ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7436/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 4

decembrie 2002 introdusă la Tribunalul municipiului București,

reclamanta G.A.R., reprezentată de mandatarul D.M., a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, S.R. și A.M. solicitând

obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul evaluat provizoriu la suma de 7 miliarde lei compus din teren în

suprafață de 213,19 mp și construcția C (fostul corp B)

având subsol, parter, etaj și mansardă, situat în București,

sectorul 2.

Motivând acțiunea, reclamanta a

susținut că imobilul a constituit coproprietatea părinților

săi M.M. și E., fratelui său M.A.G. și numitei M.A.R., a

fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele tatălui

său M.M., apartamentul nr. 1 fiind vândut de SC A. SA pârâtei S.R. la data

de 25 noiembrie 1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut de SC A. SA pârâtei A.M.

la data de 16 ianuarie 1998, iar construcția din corpurile A și C din

imobil, împreună cu terenul aferent acestora, au fost restituite reclamantei

și moștenitoarei M.N. prin hotărâri judecătorești

și dispoziția Primarului general al municipiului București.

A mai susținut reclamanta

că are drepturi exclusive asupra părții revendicate din imobil

în calitatea sa de unică moștenitoare a părinților săi

și ca urmare a convenției intervenite în anul 2001 între ea și

N.M., una și aceeași persoană cu M.N., moștenitoare în

calitate de soție supraviețuitoare a fratelui reclamantei M.A.G.

Cu privire la titlul statului

reclamanta a susținut că nu este valabil pentru că a fost dobândit

în temeiul unui act normativ aflat în vădită contradicție cu

legislația României de la acea dată și cu prevederile art. 17

alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar și

pentru că naționalizarea s-a făcut doar pe numele unuia dintre

proprietarii coindivizari ai imobilului.

Cu referire la titlurile pârâtelor

persoane fizice cumpărătoare ale celor două apartamente

componente ale corpului B revendicat, aceeași reclamantă a

arătat că provin de la un non dominus, deoarece SC A. SA nu era

titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute.

Concluzionând, reclamanta a pretins

că titlul său este mai vechi și mai bine caracterizat, cerând

instanței să-l compare în raport cu titlurile opuse de pârâți

și să hotărască în sensul solicitat prin petitul

acțiunii.

Ulterior, reclamanta a completat

motivarea acțiunii, susținând că lipsa de valabilitate a

titlului statului derivă și din faptul că imobilul a fost

naționalizat de la autorul său M.M., persoană exceptată de

la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât avea

profesia de avocat.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr.

578 din 12 septembrie 2003, prin care a respins ca inadmisibilă

acțiunea dedusă judecății sale.

Apelul declarat de reclamantă a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 48 A din 18 martie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru

conflicte și litigii de muncă.

Pentru a hotărî astfel,

instanțele au cercetat convenția nr. 4494 din 19 septembrie 2001

intervenită între reclamantă și N.M.(N.), concluzionând că

aceasta nu are semnificația dată de reclamantă de act de partaj

voluntar și nici nu transmite reclamantei calitatea de moștenitoare

la succesiunea lui M.M., la care aceasta a renunțat, astfel încât asupra

imobilului în litigiu, pe calea transmiterilor și retransmiterilor

succesorale, reclamanta este comoștenitoare cu un drept de ¼ alături

de N.M.(N.), al cărei drept este de ¾ .

Ca urmare, s-a statuat că

prezenta acțiune în revendicare a fost introdusă inadmisibil de

către una dintre coindivizare (reclamanta) având un drept de ¼ din imobil,

care, nefiind titulara unui drept exclusiv de proprietate, a încălcat

regula umanității coindivizărilor.

Reclamanta a declarat recurs

solicitând casarea deciziei dată în apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Printr-un prim motiv de recurs,

încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a

susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive

contradictorii în caracterizarea convenției cercetate, statuând

concomitent că N.M.(N.) nu a renunțat la drepturile sale succesorale

și că orice renunțare ulterioară a acesteia este

lipsită de efect juridic.

Invocând cazul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a pretins că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății și a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia prin acea că a calificat

greșit convenția examinată, neobservând că, indiferent de

modul de exprimare conținut de către acel înscris, concluzia

neechivocă nu poate fi decât că el constituie un act de partaj

voluntar, punând capăt stării de indiviziune și transmițând

reclamantei proprietatea exclusivă asupra corpului C din imobilul revendicat.

În fine, prin ultimul motiv de

recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta

a formulat trei critici distincte, astfel:

- încălcarea prevederilor art.

480 și art. 481 C. proc. civ., precum și a legilor de reparație

în materia imobilelor preluate abuziv în timpul regimului comunist, întrucât,

caracterizând ca nevalabil partajul, instanța de apel a instituit un

raționament care ar lăsa fără efecte juridice

dispozițiile legale mai sus enunțate, în sensul că nici un

moștenitor al foștilor proprietari nu este proprietar sau

coproprietar și deci nu ar putea încheia acte de partaj și nu ar

putea transmite aceste imobile pe cale succesorală;

-

încălcarea prevederilor art. 730 alin. (1) C. civ. prin aprecierea de

către instanța de apel în sensul că actul de partaj nu este

valabil pentru că nu este încheiat în formă autentică

ad

validitatem

, deși textul invocat de reclamantă prevede că

„dacă toți erezii sunt prezenți și majori, se pot

împărți între dânșii, oricum ar voi fără îndeplinirea

vreunei formalități”;

-

încălcarea prevederilor art. 977 și art. 978 C. civ. referitoare la

regulile interpretării actelor juridice, greșind instanța de

apel prin neobservarea că voința părților din

convenția în cauză a fost de a partaja între ele bunurile succesorale

rămase de pe urma autorilor lor.

Recursul astfel motivat a fost depus la

Curtea de Apel București, fiind înaintat Înaltei Curți de

casație și Justiție, care, pe calea administrativă

prevăzută de Legea nr. 219/2005 l-a trimis spre soluționare

Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 362 din 13

februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a declinat competența

soluționării recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În raport cu natura pricinii

(revendicarea imobiliară aparținând dreptului comun), cu valoarea

obiectului acesteia (peste 5 miliarde lei) și cu dispozițiile

coroborate ale art. 2 pct. 1 lit. b), art. 3 pct. 2 și art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., Înalta Curte se declară competentă material a judeca prezentul

recurs, asupra căruia constată cele ce succed.

Soluțiile date cauzei și

susținerile din recurs au ca temei interpretarea convenției

intervenită între G.A.R. și M.N. prin acte sub semnături private

legalizate notarial la 19 septembrie 2001, aflate la filele 20-22 în dosarul de

primă instanță, din al căror conținut rezultă

următoarele:

- G.A.R. a renunțat la orice

drept i-ar reveni asupra corpului A și terenului aferent din imobilul

situat în București, fostă proprietate a fratelui său M.A.G.;

- M.N. a renunțat la orice alte

cote părți ce i-ar putea reveni de pe urma defunctului M.A.G.,

limitându-se strict la drepturile conferite prin prezenta convenție de

către G.A.R. asupra altor bunuri din succesiunea aceluiași defunct.

Înțelesul noțiunii de

partaj (împărțeală), indiferent că este voluntar sau

judiciar, este acela de operațiune în sensul că bunurile

stăpânite pe cote-părți sunt trecute, potrivit cu întinderea

cotelor respective, în proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre

coindivizari.

Obiect al partajului succesoral îl

constituie bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ce se

găsesc în patrimoniul defunctului transmise asupra moștenitorilor.

Pentru validitatea

împărțelii voluntare (prin bună învoială) trebuie să

fie îndeplinite următoarele condiții cerute de art. 730 alin. (1) C.

civ.:

- toți coindivizarii să

fie prezenți;

- să aibă capacitate de

exercițiu deplină și

- să fie de acord cu realizarea

împărțelii pe această cale și cu clauzele convenției.

Dacă aceste condiții sunt

îndeplinite, ceea ce este cazul în speță, împărțeala se

poate realiza „fără îndeplinirea vreunei formalități” (art.

730 C. civ.), deci în orice formă, inclusiv verbală, dovada ei urmând

a fi făcută potrivit dreptului comun (art. 1191 C. civ.).

Ca urmare, existența

înțelegerii de împărțeală trebuie să fie

neîndoielnică, ea neputând rezulta decât din stări de fapt

recunoscute de moștenitori.

Cu alte cuvinte, ceea ce

caracterizează un act de partaj voluntar nu sunt anumiți termeni

utilizați al căror sens ar putea avea o semnificație

juridică echivocă, ci scopul urmărit prin convenție, anume

acela de a pune capăt, total sau parțial, stării de indiviziune

existentă între copartajanți.

În concret, termenii de

„renunțare la orice drept” asupra unora dintre bunurile care au compus

masa succesorală, folosite reciproc de G.A.R. și M.N., au ca scop

individualizarea drepturilor lor exclusive, copartajantei M.N. revenindu-i

astfel un bun determinat (corpul A) din construcția ce s-a aflat în

patrimoniul defunctului M.A.G., delimitat de restul construcției, asupra

căruia M.N. a recunoscut dreptul coparticipantei G.A.R.

Este astfel neîndoielnic că

M.N., ca efect al voinței sale vădit exprimată prin actul de

partaj voluntar, nu mai pretinde nici un drept asupra imobilului care face

obiectul acțiunii în revendicare introdusă de G.A.R.

Așadar, în mod greșit

instanțele au statuat că imobilul în litigiu constituie proprietate

coindiviză, fiind nelegale soluțiile date cauzei pe cale de

excepție cu consecința refuzului de a cerceta fondul pricinii.

În raport cu toate cele ce preced

și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (5)

coroborate cu art. 313 C. proc. civ., instanța supremă va admite

recursul, va casa hotărârile date în cauză și va trimite pricina

spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta G.A.R. împotriva deciziei nr. 48/A din 18 martie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția pentru

conflicte de muncă și litigii de muncă.

Casează decizia atacată,

precum și sentința civilă nr. 578 din 12 septembrie 2003,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță,

la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 septembrie 2006 .