ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5222/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5222/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele.

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai

2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. 6622/301/2008,

reclamanta J.I. a chemat în judecată pe pârâtul N.N., pentru ca după compararea

titlurilor, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul pe care îl deține în imobilul situat în

București, sector 3.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanta arătat că imobilul compus din mai multe

apartamente cu destinație de locuință, situat în București, sector 3, a aparținut numitului I.I., fiind dobândit în baza Contractului de vânzare încheiat în 03 martie 1923

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 și vizat de

Administrația Financiară din 03 martie 1923.

A arătat reclamanta

că este unică moștenitoare a lui I.I., conform certificatului de calitate de

moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel. Astfel, în urma

transmiterii proprietății în baza succesiunii, este în prezent proprietara de

drept a imobilului susmenționat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia.

Motivul pentru care

toate componentele dreptului de proprietate nu se reunesc în favoarea sa îl

constituie pe de o parte, preluarea acestui imobil, în mod abuziv, de către Statul

Român, prin naționalizarea sa în urma aplicării Decretului nr. 92/1950, iar pe

de altă parte, ocuparea acestui imobil de către pârâtul N.N.

Astfel, în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T. SA

- în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București - și pârâtul

N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul

situat în București.

A solicitat instanței

să ia act de faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat

decât cel al pârâtului.

În acest sens a învederat

două aspecte principale din care rezultă preferabilitatea titlului său: data de

la care există titlul și autorul de la care provine acesta.

În ceea ce privește

titlul cel mai vechi, a arătat reclamanta că deține act de proprietate din anul

1923, așa cum rezultă din Contractul de vânzare autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat din 1923 și vizat de Administrația Financiară la 03

martie 1923. Titlul pârâtului este de o dată cu mult mai recentă, respectiv din

anul 2004, ulterior notificării înregistrate la Primăria București în data de 01 august 2001, fiind evident că titlul reclamantei este cu

mult anterior celui al pârâtului.

De asemenea a arătat

că titlul său provine de la un autor care a fost adevăratul proprietar al

imobilului, având astfel dreptul de a transmite proprietatea. Este în afară de

orice îndoială faptul, necontestat de altfel, că numitul Isidor Isaia a fost

adevăratul proprietar al imobilului, astfel cum rezultă din actul de vânzare

cumpărare anexat. Acest act atestă atât calitatea de proprietar a autorului reclamantei

cât și calitatea de proprietar a autorului acestuia.

Calitatea de

proprietar a fost recunoscută implicit și de statul român, prin aplicarea chiar

eronată și abuzivă, a Decretului nr. 92/1950 care prevede faptul că se

naționalizează imobilele proprietate personală. Această aplicare a fost însă

nelegală și efectuată cu rea-credință.

A învederat că

Decretul nr. 92/1950 a încălcat Constituția din 1948 prin publicarea parțială

și nerespectarea principiului conform căruia orice expropriere trebuia să fie

făcută cu un scop de utilitate publică și doar după plata unei juste

despăgubiri. Prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin de asemenea art. 481 C.

civ. potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară

numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire" precum și dispozițiilor tratatelor internaționale privitoare

la proprietate la care România era parte, și anume Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Având în vedere

faptul că Statul Român a preluat imobilul cu încălcarea acestor prevederi

legale imperative, este evident că nu a devenit niciodată proprietar. Astfel,

în baza principiului „nemo plus juris ad allium transffere potest, quam ipse

habet" vânzătorul, non-dominus, a „vândut" ceea ce nu îi aparținea,

astfel încât pârâtul nu a dobândit proprietatea apartamentului.

În consecință, a solicitat

ca, după compararea titlurilor, să fie obligat pârâtul N.N. să îi lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul pe care îl deține în

imobilul situat în București, sector 3.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 274 C. proc. civ.

Pârâtul N.N. a

formulat întâmpinare prin care a invocat caracterul prematur al acțiunii,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Prin cererea depusă

la 10 octombrie 2008, numita SC E.T. SRL a solicitat instanței să ia act de

transmiterea dreptului litigios având în vedere contractele de vânzare

cumpărare de drepturi litigioase încheiate între reclamantă și SC E.F. SRL și

ulterior contractul de dare în plată încheiat între SC E.F. SRL și SC E.T. SRL.

Prin sentința civilă nr.

675 din 23 ianuarie 2009 Judecătoria sectorului 3 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în

vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este mai mare de

500.000 lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti sub nr. 11868/3/20009.

Reclamanta SC E.T.

SRL a formulat cerere precizatoare privind cadrul procesual pasiv, indicând în

calitate de pârâtă și pe numita N.N.I.

Prin cererea

înregistrată la dosar în data de 11 martie 2010, reclamanta a invocat excepția

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004

încheiat între SC T.A. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei

Municipiului București - și pârâtul N.N., prin care acesta a dobândit dreptul

de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în București.

În susținerea

excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22

ianuarie 2004, reclamanta a arătat că invocă frauda la lege, cauza inexistentă

și lipsa obiectului determinat.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 3, art. 966 și art. 968 C. civ.

Prin încheierea din

data de 6 mai 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția inadmisibilității cererii de intervenție a SC E.T. SRL și excepția

prematurității acțiunii în revendicare de drept comun, ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr.

771 din 19 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, a admis cererea

formulată de reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâții N.N. și N.N.I.

și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantei imobilul din București, sector 3.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 numitul I.I. a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Potrivit procesului

verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înființarea cărților

funciare în București, imobilul aparținând numitului I.I.

Imobilul a fost

preluat de stat de la I.I. în baza Decretului nr. 92/1950.

La data de 30 iulie 2001,

numita I. a depus la Primăria Municipiului București notificare prin B.E.J. E.

și P., înregistrată la 1 august 2001 având ca obiect revendicarea imobilului

situat în București, sector 3, iar la data de 7 februarie 2002, notificatoarea

a precizat faptul că adresa imobilului notificat în baza Legii nr. 10/200.

Potrivit

certificatului de calitate de moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de

Notariatul din Israel, reclamanta este succesoarea numitului I.I., născut sub

numele de I.I.

În baza contractului

de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA - în

calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București - și pârâtul N.N.,

acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat

în București.

lipsei calității procesuale active, Tribunalul a constatat că reclamanta

inițială J.I., de la care s-a transmis calitatea procesuală activă către

reclamanta SC E.T. SRL, și-a justificat calitatea procesuală activă având în

vedere că este succesoarea fostului proprietar I.I. în baza certificatului de

calitate de moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel.

cauzei, Tribunalul a arătat că pentru stabilirea identității imobilului

revendicat de către reclamantă cu cel deținut de fostul proprietar I.I. în baza

actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din

1923 numitul I.I., a administrat o expertiză tehnică judiciară.

Coroborând

probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că este deplin dovedită

identitatea între cele două imobile.

În ceea ce privește

istoricul de număr poștal, potrivit adresei emise la 7 septembrie 2007 de

Serviciului Nomenclatură Urbană s-a constatat că imobilul în cauză a figurat la

nivelul anului 1891 cu nr. 7, la nivelul anului 1937 cu nr. nou nr. 5, la

nivelul anului 1948 - în prezent sub nr. 5.

Potrivit procesului

verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înființarea cărților

funciare în București, imobilul menționat în actul de vânzare - cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 ca aparținând

numitului I.I. este situat la nr. 5.

De altfel, toate

evidențele fiscale privind impozitele datorate de proprietarul I.I. privesc

imobilul situat la nr. 5.

Identitatea

imobilului actualmente situat la nr. 5 cu cel menționat în actul de

vânzare-cumpărare din 1923 ca fiind situat la nr. 7 este confirmată și de

mențiunile exprese din actul de împrumut încheiat între Societatea Creditului

Funciar Urban și I.I. la data de 27 septembrie 1946 în care se notează că

imobilul este situat în București.

Imobilul situat la nr.

5 fost preluat de stat de la I.I. în baza Decretului nr. 92/1950.

În susținerea

concluziei că imobilul situat inițial la nr. 7 este în prezent situat la nr. 5

instanța a avut în vedere că toate înscrisurile menționate mai sus (de la

procesul verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înființarea

cărților funciare în București, istoricul de rol poștal, evidențele fiscale,

actul de naționalizare, actul de împrumut din 1946, etc.) menționează

transformarea nr. 7 în nr. 5 începând cu anul 1937.

Tribunalul a

constatat că a fost învestit cu o acțiune în revendicare întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ. promovată la data de 30 mai 2008 și care trebuie

astfel analizată prin prisma Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și de Justiție.

S-a constatat astfel

că sunt deplin aplicabile considerentele Deciziei nr. 33/2008 întrucât situația

de speță se încadrează în ipotezele avute în vedere de amintita decizie.

Astfel, reclamanta a

înțeles să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001, nr. 2270 din 30 iulie 2001

prin B.E.J. E. și P., precizată sub aspectul adresei actuale a imobilului la

data de 7 februarie 2002, dar această procedura administrativă obligatorie

urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată în

termenele și condițiile acestei legi.

I. Cu privire la calificarea

pretenției reclamantei din prisma prevederilor art. 1 din primul Protocol

Adițional la Convenție, tribunalul a reținut că la data promovării acțiunii

erau în vigoare prevederile art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001. Mai mult,

situația din prezenta speță este asemănătoare cu cea din cauza Păduraru c

României, (1 decembrie 2005) având în vedere că imobilul în cauză a fost

înstrăinat de autoritatea administrativă către pârât înainte de confirmarea în

instanță, în favoarea reclamantei, a dreptului său de proprietate asupra

imobilului preluat în baza Decretului lege 92/1950.

În cauza menționată,

instanța europeană a apreciat că reclamantul beneficiază de un «interes de

ordin patrimonial» de a i se restitui imobilul de către cumpărătoare, urmând a

verifica din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern

(parag. 82).

Având în vedere că

inclusiv după anul 2001 și după adoptarea Legii nr. 10/2001 exista o practica

(ce-i drept neunitară) prin care astfel de acțiuni în revendicare erau admise,

iar art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (înaintea modificării operate prin

Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit după introducerea prezentei acțiuni)

prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care

statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar, tribunalul a constatat că «nu este vorba de un nou drept, ci de

recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept», iar

reclamantul este titular al unui interes patrimonial recunoscut în dreptul

român și care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Păduraru c României, parag. 85-86).

Tribunalul a

concluzionat că preluarea în mod abuziv a imobilului autorului reclamantei în

baza Decretului nr. 92/1950, coroborată cu recunoașterea retroactivă a

menținerii calității de proprietar prin chiar cuprinsul art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data promovării acțiunii, anterior

abrogării prin Legea nr. 1/2009, coroborată cu nesoluționarea notificării

depuse de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 califică pretenția

reclamantei din prezenta cauză ca fiind un «interes de ordin patrimonial» de a

i se restitui imobilul de către cumpărătoare, astfel cum a avut și instanța

europeană în vedere în cauza Păduraru c . României (parag. 82).

II. Cu privire la

calificarea pretenției pârâților asupra imobilului în cauză, tribunalul a

constatat că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în

cauză în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2004

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu Municipiul București.

Față de acest act

juridic, pe cale de excepție, reclamanta a înțeles să invoce nulitatea absolută

având în vedere art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, frauda la lege,

inexistența cauzei și lipsa obiectului.

Tribunalul a

constatat că imobilul în discuție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995

la data de 22 ianuarie 2004 deși anterior acestei vânzări unitatea deținătoare

fusese notificată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 pentru

restituirea în natură a imobilului preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Față de prevederile art.

2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care dispune că în sensul prezentei

legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile,

tribunalul a constatat că prezentul imobil intră în domeniului de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 alin

(4), în situația imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale

restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face

prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a Primarului General al

Municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean.

Tot în art. 21 alin. (5)

se prevede că sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege,

este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în

participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi.

Tribunalul a

constatat astfel că la data înstrăinării imobilului în cauză către pârâți, la

22 ianuarie 2004, notificarea reclamantei nu fusese soluționată.

În plus, deși după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 actul de preluare a fost calificat de

însuși legiuitorul în cuprinsul art. 2 lit. a) ca fiind un act abuziv, unitatea

deținătoare a procedat la vânzarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 care

privește doar imobilele preluate cu titlu de către stat. Or, administrația ar

fi avut obligația, înainte de a înstrăina acest imobil, de a verifica situația

juridică a acestuia, adică dacă acesta se încadra sau nu în obiectul de

reglementare al legii în temeiul căreia imobilul a fost înstrăinat.

Tribunalul a

constatat că, mai ales după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 2 lit.

a), nu se putea proceda la înstrăinarea în mod valabil a unui imobil preluat în

mod abuziv de către stat, astfel încât se constată fraudarea legii, atât a

Legii nr. 10/2001 (art. 21 alin (4) și (5), art. 2 alin. (1) lit. a) dar

și a Legii nr. 112/1995 care permitea doar înstrăinarea către chiriași a

imobilelor preluate cu titlu de stat.

Așadar, contractul de

vânzare din 22 ianuarie 2004 nu este unul valabil fiind încheiat cu eludarea

normelor Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001 - art. 2 alin. (1) lit. a), art.

21 alin. (4) și (5).

Buna credință a

pârâților la dobândirea acestui imobil nu are valoare juridică în sine pentru a

valida vânzarea - cumpărarea în cauză, neputând fi invocată nici error communis

facit ius atâta vreme cât vânzătorul Municipiul București avea următoarele

obligații legale pe care le-a încălcat: 1. de a soluționa prioritar notificarea

depusă de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 în sensul restituirii în

natură a imobilului deținut potrivit art. 21 alin. (4); 2. de a nu proceda la

înstrăinarea unui imobil asupra căruia s-a depus notificare înainte de

soluționare acesteia potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; 3. de a

lua act de calificarea expresă prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001

ca fiind o preluare abuzivă a imobilului în cauză în baza Decretului nr. 92/1950

și de a nu proceda la înstrăinarea lui în baza unui act normativ care permitea

doar vânzarea imobilelor deținute de stat cu titlu.

III. Cu privire la

compararea titlurilor exhibate de părți, Tribunalul a constatat că titlul

reclamantului îl constituie un contract de vânzare-cumpărare autentic transcris

în registrul de transcripțiuni, din 1923 aut. la Tribunalul Ilfov, a cărui valabilitate nu a fost contestată până în prezent, continuând să-și

producă efectele legale, provenind de la adevăratul proprietar.

Pârâții dețin

apartamentul în cauză în temeiul contractului din 22 ianuarie 2004 încheiat cu

încălcarea Legii nr. 112/1995 cu Municipiul București, dar care, față de

preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără

titlu, era un non dominus, astfel încât nu putea înstrăina un drept pe care nu

îl avea în patrimoniu.

În plus, s-a

constatat mai sus nulitatea acestui act și din prisma art. 21 alin. (4) și (5)

a Legii nr. 10/2001, având în vedere înstrăinarea imobilului de către

Municipiul București înainte de soluționarea notificării reclamantei depuse în

baza Legii nr. 10/2001.

Analizând criteriile

de preferabilitate a unui titlu în cadrul acțiunii în revendicare de drept

comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină și în mod constant analizate

în practica judecătorească, Tribunalul a dat eficiență titlului de proprietate

al reclamantei, mai caracterizat, înlăturând apărările pârâților cu privire la

bună credință la dobândirea imobilului întrucât, în opinia Tribunalului,

aceasta nu este de natură să le consolideze titlul și neavând relevanță în materia

revendicării, neputând valora prin sine, în lumina art. 644 și 645 C. civ.

un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului

reclamanților.

Din prisma

considerentelor Deciziei nr. 33/2008, Tribunalul a constatat că se impune de asemenea

admiterea acțiunii în revendicare în favoarea reclamantei atâta vreme că

aceasta este singura care se bucură de un interes patrimonial în sensul art. 1

din Primul Protocol Adițional, iar pârâții nu pot invoca în favoarea lor un act

juridic valabil, față de constatarea nulității contractului din 22 ianuarie 2004.

În privința scopului

urmărit, Tribunalul a apreciat că prin admiterea acțiunii în revendicare se

urmărește respectarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat fără

titlu de către stat și înstrăinat de către un non dominus unui terț.

În ceea ce privește

condiția proporționalității ingerinței, un element esențial care trebuie avut

în vedere este acela dacă pentru privarea de proprietate partea a primit/sau

are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.

Asupra posibilității

pârâților, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 de a primi despăgubiri pentru

imobilul în cauză, Tribunalul a constatat, având în vedere jurisprudența Tudor

și Tudor c României din 24 martie 2009, că dreptul intern oferă posibilitatea

de a obține, în temeiul C. civ., prețul actualizat achitat la cumpărarea

imobilului sau chiar prețul de piață al imobilului (parag. 40).

Asupra posibilității

reclamantei de a primi despăgubiri pentru imobilului preluat fără titlu de

către stat, tribunalul a subliniat că jurisprudența instanței europene este

constantă în sensul că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005 «nu funcționează în prezent într-un mod

susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri” (Cauza Jujescu c.

României – parag. 38, Cauza Huber c. României - parag. 27 ș.a.).

În plus, această

reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care

au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a

legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Porțeanu c

României, parag. 34).

Începând cu cauza

Faimblat c României din 13 ianuarie 2009 (Katz c României, 20 ianuarie 2009, Deneș

c României din 3 martie 2009, Maria Atanasiu ș.a c. României din 13 octombrie 2010),

C.E.D.O. a statuat, în temeiul art. 46 din Convenție, că există o încălcare

sistemică, structurală a dreptului de proprietate a foștilor proprietari (parag.

49 și 50), al căror drept fie la restituirea în natură a imobilelor, fie

la primirea de măsuri reparatorii rămâne teoretic și iluzoriu, iar România este

obligată să «suprime obstacolele juridice care împiedică foștii proprietari să

obține restituirea bunurilor lor și să ia măsuri legislative, administrative și

bugetare adecvate.

Așadar, în absența

posibilității reale pentru reclamantă de a primi despăgubiri pentru imobilul

preluat fără titlu de către stat, în contextul hotărârilor C.E.D.O. de

constatare a violării sistemice a dreptului de proprietate ca urmare a

mecanismului legislativ, administrativ de acordare a despăgubirilor cuvenite

foștilor proprietari, Tribunalul a constatat că respingerea prezentei acțiuni

în revendicare ar încălca "justul echilibru" ce trebuie să existe

între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui

interesat la respectarea bunurilor sale.

Punând în balanță

cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de C.E.D.O., dar

aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că

posibilitatea consacrată legislativ, jurisprudențial, atât în dreptul intern,

cât și la nivelul instanței europene, pentru pârâți de a obține despăgubiri

pentru imobilul în cauză face ca doar în cazul acestora principiul

proporționalității stipulat de art. 1 din Primul Protocol la Convenție să fie respectat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar

și obligarea a pârâților la lăsarea în deplină proprietate șu liniștită posesia

reclamantei a imobilului situat în București, sector 3.

Împotriva sentinței

civile nr. 771 din 19 aprilie 2012 au declarat apel pârâții N.N.M. și N.N.I.

În motivarea

apelului, pârâții au învederat următoarele critici:

identificarea imobilului, pârâții au arătat că din probele administrate în

cauză rezultă într-o manieră certă că imobilul revendicat de reclamantă nu este

identic cu cel ce face obiectul cauzei.

administrat rezultă ca prin notificarea depusă reclamanta Israilovici Jaqueline

a revendicat pe cale administrativă un imobil situat în București, sector

3 împreună cu F.I. și A.E., conform evidențelor P.M.B.

Precizarea la

notificare, în sensul că se revendică imobilul de la nr. 5 și nu de la nr. 7 nu

este datată si, pe cale de consecință, nu poate fi considerată a fi depusă în termenul

legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

De asemenea,

recomandata cu confirmare de primire din 06 februarie 2002 prin care se

încearcă inducerea în eroare a instanței sugerând că prin această corespondență

s-ar fi transmis precizarea în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 care a expirat la 14 august 2002, nu conține nicio

mențiune în sensul că obiectul expediat ar fi precizarea la notificare, ci din

contră, se precizează adresa privind domiciliul ales pentru comunicarea actelor

la Cabinetul de avocat P.L.

Este evident că

pretinsa precizare cu privire la nr. 5 nu putea fi luată în considerare de Primăria

municipiului București, fiind făcută în termen atâta timp cât nu este datată.

Pe de altă parte,

lipsa demersurilor și diligențelor proprii pe care reclamanta trebuia să le

întreprindă pentru a preciza și verifica în termenul legal ce imobil din

București revendică pe calea Legii nr. 10/2001, se constituie într-o atitudine

culpabilă a acesteia ce nu poate fi invocată în câștigarea unui drept

"nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Termenul pentru

înregistrare a notificării s-a calculat începând cu 14 februarie 2001 și a

expirat la data de 14 august 2002, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, care prevede că nerespectarea termenului atrage

"pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau echivalent", acest termen este de decădere.

Or, reclamanta face

dovada prin declarația autentică pe propria răspundere că și după data de 12

noiembrie 2002, când expirase deja termenul pentru depunerea notificărilor,

imobilul pe care intenționa sa-l revendice era identificat la nr. 7.

Pe cale de consecință,

imobilul de la nr. 5 nu a fost notificat de reclamanta Israelovici Jaqueline în

termenul legal, așa cum rezultă din chiar declarația acesteia, din verificările

efectuate de instituțiile competente ale statului, arătate mai sus.

Această situație de

fapt este confirmată și de actuala reclamantă SC E.T. SRL care invocă în susținerea

excepției nulității absolute a contractului apelanților-pârâți faptul că

abia la data de 17 septembrie 2007 a știut că acest imobil de la nr. 5 a avut și nr. poștal.

Față de cele de mai

sus, se desprinde concluzia certă că imobilul cu nr. poștal din, sector 3, nu a

fost notificat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acesta fiind

și motivul pentru care Primăria municipiului București, Direcția Juridic,

Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări, înaintează

instanței la data de 13 ianuarie 2011, prin adresă, dosarul administrativ

pentru imobilul de la nr. 7, așa cum se afla înregistrat pe rolul Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

La data de 15 august 2006,

prin adresă, Instituția Prefectului Municipiului București comunică faptul că

din verificările efectuate a reieșit faptul că pe rolul acestei instituții

publice nu se află notificări care să aibă ca obiect imobilul situat în, sector

3, București.

Prin adresa din 14

septembrie 2006, Primăria municipiului București - Direcția Juridic,

Contencios și Legislație precizează că în evidențele Comisiei pentru analizarea

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu figurează depusă nicio

cerere de restituire în natură a acestui imobil.

De asemenea, prin

adresa din 25 octombrie 2006, Primăria municipiului București - Serviciul Instanțe

civile și contencios administrativ, arată că în baza de date privind revendicările

imobiliare aflate pe rolul instanțelor judecătorești nu există niciun proces cu

privire la acest imobil.

solicitat să se constate prescripția dreptului de a solicita nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că nu a fost exercitat în

termenul imperativ prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, redând

practica instanțelor în materie.

susținut că reclamanta I.J. nu a efectuat alte demersuri anterioare care să se

finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act

administrativ prin care să se recunoască dreptul său.

Astfel, în conformitate

cu jurisprudența Curții Europene, instanțele naționale au statuat că

poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care

vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior

pronunțării unor hotărâri judecătorești, iar dacă acestea nu aveau caracter

definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a

imobilelor anterior anului 2009, situație exclusă în prezenta cauză.

Curtea Europeana a

arătat că, faptul că naționalizarea imobilului fusese constată ca abuzivă

printr-o hotărâre judecătorească nu antrenează în mod automat un drept la

restituirea bunului statului asupra imobilului în cauză din perspectiva

noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Prin hotărârea pilot

Curtea Europeană concluzionează că o asemenea situație de fapt generează un

drept la indemnizare, fiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a

beneficia de măsuri reparatorii.

C.E.D.O. a apreciat că

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun

actual și nici o speranță legitimă.

În drept, apelul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În

ceea ce privește critica privind identificarea imobilului, intimata a arătat că

în fața instanței de fond a fost expertizat imobilul, iar datele din actul

autentic de proprietate invocat de reclamantă se identifică cu datele din

concluziile raportului de expertiză. Cu privire la critica privind notificarea

imobilului în baza Legii nr. 10/2001, intimata a arătat că la data de 7

februarie 2002 a înregistrat la Primăria municipiului București precizarea

adresei poștale pentru nr. 5, dovada fiind confirmarea de primire pe care se

menționează expres „precizare adresă poștală”. Pârâții au cumpărat după

notificarea acestui imobil în baza Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește

nulitatea absolută a titlului pârâților, invocată de reclamantă pe cale de

excepție ca apărare de fond, intimata-reclamantă a arătat că potrivit art. 2

din Decretul nr. 167/1958 nulitatea poate fi invocată fie pe cale de acțiune,

fie pe cale de excepție și că temeiul de drept al nulității actului juridic

invocat de pârâți este art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 9 din Legea nr. 112/1995

și Normele Metodologice nr. 1/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995. În

ceea ce privește compararea titlurilor, intimata-reclamantă a arătat că, în

raport de jurisprudența C.E.D.O., instanța de fond a avut în vedere noțiunea de

bun/speranță legitimă, precum și principiul securității juridice.

Prin Decizia civilă

nr. 102/ A din 15

martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul

declarat de apelanții - pârâți N.N.M. și N.N.I., împotriva sentinței civile nr.

771 din 19 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 11868/3/2009, în contradictoriu cu intimata - reclamantă

SC E.T. SRL.

A schimbat în parte

sentința civilă apelată în sensul că:

A respins acțiunea

formulată de reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâții N.N.M. și N.N.I.,

ca nefondată.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea de Apel a

reținut următoarea situație de fapt și de drept.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 4 aprilie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția

notariat, numitul I.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat la nr. 7 (filele 285-287 din dosarul Tribunalului București, vol. 1).

Potrivit adresei din 7

septembrie 207 emisă de Primăria Municipiului București, D.E.I.C., imobilul de

la nr. 5 a purtat nr. 7 până în anul 1937.

Imobilul a fost

intabulat în cartea funciară, cu titlu de cumpărare în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat din 1923, pe adresa de la nr. 5, pe numele

proprietarului I.M.I., ca fiind compus din teren în suprafață de 490 mp și 2 corpuri de casă (filele 279-281 din dosarul Tribunalului București, vol. 1).

În Anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează naționalizat imobilul din București, pe numele I.I.

Reclamanta inițială,

J.I., este succesoarea numitului Isaia Izidor, potrivit certificatului de

calitate de moștenitor din 19 iunie 2006.

Prin notificarea din 30

iulie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București, J.I. a solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 3 (fila 79 din dosarul

Tribunalului București, vol. 1).

La data de 7

februarie 2002, notificatoarea a precizat faptul că adresa imobilului notificat

în baza Legii nr. 10/200 2 este în prezent nr. 5 (filele 80-81 din dosarul

Tribunalului București, vol. 1).

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 25 iunie 2008 de B.N.P.

R.H., reclamanta inițială J.I. a vândut drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului

nr. 6622/301/2008 al Judecătoriei sectorului 3 către SC E.F. SRL.

Prin contractul de

dare în plată autentificat din 27 august 2008 de B.N.P. R.H., creditoarea SC E.T.

SRL a primit ca plată, de la debitoarea SC E.F. SRL, drepturile litigioase ce

formează obiectul Dosarului nr. 6622/301/2008 al Judecătoriei sector 3.

Prin cererea

înregistrată la 13 ianuarie 2004 la SC A.V.L.T. SA, apelantul N.N. a solicitat

cumpărarea apartamentului pe care îl deținea în imobilul de la nr. 5 în baza

contractului de închiriere din 2000.

Pârâtul a depus la

dosar rezultatul verificărilor efectuate la data de 9 ianuarie 2004 de Oficiul

Juridic - Vânzări din cadrul SC T.A. SA în baza de date a P.M.B. - Legea nr. 10/2001,

din care rezultă că pe adresa de la nr. 5 nu apare în evidențele P.M.B. nici un

dosar de restituire în baza Legii nr. 10/20012 (fila 42 din dosarul de apel).

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA în calitate de

reprezentant al Primăriei Municipiului București și pârâtul N.N., acesta a

dobândit dreptul de proprietate asupra ap. din imobilul situat în București.

Prin adresa din 23

ianuarie 2013 SC T.A. SA face mențiunea că, la data perfectării contractului de

vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, imobilul supus vânzării nu era

notificat în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură și nici

revendicat în instanță (fila 41 dosar apel).

La data de 14

septembrie 2007 pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate asupra

apartamentului în litigiu.

Primul

motiv de apel privește identificarea imobilului, critică care este

neîntemeiată, având în vedere faptul că prin raportul de expertiză efectuat de

expert P.V. s-a stabilit faptul că există identitate între imobilul revendicat

situat în sector 3, cumpărat de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 22 ianuarie 2004 și cel din titlul autorilor reclamantei, contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 1923.

Cauza

de față are ca obiect revendicarea apartamentului deținut de apelanții-pârâți

în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta

solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de ambele

părți să se dea preferabilitate titlului autoarei sale, respectiv contractului

de vânzare autentificat din 1923 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Acțiunea

în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor solicită

obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat,

și este o acțiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

În

cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, urmează ca să se verifice

modul în care instanța de fond a analizat titlul exhibat de reclamantă - în

cadrul criticilor formulate la pct. 4 al motivelor de apel; respectiv al

titlului de proprietate exhibat de pârâți - în cadrul criticilor formulate la pct.

2 și 3 ale motivelor de apel.

Calificarea

pretenției intimatei-reclamante din perspectiva art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O.:

Aplicând

jurisprudența Curții Europene din cauza Păduraru c. României (1 decembrie 2005),

tribunalul a calificat pretenția reclamantei de a i se restitui bunul imobil de

către pârâți, ca fiind un „interes de ordin patrimonial”.

Prin

criticile susținute la pct. 4 al motivelor de apel, apelanții-pârâți au susținut

că tribunalul a făcut o greșită interpretare a jurisprudenței C.E.D.O.,

aplicând în mod greșit Hotărârea Curții din cauza Atanasiu și alții c. României

(hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010),

aplicând în mod greșit jurisprudența Înaltei Curții de Casație

și Justiție în materia acțiunilor în revendicare promovate pe rolul

instanțelor judecătorești după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

făcând referire la practica neunitară a instanțelor în această materie, cu

încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, secții unite, fiind întemeiate.

Astfel,

în hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României, instanța europeană a

decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în

litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și

care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul

hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru

restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în

egală măsură respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În acea

cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă,

prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a

subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un

titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Rezultă că, pentru a

avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar a fi îndeplinită

premisa acestei acțiuni, respectiv aceea ca reclamanta să fie titulara unui

„bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora

să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții

Europene.

Or, această premisă

nu este îndeplinită în cauză, întrucât reclamanta inițială Jaqueline

Israilovici, a cărei legitimare procesuală a fost transmisă către cumpărătoarea

dreptului litigios și ulterior către creditoarea acesteia, intimata SC E.T.

SRL, în baza contractului de dare în plată, nu deține o hotărâre judecătorească

anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilului revendicat.

În

mod greșit a reținut tribunalul faptul că autoarea intimatei-reclamante ar

putea opune pârâților contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1923,

deoarece se constată că autoarea reclamantei, J.I., a pierdut dreptul de

proprietate asupra apartamentului revendicat, prin naționalizarea de către

stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel

că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra

actului naționalizării.

Dreptul de

proprietate al autoarei intimatei-reclamante nu a fost recunoscut după

ratificarea Convenției prin hotărâre judecătorească, astfel încât nu se poate

discuta despre existența unui bun actual al intimatei-reclamante, în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, asupra apartamentului revendicat.

Sunt întemeiate

criticile prin care apelanții-pârâți susțin aplicarea greșită de către instanța

de fond a principiilor oferite de instanța europeană pentru interpretarea art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât se constată că autoarea

intimatei-reclamante nu invocă o hotărâre judecătorească prin care să i se fi

constatat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter

irevocabil și cu efect retroactiv.

În al doilea rând,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile

preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Or, în materia

bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi

speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul

comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, Lege specială cu caracter reparatoriu,

care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii

proprietari și modalitățile de despăgubire.

Potrivit Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secții

unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În considerentele

deciziei în interesul legii instanța supremă a arătat că, atât timp cât „pentru

imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Or, pentru situația

autoarei intimatei-reclamante, care a formulat notificarea din 2001 pentru un

apartament ce a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 7 alin. (1)

1

din Legea

nr. 10/2001 prevăd că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea

condițiilor cerute de lege”. În condițiile în care intimata-reclamantă nu a

investit instanța de fond și cu un capăt de cerere prin care să solicite să se

constate că actul de vânzare-cumpărare din 2004 nu respectă condițiile cerute

de lege, în contradictoriu cu toate părțile contractului, acest titlu de

proprietate beneficiază în continuare a prezumția de legalitate și de

valabilitate.

Instanța de fond a făcut

o greșită aplicare a jurisprudenței Curții Europene, care a subliniat în

numeroase cauze că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu garantează un drept

de a dobândi bunuri, iar speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate

care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate

fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prințul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe,

Gratzicer et Gratzicenova c. Republicii Cehe, Drăculeț c. României, Moșteanu și

alții c. României, c

auza

Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaș 29 iulie 2006, cauza Lungoci

din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002

).

În schimb, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială de bunuri confiscate în virtutea

unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca angajând un

nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1, în ceea ce

privește persoanele care îndeplinesc condițiile de restituire (Broniowscki c.

Poloniei). La fel, în cauza Caracaș c. României (cererea nr. 78037/01,

hotărârea din 29 iunie 2006), Curtea a constatat că cererile de restituire cu

care au sesizat instanțele interne și autoritățile administrative nu se raportau

la un “bun actual” al reclamanților. Curtea a statuat că reclamanții se puteau

prevala, eventual, de o creanță condiționată, deoarece problema întrunirii

condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată

în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au demarat

reclamanții.

Aplicând

aceste principii la cauza de față, în care se pretinde faptul că încălcarea

dreptului de proprietate al autoarei intimatei-reclamante s-a realizat în baza

Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România

a devenit parte la Convenția Europeană, se reține că intimata-reclamantă nu are

un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei

noțiuni, ci numai o creanță condiționată de parcurgerea procedurii reglementate

de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.

Prin urmare, instanța

de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor degajate din

jurisprudența C.E.D.O., care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o

valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în

conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, întrucât:

de proprietate al autoarei intimatei-reclamante s-a realizat în baza Decretului

nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit

parte la Convenția Europeană,

nu invocă o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil și cu efect

retroactiv,

proprietate dobândit de apelanții-pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995

beneficiază de prezumția de legalitate și de valabilitate, atât timp cât

reclamanta nu a formulat un capăt principal de cerere privind constatarea

nulității, în contradictoriu cu toate părțile contractului, situație în care

Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se acordă doar în echivalent.

În consecință,

intimata-reclamantă nu poate pretinde existența unui „bun actual” în

patrimoniul său în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ca premisă a

acțiunii în revendicare, ci doar a unui drept la compensare - drept de creanță

care nu se valorifică în cadrul unei acțiuni petitorii în revendicare, ci în condițiile

legii speciale, având în vedere că notificarea din 2001 nu a fost încă

soluționată.

Calificarea

pretenției apelanților-pârâți asupra apartamentului revendicat.

În considerentele

deciziei apelate, Tribunalul a constatat nulitatea absolută a titlului de

proprietate invocat de pârâți, reținând încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

Prin criticile

formulate la pct. 2 și 3 din motivele de apel, apelanții-pârâți susțin

aplicarea greșită de către instanța de fond a acestor dispoziții legale, pe

motiv că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă

titlul lor de proprietate imobilul cumpărat nu era notificat; și că dreptul la

acțiune al reclamantei era prescris în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, care sunt întemeiate.

Așa cum

s-a reținut și în cele ce preced, deși reclamanta avea la dispoziție mijloacele

procedurale pentru a aduce în discuție nevalabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta nu a înțeles să formuleze o

astfel de acțiune pe rolul instanțelor judecătorești, sau un capăt de cerere

separat în prezentul dosar în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta a înțeles

să conteste valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004

ca apărare de fond, sens în care a invocat excepția nulității absolute a

acestui contract ca fiind încheiat cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

În primul rând,

reclamanta nu a stabilit cadrul procesual pasiv necesar pentru soluționarea în

condiții de contradictorialitate a excepției nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 2004, în sensul că nu a introdus în cauză și pe

vânzătoarea Primăria Municipiului București.

În aceste condiții,

în care tribunalul nu a fost investit, în condițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., cu un petit privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu toate părțile acestui act translativ de

proprietate, în mod greșit s-a reținut nevalabilitatea acestuia, într-un cadru

procesual în care nu figurează toate părțile actului a cărui nulitate s-a

solicitat a se constata.

În al doilea rând,

sunt întemeiate și acele critici prin care apelanții susțin că tribunalul a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

întrucât probele administrate în cauză au demonstrat faptul că la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 apartamentul

ce a făcut obiectul vânzării nu apărea ca fiind notificat în baza de date a

Primăriei Municipiului București - Dosare Legea nr. 10/2001, astfel cum reiese

din

adresa

din 23 ianuarie 2013 a SC T.A. SA și din rezultatul verificărilor efectuate la

data de 9 ianuarie 2004 de Oficiul Juridic - Vânzări din cadrul SC T.A. SA în

baza de date a P.M.B. - Legea nr. 10/2001, conform situației de fapt expuse în

cele ce preced.

Prin urmare, la data

perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 apartamentul

situat în, sector 3 nu se regăsea în baza de date a Primăriei Municipiului

București - Dosare Legea nr. 10/2001 ca făcând obiectul vreunei notificări

formulate în baza Legii nr. 10/2001, și prin probele administrate în cauză

intimata-reclamantă nu a reușit să dovedească motivul de nulitate invocat; dimpotrivă

apelanții-pârâți au dovedit prin înscrisurile administrate în cauză, constând

în situația juridică a apartamentului de la data încheierii contractului, că

vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC