ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8174/2011

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10

martie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul

A.M.D. a chemat în judecată Primăria Municipiului București și Municipiul

București prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin sentința pe

care o va pronunța, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie, terenul în suprafață de 350 mp situat în București Str.

A.P., iar în subsidiar, să-i acorde despăgubiri în echivalent conform Legii nr.

10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 443 din 01 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

cererea și a obligat pârâta Primăria Municipiului București să emită o

dispoziție prin care să acorde reclamantului despăgubiri prin echivalent

potrivit art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 pentru cota parte de 5/6 din

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 350 mp situat la adresa

mai sus menționată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 3 lit. a) și art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptățite

persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora, precum și moștenitorii persoane fizice îndreptățite.

Contestatorul a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Astfel, imobilul

situat în București, Str. A.P., a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov la data de 23 august 1943 și

transcris la 27 septembrie 1946 de Grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat,

contract în baza căruia autoarea reclamantului, A.E., în calitate de

cumpărătoare, a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 5/6 din dreptul

de proprietate asupra imobilului menționat anterior, compus din construcție și

terenul în suprafața totală de 350 mp.

Conform

certificatului de moștenitor din 30 octombrie 1984 eliberat de Notariatul de

Stat al sectorului 1 al Municipiului București, reclamantul în calitate de fiu

al defunctei A.E., este unic moștenitor al imobilului care face obiectul

prezentului litigiu.

Imobilul situat în

București, Str. A.P. a trecut abuziv în proprietatea statului conform

Decretului de expropriere nr. 223/1974 fiind preluat de la reclamantul A.M.D.

Astfel, prin Decizia

nr. 875 din 4 mai 1988 a C.P.M.B. s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea

statului a construcției situată în București, Str. A.P. și trecerea fără plată

în proprietatea statului a suprafeței de teren de 360 mp aferentă construcției.

Având în vedere

faptul că unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București nu a

respectat obligațiile instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a

se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului,

tribunalul a dat eficiență juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de

admitere a recursului în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei tribunalul a reținut faptul că restituirea în natură a

terenului nu este posibilă, acesta fiind afectat în momentul de față de

elemente utilitate publică și de construcții.

Împotriva acestei

decizii a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar

prin Decizia nr. 26/A din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul declarat.

Răspunzând criticilor

formulate de apelantul-pârât, instanța de apel a reținut că Tribunalul a

soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 2, art. 10 și art. 25 din

Legea nr. 10/2001 cât și a celor două decizii pronunțate în interesul legii și

care vizează materia procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, prima

instanță a analizat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, în

accepțiunea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 precum și situația

juridică a imobilului, valabilitatea titlului statului, prin prisma

dispozițiilor art. 2 din aceeași lege, și a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai reținut și

că, nefiind soluționată notificarea de către unitatea deținătoare, se impune ca

Tribunalul să procedeze la analiza fondului cauzei dedusă judecății în temeiul

dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 deoarece refuzul acestei entități învestită

de reclamant cu derularea procedurii administrative nu poate rămâne necenzurat.

Modalitatea de

soluționare a notificării este prevăzută însă de dispozițiile art. 1, art. 7

precum și ale Capitolului 2 din Legea nr. 10/2001 precum și ale art. 1 din

Legea nr. 247/2005, iar obligația de a soluționa notificarea revine unității

deținătoare, astfel cum aceasta este definită prin aceleași dispoziții legale,

iar nu Comisiei la care face referire apelantul.

Aceasta din urmă va

fi sesizată de către apelantul-pârât în condițiile prevăzute de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 și ale Deciziei nr. LII/2007, astfel, că admiterea apelului

doar pentru argumentele arătate în memoriul de apel, și anume, față de

modalitatea în care s-au precizat măsurile reparatorii, nu poate constitui

decât o soluție formală cu efecte imediate asupra duratei rezonabile a

procedurii în curs, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a emis, nici până la

momentul soluționării prezentului apel, o decizie prin care să statueze asupra

notificării formulate, în modalitatea prevăzută de dispozițiile alineatului 2

al art. 1 din Legea nr. 247/2005, respectiv, de a propune acordarea măsurilor

reparatorii dacă se aprecia că sunt îndeplinite cerințele legii.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiului

București prin Primarul General.

Prin motivele de

recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

arată că reclamantul nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate și

calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile Normelor metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, acte

care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în

aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca

anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Reclamantul avea

obligația să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării

în proprietatea statului a terenului. Dacă persoana îndreptățită a primit o

despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței

dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției

demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare.

Prin motivele de

recurs, pârâtul invocă incidența art. 22 din Legea nr. 10/2001 și susține că,

în cauză, reclamantul nu a probat, în condițiile Legii nr. 10/2001, calitatea

sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu.

Înalta Curte constată

că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu

acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de

recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul

controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme

imperative.

Prin urmare, deși pot

fi încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste

critici nu pot fi analizate de instanța de recurs întrucât ele nu au

constituit, în prealabil, și motive de apel în calea de atac exercitată de

apelantul-pârât.

În ceea ce privește motivele

de recurs vizând necesitatea prezentării unei dovezi din partea persoanei

îndreptățite în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a imobilelor, Înalta Curte constată că acestea nu se pot

constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea

instanței de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.

Or, cerințele art.

302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin

motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la

considerentele deciziei recurate, la dispozițiile legale aplicate de instanță,

cu precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste

prevederi legale.

Cât timp instanța de

apel nu și-a întemeiat decizia pronunțată pe dispozițiile legale invocate prin

motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc

în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 26A din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.