ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7436/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 4 decembrie 2002 introdusă la Tribunalul municipiului București, reclamanta G.A.R., reprezentată de mandatarul D.M., a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, S.R. și A.M. solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei compus din teren în suprafață de 213,19 mp și construcția C (fostul corp B) având subsol, parter, etaj și mansardă, situat în București, sectorul 2. Motivând acțiunea, reclamanta a susținut că imobilul a constituit coproprietatea părinților săi M.M. și E., fratelui său M.A.G. și numitei M.A.R., a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele tatălui său M.M., apartamentul nr. 1 fiind vândut de SC A. SA pârâtei S.R.

la data de 25 noiembrie 1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut de SC A. SA pârâtei A.M. la data de 16 ianuarie 1998, iar construcția din corpurile A și C din imobil, împreună cu terenul aferent acestora, au fost restituite reclamantei și moștenitoarei M.N. prin hotărâri judecătorești și dispoziția Primarului general al municipiului București. A mai susținut reclamanta că are drepturi exclusive asupra părții revendicate din imobil în calitatea sa de unică moștenitoare a părinților săi și ca urmare a convenției intervenite în anul 2001 între ea și N.M., una și aceeași persoană cu M.N., moștenitoare în calitate de soție supraviețuitoare a fratelui reclamantei M.A.G.

Cu privire la titlul statului reclamanta a susținut că nu este valabil pentru că a fost dobândit în temeiul unui act normativ aflat în vădită contradicție cu legislația României de la acea dată și cu prevederile art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar și pentru că naționalizarea s-a făcut doar pe numele unuia dintre proprietarii coindivizari ai imobilului. Cu referire la titlurile pârâtelor persoane fizice cumpărătoare ale celor două apartamente componente ale corpului B revendicat, aceeași reclamantă a arătat că provin de la un non dominus, deoarece SC A. SA nu era titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute. Concluzionând, reclamanta a pretins că titlul său este mai vechi și mai bine caracterizat, cerând instanței să-l compare în raport cu titlurile opuse de pârâți și să hotărască în sensul solicitat prin petitul acțiunii.

Ulterior, reclamanta a completat motivarea acțiunii, susținând că lipsa de valabilitate a titlului statului derivă și din faptul că imobilul a fost naționalizat de la autorul său M.M., persoană exceptată de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât avea profesia de avocat. Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, prin care a respins ca inadmisibilă acțiunea dedusă judecății sale. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 48 A din 18 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru conflicte și litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au cercetat convenția nr. 4494 din 19 septembrie 2001 intervenită între reclamantă și N.M.(N.), concluzionând că aceasta nu are semnificația dată de reclamantă de act de partaj voluntar și nici nu transmite reclamantei calitatea de moștenitoare la succesiunea lui M.M., la care aceasta a renunțat, astfel încât asupra imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor și retransmiterilor succesorale, reclamanta este comoștenitoare cu un drept de ¼ alături de N.M.(N.), al cărei drept este de ¾ . Ca urmare, s-a statuat că prezenta acțiune în revendicare a fost introdusă inadmisibil de către una dintre coindivizare (reclamanta) având un drept de ¼ din imobil, care, nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat regula umanității coindivizărilor.

Reclamanta a declarat recurs solicitând casarea deciziei dată în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în caracterizarea convenției cercetate, statuând concomitent că N.M.(N.) nu a renunțat la drepturile sale succesorale și că orice renunțare ulterioară a acesteia este lipsită de efect juridic. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., reclamanta a pretins că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia prin acea că a calificat greșit convenția examinată, neobservând că, indiferent de modul de exprimare conținut de către acel înscris, concluzia neechivocă nu poate fi decât că el constituie un act de partaj voluntar, punând capăt stării de indiviziune și transmițând reclamantei proprietatea exclusivă asupra corpului C din imobilul revendicat. În fine, prin ultimul motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a formulat trei critici distincte, astfel: - încălcarea prevederilor art. 480 și art. 481 C. proc.

civ., precum și a legilor de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în timpul regimului comunist, întrucât, caracterizând ca nevalabil partajul, instanța de apel a instituit un raționament care ar lăsa fără efecte juridice dispozițiile legale mai sus enunțate, în sensul că nici un moștenitor al foștilor proprietari nu este proprietar sau coproprietar și deci nu ar putea încheia acte de partaj și nu ar putea transmite aceste imobile pe cale succesorală; - încălcarea prevederilor art. 730 alin. (1) C. civ. prin aprecierea de către instanța de apel în sensul că actul de partaj nu este valabil pentru că nu este încheiat în formă autentică ad validitatem , deși textul invocat de reclamantă prevede că „dacă toți erezii sunt prezenți și majori, se pot împărți între dânșii, oricum ar voi fără îndeplinirea vreunei formalități”; - încălcarea prevederilor art. 977 și art. 978 C. civ.

referitoare la regulile interpretării actelor juridice, greșind instanța de apel prin neobservarea că voința părților din convenția în cauză a fost de a partaja între ele bunurile succesorale rămase de pe urma autorilor lor. Recursul astfel motivat a fost depus la Curtea de Apel București, fiind înaintat Înaltei Curți de casație și Justiție, care, pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 219/2005 l-a trimis spre soluționare Curții de Apel București. Prin decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a declinat competența soluționării recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În raport cu natura pricinii (revendicarea imobiliară aparținând dreptului comun), cu valoarea obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) și cu dispozițiile coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b), art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., Înalta Curte se declară competentă material a judeca prezentul recurs, asupra căruia constată cele ce succed. Soluțiile date cauzei și susținerile din recurs au ca temei interpretarea convenției intervenită între G.A.R. și M.N. prin acte sub semnături private legalizate notarial la 19 septembrie 2001, aflate la filele 20-22 în dosarul de primă instanță, din al căror conținut rezultă următoarele: - G.A.R. a renunțat la orice drept i-ar reveni asupra corpului A și terenului aferent din imobilul situat în București, fostă proprietate a fratelui său M.A.G.; - M.N. a renunțat la orice alte cote părți ce i-ar putea reveni de pe urma defunctului M.A.G., limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta convenție de către G.A.R.

asupra altor bunuri din succesiunea aceluiași defunct. Înțelesul noțiunii de partaj (împărțeală), indiferent că este voluntar sau judiciar, este acela de operațiune în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari. Obiect al partajului succesoral îl constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se găsesc în patrimoniul defunctului transmise asupra moștenitorilor. Pentru validitatea împărțelii voluntare (prin bună învoială) trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții cerute de art. 730 alin. (1) C. civ.: - toți coindivizarii să fie prezenți; - să aibă capacitate de exercițiu deplină și - să fie de acord cu realizarea împărțelii pe această cale și cu clauzele convenției.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ceea ce este cazul în speță, împărțeala se poate realiza „fără îndeplinirea vreunei formalități” (art. 730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.). Ca urmare, existența înțelegerii de împărțeală trebuie să fie neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt recunoscute de moștenitori. Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiți termeni utilizați al căror sens ar putea avea o semnificație juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenție, anume acela de a pune capăt, total sau parțial, stării de indiviziune existentă între copartajanți.

În concret, termenii de „renunțare la orice drept” asupra unora dintre bunurile care au compus masa succesorală, folosite reciproc de G.A.R. și M.N., au ca scop individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei M.N. revenindu-i astfel un bun determinat (corpul A) din construcția ce s-a aflat în patrimoniul defunctului M.A.G., delimitat de restul construcției, asupra căruia M.N. a recunoscut dreptul coparticipantei G.A.R. Este astfel neîndoielnic că M.N., ca efect al voinței sale vădit exprimată prin actul de partaj voluntar, nu mai pretinde nici un drept asupra imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare introdusă de G.A.R. Așadar, în mod greșit instanțele au statuat că imobilul în litigiu constituie proprietate coindiviză, fiind nelegale soluțiile date cauzei pe cale de excepție cu consecința refuzului de a cerceta fondul pricinii.

În raport cu toate cele ce preced și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (5) coroborate cu art. 313 C. proc. civ., instanța supremă va admite recursul, va casa hotărârile date în cauză și va trimite pricina spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta G.A.R. împotriva deciziei nr. 48/A din 18 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță, la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2006 .