ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6228/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6228/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Judecata în primă instanță,

Prin

acțiunea înregistrată la 27 octombrie 1999, reclamanta S.M.N. a chemat în

judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

4, compus din construcție, parter, două etaje, mansardă, pivniță, garaj,

magazie și teren în suprafață de 3.000 mp. preluat abuziv în proprietatea

statului.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

imobilul a aparținut autorilor reclamantei A. și G.T., aceștia dobândindu-l

prin act de vânzare-cumpărare la 20 ianuarie 1943, act înregistrat la

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat prin procesul-verbal și transcris în

registrul de transcripțiuni sub nr. 539/1943.

Imobilul a fost preluat de stat în

temeiul Decretului nr. 92/1950, deși părinții reclamantei erau exceptați de la

naționalizare.

Prin sentința civilă nr. 515 din 22 mai

2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei

calității procesuale active și a respins acțiunea pentru acest temei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că reclamanta nu este unica proprietară a suprafeței de

3.000 m.p. și a construcțiilor aferente acesteia, imobilul fiind dobândit de

reclamantă alături de mama sa A.T. și de fratele său T.G.T. și, deși a depus la

dosar certificatul de moștenitor nr. 10/2009 eliberat de Biroul Notarului

Public G.G. și G.N., reclamanta nu a dovedit calitatea de unic moștenitor și în

ceea ce îl privește pe fratele său T.T.

Prin Decizia civilă nr. 1396/2005 Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul, cu desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că reclamanta a

făcut dovada dreptului de proprietate.

La data de 24 septembrie 2004 aceeași

reclamantă a introdus o altă acțiune, înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 4 București, prin care a chemat în judecată pârâta SC C. SA,

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate încheiat cu fostul F.P.S.

pentru imobilul situat în București și obligarea pârâtei să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul.

Prin sentința civilă nr. 4069 din 27

iunie 2005 judecătoria a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea

cauzei și declinat judecata cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția

contencios administrativ.

La rândul său, această instanță a

pronunțat sentința civilă nr. 1717 din 4 septembrie 2006, prin care a admis

excepția necompetenței materiale a capătului de cerere privind revendicarea și

a declinat această cerere în favoarea Tribunalului București, primul capăt de

cerere privind nulitatea fiind disjuns și reținut spre soluționare.

Prin încheierea de la 16 ianuarie 2007

a fost admisă excepția litispendenței în Dosarul nr. 38514/3/2006, cauza fiind

înaintată la instanța mai întâi investită cu soluționarea acțiunii și reunită

cu dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă

sub nr. 3498/3/2006.

La 20 februarie 2006 reclamanta a formulat

cerere completatoare solicitând revendicarea imobilului în contradictoriu și cu

pârâții: SC C. SA, S.D., S.M., V.C. și V.G., D.M. și D.G., D.P.A.L., K.C., D.G.,

T.A.C., G.R.D. și E.G.I.

În motivarea acestei cereri a arătat

că pârâții ocupă apartamentele din imobilul revendicat, acestea fiind deja

vândute pârâților în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, a arătat că titlul său

este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, iar pârâții sunt de rea

- credință, întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu îi aparținea,

imobilul nefiind unul dintre cele prevăzute în Legea nr. 112/1995.

La data de 21 martie 2006 pârâții D.M.

și D.G. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea

acțiunii întrucât sunt titularii dreptului de proprietate în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.

La aceeași dată pârâții au formulat și

cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București și a SC A.V.L.

Berceni SA, solicitând obligarea acestora la plata unor daune-interese,

reprezentând contravaloarea unui apartament identic cu cel în litigiu, precum

și cerere reconvențională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, pentru plata diferenței între contravaloarea apartamentului

îmbunătățit și valoarea acestuia fără îmbunătățiri.

Pârâta K.C. a formulat, la rândul său,

întâmpinare, cerere de chemare în garanție și cerere reconvențională, cu

aceleași solicitări ca și soții D.

Pârâții V.C. și G. au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii întrucât sunt cumpărători de

bună-credință și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

pe drept comun.

Pârâta SC C. SA a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive și, pe fond, respingerea acțiunii, iar pârâții D.G.,

T.A.C., G.R.D. au formulat întâmpinare și au invocat excepția inadmisibilității

acțiunii și calitatea lor de dobânditori de bună - credință.

Pârâtul D.P.P.A.L. a formulat

întâmpinare, invocând buna-credință și cerere de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului București și SC A.V.L. Berceni SA, solicitând obligarea la daune

interese și cerere reconvențională împotriva Statului Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor cu același conținut ca și cel al soților D.

Pârâții S.D. și M. au invocat excepția

inadmisibilității acțiunii și buna lor credință, formulând de asemenea cereri

de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și

Ministerul Finanțelor Publice.

Pe parcursul judecății a decedat

pârâta K.C., fiind introdus în cauză D.G.

Prin încheierea de la 8 martie 2007

Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA, iar la data de 4 iunie 2007 a

respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active,

litispendenței și inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 368 din 16

martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca

neîntemeiată acțiunea în revendicare astfel cum a fost completată, precum și

cererile de chemare în garanție și cererile reconvenționale ca fiind rămase

fără obiect.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a dovedit că este unica

moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului, dobândit în baza

contractului de vânzare - cumpărare la Tribunalul Ilfov, secția notariat și

care a trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta a introdus acțiune în

revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București la

27 octombrie 1999 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă după

ce parte din imobil fusese înstrăinată de Municipiul București în temeiul Legii

nr. 112/1995 către pârâții persoane fizice.

Prin dispoziția nr. 228 din 12

februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001

s-a restituit în natură reclamantei imobilul în litigiu, mai puțin

apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Acțiunea în revendicare a fost

completată în ceea ce privește pârâții-persoane fizice, chiriași cumpărători în

temeiul Legii nr. 112/1995, la 20 februarie 2006, iar față de SC C. SA în anul

2004, ambele momente situate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Comparând titlurile de proprietate,

tribunalul a dat prioritate titlului pârâților, întrucât acestea nu au fost

anulate pe calea unei acțiuni în justiție, situație în care este aplicabilă și Decizia

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu

poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun și deci o

speranță legitimă, întrucât singura speranță legitimă creată reclamantei a fost

Legea nr. 10/2001, în baza acesteia putând obține, în condițiile în care nu a

solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare și a titlului de

proprietate, contravaloarea apartamentelor înstrăinate, însă nu și restituirea

în natură, deoarece nu beneficia de o hotărâre judecătorească care să

stabilească în favoarea sa dreptul la restituirea în natură.

Judecata în apel,

Prin Decizia civilă nr. 683 din 14

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă și

continuat de N.G. (G.), ca unic moștenitor al defunctei.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 57-58 C. proc. civ.

nu au fost greșit interpretate și aplicate și nici nu s-a înlăturat efectul

excepției litispendenței, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile

în cauză.

Instituția reglementată de aceste

texte se referă la chemarea în judecată a altor persoane și privește o formă de

intervenție forțată, care este admisibilă numai în cazul în care terțul ar

putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Prin intermediul cererii de chemare în

judecată a altei persoane nu se poate obține introducerea în proces a unui nou

pârât, calitatea sa procesuală fiind aceea de intervenient principal și în nici

un caz de pârât.

Completarea acțiunii realizată în anul

2004 în ceea ce privește pe intimata SC C. SA și în 2006 în ceea ce privește pe

persoanele fizice ca dobânditori în baza Legii nr. 112/1995 are ca temei mai

degrabă arătarea titularului dreptului, întrucât Consiliul General al

Municipiului București - primul pârât chemat în judecată - a încunoștințat

reclamanta privind situația juridică a imobilului și deci a înstrăinării unor

apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, la 9 aprilie 2001.

În ceea ce privește efectele

dispozițiilor art. 163 C. proc. civ., Curtea constată că prin definiție

litispendența este un caz de prorogare legală a competenței instanțelor judecătorești,

fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au fost introduși

în proces ceilalți pârâți.

În cauză nu a fost încălcat nici

principiul neretroactivității legii civile, întrucât față de momentul

completării acțiunii 2004, respectiv 2006, Legea nr. 10/2001 era în vigoare.

Doar în situația în care cererea de

chemare în judecată formulată în anul 1999 ar fi fost completată anterior

acestui moment, s-ar fi justificat argumentul invocat de apelant.

Cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantă nu este opozabilă pârâților decât din momentul

formulării sale, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, până în

acel moment ei nefiind atrași în proces în nici o modalitate, fiind firesc să

invoce în apărare dispozițiile legii sub imperiul căreia au fost chemați în

judecată.

Analizând acțiunea față de Consiliul

General al Municipiului București, pârâtul inițial, instanța nu a procedat la o

disjungere artificială, întrucât acest pârât nu mai deținea nici măcar la

momentul formulării cererii - 27 septembrie 1999 - decât o parte din imobil,

care, de altfel, a și fost restituit prin dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește încălcarea art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta

Curte de Justiție și Casație prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în

interesul legii a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Sub acest aspect, reclamantul nu are un

bun și nici o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul

promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să i se fi

recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea

titlului statului.

Nu a efectuat nici un demers anterior

formulării prezentei cereri prin care să conteste valabilitatea titlului

statului, nu a solicitat și nici nu a obținut anularea titlurilor de proprietate

ale pârâților din cererile completatoare, situație în care titlul de

proprietate al acestora s-a consolidat.

Singura lor speranță a fost Legea nr. 10/2001,

prin intermediul căreia puteau obține măsuri reparatorii într-una din

modalitățile prevăzute de lege.

Tot în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții

de Justiție și Casație s-a statuat că este însă necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în

sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe

acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului etc.

În acest sens este relevantă decizia

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincum și Pine contra Republicii

Cehe, în care s-a arătat că:

Curtea acceptă că obiectivul general

al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale

dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu

toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor

încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. In acest scop, legislația

trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare

ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care

aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste

bunuri (paragraful 58, citat și în cauza Raku contra România).

De asemenea, nici consecința

insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil în fața

unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat

în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale

ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice,

care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu

trebuie rediscutată (Cauza Bnmuresm contra României, paragraful 61).

Din cauza inconsecvenței și

deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior

soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele

părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul

celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității

raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea

efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va

însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale

neconforme cu Convenția, ci un particular.

Privarea de bun în absența oricărei

despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. l adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie

imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea

internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri

bănești.

În acest punct, Curtea amintește că,

de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea

este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și

posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost

transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea

lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de

despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Dreptul la un proces echitabil nu a

fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe

fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva

dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, cât și a jurisprudenței interne și

cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul nu a dat prevalentă

bunei-credințe a pârâților, ci a analizat care dintre părți are un bun, în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.

În ceea ce privește aprecierea

tribunalului referitoare la Decretul nr. 92/1950, curtea de apel consideră că o

analizare din perspectiva Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate

realiza, însă este lipsită de eficiență, câtă vreme Legea nr. 10/2001 consideră

toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989 ca fiind

abuzive, iar singura speranță legitimă a reclamanților era legea specială.

Judecata în recurs

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul N.G. (G.), invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și susținând că decizia de respingere a apelului a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin.

(1), art. 57 alin. (1), art. 58 coroborat cu art. 53, art. 64, art. 163 și 164

C. proc. civ.; alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, de soluționare a recursului în interesul legii, cu

privire la concursul dintre legea generală (art. 480 C. civ.) și legea specială

(Legea nr. 10/2001); prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea drepturilor Omului, art. 480 C. civ., art. 6 din

Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.

112/1995, aprobate prin HG. nr. 20/1996, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

cu modificările și completările ulterioare.

l. Cu privire la încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale, recurentul susține următoarele:

În motivarea soluției de respingere a

apelului, instanța a calificat în mod inconsecvent introducerea terților în

procesul aflat în etapa fondului după casare, pe de o parte, drept „completare

a acțiunii" și, pe de altă parte, drept „arătarea titularului

dreptului".

Procedând astfel, instanța de apel a

aplicat greșit și/sau după caz, a încălcând dispozițiile procedurale anterior

enumerate.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art.

132 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susține că atât persoanele fizice, cât

și SC C. SA au fost introduse în proces în stadiul rejudecării cauzei după

casare, mult după prima zi de înfățișare.

Deși un termen pentru completarea

acțiunii nu a fost solicitat și acordat, după prima zi de înfățișare - care în

acest proces, la fond, trecuse cu mult timp în urmă - reclamanta a formulat

cererile pentru introducerea în cauză a terților, or, lărgirea cadrului

procesual prin introducerea în cauză a altor persoane poate avea loc numai cu

îndeplinirea anumitor condiții, strict reglementate de norma procesuală.

Textele imperative, de reglementare a

acestor condiții sunt: art. 49-50 C. proc. civ., pentru intervenția voluntară

(principală și accesorie); art. 57-58 C. proc. civ., pentru chemarea în

judecată a altor persoane (denumită și intervenție forțată principala), art. 60,

pentru chemarea în garanție și art. 64, pentru arătarea titularului dreptului.

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ.:

"Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar

putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul."

Conform constatării instanței de apel,

prin intermediul cererii de chemare în judecată a altei persoane, nu se poate

obține introducerea în proces a unui nou pârât, calitatea sa procesuală fiind

aceea de intervenient principal și în niciun caz de pârât.

Față de circumstanțele cauzei, era

vorba evident, de greșita stabilire, de către instanța fondului după casare, a

calității de „pârâți", a persoanelor chemate în judecată după trecerea

primei zi de înfățișare.

În loc să îndrepte această eroare a

instanței fondului după casare, și să stabilească, în mod corect, calitatea de

intervenienți principali a persoanelor respective, instanța de apel a menținut

eroarea primei instanțe, în scopul de a o invoca drept motiv al înlăturării

dispozițiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 64 C. proc. civ., temeiul de drept al introducerii terților

în proces, prin „arătarea titularului dreptului", eroarea instanței de

apel, constă în aceea că nu a observat că, în speță, terții au fost introduși

în proces în baza cererii reclamantei.

Pe de altă parte, pârâtul din cererea

principală trebuie să se afle într-un raport juridic cu cel arătat ca titular

al dreptului, deținând lucrul sau exercitând dreptul în numele acestuia.

Contrar acestei condiții, la data

formulării acțiunii în revendicare, intimatul pârât Consiliul General al

Municipiului București nu deținea, pentru intervenienți, imobilele revendicate

și nici nu exercita dreptul în numele acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 53

coroborat cu art. 58 C. proc. civ., părțile care au calitatea de intervenienți

principali iau procedura în starea în care aceasta se găsește în momentul introducerii

lor în proces, actele de procedură îndeplinite anterior fiindu-le opozabile.

În context, principalul act procedural

(și totodată, procesual) îndeplinit anterior de reclamantă - act opozabil

intervenienților principali - îl constituție cererea de chemare în judecată

intentată în baza prevederilor art. 480 C. civ. la data de 27 octombrie 1999.

Acești intervenienți principali au

fost atrași forțat în proces, în anii 2006 și 2007, în stadiul judecării

fondului după casare.

Or, în această etapă procesuală, o

eventuală cerere a reclamantei, privind completarea acțiunii prin introducerea

unor noi pârâți - cărora să le fi fost inopozabilă motivarea în drept a cererii

introductive de chemare în judecată - era inadmisibilă, în raport de

dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Încălcând art. 53 și art. 58 C. proc. civ.,

instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantă nu este opozabilă pârâților decât după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, până în acel moment ei nefiind atrași în proces.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art.

163 și 164 C. proc. civ. recurentul arată că, deși în considerente se reține că

litispendența este un caz de prorogare legală a competenței instanțelor

judecătorești fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au

fost introduși în proces ceilalți pârâți, instanța de apel a substituit (vădit

eronat) situația lipsei de efecte, cu situația de producere de efecte, tocmai

asupra datei la care a fost introdusă în proces SC C. SA.

Această societate comercială a fost

introdusă în procesul aflat în stadiul fondului după casare, ca efect al

admiterii excepției litispendenței.

Pentru a admite această excepție,

instanța a constatat îndeplinirea triplei condiții (identitate de părți, obiect

și cauză).

Având în vedere că SC C. SA nu este

Consiliul General al Municipiului București - în speță nefiind îndeplinită

condiția identității de părți, în aceeași calitate în cele două dosare -

instanța trebuia să constate că în speță sunt îndeplinite condițiile

conexității, prevăzute de art. 164 C. proc. civ., și nu cele ale

litispendenței, prevăzute de art. 163 C. proc. civ.

În această situație, de reunire a

cauzelor prin conexitate, instanța trebuia să facă aplicarea art. 53 corob. cu art.

58 C. proc. civ. și să constate că, în raport de cererea introductivă a

reclamantei, SC C. SA are aceeași calitate ca și celelalte persoane fizice, de

intervenient principal forțat.

legii, recurentul susține următoarele:

În motivarea deciziei date în apelul

declarat împotriva unei sentințe într-o acțiune în revendicare, de drept comun,

intentată în anul 1999, instanța preluat ca atare ultima parte a

considerentelor Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J.

Prin dispozitivul Deciziei nr. 33/2008,

s-a stabilit că, în soluționarea acțiunilor intentate în baza dispozițiilor

dreptului comun, în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă

în favoarea legii speciale.

Aplicând această decizie în

soluționarea apelului într-o acțiune în revendicare imobiliară, având obiectul

precizat - acțiune formulată în anul 1999, cu mult anterior inițierii Legii nr.

10/2001 - instanța a încălcat textul alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008

a I.C.C.J.

Contrar concluziilor eronate ale

instanței de apel, persoanele fizice și SC C. SA au fost atrase, în calitate de

intervenienți principali, în mod forțat, în procesul aflat pe rol din anul

1999, iar cererea de chemare în judecată, formulată la data de 27 octombrie

1999 în baza art. 480 C. civ. le este pe deplin opozabilă.

În mod nelegal, instanța a reținut că

pârâții ar avea un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

La baza acestei concluzii nelegale a

stat încălcarea, de către instanță, a art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,

art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate

prin H.G. nr. 20/1996, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările

și completările ulterioare.

Imobilele în litigiu au fost preluate

în mod abuziv de stat, cu nerespectarea Decret nr. 92/1950, abuzul constând

faptul că în speță nu exista identitate între adevăratul proprietar și persoana

pe numele căreia s-a făcut naționalizarea.

Concret, conform contractului de

vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1943, depus la dosar, imobilul în cauză era,

la momentul naționalizării, în proprietatea reclamantei N. (fostă T.) S.M., a

mamei reclamantei inițiale, T.A. și a fratelui reclamantei, T.T., iar în lista

anexă a Decret nr. 92/1950, imobilele erau naționalizate pe numele tatălui

reclamantei, T.G.

În acest context, al excluderii

imobilelor în cauză de la aplicabilitatea Legii nr. 112/1995, singura cale

legală pentru reclamantă, la data introducerii acțiunii, o constituia

revendicarea acestor imobile în baza dreptului comun, la acel moment neexistând

Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care, după intrarea

în vigoare a legii speciale, prin chiar textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

este reglementat dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite, de a alege, în

procesele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii

speciale, între calea dreptului comun și aceea a legii speciale, instanța de

apel a formulat greșit concluzia potrivit căreia singura speranță legitimă a

reclamanților era legea specială.

Această concluzie a instanței de apel

ar fi avut temei legal numai dacă ar fi fost abrogat textul art. 46 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, fiind înlăturat dreptul de opțiune al persoanei

îndreptățite.

Însă, în condițiile în care legea, în

spirit constituțional, recunoaște reclamantului dreptul de a continua, potrivit

dreptului comun, judecarea procesului aflat pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a legii speciale, soluția instanței de apel se dovedește

vădit nelegală.

Contrar considerentelor deciziei

instanței de apel, textul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o corectă interpretare, în acord cu

finalitatea art. 480 C. civ., raportate la art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr.

20/1996 și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările și

completările ulterioare, impune concluzia legală potrivit căreia, în cadrul

comparării titlurilor de proprietate, trebuia înlăturat acel titlu ce provine

de la neproprietarul uzurpator.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea în întregime a deciziei atacate, în sensul admiterii

acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

și punerii reclamantului în deplină și liniștită posesie asupra imobilelor

situate în București, sector 4, identificate și localizate ca atare prin

mijloacele de probă administrate în cauză.

Intimații D.P.A.L., S.D. și S.M. și

intimata E.G.I. au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Recursul este, într-adevăr, nefondat,

și va fi respins pentru următoarele considerente:

aplicarea greșită a normelor de procedură, în apel au fost formulate numai cele

referitoare la prevederile art. 57-58 coroborate cu art. 53 C. proc. civ. și,

respectiv, la art. 163 C. proc. civ.

În apel nu s-a invocat, ca motiv de

apel, nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 132 C. proc. civ.,

în sensul primirii la dosar a unor cereri completatoare a cererii de chemare în

judecată, formulate peste termen, abia după casarea cu trimitere. Pentru acest

motiv, critica nu se poate formula X, direct în recurs.

În același timp trebuie precizat că

cererile completatoare, prin care s-a solicitat atragerea de noi părți în

proces, au aparținut reclamantei înseși, astfel încât, indiferent de

calificarea care li s-a dat, în raport de dispozițiile art. 135 C. proc. civ.

neregularitatea depunerii lor în termen putea fi invocată numai de părțile

potrivnice, la termenul imediat următor, ceea ce nu s-a întâmplat; o atare

neregularitate nu poate fi invocată în recurs, de succesorul în drepturi al

reclamantei inițiale, prin invocarea practic a culpei acesteia.

În ceea ce privește calificarea

cererilor completatoare, acestea au fost considerate de către prima instanță,

într-adevăr, completări ale cererii de chemare în judecată, iar persoanele

fizice și SC C. SA au fost citate și au stat în judecată în calitate de pârâți.

Aserțiunea instanței de apel conform

căreia cererile în discuție trebuiau mai degrabă privite ca fiind cereri de

arătare a titularului dreptului este, într-adevăr, greșită, deoarece conform art.

64 și urm. C. proc. civ atare cereri pot fi făcute de pârât.

Chiar dacă în speță pârâtul C.G.M.B. a

adus la cunoștință instanței faptul că a vândut o parte din apartamentele ce

compun imobilul revendicat, atragerea dobânditorilor în proces s-a făcut la

inițiativa reclamantei.

Dar o asemenea calificare greșită a

curții de apel nu produce consecințe, deoarece oricum nu erau aplicabile

dispozițiile art. 58, 59 și 53 C. proc. civ, așa cum pretinde recurentul.

Astfel, nu s-a susținut că persoanele

chemate în judecată prin cererea completatoare ar fi putut pretinde aceleași

drepturi ca și reclamanta, ci ele au fost atrase în proces în scopul de a fi

obligate, ca și pârâtul inițial, la a lăsa reclamantei în liniștită posesie și

deplină proprietate părți din imobil, precizându-se expres calitatea lor de

pârâți.

În atare situație, susținerile

recurentului, în sensul că aceste persoane au dobândit calitatea de

interveniente în interes propriu, în baza art. 58 C. proc. civ sunt lipsite de

suport.

În ceea ce privește distincția dintre

litispendență și conexitate, la care se referă recurentul, aceasta nu poate fi

privită ca o critică de nelegalitate, deoarece nu se arată care ar fi

consecințele primirii unei atare critici cu privire la soluția dată acțiunii în

revendicare.

apel a reținut că, față de pârâții introduși în cauză în anul 2004 și,

respectiv, 2006 printr-o completare a cererii de chemare în judecată, în justa

soluționare a cauzei trebuie să se țină seama de Decizia nr. 33/2008 pronunțată

de I.C.C.J. în interesul legii.

Aceasta deoarece față de ei acțiunea

apare ca fiind, într-adevăr, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, câtă vreme reclamanta nu se află

în posesia unei hotărâri prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului

statului și, respectiv, existența în patrimoniul său a unui drept de

proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care statul să fi fost obligat

la restituirea imobilului - ca în cauza B.R. și celor similare acesteia - în

mod legal a decis curtea de apel că reclamanta, iar apoi succesorul acesteia,

nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.

constând în apartamentele înstrăinate de stat.

De asemenea, cum contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost atacate de

reclamantă cu acțiune în nulitate în termenul de prescripție prevăzut de Legea nr.

10/2001, titlurile de proprietate ale vânzătorilor s-au consolidat chiar prin

pasivitatea reclamantei.

Neacționând în sensul atacării

contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta a acceptat consecințele

aplicabilității art. 18 al Legii speciale nr. 10/2001, care nu permit

restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent de

faptul că imobilul s-ar fi preluat abuziv cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, după distincțiile art. 1 al Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, în baza art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte

îl va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată

către intimații V.C. și V.G., reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul N.G. (G.) împotriva Deciziei nr. 683/ A din 14

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Obligă pe recurent la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei către intimații V.C. și V.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 noiembrie 2010.