ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8174/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A.M.D. a chemat în judecată Primăria Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 350 mp situat în București Str. A.P., iar în subsidiar, să-i acorde despăgubiri în echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 443 din 01 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea și a obligat pârâta Primăria Municipiului București să emită o dispoziție prin care să acorde reclamantului despăgubiri prin echivalent potrivit art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 pentru cota parte de 5/6 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 350 mp situat la adresa mai sus menționată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptățite persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum și moștenitorii persoane fizice îndreptățite.

Contestatorul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, imobilul situat în București, Str. A.P., a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov la data de 23 august 1943 și transcris la 27 septembrie 1946 de Grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat, contract în baza căruia autoarea reclamantului, A.E., în calitate de cumpărătoare, a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 5/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului menționat anterior, compus din construcție și terenul în suprafața totală de 350 mp. Conform certificatului de moștenitor din 30 octombrie 1984 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 1 al Municipiului București, reclamantul în calitate de fiu al defunctei A.E., este unic moștenitor al imobilului care face obiectul prezentului litigiu.

Imobilul situat în București, Str. A.P. a trecut abuziv în proprietatea statului conform Decretului de expropriere nr. 223/1974 fiind preluat de la reclamantul A.M.D. Astfel, prin Decizia nr. 875 din 4 mai 1988 a C.P.M.B. s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului a construcției situată în București, Str. A.P. și trecerea fără plată în proprietatea statului a suprafeței de teren de 360 mp aferentă construcției. Având în vedere faptul că unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București nu a respectat obligațiile instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, tribunalul a dat eficiență juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de admitere a recursului în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei tribunalul a reținut faptul că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, acesta fiind afectat în momentul de față de elemente utilitate publică și de construcții. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar prin Decizia nr. 26/A din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat. Răspunzând criticilor formulate de apelantul-pârât, instanța de apel a reținut că Tribunalul a soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 2, art. 10 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 cât și a celor două decizii pronunțate în interesul legii și care vizează materia procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, prima instanță a analizat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, în accepțiunea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 precum și situația juridică a imobilului, valabilitatea titlului statului, prin prisma dispozițiilor art. 2 din aceeași lege, și a art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a mai reținut și că, nefiind soluționată notificarea de către unitatea deținătoare, se impune ca Tribunalul să procedeze la analiza fondului cauzei dedusă judecății în temeiul dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 deoarece refuzul acestei entități învestită de reclamant cu derularea procedurii administrative nu poate rămâne necenzurat.

Modalitatea de soluționare a notificării este prevăzută însă de dispozițiile art. 1, art. 7 precum și ale Capitolului 2 din Legea nr. 10/2001 precum și ale art. 1 din Legea nr. 247/2005, iar obligația de a soluționa notificarea revine unității deținătoare, astfel cum aceasta este definită prin aceleași dispoziții legale, iar nu Comisiei la care face referire apelantul.

Aceasta din urmă va fi sesizată de către apelantul-pârât în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și ale Deciziei nr. LII/2007, astfel, că admiterea apelului doar pentru argumentele arătate în memoriul de apel, și anume, față de modalitatea în care s-au precizat măsurile reparatorii, nu poate constitui decât o soluție formală cu efecte imediate asupra duratei rezonabile a procedurii în curs, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a emis, nici până la momentul soluționării prezentului apel, o decizie prin care să statueze asupra notificării formulate, în modalitatea prevăzută de dispozițiile alineatului 2 al art. 1 din Legea nr. 247/2005, respectiv, de a propune acordarea măsurilor reparatorii dacă se aprecia că sunt îndeplinite cerințele legii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiului București prin Primarul General. Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că reclamantul nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, acte care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Reclamantul avea obligația să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Prin motivele de recurs, pârâtul invocă incidența art. 22 din Legea nr. 10/2001 și susține că, în cauză, reclamantul nu a probat, în condițiile Legii nr. 10/2001, calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu.

Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Prin urmare, deși pot fi încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici nu pot fi analizate de instanța de recurs întrucât ele nu au constituit, în prealabil, și motive de apel în calea de atac exercitată de apelantul-pârât.

În ceea ce privește motivele de recurs vizând necesitatea prezentării unei dovezi din partea persoanei îndreptățite în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilelor, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanței de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente. Or, cerințele art. 302 1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei recurate, la dispozițiile legale aplicate de instanță, cu precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste prevederi legale.

Cât timp instanța de apel nu și-a întemeiat decizia pronunțată pe dispozițiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 26A din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2011.