ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5222/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. 6622/301/2008, reclamanta J.I. a chemat în judecată pe pârâtul N.N., pentru ca după compararea titlurilor, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul pe care îl deține în imobilul situat în București, sector 3. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta arătat că imobilul compus din mai multe apartamente cu destinație de locuință, situat în București, sector 3, a aparținut numitului I.I., fiind dobândit în baza Contractului de vânzare încheiat în 03 martie 1923 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 și vizat de Administrația Financiară din 03 martie 1923. A arătat reclamanta că este unică moștenitoare a lui I.I., conform certificatului de calitate de moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel.

Astfel, în urma transmiterii proprietății în baza succesiunii, este în prezent proprietara de drept a imobilului susmenționat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia. Motivul pentru care toate componentele dreptului de proprietate nu se reunesc în favoarea sa îl constituie pe de o parte, preluarea acestui imobil, în mod abuziv, de către Statul Român, prin naționalizarea sa în urma aplicării Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte, ocuparea acestui imobil de către pârâtul N.N. Astfel, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București - și pârâtul N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în București.

A solicitat instanței să ia act de faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al pârâtului. În acest sens a învederat două aspecte principale din care rezultă preferabilitatea titlului său: data de la care există titlul și autorul de la care provine acesta. În ceea ce privește titlul cel mai vechi, a arătat reclamanta că deține act de proprietate din anul 1923, așa cum rezultă din Contractul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 și vizat de Administrația Financiară la 03 martie 1923. Titlul pârâtului este de o dată cu mult mai recentă, respectiv din anul 2004, ulterior notificării înregistrate la Primăria București în data de 01 august 2001, fiind evident că titlul reclamantei este cu mult anterior celui al pârâtului.

De asemenea a arătat că titlul său provine de la un autor care a fost adevăratul proprietar al imobilului, având astfel dreptul de a transmite proprietatea. Este în afară de orice îndoială faptul, necontestat de altfel, că numitul Isidor Isaia a fost adevăratul proprietar al imobilului, astfel cum rezultă din actul de vânzare cumpărare anexat. Acest act atestă atât calitatea de proprietar a autorului reclamantei cât și calitatea de proprietar a autorului acestuia. Calitatea de proprietar a fost recunoscută implicit și de statul român, prin aplicarea chiar eronată și abuzivă, a Decretului nr. 92/1950 care prevede faptul că se naționalizează imobilele proprietate personală. Această aplicare a fost însă nelegală și efectuată cu rea-credință.

A învederat că Decretul nr. 92/1950 a încălcat Constituția din 1948 prin publicarea parțială și nerespectarea principiului conform căruia orice expropriere trebuia să fie făcută cu un scop de utilitate publică și doar după plata unei juste despăgubiri. Prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin de asemenea art. 481 C. civ. potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" precum și dispozițiilor tratatelor internaționale privitoare la proprietate la care România era parte, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Având în vedere faptul că Statul Român a preluat imobilul cu încălcarea acestor prevederi legale imperative, este evident că nu a devenit niciodată proprietar.

Astfel, în baza principiului „nemo plus juris ad allium transffere potest, quam ipse habet" vânzătorul, non-dominus, a „vândut" ceea ce nu îi aparținea, astfel încât pârâtul nu a dobândit proprietatea apartamentului. În consecință, a solicitat ca, după compararea titlurilor, să fie obligat pârâtul N.N. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul pe care îl deține în imobilul situat în București, sector 3. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 274 C. proc. civ. Pârâtul N.N. a formulat întâmpinare prin care a invocat caracterul prematur al acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin cererea depusă la 10 octombrie 2008, numita SC E.T. SRL a solicitat instanței să ia act de transmiterea dreptului litigios având în vedere contractele de vânzare cumpărare de drepturi litigioase încheiate între reclamantă și SC E.F. SRL și ulterior contractul de dare în plată încheiat între SC E.F. SRL și SC E.T. SRL. Prin sentința civilă nr. 675 din 23 ianuarie 2009 Judecătoria sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este mai mare de 500.000 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti sub nr. 11868/3/20009. Reclamanta SC E.T. SRL a formulat cerere precizatoare privind cadrul procesual pasiv, indicând în calitate de pârâtă și pe numita N.N.I.

Prin cererea înregistrată la dosar în data de 11 martie 2010, reclamanta a invocat excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București - și pârâtul N.N., prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în București. În susținerea excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta a arătat că invocă frauda la lege, cauza inexistentă și lipsa obiectului determinat. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 3, art. 966 și art. 968 C. civ. Prin încheierea din data de 6 mai 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii de intervenție a SC E.T.

SRL și excepția prematurității acțiunii în revendicare de drept comun, ca neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 771 din 19 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, a admis cererea formulată de reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâții N.N. și N.N.I. și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul din București, sector 3. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 numitul I.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. Potrivit procesului verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, imobilul aparținând numitului I.I.

Imobilul a fost preluat de stat de la I.I. în baza Decretului nr. 92/1950. La data de 30 iulie 2001, numita I. a depus la Primăria Municipiului București notificare prin B.E.J. E. și P., înregistrată la 1 august 2001 având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 3, iar la data de 7 februarie 2002, notificatoarea a precizat faptul că adresa imobilului notificat în baza Legii nr. 10/200. Potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel, reclamanta este succesoarea numitului I.I., născut sub numele de I.I. În baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București - și pârâtul N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în București.

1. Asupra excepției lipsei calității procesuale active, Tribunalul a constatat că reclamanta inițială J.I., de la care s-a transmis calitatea procesuală activă către reclamanta SC E.T. SRL, și-a justificat calitatea procesuală activă având în vedere că este succesoarea fostului proprietar I.I. în baza certificatului de calitate de moștenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel. 2. Asupra fondului cauzei, Tribunalul a arătat că pentru stabilirea identității imobilului revendicat de către reclamantă cu cel deținut de fostul proprietar I.I. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 numitul I.I., a administrat o expertiză tehnică judiciară.

Coroborând probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că este deplin dovedită identitatea între cele două imobile. În ceea ce privește istoricul de număr poștal, potrivit adresei emise la 7 septembrie 2007 de Serviciului Nomenclatură Urbană s-a constatat că imobilul în cauză a figurat la nivelul anului 1891 cu nr. 7, la nivelul anului 1937 cu nr. nou nr. 5, la nivelul anului 1948 - în prezent sub nr. 5. Potrivit procesului verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, imobilul menționat în actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 1923 ca aparținând numitului I.I. este situat la nr. 5. De altfel, toate evidențele fiscale privind impozitele datorate de proprietarul I.I.

privesc imobilul situat la nr. 5. Identitatea imobilului actualmente situat la nr. 5 cu cel menționat în actul de vânzare-cumpărare din 1923 ca fiind situat la nr. 7 este confirmată și de mențiunile exprese din actul de împrumut încheiat între Societatea Creditului Funciar Urban și I.I. la data de 27 septembrie 1946 în care se notează că imobilul este situat în București. Imobilul situat la nr. 5 fost preluat de stat de la I.I. în baza Decretului nr. 92/1950.

În susținerea concluziei că imobilul situat inițial la nr. 7 este în prezent situat la nr. 5 instanța a avut în vedere că toate înscrisurile menționate mai sus (de la procesul verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, istoricul de rol poștal, evidențele fiscale, actul de naționalizare, actul de împrumut din 1946, etc.) menționează transformarea nr. 7 în nr. 5 începând cu anul 1937. Tribunalul a constatat că a fost învestit cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. promovată la data de 30 mai 2008 și care trebuie astfel analizată prin prisma Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție.

S-a constatat astfel că sunt deplin aplicabile considerentele Deciziei nr. 33/2008 întrucât situația de speță se încadrează în ipotezele avute în vedere de amintita decizie. Astfel, reclamanta a înțeles să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001, nr. 2270 din 30 iulie 2001 prin B.E.J. E. și P., precizată sub aspectul adresei actuale a imobilului la data de 7 februarie 2002, dar această procedura administrativă obligatorie urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată în termenele și condițiile acestei legi. I. Cu privire la calificarea pretenției reclamantei din prisma prevederilor art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție, tribunalul a reținut că la data promovării acțiunii erau în vigoare prevederile art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, situația din prezenta speță este asemănătoare cu cea din cauza Păduraru c României, (1 decembrie 2005) având în vedere că imobilul în cauză a fost înstrăinat de autoritatea administrativă către pârât înainte de confirmarea în instanță, în favoarea reclamantei, a dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat în baza Decretului lege 92/1950. În cauza menționată, instanța europeană a apreciat că reclamantul beneficiază de un «interes de ordin patrimonial» de a i se restitui imobilul de către cumpărătoare, urmând a verifica din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (parag.

82). Având în vedere că inclusiv după anul 2001 și după adoptarea Legii nr. 10/2001 exista o practica (ce-i drept neunitară) prin care astfel de acțiuni în revendicare erau admise, iar art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (înaintea modificării operate prin Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit după introducerea prezentei acțiuni) prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, tribunalul a constatat că «nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept», iar reclamantul este titular al unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Păduraru c României, parag.

85-86). Tribunalul a concluzionat că preluarea în mod abuziv a imobilului autorului reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950, coroborată cu recunoașterea retroactivă a menținerii calității de proprietar prin chiar cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data promovării acțiunii, anterior abrogării prin Legea nr. 1/2009, coroborată cu nesoluționarea notificării depuse de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 califică pretenția reclamantei din prezenta cauză ca fiind un «interes de ordin patrimonial» de a i se restitui imobilul de către cumpărătoare, astfel cum a avut și instanța europeană în vedere în cauza Păduraru c . României (parag. 82). II.

Cu privire la calificarea pretenției pârâților asupra imobilului în cauză, tribunalul a constatat că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu Municipiul București. Față de acest act juridic, pe cale de excepție, reclamanta a înțeles să invoce nulitatea absolută având în vedere art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, frauda la lege, inexistența cauzei și lipsa obiectului. Tribunalul a constatat că imobilul în discuție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 la data de 22 ianuarie 2004 deși anterior acestei vânzări unitatea deținătoare fusese notificată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care dispune că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, tribunalul a constatat că prezentul imobil intră în domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 21 alin (4), în situația imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a Primarului General al Municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean.

Tot în art. 21 alin. (5) se prevede că sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi. Tribunalul a constatat astfel că la data înstrăinării imobilului în cauză către pârâți, la 22 ianuarie 2004, notificarea reclamantei nu fusese soluționată.

În plus, deși după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 actul de preluare a fost calificat de însuși legiuitorul în cuprinsul art. 2 lit. a) ca fiind un act abuziv, unitatea deținătoare a procedat la vânzarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 care privește doar imobilele preluate cu titlu de către stat. Or, administrația ar fi avut obligația, înainte de a înstrăina acest imobil, de a verifica situația juridică a acestuia, adică dacă acesta se încadra sau nu în obiectul de reglementare al legii în temeiul căreia imobilul a fost înstrăinat.

Tribunalul a constatat că, mai ales după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 2 lit. a), nu se putea proceda la înstrăinarea în mod valabil a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat, astfel încât se constată fraudarea legii, atât a Legii nr. 10/2001 (art. 21 alin (4) și (5), art. 2 alin. (1) lit. a) dar și a Legii nr. 112/1995 care permitea doar înstrăinarea către chiriași a imobilelor preluate cu titlu de stat.

Așadar, contractul de vânzare din 22 ianuarie 2004 nu este unul valabil fiind încheiat cu eludarea normelor Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001 - art. 2 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (4) și (5). Buna credință a pârâților la dobândirea acestui imobil nu are valoare juridică în sine pentru a valida vânzarea - cumpărarea în cauză, neputând fi invocată nici error communis facit ius atâta vreme cât vânzătorul Municipiul București avea următoarele obligații legale pe care le-a încălcat: 1. de a soluționa prioritar notificarea depusă de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 în sensul restituirii în natură a imobilului deținut potrivit art. 21 alin. (4); 2. de a nu proceda la înstrăinarea unui imobil asupra căruia s-a depus notificare înainte de soluționare acesteia potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; 3. de a lua act de calificarea expresă prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ca fiind o preluare abuzivă a imobilului în cauză în baza Decretului nr. 92/1950 și de a nu proceda la înstrăinarea lui în baza unui act normativ care permitea doar vânzarea imobilelor deținute de stat cu titlu.

III. Cu privire la compararea titlurilor exhibate de părți, Tribunalul a constatat că titlul reclamantului îl constituie un contract de vânzare-cumpărare autentic transcris în registrul de transcripțiuni, din 1923 aut. la Tribunalul Ilfov, a cărui valabilitate nu a fost contestată până în prezent, continuând să-și producă efectele legale, provenind de la adevăratul proprietar. Pârâții dețin apartamentul în cauză în temeiul contractului din 22 ianuarie 2004 încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 cu Municipiul București, dar care, față de preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără titlu, era un non dominus, astfel încât nu putea înstrăina un drept pe care nu îl avea în patrimoniu.

În plus, s-a constatat mai sus nulitatea acestui act și din prisma art. 21 alin. (4) și (5) a Legii nr. 10/2001, având în vedere înstrăinarea imobilului de către Municipiul București înainte de soluționarea notificării reclamantei depuse în baza Legii nr. 10/2001. Analizând criteriile de preferabilitate a unui titlu în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină și în mod constant analizate în practica judecătorească, Tribunalul a dat eficiență titlului de proprietate al reclamantei, mai caracterizat, înlăturând apărările pârâților cu privire la bună credință la dobândirea imobilului întrucât, în opinia Tribunalului, aceasta nu este de natură să le consolideze titlul și neavând relevanță în materia revendicării, neputând valora prin sine, în lumina art. 644 și 645 C. civ.

un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților. Din prisma considerentelor Deciziei nr. 33/2008, Tribunalul a constatat că se impune de asemenea admiterea acțiunii în revendicare în favoarea reclamantei atâta vreme că aceasta este singura care se bucură de un interes patrimonial în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, iar pârâții nu pot invoca în favoarea lor un act juridic valabil, față de constatarea nulității contractului din 22 ianuarie 2004. În privința scopului urmărit, Tribunalul a apreciat că prin admiterea acțiunii în revendicare se urmărește respectarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat și înstrăinat de către un non dominus unui terț.

În ceea ce privește condiția proporționalității ingerinței, un element esențial care trebuie avut în vedere este acela dacă pentru privarea de proprietate partea a primit/sau are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză. Asupra posibilității pârâților, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză, Tribunalul a constatat, având în vedere jurisprudența Tudor și Tudor c României din 24 martie 2009, că dreptul intern oferă posibilitatea de a obține, în temeiul C. civ., prețul actualizat achitat la cumpărarea imobilului sau chiar prețul de piață al imobilului (parag.

40). Asupra posibilității reclamantei de a primi despăgubiri pentru imobilului preluat fără titlu de către stat, tribunalul a subliniat că jurisprudența instanței europene este constantă în sensul că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 «nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri” (Cauza Jujescu c. României – parag. 38, Cauza Huber c. României - parag. 27 ș.a.). În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Porțeanu c României, parag.

34). Începând cu cauza Faimblat c României din 13 ianuarie 2009 (Katz c României, 20 ianuarie 2009, Deneș c României din 3 martie 2009, Maria Atanasiu ș.a c. României din 13 octombrie 2010), C.E.D.O. a statuat, în temeiul art. 46 din Convenție, că există o încălcare sistemică, structurală a dreptului de proprietate a foștilor proprietari (parag. 49 și 50), al căror drept fie la restituirea în natură a imobilelor, fie la primirea de măsuri reparatorii rămâne teoretic și iluzoriu, iar România este obligată să «suprime obstacolele juridice care împiedică foștii proprietari să obține restituirea bunurilor lor și să ia măsuri legislative, administrative și bugetare adecvate. Așadar, în absența posibilității reale pentru reclamantă de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu de către stat, în contextul hotărârilor C.E.D.O.

de constatare a violării sistemice a dreptului de proprietate ca urmare a mecanismului legislativ, administrativ de acordare a despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari, Tribunalul a constatat că respingerea prezentei acțiuni în revendicare ar încălca "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.

Punând în balanță cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de C.E.D.O., dar aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că posibilitatea consacrată legislativ, jurisprudențial, atât în dreptul intern, cât și la nivelul instanței europene, pentru pârâți de a obține despăgubiri pentru imobilul în cauză face ca doar în cazul acestora principiul proporționalității stipulat de art. 1 din Primul Protocol la Convenție să fie respectat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar și obligarea a pârâților la lăsarea în deplină proprietate șu liniștită posesia reclamantei a imobilului situat în București, sector 3. Împotriva sentinței civile nr. 771 din 19 aprilie 2012 au declarat apel pârâții N.N.M.

și N.N.I. În motivarea apelului, pârâții au învederat următoarele critici: 1. Cu privire la identificarea imobilului, pârâții au arătat că din probele administrate în cauză rezultă într-o manieră certă că imobilul revendicat de reclamantă nu este identic cu cel ce face obiectul cauzei. 2. Din probatoriul administrat rezultă ca prin notificarea depusă reclamanta Israilovici Jaqueline a revendicat pe cale administrativă un imobil situat în București, sector 3 împreună cu F.I. și A.E., conform evidențelor P.M.B. Precizarea la notificare, în sensul că se revendică imobilul de la nr. 5 și nu de la nr. 7 nu este datată si, pe cale de consecință, nu poate fi considerată a fi depusă în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, recomandata cu confirmare de primire din 06 februarie 2002 prin care se încearcă inducerea în eroare a instanței sugerând că prin această corespondență s-ar fi transmis precizarea în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care a expirat la 14 august 2002, nu conține nicio mențiune în sensul că obiectul expediat ar fi precizarea la notificare, ci din contră, se precizează adresa privind domiciliul ales pentru comunicarea actelor la Cabinetul de avocat P.L. Este evident că pretinsa precizare cu privire la nr. 5 nu putea fi luată în considerare de Primăria municipiului București, fiind făcută în termen atâta timp cât nu este datată.

Pe de altă parte, lipsa demersurilor și diligențelor proprii pe care reclamanta trebuia să le întreprindă pentru a preciza și verifica în termenul legal ce imobil din București revendică pe calea Legii nr. 10/2001, se constituie într-o atitudine culpabilă a acesteia ce nu poate fi invocată în câștigarea unui drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Termenul pentru înregistrare a notificării s-a calculat începând cu 14 februarie 2001 și a expirat la data de 14 august 2002, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevede că nerespectarea termenului atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent", acest termen este de decădere.

Or, reclamanta face dovada prin declarația autentică pe propria răspundere că și după data de 12 noiembrie 2002, când expirase deja termenul pentru depunerea notificărilor, imobilul pe care intenționa sa-l revendice era identificat la nr. 7. Pe cale de consecință, imobilul de la nr. 5 nu a fost notificat de reclamanta Israelovici Jaqueline în termenul legal, așa cum rezultă din chiar declarația acesteia, din verificările efectuate de instituțiile competente ale statului, arătate mai sus. Această situație de fapt este confirmată și de actuala reclamantă SC E.T. SRL care invocă în susținerea excepției nulității absolute a contractului apelanților-pârâți faptul că abia la data de 17 septembrie 2007 a știut că acest imobil de la nr. 5 a avut și nr. poștal.

Față de cele de mai sus, se desprinde concluzia certă că imobilul cu nr. poștal din, sector 3, nu a fost notificat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acesta fiind și motivul pentru care Primăria municipiului București, Direcția Juridic, Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări, înaintează instanței la data de 13 ianuarie 2011, prin adresă, dosarul administrativ pentru imobilul de la nr. 7, așa cum se afla înregistrat pe rolul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. La data de 15 august 2006, prin adresă, Instituția Prefectului Municipiului București comunică faptul că din verificările efectuate a reieșit faptul că pe rolul acestei instituții publice nu se află notificări care să aibă ca obiect imobilul situat în, sector 3, București.

Prin adresa din 14 septembrie 2006, Primăria municipiului București - Direcția Juridic, Contencios și Legislație precizează că în evidențele Comisiei pentru analizarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu figurează depusă nicio cerere de restituire în natură a acestui imobil. De asemenea, prin adresa din 25 octombrie 2006, Primăria municipiului București - Serviciul Instanțe civile și contencios administrativ, arată că în baza de date privind revendicările imobiliare aflate pe rolul instanțelor judecătorești nu există niciun proces cu privire la acest imobil. 3. Apelanții-pârâți au solicitat să se constate prescripția dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că nu a fost exercitat în termenul imperativ prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, redând practica instanțelor în materie.

4. Apelanții-pârâți au susținut că reclamanta I.J. nu a efectuat alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să se recunoască dreptul său. Astfel, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene, instanțele naționale au statuat că poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, iar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 2009, situație exclusă în prezenta cauză.

Curtea Europeana a arătat că, faptul că naționalizarea imobilului fusese constată ca abuzivă printr-o hotărâre judecătorească nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului statului asupra imobilului în cauză din perspectiva noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Prin hotărârea pilot Curtea Europeană concluzionează că o asemenea situație de fapt generează un drept la indemnizare, fiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii. C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nici o speranță legitimă. În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 C. proc.

civ. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În ceea ce privește critica privind identificarea imobilului, intimata a arătat că în fața instanței de fond a fost expertizat imobilul, iar datele din actul autentic de proprietate invocat de reclamantă se identifică cu datele din concluziile raportului de expertiză. Cu privire la critica privind notificarea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, intimata a arătat că la data de 7 februarie 2002 a înregistrat la Primăria municipiului București precizarea adresei poștale pentru nr. 5, dovada fiind confirmarea de primire pe care se menționează expres „precizare adresă poștală”. Pârâții au cumpărat după notificarea acestui imobil în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește nulitatea absolută a titlului pârâților, invocată de reclamantă pe cale de excepție ca apărare de fond, intimata-reclamantă a arătat că potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 nulitatea poate fi invocată fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție și că temeiul de drept al nulității actului juridic invocat de pârâți este art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 9 din Legea nr. 112/1995 și Normele Metodologice nr. 1/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește compararea titlurilor, intimata-reclamantă a arătat că, în raport de jurisprudența C.E.D.O., instanța de fond a avut în vedere noțiunea de bun/speranță legitimă, precum și principiul securității juridice.

Prin Decizia civilă nr. 102/ A din 15 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții - pârâți N.N.M. și N.N.I., împotriva sentinței civile nr. 771 din 19 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 11868/3/2009, în contradictoriu cu intimata - reclamantă SC E.T. SRL. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: A respins acțiunea formulată de reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâții N.N.M. și N.N.I., ca nefondată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Curtea de Apel a reținut următoarea situație de fapt și de drept. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 4 aprilie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numitul I.I.

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat la nr. 7 (filele 285-287 din dosarul Tribunalului București, vol. 1). Potrivit adresei din 7 septembrie 207 emisă de Primăria Municipiului București, D.E.I.C., imobilul de la nr. 5 a purtat nr. 7 până în anul 1937. Imobilul a fost intabulat în cartea funciară, cu titlu de cumpărare în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1923, pe adresa de la nr. 5, pe numele proprietarului I.M.I., ca fiind compus din teren în suprafață de 490 mp și 2 corpuri de casă (filele 279-281 din dosarul Tribunalului București, vol. 1). În Anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează naționalizat imobilul din București, pe numele I.I. Reclamanta inițială, J.I., este succesoarea numitului Isaia Izidor, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 19 iunie 2006. Prin notificarea din 30 iulie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București, J.I.

a solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 3 (fila 79 din dosarul Tribunalului București, vol. 1). La data de 7 februarie 2002, notificatoarea a precizat faptul că adresa imobilului notificat în baza Legii nr. 10/200 2 este în prezent nr. 5 (filele 80-81 din dosarul Tribunalului București, vol. 1). Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 25 iunie 2008 de B.N.P. R.H., reclamanta inițială J.I. a vândut drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 6622/301/2008 al Judecătoriei sectorului 3 către SC E.F. SRL. Prin contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de B.N.P. R.H., creditoarea SC E.T. SRL a primit ca plată, de la debitoarea SC E.F.

SRL, drepturile litigioase ce formează obiectul Dosarului nr. 6622/301/2008 al Judecătoriei sector 3. Prin cererea înregistrată la 13 ianuarie 2004 la SC A.V.L.T. SA, apelantul N.N. a solicitat cumpărarea apartamentului pe care îl deținea în imobilul de la nr. 5 în baza contractului de închiriere din 2000. Pârâtul a depus la dosar rezultatul verificărilor efectuate la data de 9 ianuarie 2004 de Oficiul Juridic - Vânzări din cadrul SC T.A. SA în baza de date a P.M.B. - Legea nr. 10/2001, din care rezultă că pe adresa de la nr. 5 nu apare în evidențele P.M.B. nici un dosar de restituire în baza Legii nr. 10/20012 (fila 42 din dosarul de apel). Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A.

SA în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București și pârâtul N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra ap. din imobilul situat în București. Prin adresa din 23 ianuarie 2013 SC T.A. SA face mențiunea că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, imobilul supus vânzării nu era notificat în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură și nici revendicat în instanță (fila 41 dosar apel). La data de 14 septembrie 2007 pârâții și-au intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu. Primul motiv de apel privește identificarea imobilului, critică care este neîntemeiată, având în vedere faptul că prin raportul de expertiză efectuat de expert P.V.

s-a stabilit faptul că există identitate între imobilul revendicat situat în sector 3, cumpărat de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 și cel din titlul autorilor reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1923. Cauza de față are ca obiect revendicarea apartamentului deținut de apelanții-pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de ambele părți să se dea preferabilitate titlului autoarei sale, respectiv contractului de vânzare autentificat din 1923 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, și este o acțiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

În cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, urmează ca să se verifice modul în care instanța de fond a analizat titlul exhibat de reclamantă - în cadrul criticilor formulate la pct. 4 al motivelor de apel; respectiv al titlului de proprietate exhibat de pârâți - în cadrul criticilor formulate la pct. 2 și 3 ale motivelor de apel. Calificarea pretenției intimatei-reclamante din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.: Aplicând jurisprudența Curții Europene din cauza Păduraru c. României (1 decembrie 2005), tribunalul a calificat pretenția reclamantei de a i se restitui bunul imobil de către pârâți, ca fiind un „interes de ordin patrimonial”.

Prin criticile susținute la pct. 4 al motivelor de apel, apelanții-pârâți au susținut că tribunalul a făcut o greșită interpretare a jurisprudenței C.E.D.O., aplicând în mod greșit Hotărârea Curții din cauza Atanasiu și alții c. României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), aplicând în mod greșit jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție în materia acțiunilor în revendicare promovate pe rolul instanțelor judecătorești după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și făcând referire la practica neunitară a instanțelor în această materie, cu încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secții unite, fiind întemeiate.

Astfel, în hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României, instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Rezultă că, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar a fi îndeplinită premisa acestei acțiuni, respectiv aceea ca reclamanta să fie titulara unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, întrucât reclamanta inițială Jaqueline Israilovici, a cărei legitimare procesuală a fost transmisă către cumpărătoarea dreptului litigios și ulterior către creditoarea acesteia, intimata SC E.T. SRL, în baza contractului de dare în plată, nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

În mod greșit a reținut tribunalul faptul că autoarea intimatei-reclamante ar putea opune pârâților contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1923, deoarece se constată că autoarea reclamantei, J.I., a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Dreptul de proprietate al autoarei intimatei-reclamante nu a fost recunoscut după ratificarea Convenției prin hotărâre judecătorească, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun actual al intimatei-reclamante, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, asupra apartamentului revendicat.

Sunt întemeiate criticile prin care apelanții-pârâți susțin aplicarea greșită de către instanța de fond a principiilor oferite de instanța europeană pentru interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât se constată că autoarea intimatei-reclamante nu invocă o hotărâre judecătorească prin care să i se fi constatat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil și cu efect retroactiv. În al doilea rând, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, Lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire. Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În considerentele deciziei în interesul legii instanța supremă a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Or, pentru situația autoarei intimatei-reclamante, care a formulat notificarea din 2001 pentru un apartament ce a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege”. În condițiile în care intimata-reclamantă nu a investit instanța de fond și cu un capăt de cerere prin care să solicite să se constate că actul de vânzare-cumpărare din 2004 nu respectă condițiile cerute de lege, în contradictoriu cu toate părțile contractului, acest titlu de proprietate beneficiază în continuare a prezumția de legalitate și de valabilitate.

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a jurisprudenței Curții Europene, care a subliniat în numeroase cauze că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prințul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe, Gratzicer et Gratzicenova c. Republicii Cehe, Drăculeț c. României, Moșteanu și alții c. României, c auza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaș 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002 ). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială de bunuri confiscate în virtutea unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca angajând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1, în ceea ce privește persoanele care îndeplinesc condițiile de restituire (Broniowscki c. Poloniei).

La fel, în cauza Caracaș c. României (cererea nr. 78037/01, hotărârea din 29 iunie 2006), Curtea a constatat că cererile de restituire cu care au sesizat instanțele interne și autoritățile administrative nu se raportau la un “bun actual” al reclamanților. Curtea a statuat că reclamanții se puteau prevala, eventual, de o creanță condiționată, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au demarat reclamanții.

Aplicând aceste principii la cauza de față, în care se pretinde faptul că încălcarea dreptului de proprietate al autoarei intimatei-reclamante s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, se reține că intimata-reclamantă nu are un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ci numai o creanță condiționată de parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor degajate din jurisprudența C.E.D.O., care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, întrucât: 1. Încălcarea dreptului de proprietate al autoarei intimatei-reclamante s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, 2. Autoarea intimatei-reclamante nu invocă o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil și cu efect retroactiv, 3. Titlul de proprietate dobândit de apelanții-pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 beneficiază de prezumția de legalitate și de valabilitate, atât timp cât reclamanta nu a formulat un capăt principal de cerere privind constatarea nulității, în contradictoriu cu toate părțile contractului, situație în care Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se acordă doar în echivalent.

În consecință, intimata-reclamantă nu poate pretinde existența unui „bun actual” în patrimoniul său în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ca premisă a acțiunii în revendicare, ci doar a unui drept la compensare - drept de creanță care nu se valorifică în cadrul unei acțiuni petitorii în revendicare, ci în condițiile legii speciale, având în vedere că notificarea din 2001 nu a fost încă soluționată. Calificarea pretenției apelanților-pârâți asupra apartamentului revendicat. În considerentele deciziei apelate, Tribunalul a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate invocat de pârâți, reținând încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin criticile formulate la pct. 2 și 3 din motivele de apel, apelanții-pârâți susțin aplicarea greșită de către instanța de fond a acestor dispoziții legale, pe motiv că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul lor de proprietate imobilul cumpărat nu era notificat; și că dreptul la acțiune al reclamantei era prescris în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sunt întemeiate. Așa cum s-a reținut și în cele ce preced, deși reclamanta avea la dispoziție mijloacele procedurale pentru a aduce în discuție nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta nu a înțeles să formuleze o astfel de acțiune pe rolul instanțelor judecătorești, sau un capăt de cerere separat în prezentul dosar în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. Reclamanta a înțeles să conteste valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 ca apărare de fond, sens în care a invocat excepția nulității absolute a acestui contract ca fiind încheiat cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În primul rând, reclamanta nu a stabilit cadrul procesual pasiv necesar pentru soluționarea în condiții de contradictorialitate a excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 2004, în sensul că nu a introdus în cauză și pe vânzătoarea Primăria Municipiului București. În aceste condiții, în care tribunalul nu a fost investit, în condițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., cu un petit privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu toate părțile acestui act translativ de proprietate, în mod greșit s-a reținut nevalabilitatea acestuia, într-un cadru procesual în care nu figurează toate părțile actului a cărui nulitate s-a solicitat a se constata. În al doilea rând, sunt întemeiate și acele critici prin care apelanții susțin că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât probele administrate în cauză au demonstrat faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 apartamentul ce a făcut obiectul vânzării nu apărea ca fiind notificat în baza de date a Primăriei Municipiului București - Dosare Legea nr. 10/2001, astfel cum reiese din adresa din 23 ianuarie 2013 a SC T.A.

SA și din rezultatul verificărilor efectuate la data de 9 ianuarie 2004 de Oficiul Juridic - Vânzări din cadrul SC T.A. SA în baza de date a P.M.B. - Legea nr. 10/2001, conform situației de fapt expuse în cele ce preced. Prin urmare, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 apartamentul situat în, sector 3 nu se regăsea în baza de date a Primăriei Municipiului București - Dosare Legea nr. 10/2001 ca făcând obiectul vreunei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, și prin probele administrate în cauză intimata-reclamantă nu a reușit să dovedească motivul de nulitate invocat; dimpotrivă apelanții-pârâți au dovedit prin înscrisurile administrate în cauză, constând în situația juridică a apartamentului de la data încheierii contractului, că vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC