ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5664/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5664/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 64 din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A.V.,

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligând-o pe aceasta să transmită dosarul reclamantului către evaluator,

pentru întocmirea raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a sentinței. Prin aceeași sentință, instanța de judecată

a respins excepția de nelegalitate a dispoziției de acordare a despăgubirilor,

cererea reconvențională, precum și cererea de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului București, formulate de pârâtă.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

excepția de nelegalitate a dispoziției de acordare a despăgubirilor nr.

9005/2007 emisă de Primarul Municipiului București.

Dispoziția

contestată este definitivă iar potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 pot constitui obiect al unor acțiuni în contencios administrativ

doar deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;

prin urmare, Dispoziția nr. 9005/2007 emisă de Primăria Municipiului București

nu poate fi cenzurată pe calea excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru că această excepție vizează doar actele

administrative ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, nu și

actele care, potrivit unor dispoziții din legi speciale, pot fi atacate conform

unor proceduri speciale, cum este cazul dispoziției de față.

Prin

notificarea nr. 614/2001, reclamantul a solicitat aplicare dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 pentru un teren în suprafață de 330 mp situat în Municipiul

București, sect. 6. In dovedirea dreptului de proprietate a depus un contract

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33876/1947 prin care soții E. și S.S.

au cumpărat o suprafață de teren de 660 mp, precum și un înscris sub semnătură

privată din 7 mai 1970 prin care E.S. vinde reclamantului un teren

în suprafață de 330 mp menționat că este trecut

în actul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 33876/1947.

Prin

Dispoziția nr. 9005/2007 emisă de Primăria Municipiului București se acordă

despăgubiri reclamantului pentru suprafața de teren de 330 mp, dosarul însoțit

de Referatul conținând avizul de legalitate fiind transmis Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dosarul

reclamantului a fost ulterior retransmis Primăriei Municipiului București prin

adresa nr. 38814/CC din 12 februarie 2010 pentru completarea dosarului cu

înscrisuri care să facă dovada deținerii în proprietate a imobilului notificat.

Este

indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr.

247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv

sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe

lângă recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (de pildă, evaluatorii),

astfel încât în mod obiectiv nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de

art.2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie

dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că

autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de

timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de

despăgubiri, să fie emise într-un termen

rezonabil,

în sensul prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, cum

s-a pronunțat în mod constant și instanța supremă. Termenul rezonabil se

referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la

timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a

organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei

cerințe, pentru ca persoana să poată beneficia în mod efectiv de protecția

asigurată de art. 6 din Convenție.

In speță, se

apreciază că, în raport de perioada îndelungată de timp care s-a scurs de la

data emiterii dispoziției Primarului Municipiului București de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent – 5 noiembrie 2007, perioadă în care nu

s-a ajuns nici măcar la transmiterea dosarului către evaluator, suntem în

prezența unei încălcări evidente a dispozițiilor art.6 din Convenție și a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

In plus, se consideră că nu sunt concludente nici

susținerile pârâtei legate de faptul

că procedura administrativă a fost

întârziată din motive obiective, respectiv din cauza restituirii dosarului la

primărie în vederea depunerii titlului de proprietate pentru terenul

revendicat. Este de menționat că un asemenea demers este contrar dispozițiilor

legale, respectiv art. 16 alin. (4) și (5) din Capitolul V, Titlul VII al Legii

nr. 247/2005. Astfel, conform art. 16 alin. (4), pe baza situației juridice a

imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul

Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și

(2) în privința verificării legalității respingerii cererii de

restituire în natură. Alin. (5) al art. 16

prevede că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda

la centralizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în care, în mod întemeiat, cererea de

restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare.

In consecință,

se impune, în temeiul art. 1 și art. 18 Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtei

să înainteze dosarul reclamantului către evaluator, în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

În ce privește

cererea reconvențională, se reține că aceasta este neîntemeiată, întrucât

pârâta nu formulează pretenții proprii ce decurg din raportul juridic dedus

judecății, ci solicită ca reclamantul să probeze dreptul a cărui valorificare o

solicită prin acțiune.

In ceea ce

privește cererea de chemare în garanție a Primărie Municipiului București,

pentru ca acestea să răspundă pentru eventualul prejudiciu cauzat pârâtei

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin stabilirea unor

cheltuieli de judecată pretinse de reclamant în prezenta cauză, se reține că

este neîntemeiată, întrucât între cele două entități nu există nici un raport

juridic ce ar putea să justifice o eventuală acțiune în despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de

faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a

transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei

acestora, etapa

evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri; arată, de

asemenea, că prin adresa nr. 38814/CC din 12 februarie 2010, dosarul a fost

restituit Primăriei Municipiului București, pentru completarea acestuia cu

înscrisuri care să facă dovada proprietății imobilului notificat.

Totodată,

recurenta susține că în mod greșit au fost respinse cererea reconvențională și

excepția de nelegalitate a dispoziției de acordare a despăgubirilor, reiterând

argumentele invocate în fața primei instanțe.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16

alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea

specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de

fond a obligat pârâta să transmită dosarul reclamantului la evaluator, în

vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul în litigiu, aceasta

fiind o etapă premergătoare emiterii de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Criticile care

vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din

Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar verificarea

legalității respingerii

cererii de

restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat,

recurenta-

pârâtă refuzând trimiterea dosarului către evaluator cu

motivarea că nu există înscrisuri care să facă dovada proprietății imobilului

notificat.

Soluția instanței

de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și

implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în

raport de data emiterii dispoziției, respectiv 02 noiembrie 2007, și data

înregistrării dosarului la Comisie, este evidentă depășirea termenului

rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi

revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Prin urmare,

sentința recurată este legală în raport atât cu prevederile art. 16 alin. (5)

din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V, cât și cu dispozițiile art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reținută

situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat drept motiv de

recurs.

Criticile care

vizează soluția dată cererii reconvenționale sunt, și ele, nefondate, întrucât

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art.

16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție

doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a

imobilului; or, recurenta-pârâtă refuză trimiterea dosarului către evaluator cu

motivarea că nu există înscrisuri care să facă dovada proprietății

reclamantului asupra imobilului cu privire la care s-a propus acordarea

despăgubirilor, ceea ce excede atribuțiilor sale, precum și dispozițiilor art.

119 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Nici critica

referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la caracterul

civil al Dispoziției nr. 9005/2007 emisă de Primarul Municipiului București nu

este întemeiată.

Astfel,

analiza în ansamblu a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost

emisă dispoziția respectivă, degajă concluzia că legiuitorul a înțeles să

caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu

aplicarea acestui act normativ.

Această concluzie este confirmată de regula

procedurală consacrată de dispozițiile

art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora competența de soluționare a

litigiilor

având ca obiect

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură

aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării.

De asemenea,

conform dispozițiilor art. 25 alin. (4) din aceeași lege, „Decizia sau, după

caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară".

Din

coroborarea acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a

dispoziției de acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea

controlului legalității acesteia pe calea excepției prevăzută de dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins

ca nefondat, menținându-se sentința

criticată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 64 din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.