ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3636/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 21 iulie 1999, reclamanta P.M.V. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în București, str. P. și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat (teren și construcție). Prin sentința civilă nr. 20183 din 25 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 București - având în vedere valoarea imobilului - și-a declinat competența pentru soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 5 februarie 2001, reclamanta a cerut modificarea cererii și lărgirea cadrului procesual solicitând introducerea în cauză a mai multor pârâți. Ea a cerut constatarea nulității contractelor lor de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu și și-a rezervat dreptul de a motiva cererea ulterior. La data de 13 martie 2001 reclamanta și-a motivat cererea și și-a precizat acțiunea invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 [art. 2 lit. c) și art. 46 alin. (2)], precum și prevederi cuprinse în C. civ. prin care se reglementează cazuri de nulitate a actelor juridice civile. Prin sentința civilă nr. 1912 din 17 decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, pentru că reclamanta nu și-a dovedit calitatea de moștenitor în raport de persoana care a dobândit imobilul în litigiu în calitate de proprietar.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 352 din 26 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Ca urmare a modificării normelor de competență, prin decizia civilă nr. 3023/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis spre soluționare la Curtea de Apel București, recursul declarat de apelanta reclamantă împotriva deciziei menționate. Recursul a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1969/2006 - care a desființat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1 București - având în vedere normele de competență și decizia anterioară pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La data de 21 iunie 2007 - prin sentința civilă nr. 9872 - Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București cu motivarea că, atât la data sesizării instanțelor, cât și la data pronunțării hotărârii de declinare, valoarea imobilului a atras competența Tribunalului București în calitate de primă instanță de fond. Soluționând cauza în fond prin sentința civilă nr. 1152 din 13 iunie 2008, Tribunalul București,s ecția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei. Instanța de apel a reținut că actele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au respectat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii lor, iar cumpărătorii au fost de bună credință.

Reținând că pârâții au un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat de reclamantă, instanța a respins acțiunea acesteia, în raport și de împrejurarea că reclamanta a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind obligată să aleagă finalizarea valorificării drepturilor ei în baza legii speciale. Împotriva hotărârii menționate a declarat apel reclamanta P.M.V., iar prin decizia civilă nr. 111 din 13 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Deși cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul instanței în anul 1999 această cerere nu a fost motivată în fapt și în drept în mod neechivoc.

Reclamanta și-a rezervat - în mod repetat - dreptul de a preciza cererea sa, sub toate aspectele, ceea ce a și făcut, lărgind succesiv cadrul procesual atât sub aspect subiectiv cât și obiectiv. În acest context, reclamanta și-a definitivat pretențiile prin precizarea cererii din data de 13 martie 2001. La acea dată ea a motivat în fapt și în drept cererea sa și a invocat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (lege specială) fără a renunța la aplicarea dispozițiilor de drept comun (art. 480 C. civ.).

Această situație de fapt a avut, conform dispozițiilor legale, următoarele consecințe: a) instanța a soluționat cererea de anulare a contractelor încheiate în baza Legii nr. 10/2001 în raport de dispozițiile legii speciale, deoarece sub imperiul acestei legi a fost sesizată cu această cerere; b) instanța a soluționat cererea de revendicare a bunului în baza dreptului comun, reținând că, pârâții au un titlu de proprietate asupra imobilului, ca urmare a respingerii cererii de anulare a contractelor. Rezultă că instanța nu a încălcat principiul neretroactivității legii noi, deoarece a soluționat fiecare cerere sub imperiul legii în vigoare la data depunerii cererilor succesive, astfel cum au fost motivate.

Nu are nici o relevanță în speță faptul că instanța și-a întemeiat motivarea pe o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu exista data dezbaterilor, deoarece invocând această decizie instanța a făcut aplicarea principiului „specialia generalibus derogant" - principiu care exista la data dezbaterilor. Cu același efect, instanța putea face abstracție de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție invocând în mod direct principiul menționat, deoarece acest principiu de interpretare și aplicare a legii a fost utilizat cu notorietate în practica instanțelor. De aceea, nu a fost încălcat principiul contradictorialității și nici dreptul la apărare al reclamantei.

Reclamanta se putea aștepta, independent de decizia Înaltei Curți, ca instanța să facă aplicarea principiilor „specialia generalibus derogant" sau „electa una via" deoarece ea și-a întemeiat cererea pe o lege specială și pe dreptul comun, încercând în acest mod să beneficieze, în mod cumulat, în interesul său, de efectele ambelor legi care i-ar fi fost favorabile.

În contextul menționat, apare ca fiind un fapt lipsit de consecințe aplicarea de către instanță a deciziei Înaltei Curți, inclusiv sub aspectul că decizia menționată se referă la acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - sub două aspecte: a) instanța a aplicat dreptul comun pentru a soluționa acțiunea în revendicare, iar legea specială numai pentru judecarea cererii de anulare a contractelor și b) chiar și în situația în care instanța ar fi aplicat decizia Înaltei Curți în raport de o acțiune în revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, această aplicare nu ar fi fost greșită, de vreme ce instanța a aplicat de fapt un principiu de interpretare a legii (specialia generalibus derogant).

Însă, independent de acest principiu și de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin aplicarea dreptului comun - acțiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă în mod legal. Sub aspectul acțiunii în revendicare reclamanta nu a ales calea Legii nr. 10/2001. Ea nu a cerut suspendarea cererii conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar a sesizat instanța - în baza și sub imperiul dispozițiilor speciale cu anularea contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Ea a formulat totuși și o notificare în baza Legii nr. 10/2001. Această opțiune a reclamantei a fost rezolvată de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul acțiunilor formulate potrivit art. 45 și 47, procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre irevocabilă.

Astfel, a fost soluționată cu prioritate cererea reclamantei de anulare a contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 - procedura de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 fiind suspendată și, de asemenea, instanța a rămas învestită cu cererea de revendicare a imobilului formulată în baza art. 480 C. civ. Instanța de fond a stabilit că pârâții au fost de bună credință la data încheierii contractelor de vânzare în baza Legii nr. 112/1995, iar demersurile reclamantei pentru a intra în proprietatea bunului nu au fost de natură a crea dubii cu privire la calitatea de proprietar al statului asupra imobilului. Consecința respingerii cererii de anulare a contractelor este aceea că pârâții persoane fizice au un titlu de proprietate asupra apartamentelor, au un drept de proprietate asupra acestora, drept care este garantat de Constituția României și de prevederile art. 480 C. civ.

În condițiile în care pârâții au un titlu de proprietate asupra imobilului, definit în limitele art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare a reclamantei nu poate fi decât respinsă, chiar și în situația în care ar dovedi existența unui titlu de proprietate în patrimoniul ei, deoarece nu există nici un temei legal în baza căruia pârâții - care au dreptul de a se bucura și a dispune de lucru în mod exclusiv și absolut - să fie deposedați în favoarea reclamantei. De asemenea, cererea reclamantei de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți și de stabilirea a titlului preferabil a fost respinsă de instanța de apel ca lipsită de temei legal cu motivarea că art. 480 C. civ. nu face referire la nici un criteriu în baza căruia un titlu de proprietate ar putea fi preferabil altuia, iar orice titlu de proprietate este apărat și garantat egal de prevederile constituționale.

Constatând că pârâții justifică un titlu de proprietate asupra imobilului, Curtea de Apel a respins acțiunea în revendicare a reclamantei și, în acest context, instanța a considerat ca fiind inutilă analizarea titlului reclamantei, apreciind că, și în cazul în care aceasta ar avea un titlu de proprietate asupra imobilului aflat în proprietatea pârâților, aceștia nu ar putea fi deposedați de bun în lipsa unor dispoziții legale exprese. S-a mai reținut că terenul aferent imobilului putea fi revendicat în baza dreptului comun numai dacă nu ar fi făcut obiectul unei legi speciale de reparație conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Or, terenul aferent imobilului a făcut obiectul Legii de reparație nr. 112/1995 și în prezent face obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel că, în baza textului de lege menționat, reclamanta nu poate opta între procedura de drept comun și legea specială ea fiind ținută atât în anul 1999 cât și în prezent, să solicite aplicarea cu prioritate a legii speciale pentru valorificarea drepturilor ei legate de bunurile care au trecut abuziv în proprietatea statului. Instanța de apel a arătat că este de acord cu afirmația apelantei în sensul că posesia de bună - credință nu valorează titlu de proprietate, dar pârâții nu se află într-o asemenea situație; pârâții au un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, un contract valabil, iar potrivit art. 644 C. civ. proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin convenție, astfel cum au dobândit-o și pârâții.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta P.M.V. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate: 1. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). a. Încălcarea de către instanța de apel a principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea greșită a principiului „specialia generalibus derogant”, precum și a dispozițiilor art. 329 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Instanța de apel a statuat în mod greșit că nu are nici o relevanță în speță faptul că Tribunalul și-a întemeiat motivarea pe o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu exista la data dezbaterilor, deoarece invocând această decizie instanța ar fi făcut aplicarea principiului „specialia generalibus derogant” – principiu care exista la data dezbaterilor.

Or, potrivit dispozitivului Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicarea principiului „specialia generalibus derogant” se face numai cu privire la „acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”, întrucât opțiunea obligatorie în favoarea Legii nr. 10/2001 nu poate opera decât după ce această lege a fost adoptată și a intrat în vigoare, altfel fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile.

Argumentul instanței de apel, potrivit căruia și dacă instanța de fond nu și-ar fi întemeiat soluția pe Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți, tot trebuia să dea prevalență legii speciale în materia revendicării imobiliare, este fundamental greșit, deoarece principiul evocat nu poate fi aplicabil acțiunilor intentate în anul 1999, când Legea nr. 10/2001 nu exista. Or, intimații - pârâți persoane fizice au fost introduși în cauză solicitându-se constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare, la data de 5 februarie 2001. Acest capăt de cerere este, de asemenea, supus dreptului comun, fiind introdus înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), fapt ignorat de instanța de apel.

Chiar și în precizarea din data de 13 martie 2001, întemeierea în drept a cererii privind constatarea nulității contractelor continuă să fie cea care se sprijină și pe dispozițiile art. 480 coroborate cu art. 948 și urm. C. civ. și art. 1285 C. civ. b. Încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. coroborat cu art. 298 C. proc. civ., precum și a celor cuprinse în art. 295 C. proc. civ. coroborate cu art. 21 alin. (1) și (2) Constituție și art. 6 la Convenția Europeană. Prima instanță a greșit când a considerat că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950 ar fi fost aplicat corect, și anume cu privire la o persoană care s-ar fi încadrat în categoriile vizate de naționalizare.

Instanța a greșit și atunci când a considerat că Decretul nr. 92/1950 poate fi invocat în speță, în condițiile în care acesta a fost contrar constituției contemporane lui, precum și actelor și pactelor internaționale la care România era parte. Titlul statului este în mod evident nul, nevalabil, iar instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra acestui motiv de apel. Faptul că pârâții ar justifica un titlu de proprietate nu ar exclude posibilitatea ca reclamanta să aibă la rândul ei un titlu de proprietate, ceea ce impune confruntarea celor două titluri, pentru a se vedea care este preferabil și nicidecum refuzul de a judeca o chestiune dedusă judecății și anume nevalabilitatea titlului statului care, odată constatată, duce implicit la constatarea existenței titlului valabil de proprietate ale reclamantei (prin intermediul autorului ei).

Nepronunțarea asupra acestui aspect fundamental, pe lângă faptul că constituie o violare a unor dispoziții de procedură imperative (art. 129 și 295 C. proc. civ.), constituie un refuz de a permite accesul la un tribunal, întrucât o lipsește pe recurentă de un grad de jurisdicție în privința chestiunii de a ști dacă statul a preluat sau nu imobilul cu titlu valabil. Această chestiune are o importanță fundamentală în economia procesului, prin raportare mai ales la problema comparării titlurilor și la incidența bunei credințe a cumpărătorului asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare . Din această perspectivă, în legătură cu acest motiv de recurs, care aduce în discuție omisiunea de pronunțare asupra unui motiv de apel, sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. c. Interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În motivul 2 de apel, reclamanta a criticat soluția instanței de fond cu privire la modul greșit de soluționare a acțiunii în revendicare privitor la terenul liber de construcții care aparține imobilului (curtea imobilului), adică, mai precis al terenului care nu se afla sub construcție. Instanța de apel a respins motivul de apel cu argumentul că, în anul 1999, când s-a introdus acțiunea, se aflau în concurs atât legea comună (art. 480 C. civ.), cât și legea specială (Legea nr. 112/1995) și reclamanta avea obligația să opteze pentru legea specială.

Însă, terenul liber de construcții nu a făcut obiect de restituire în natură sau prin echivalent foștilor proprietari prin Legea nr. 112/1995 și, orice imobil preluat fără titlu valabil, care nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 putea fi revendicat în întregime, pe calea dreptului comun, în anul 1999. d. Aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 644 C. civ. Câtă vreme intimații au dobândit de la un neproprietar (Statul Român, care a preluat bunul printr-un act de naționalizare nul și neavenit, rezultat din aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950), ei nu pot invoca cu succes convenția ca titlu de proprietate preferabil titlului autentic originar mai vechi al recurentei, provenit de la autorul acesteia, deoarece titlul acesteia din urmă este preferabil.

Când art. 644 C. civ. se referă la convenție ca izvor de proprietate, el presupune implicit că transferul de proprietate provine de la adevăratul proprietar, nu de la un terț proprietar. e. Greșita aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de către instanța de apel (fost art. 46). Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare, instanța de apel a decis că este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece așa ar fi solicitat recurenta-reclamantă. Aceasta premisă este greșită, dacă se are în vedere cererea formulată la 05 februarie 2001, având ca obiect nulitatea contractelor și introducerea în cauză a chiriașilor cumpărători, cerere formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Precizarea din data de 13 martie 2001 face trimitere și la art. 948 și urm. C. civ. în privința nulității contractelor, astfel încât nu se poate afirma că acest capăt de cerere este supus exclusiv Legii nr. 10/2001. În plus, având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna credință a intimaților nu se prezumă, ci trebuie dovedită. 2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 309 pct. 7 C. proc. civ.). Există, în cuprinsul motivării deciziei recurate raționamente contradictorii, care nu au legătură cu motivele de apel invocate și cu care instanța de apel a fost învestită.

Astfel, deși instanța de fond a considerat, contrar celor ce rezultă din actul său de învestire, că întreaga acțiune trebuie să fie supusă regimului prevăzut de Legea nr. 10/2001 și a decis că, potrivit acestei legi, trebuie acordată preferință titlului de proprietate al cumpărătorului, instanța de apel, în analiza pe care o face prealabil judecării motivelor de apel, stabilește că instanța de fond a rezolvat dihotomic acțiunea, în sensul că a aplicat Legea nr. 10/2001 în privința capătului de cerere privitor la constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare și dreptul comun în privința acțiunii în revendicare. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: 1.a.

Critica formulată este întemeiată. Într-adevăr, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., hotărârile adoptate de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind, însă, obligatorie în viitor pentru instanțe. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași art., deciziile pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii, se publică în M. Of. al României. Aplicarea Deciziei pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, fără a da posibilitatea părților să-și formuleze poziția în raport de cele statuate prin respectiva hotărâre, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. și a principiilor respectării dreptului la apărare și al contradictorialității care trebuie să guverneze desfășurarea procesului civil. Motivul de apel formulat în acest sens de reclamantă a fost greșit soluționat de instanța de apel cu argumentul că prima instanță a aplicat principiile care au stat la baza pronunțării deciziei în interesul legii menționate și că aceste principii, pentru a fi aplicate de instanță, nu trebuie, în prealabil, să fie invocate într-o decizie în interesul legii.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești că, în concursul dintre legea specială și legea generală prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Este adevărat că, prin decizia menționată, s-a făcut aplicarea unor principii de drept, însă problemele de drept dezlegate au avut în vedere, așa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei, față de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul legii declarat, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, principiile care au stau la baza soluționării recursului în interesul legii nu pot fi invocate în prezentul litigiu, față de circumstanțele speciale ale cauzei reprezentate de data învestirii instanțelor și de normele juridice pe care reclamanta a înțeles să le invoce în susținerea cererilor formulate. Astfel, învestirea instanței a avut loc la data de 21. Iulie 1999 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), reclamanta solicitând, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC H. SA, constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în București, str. P. și obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie bunul, temeiul de drept al cererii fiind dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin cererea formulată la data de 05 februarie 2001, reclamanta a solicitat lărgirea cadrului procesual sub aspectul pârâților chemați în judecată și a formulat o pretenție nouă, aceea de a constata nulitatea contractelor de vânzare al pârâților, care reprezintă titlurile în temeiul cărora aceștia dețin imobilul în litigiu, fără a indica temeiul juridic al cererii formulate. Inclusiv prin cererea precizatoare, depusă la data de 13 martie 2001, reclamanta, deși a indicat și dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a menționat cauze de nulitate a actului juridic civil rezultate din prevederile art. 948, 968, 970, 1285 C. civ., pentru susținerea pretenției de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți.

Prin urmare, atât în ceea ce privește capătul de cerere în revendicare bunului imobil, formulat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și în ceea ce privește pretenția de constatare a nulității titlurilor de proprietate opuse de pârâți, formulată de asemenea anterior intrării în vigoare a acestei legi și precizate ulterior, reclamanta a învestit instanța cu aplicarea unor norme cu caracter general care nu intră în concurs cu norme cuprinse în legea specială. De aceea, principiul speciala generalibus derogant a fost greșit invocat de Curtea de Apel. b. Și această critică este fondată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că imobilul ce a aparținut autorilor săi a intrat fără titlu în proprietatea statului.

Prima instanță, prin hotărârea apelată, a apreciat că Decretul nr. 92/1950 a constituit o preluare legală a imobilului de către stat. Reclamanta a criticat dezlegarea dată de tribunal sub acest aspect, arătând la pct. 3 al motivelor de apel că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit aplicat în cazul autorului său, acesta încadrându-se în persoanele exceptate de la naționalizare, și că, oricum, fiind contrar constituției în vigoare la data adoptării sale și tratatelor internaționale la care România era parte, acest act normativ nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate. Instanța de apel nu a analizat aceste critici legate de legalitatea titlului prin care statul a dobândit imobilul în litigiu, apreciind că sunt lipsite de relevanță deoarece nu există nici un temei legal în baza căruia pârâții să fie deposedați în favoarea reclamantei, chiar dacă aceasta ar avea un titlu de proprietate asupra bunului aflat în posesia pârâților.

De asemenea, cererea reclamantei de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți și de stabilirea a titlului preferabil a fost respinsă de instanța de apel ca lipsită de temei legal cu motivarea că art. 480 C. civ. nu face referire la nici un criteriu în baza căruia un titlu de proprietate ar putea fi preferabil altuia, iar orice titlu de proprietate este apărat și garantat egal de prevederile constituționale. Nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel este nelegală atât din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ. cât și pentru corecta dezlegare a pricinii. Cât timp reclamanta a pretins că bunul nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului său, criticile legate de valabilitatea titlului statului trebuiau analizate de instanță.

Ele erau relevante în soluționarea cauzei deoarece reclamanta a solicitat compararea titlurilor ce se opun cu privire la același bun, argumentând, printre alte susțineri, că titlul său este preferabil celui opus de pârâți deoarece acesta din urmă provine de la un neproprietar. Iar analiza titlurilor invocate de părți era, contrar celor reținute de instanța de apel, nu numai necesară – în prezența învestirii instanței în acest sens printr-o acțiune în revendicare – introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci și posibilă. Este adevărat că legea nu oferă criterii în compararea titlurilor de proprietate în cazul în care ambele părți invocă un titlu în acest sens, dar câtă vreme definește acțiunea în revendicare ca fiind acțiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, impune instanțelor obligația de a identifica astfel de criterii și de a le aplica.

Tot astfel, argumentul instanței de apel în sensul că nu există nici un temei legal în baza căruia pârâții să fie deposedați de bun nu poate, prin el însuși, să determine respingerea cererii reclamantei de comparare a titlurilor de proprietate deoarece, în egală măsură, și reclamanta a pretins că nu a existat nici un titlu legal în baza căruia autorul ei să fie deposedat de stat de același bun, iar instanța nu a răspuns acestor susțineri.

Prin urmare, apreciind că, în prezența învestirii instanței cu o acțiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., compararea titlurilor de proprietate ce se opun este necesară și posibilă, că în această analiză comparativă susținerea reclamantei în sensul nevalabilității preluării imobilului de către stat este relevantă, și constatând că, în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei susțineri și a refuzat compararea titlurilor de proprietate ce se opun, Înalta Curte apreciază că, în cauză nu a existat o cercetare a fondului, impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. c. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat restituirea imobilului format din construcție și teren aferent. Prima instanță a respins cererea având ca obiect revendicarea terenului liber de construcții aflat în proprietatea Municipiului București cu motivarea că reclamanta a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea întregului imobil. Curtea de Apel, analizând apelul declarat sub acest aspect, a apreciat că terenul aferent imobilului putea fi revendicat în baza dreptului comun numai dacă nu făcea obiectul unei legi speciale de reparație, față de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Or, terenurile aferente imobilelor au făcut obiectul legii speciale de reparație nr. 112/1995.

Prin motivele de recurs, reclamanta susține că nu a solicitat restituirea terenului aferent în sensul Legii nr. 112/1995, ci a terenului liber de construcții în privința căruia, cererea de restituire, neintrând în sfera de reglementare a unui act normativ special, rămâne supusă dreptului comun în materia revendicării. Înalta Curte apreciază că se impune ca, instanța de apel, cu ocazia rejudecării pricinii să lămurească aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate pretins de reclamantă asupra terenului, aceasta presupunând verificări de fapt incompatibile cu natura căii de atac analizate.

Față de dispozițiile art. 12, 21 și 26 din Legea nr. 112/1995 și fără a nega caracterul special al acestui act normativ, pentru corecta soluționare a cererii formulate de reclamantă în privința terenului situat la adresa menționată, este necesar a se stabili cu prioritate care este întinderea și natura terenului solicitat, dacă acesta este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special. d. Criticile formulate în acest sens nu pot fi analizate de instanța de recurs. Ele vizează compararea titlurilor de proprietate ce se opun de părțile în litigiu, și cum Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, neefectuând această analiză, realizarea ei omissio medio, direct în calea de atac a recursului ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părților.

2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde o motivare contradictorie în sensul celor menționate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens nefiind fondate. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.M.V. împotriva deciziei nr. 111 din 13 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2010.