ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6228/2010

Judecata în primă instanță, Prin acțiunea înregistrată la 27 octombrie 1999, reclamanta S.M.N. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din construcție, parter, două etaje, mansardă, pivniță, garaj, magazie și teren în suprafață de 3.000 mp. preluat abuziv în proprietatea statului. În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a aparținut autorilor reclamantei A. și G.T., aceștia dobândindu-l prin act de vânzare-cumpărare la 20 ianuarie 1943, act înregistrat la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat prin procesul-verbal și transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 539/1943.

Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși părinții reclamantei erau exceptați de la naționalizare. Prin sentința civilă nr. 515 din 22 mai 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea pentru acest temei. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta nu este unica proprietară a suprafeței de 3.000 m.p. și a construcțiilor aferente acesteia, imobilul fiind dobândit de reclamantă alături de mama sa A.T. și de fratele său T.G.T. și, deși a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. 10/2009 eliberat de Biroul Notarului Public G.G. și G.N., reclamanta nu a dovedit calitatea de unic moștenitor și în ceea ce îl privește pe fratele său T.T.

Prin Decizia civilă nr. 1396/2005 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul, cu desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate. La data de 24 septembrie 2004 aceeași reclamantă a introdus o altă acțiune, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, prin care a chemat în judecată pârâta SC C. SA, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate încheiat cu fostul F.P.S. pentru imobilul situat în București și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Prin sentința civilă nr. 4069 din 27 iunie 2005 judecătoria a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și declinat judecata cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

La rândul său, această instanță a pronunțat sentința civilă nr. 1717 din 4 septembrie 2006, prin care a admis excepția necompetenței materiale a capătului de cerere privind revendicarea și a declinat această cerere în favoarea Tribunalului București, primul capăt de cerere privind nulitatea fiind disjuns și reținut spre soluționare. Prin încheierea de la 16 ianuarie 2007 a fost admisă excepția litispendenței în Dosarul nr. 38514/3/2006, cauza fiind înaintată la instanța mai întâi investită cu soluționarea acțiunii și reunită cu dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 3498/3/2006. La 20 februarie 2006 reclamanta a formulat cerere completatoare solicitând revendicarea imobilului în contradictoriu și cu pârâții: SC C. SA, S.D., S.M., V.C.

și V.G., D.M. și D.G., D.P.A.L., K.C., D.G., T.A.C., G.R.D. și E.G.I. În motivarea acestei cereri a arătat că pârâții ocupă apartamentele din imobilul revendicat, acestea fiind deja vândute pârâților în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, a arătat că titlul său este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, iar pârâții sunt de rea - credință, întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu îi aparținea, imobilul nefiind unul dintre cele prevăzute în Legea nr. 112/1995. La data de 21 martie 2006 pârâții D.M. și D.G. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii întrucât sunt titularii dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996. La aceeași dată pârâții au formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și a SC A.V.L.

Berceni SA, solicitând obligarea acestora la plata unor daune-interese, reprezentând contravaloarea unui apartament identic cu cel în litigiu, precum și cerere reconvențională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru plata diferenței între contravaloarea apartamentului îmbunătățit și valoarea acestuia fără îmbunătățiri. Pârâta K.C. a formulat, la rândul său, întâmpinare, cerere de chemare în garanție și cerere reconvențională, cu aceleași solicitări ca și soții D. Pârâții V.C. și G. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii întrucât sunt cumpărători de bună-credință și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun.

Pârâta SC C. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe fond, respingerea acțiunii, iar pârâții D.G., T.A.C., G.R.D. au formulat întâmpinare și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii și calitatea lor de dobânditori de bună - credință. Pârâtul D.P.P.A.L. a formulat întâmpinare, invocând buna-credință și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și SC A.V.L. Berceni SA, solicitând obligarea la daune interese și cerere reconvențională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu același conținut ca și cel al soților D. Pârâții S.D. și M. au invocat excepția inadmisibilității acțiunii și buna lor credință, formulând de asemenea cereri de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice.

Pe parcursul judecății a decedat pârâta K.C., fiind introdus în cauză D.G. Prin încheierea de la 8 martie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA, iar la data de 4 iunie 2007 a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active, litispendenței și inadmisibilității acțiunii. Prin sentința civilă nr. 368 din 16 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare astfel cum a fost completată, precum și cererile de chemare în garanție și cererile reconvenționale ca fiind rămase fără obiect. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a dovedit că este unica moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului, dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare la Tribunalul Ilfov, secția notariat și care a trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta a introdus acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București la 27 octombrie 1999 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă după ce parte din imobil fusese înstrăinată de Municipiul București în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții persoane fizice. Prin dispoziția nr. 228 din 12 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a restituit în natură reclamantei imobilul în litigiu, mai puțin apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Acțiunea în revendicare a fost completată în ceea ce privește pârâții-persoane fizice, chiriași cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, la 20 februarie 2006, iar față de SC C. SA în anul 2004, ambele momente situate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Comparând titlurile de proprietate, tribunalul a dat prioritate titlului pârâților, întrucât acestea nu au fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, situație în care este aplicabilă și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație. Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun și deci o speranță legitimă, întrucât singura speranță legitimă creată reclamantei a fost Legea nr. 10/2001, în baza acesteia putând obține, în condițiile în care nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare și a titlului de proprietate, contravaloarea apartamentelor înstrăinate, însă nu și restituirea în natură, deoarece nu beneficia de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea sa dreptul la restituirea în natură.

Judecata în apel, Prin Decizia civilă nr. 683 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă și continuat de N.G. (G.), ca unic moștenitor al defunctei. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Dispozițiile art. 57-58 C. proc. civ. nu au fost greșit interpretate și aplicate și nici nu s-a înlăturat efectul excepției litispendenței, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză. Instituția reglementată de aceste texte se referă la chemarea în judecată a altor persoane și privește o formă de intervenție forțată, care este admisibilă numai în cazul în care terțul ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Prin intermediul cererii de chemare în judecată a altei persoane nu se poate obține introducerea în proces a unui nou pârât, calitatea sa procesuală fiind aceea de intervenient principal și în nici un caz de pârât. Completarea acțiunii realizată în anul 2004 în ceea ce privește pe intimata SC C. SA și în 2006 în ceea ce privește pe persoanele fizice ca dobânditori în baza Legii nr. 112/1995 are ca temei mai degrabă arătarea titularului dreptului, întrucât Consiliul General al Municipiului București - primul pârât chemat în judecată - a încunoștințat reclamanta privind situația juridică a imobilului și deci a înstrăinării unor apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, la 9 aprilie 2001. În ceea ce privește efectele dispozițiilor art. 163 C. proc.

civ., Curtea constată că prin definiție litispendența este un caz de prorogare legală a competenței instanțelor judecătorești, fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au fost introduși în proces ceilalți pârâți. În cauză nu a fost încălcat nici principiul neretroactivității legii civile, întrucât față de momentul completării acțiunii 2004, respectiv 2006, Legea nr. 10/2001 era în vigoare. Doar în situația în care cererea de chemare în judecată formulată în anul 1999 ar fi fost completată anterior acestui moment, s-ar fi justificat argumentul invocat de apelant. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este opozabilă pârâților decât din momentul formulării sale, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, până în acel moment ei nefiind atrași în proces în nici o modalitate, fiind firesc să invoce în apărare dispozițiile legii sub imperiul căreia au fost chemați în judecată.

Analizând acțiunea față de Consiliul General al Municipiului București, pârâtul inițial, instanța nu a procedat la o disjungere artificială, întrucât acest pârât nu mai deținea nici măcar la momentul formulării cererii - 27 septembrie 1999 - decât o parte din imobil, care, de altfel, a și fost restituit prin dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Justiție și Casație prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Sub acest aspect, reclamantul nu are un bun și nici o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să i se fi recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului.

Nu a efectuat nici un demers anterior formulării prezentei cereri prin care să conteste valabilitatea titlului statului, nu a solicitat și nici nu a obținut anularea titlurilor de proprietate ale pârâților din cererile completatoare, situație în care titlul de proprietate al acestora s-a consolidat. Singura lor speranță a fost Legea nr. 10/2001, prin intermediul căreia puteau obține măsuri reparatorii într-una din modalitățile prevăzute de lege. Tot în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație s-a statuat că este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincum și Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că: Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

In acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza Raku contra România). De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Bnmuresm contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. Dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, cât și a jurisprudenței interne și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Tribunalul nu a dat prevalentă bunei-credințe a pârâților, ci a analizat care dintre părți are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.

În ceea ce privește aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr. 92/1950, curtea de apel consideră că o analizare din perspectiva Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficiență, câtă vreme Legea nr. 10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989 ca fiind abuzive, iar singura speranță legitimă a reclamanților era legea specială. Judecata în recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.G. (G.), invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că decizia de respingere a apelului a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1), art. 57 alin. (1), art. 58 coroborat cu art. 53, art. 64, art. 163 și 164 C. proc.

civ.; alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a recursului în interesul legii, cu privire la concursul dintre legea generală (art. 480 C. civ.) și legea specială (Legea nr. 10/2001); prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor Omului, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG. nr. 20/1996, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare.

l. Cu privire la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale, recurentul susține următoarele: În motivarea soluției de respingere a apelului, instanța a calificat în mod inconsecvent introducerea terților în procesul aflat în etapa fondului după casare, pe de o parte, drept „completare a acțiunii" și, pe de altă parte, drept „arătarea titularului dreptului". Procedând astfel, instanța de apel a aplicat greșit și/sau după caz, a încălcând dispozițiile procedurale anterior enumerate. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susține că atât persoanele fizice, cât și SC C. SA au fost introduse în proces în stadiul rejudecării cauzei după casare, mult după prima zi de înfățișare.

Deși un termen pentru completarea acțiunii nu a fost solicitat și acordat, după prima zi de înfățișare - care în acest proces, la fond, trecuse cu mult timp în urmă - reclamanta a formulat cererile pentru introducerea în cauză a terților, or, lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane poate avea loc numai cu îndeplinirea anumitor condiții, strict reglementate de norma procesuală. Textele imperative, de reglementare a acestor condiții sunt: art. 49-50 C. proc. civ., pentru intervenția voluntară (principală și accesorie); art. 57-58 C. proc. civ., pentru chemarea în judecată a altor persoane (denumită și intervenție forțată principala), art. 60, pentru chemarea în garanție și art. 64, pentru arătarea titularului dreptului.

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ.: "Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul." Conform constatării instanței de apel, prin intermediul cererii de chemare în judecată a altei persoane, nu se poate obține introducerea în proces a unui nou pârât, calitatea sa procesuală fiind aceea de intervenient principal și în niciun caz de pârât. Față de circumstanțele cauzei, era vorba evident, de greșita stabilire, de către instanța fondului după casare, a calității de „pârâți", a persoanelor chemate în judecată după trecerea primei zi de înfățișare. În loc să îndrepte această eroare a instanței fondului după casare, și să stabilească, în mod corect, calitatea de intervenienți principali a persoanelor respective, instanța de apel a menținut eroarea primei instanțe, în scopul de a o invoca drept motiv al înlăturării dispozițiilor art. 57 alin. (1) C. proc.

civ. Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 64 C. proc. civ., temeiul de drept al introducerii terților în proces, prin „arătarea titularului dreptului", eroarea instanței de apel, constă în aceea că nu a observat că, în speță, terții au fost introduși în proces în baza cererii reclamantei. Pe de altă parte, pârâtul din cererea principală trebuie să se afle într-un raport juridic cu cel arătat ca titular al dreptului, deținând lucrul sau exercitând dreptul în numele acestuia. Contrar acestei condiții, la data formulării acțiunii în revendicare, intimatul pârât Consiliul General al Municipiului București nu deținea, pentru intervenienți, imobilele revendicate și nici nu exercita dreptul în numele acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 53 coroborat cu art. 58 C. proc. civ., părțile care au calitatea de intervenienți principali iau procedura în starea în care aceasta se găsește în momentul introducerii lor în proces, actele de procedură îndeplinite anterior fiindu-le opozabile. În context, principalul act procedural (și totodată, procesual) îndeplinit anterior de reclamantă - act opozabil intervenienților principali - îl constituție cererea de chemare în judecată intentată în baza prevederilor art. 480 C. civ. la data de 27 octombrie 1999. Acești intervenienți principali au fost atrași forțat în proces, în anii 2006 și 2007, în stadiul judecării fondului după casare.

Or, în această etapă procesuală, o eventuală cerere a reclamantei, privind completarea acțiunii prin introducerea unor noi pârâți - cărora să le fi fost inopozabilă motivarea în drept a cererii introductive de chemare în judecată - era inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Încălcând art. 53 și art. 58 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este opozabilă pârâților decât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, până în acel moment ei nefiind atrași în proces. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 163 și 164 C. proc. civ.

recurentul arată că, deși în considerente se reține că litispendența este un caz de prorogare legală a competenței instanțelor judecătorești fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au fost introduși în proces ceilalți pârâți, instanța de apel a substituit (vădit eronat) situația lipsei de efecte, cu situația de producere de efecte, tocmai asupra datei la care a fost introdusă în proces SC C. SA. Această societate comercială a fost introdusă în procesul aflat în stadiul fondului după casare, ca efect al admiterii excepției litispendenței. Pentru a admite această excepție, instanța a constatat îndeplinirea triplei condiții (identitate de părți, obiect și cauză).

Având în vedere că SC C. SA nu este Consiliul General al Municipiului București - în speță nefiind îndeplinită condiția identității de părți, în aceeași calitate în cele două dosare - instanța trebuia să constate că în speță sunt îndeplinite condițiile conexității, prevăzute de art. 164 C. proc. civ., și nu cele ale litispendenței, prevăzute de art. 163 C. proc. civ. În această situație, de reunire a cauzelor prin conexitate, instanța trebuia să facă aplicarea art. 53 corob. cu art. 58 C. proc. civ. și să constate că, în raport de cererea introductivă a reclamantei, SC C. SA are aceeași calitate ca și celelalte persoane fizice, de intervenient principal forțat. 2. Referitor la încălcarea pe fond a legii, recurentul susține următoarele: În motivarea deciziei date în apelul declarat împotriva unei sentințe într-o acțiune în revendicare, de drept comun, intentată în anul 1999, instanța preluat ca atare ultima parte a considerentelor Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J.

Prin dispozitivul Deciziei nr. 33/2008, s-a stabilit că, în soluționarea acțiunilor intentate în baza dispozițiilor dreptului comun, în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale. Aplicând această decizie în soluționarea apelului într-o acțiune în revendicare imobiliară, având obiectul precizat - acțiune formulată în anul 1999, cu mult anterior inițierii Legii nr. 10/2001 - instanța a încălcat textul alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. Contrar concluziilor eronate ale instanței de apel, persoanele fizice și SC C. SA au fost atrase, în calitate de intervenienți principali, în mod forțat, în procesul aflat pe rol din anul 1999, iar cererea de chemare în judecată, formulată la data de 27 octombrie 1999 în baza art. 480 C. civ.

le este pe deplin opozabilă. În mod nelegal, instanța a reținut că pârâții ar avea un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. La baza acestei concluzii nelegale a stat încălcarea, de către instanță, a art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare. Imobilele în litigiu au fost preluate în mod abuziv de stat, cu nerespectarea Decret nr. 92/1950, abuzul constând faptul că în speță nu exista identitate între adevăratul proprietar și persoana pe numele căreia s-a făcut naționalizarea.

Concret, conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1943, depus la dosar, imobilul în cauză era, la momentul naționalizării, în proprietatea reclamantei N. (fostă T.) S.M., a mamei reclamantei inițiale, T.A. și a fratelui reclamantei, T.T., iar în lista anexă a Decret nr. 92/1950, imobilele erau naționalizate pe numele tatălui reclamantei, T.G. În acest context, al excluderii imobilelor în cauză de la aplicabilitatea Legii nr. 112/1995, singura cale legală pentru reclamantă, la data introducerii acțiunii, o constituia revendicarea acestor imobile în baza dreptului comun, la acel moment neexistând Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care, după intrarea în vigoare a legii speciale, prin chiar textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este reglementat dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite, de a alege, în procesele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii speciale, între calea dreptului comun și aceea a legii speciale, instanța de apel a formulat greșit concluzia potrivit căreia singura speranță legitimă a reclamanților era legea specială. Această concluzie a instanței de apel ar fi avut temei legal numai dacă ar fi fost abrogat textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind înlăturat dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite. Însă, în condițiile în care legea, în spirit constituțional, recunoaște reclamantului dreptul de a continua, potrivit dreptului comun, judecarea procesului aflat pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii speciale, soluția instanței de apel se dovedește vădit nelegală.

Contrar considerentelor deciziei instanței de apel, textul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o corectă interpretare, în acord cu finalitatea art. 480 C. civ., raportate la art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996 și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, impune concluzia legală potrivit căreia, în cadrul comparării titlurilor de proprietate, trebuia înlăturat acel titlu ce provine de la neproprietarul uzurpator. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în întregime a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

și punerii reclamantului în deplină și liniștită posesie asupra imobilelor situate în București, sector 4, identificate și localizate ca atare prin mijloacele de probă administrate în cauză. Intimații D.P.A.L., S.D. și S.M. și intimata E.G.I. au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este, într-adevăr, nefondat, și va fi respins pentru următoarele considerente: 1. Dintre criticile privitoare la aplicarea greșită a normelor de procedură, în apel au fost formulate numai cele referitoare la prevederile art. 57-58 coroborate cu art. 53 C. proc. civ. și, respectiv, la art. 163 C. proc. civ. În apel nu s-a invocat, ca motiv de apel, nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 132 C. proc.

civ., în sensul primirii la dosar a unor cereri completatoare a cererii de chemare în judecată, formulate peste termen, abia după casarea cu trimitere. Pentru acest motiv, critica nu se poate formula X, direct în recurs. În același timp trebuie precizat că cererile completatoare, prin care s-a solicitat atragerea de noi părți în proces, au aparținut reclamantei înseși, astfel încât, indiferent de calificarea care li s-a dat, în raport de dispozițiile art. 135 C. proc. civ. neregularitatea depunerii lor în termen putea fi invocată numai de părțile potrivnice, la termenul imediat următor, ceea ce nu s-a întâmplat; o atare neregularitate nu poate fi invocată în recurs, de succesorul în drepturi al reclamantei inițiale, prin invocarea practic a culpei acesteia.

În ceea ce privește calificarea cererilor completatoare, acestea au fost considerate de către prima instanță, într-adevăr, completări ale cererii de chemare în judecată, iar persoanele fizice și SC C. SA au fost citate și au stat în judecată în calitate de pârâți. Aserțiunea instanței de apel conform căreia cererile în discuție trebuiau mai degrabă privite ca fiind cereri de arătare a titularului dreptului este, într-adevăr, greșită, deoarece conform art. 64 și urm. C. proc. civ atare cereri pot fi făcute de pârât. Chiar dacă în speță pârâtul C.G.M.B. a adus la cunoștință instanței faptul că a vândut o parte din apartamentele ce compun imobilul revendicat, atragerea dobânditorilor în proces s-a făcut la inițiativa reclamantei.

Dar o asemenea calificare greșită a curții de apel nu produce consecințe, deoarece oricum nu erau aplicabile dispozițiile art. 58, 59 și 53 C. proc. civ, așa cum pretinde recurentul. Astfel, nu s-a susținut că persoanele chemate în judecată prin cererea completatoare ar fi putut pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, ci ele au fost atrase în proces în scopul de a fi obligate, ca și pârâtul inițial, la a lăsa reclamantei în liniștită posesie și deplină proprietate părți din imobil, precizându-se expres calitatea lor de pârâți. În atare situație, susținerile recurentului, în sensul că aceste persoane au dobândit calitatea de interveniente în interes propriu, în baza art. 58 C. proc. civ sunt lipsite de suport.

În ceea ce privește distincția dintre litispendență și conexitate, la care se referă recurentul, aceasta nu poate fi privită ca o critică de nelegalitate, deoarece nu se arată care ar fi consecințele primirii unei atare critici cu privire la soluția dată acțiunii în revendicare. 2. Pe fond, în mod corect curtea de apel a reținut că, față de pârâții introduși în cauză în anul 2004 și, respectiv, 2006 printr-o completare a cererii de chemare în judecată, în justa soluționare a cauzei trebuie să se țină seama de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. în interesul legii. Aceasta deoarece față de ei acțiunea apare ca fiind, într-adevăr, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, câtă vreme reclamanta nu se află în posesia unei hotărâri prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului și, respectiv, existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care statul să fi fost obligat la restituirea imobilului - ca în cauza B.R. și celor similare acesteia - în mod legal a decis curtea de apel că reclamanta, iar apoi succesorul acesteia, nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O. constând în apartamentele înstrăinate de stat. De asemenea, cum contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost atacate de reclamantă cu acțiune în nulitate în termenul de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001, titlurile de proprietate ale vânzătorilor s-au consolidat chiar prin pasivitatea reclamantei.

Neacționând în sensul atacării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta a acceptat consecințele aplicabilității art. 18 al Legii speciale nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent de faptul că imobilul s-ar fi preluat abuziv cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile art. 1 al Legii nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimații V.C. și V.G., reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G. (G.) împotriva Deciziei nr. 683/ A din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Obligă pe recurent la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei către intimații V.C. și V.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2010.