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat

de artl din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98,

și 35, C.E.D.O. 2004-IX).

Dacă interesul patrimonial în cauza

este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare

patrimonială" decât daca are o baza suficientă în dreptul Intern» de

exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilita a

instanțelor (Kopecky, § 52),

C.E.D.O. consacră o deosebită

importanță momentului de Ia care persoana care s-a prevalat de legile de

reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la

despăgubire.

Astfel, Curții i-a fost suficient să

constate, în cauza Măria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul

autonom al noțiunii „bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudență

sa, ea existența unui „hun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea,

mutatis mutandis, Paduraru, și 65 și 75).

Curtea a mai constatat că, de la

intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr.

247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

S~a reținut că că reclamanta nu deține

un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care s-ar putea

prevala întrucât nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a

recunoscut reclamantei SC E.T. SRL în mod definitiv un drept de a i se restitui

apartamentul în litigiu.

Prin imposibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu

se aduce atingere art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma

arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei speranțe legitime cu privire ia valoarea patrimonială

respectivă.

Întrucât apelanta a căzut în pretenții

prin respingerea apelului, instanța de apel, a obligat-o pe aceasta să suporte

plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimați,

reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC E.T. SRL, criticând decizia din perspectiva dispozițiilor

art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și arătând următoarele:

- instanța de ape! a aplicat în mod

greșit legea, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală întrucât nu a ținut

seama de faptul că titlul de proprietate al recurentei nu a fost niciodată

valabil preluat de stat, este mai vechi, mai bine caracterizat și dobândit de

la adevăratul proprietar, iar titlul de proprietate al intimaților provine de

la un non dominus;

- în mod greșit instanța de apel a

reținut că reclamanta nu este titulara unui "bun actual" din

perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, susținând că, din perspectiva acestei norme, dreptul de

proprietate este recunoscut oricărui subiect de drept, legiuitorul european

statuând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de

utilitate publică, în condițiile legii;

- hotărârea instanței de apel este

nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 129 C. proc. civ coroborat cu art.

480 C. civ. și cu principiul invocat chiar de instanța și consacrat de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului -"nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii";

- învestită cu o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri instanța era obligată să analizeze

titlurile părților și în mod esențial și ale autorilor fiecărei părți, întrucât

acestea nu puteau dobândi mai mult decât avusese autorul sau direct,

- decizia de apel este data cu

încălcarea normelor legale prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 ; art.

1247 Noul C. civ. ; art. 1199, 1200,1 202, 1204 și urm C. civ.; nulitatea unui

act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale e excepție;

- hotărârea este nelegală întrucât

atât Legea nr. 213/1998 cât și Legea nr. 10/2001 nu pot institui proceduri de

confirmare a nulității absolute a preluării bunului de către stat;

- decizia de apel încalcă dispozițiile

din noul C. civ.;

- în mod greșit instanța de apei a

reținut că reclamanta nu poate solicita revendicarea pe calea dreptului comun,

astfel fiind încălcat accesul la justiție.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță,

formulată la data de 28 februarie 2007, reclamanta inițială, I.J. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții C.C. și C.A., ca după compararea titlurilor, să

fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

din București, sector 3.

S-a susținut că imobilul în litigiu a

a aparținut numitului I.I., autorul fostei reclamante Jaqueline Israilovici și

a fost preluat în mod abuziv de Statul român prin naționalizare în urma

aplicării Decretului nr. 92/1950,fiind ocupat de pârâți, inițial în baza unui

contract de închiriere, după care potrivit contractului de vânzare-cumpărare

din 24 martie 1997.

În calitate de persoană îndreptățită,

fosta reclamantă J.I. a depus notificarea din 1 august 2001, având ca obiect

restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a acestui imobil, notificare

nesoluționată de către entitatea investită.

Înalta Curte constată că legea a fost

corect aplicată, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

din aceeași Convenție, precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secții le unite.

Acțiunea în revendicare prin care se

urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat In perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea In vigoare a legii speciale, trebuie

să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor

imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Este de necontestat că acțiunea are ca

obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de

referință a legii speciale și a fost introdusă după intrarea în vigoare a

legii, temeiul de drept fiind dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din

Primul Protocol,

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat în primul rând

că, în cazul concursului dintre legea specială și dreptul comun are prioritate

legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea

specială.

În considerentele deciziei, Înalta

Curte a statuat că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele

persoane care nu au urmat, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu

au declanșat o astfel de procedură în termen legal ori care, deși au urmat-o,

nu au obținut restituirea în natură a imobilului în cadrai acestei proceduri au

deschisă calea acțiunii in revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ.,

deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul generalia specialibus

derogant.

Reclamanta din cauza pendinte se află

în această situație, în sensul că deși a formulat notificare, aceasta nu a fost

soluționată.

Promovând acțiunea în revendicare a

imobilului, în temeiul dreptului comun - art. 480 C. civ.- reclamanta urmărește

aceeași finalitate ca și a procedurii prealabile, obligatorii, instituite de

Legea nr. 10/2001, anume restituirea în natură, ceea ce este exclus pe temeiul

priorității legii speciaie.

Legea nr. 10/2001, ca Lege specială în

materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada 23 august 1945 -

22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea

părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate,

emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și

imparțiale, după cum, blocajul major, decurgând din refuzul nejustificat al

entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt adresate, a fost

depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 20/2007.

Drept urmare, mecanismul Legii nr.

10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei

notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru

reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale, statuările din

urmă fiind tăcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu, Salon și Poenaru împotriva României, hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of, Nr. 778 din 22 noiembrie

2010, condamnările repetate ale României, decurgând din ne funcționarea

Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând

în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a

soluționării notificărilor.

Existența Legii nr. 10/200.1,

derogatorie de Ia dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, întrucât calea

oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

Prin respingerea acțiunii în

revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual,

aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu

privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat însă că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual

și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra

României).

Astfel, la data formulării acțiunii

introductive de instanță, reclamanta era simplă solicitantă în privința

restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României,

decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul nu fusese

recunoscut, în mod irevocabil, de către instanțele interne, situație în care

înalta Curte constată că recurenta, în calitate de succesoare nu poate invoca,

în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiționat la

Convenție.

Tot astfel, simpla recunoaștere a ne

valabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către

reclamantă a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene, aceasta

deoarece, prin hotărârea pilot a C.E.D.O., în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se,

în par. 143 și 144, că: „(...) nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un

drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de

reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun

actual", în sensul art 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar

putea prevala."

Dacă în jurisprudența anterioară a

Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta

un hun (cauza Străin ; Porțeanu ; Andreescu Murăreț și alții împotriva

României), în cauza Âtanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar daca s~a pronunțat, în

prealabil, o hotărâre judecătorească definitiva și executorie, prin care nu

numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în

sensul restituirii hunului.

În caz contrar, simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii

cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

Hotărârea pilot nu poate fi ignorată

de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicata și în prezenta cauză,

în inteipretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, devine

lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului

statului asupra imobilului în litigiu.

În lumina jurisprudenței actuale a

Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu

poate să-i confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se

recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate

fi, de asemenea, considerată un hun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr.

1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin

faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu

împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Recurenta reclamantă este nemulțumită

și de faptul că nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

critica fiind nefondată, câtă vreme regimul juridic al imobilului, preluat

abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001,

iar invocarea nulității actelor juridice încheiate cu privire la asemenea

imobile nu se poate face decât în condițiile legii speciale.

Reclamanta nu poate eluda norma

specială imperativă pentru a se prevala de dispozițiile dreptului comun,

instanța având obligația să determine norma incidență situației de fapt deduse

judecății.

Instanța a analizat legalitatea

actului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 și a

constatat pe baza probatoriului administrat că la data încheierii contractului

nu era înregistrată vreo notificare cu privire la apartamentul în litigiu,

contractul fiind încheiat cu respectarea legii.

Întrucât dreptul reclamantei nu s-a

concretizat într-o hotărâre judecătorească de restituire sau într-un act

administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire, aceasta nu

are un „bun actual" și nici măcar „o speranță legitimă" care să

atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu

poate obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun,

astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au

apreciat și instanțele anterioare.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a

fi respins ca atare, în baza art. 31.2 alin. (1) C. proc. civ.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de complexitatea pricinii și munca

îndeplinită de avocat, recurenta reclamantă va fi obligată la plata sumei de 5.000

lei cu titlu de cheltuieii de judecată către intimații pârâți C.C. și C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC E.H.T. SRL împotriva Deciziei nr. 348 din data de 9

octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă la plata sumei de

5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații pârâți C.C. și

C.A., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 septembrie 2014.