ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6042/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La

data de 25 ianuarie 2010, reclamantul L.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria

Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța,

să o oblige pe pârâtă să înainteze, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, dosarul pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de lege și recunoscute

prin sentința civilă nr. 474/2007 a Tribunalului București, Comisiei Centrale pentru

Acordarea Despăgubirilor, pentru a se continua procedura potrivit art. 16 sus-menționat.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentința

civilă nr. 1542 din 26 noiembrie 2007, definitivă prin decizia civilă nr. 474/2008

a Curții de Apel București, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri

în echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 227,50 m.p., situat în București,

strada T., în contradictoriu cu pârâta.

Deși reclamantul a notificat-o pe pârâta la data de 06

august 2009 și 29 septembrie 2009, pârâta nu înaintează dispoziția cu propunerea

de acordare a despăgubirilor pe care urma să o emită, iar Comisia Centrală răspunde

reclamantului că cererea sa este îndreptățită și că va iniția corespondență în acest

sens, cu Primăria Municipiului București, situația rămânând însă, neschimbată.

Pârâta nu a depus întâmpinare la dosar.

Prin sentința civilă nr. 377 din 19 martie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2609/3/2010, s-a admis

acțiunea, pârâta fiind obligată să înainteze dosarul notificării nr. 8789/2001 formulate

de reclamant, către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, împreună cu

propunerea de acordare de despăgubiri, conform deciziei civile nr. 474 din 11 iunie

2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a avut

în vedere proba cu înscrisuri administrată în cauză, și prevederile art. 16 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 alin. (1) – (9), constatând totodată, că pârâta

nu și-a îndeplinit obligațiile legale sus-menționate, stabilite în sarcina ei, printr-o

hotărârea judecătorească definitivă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta Primăria

Municipiului București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a arătat că prima instanță în

mod greșit a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să înainteze dosarul notificării

către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, întrucât potrivit art. 16

alin. (2

1

), nou introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, dispozițiile emise

în baza Legii nr. 10/2001 urmează a fi înaintate Comisiei Centrale, însoțite de

referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, așadar ulterior

exercitării controlului de legalitate.

S-a criticat sentința și pentru obligarea la plata cheltuielilor

de judecată, în sumă de 1.000 RON, solicitându-se admiterea apelului și diminuarea

acestei sume, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de obiectul acțiunii.

S-a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii,

iar în sens contrar, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind reducerea

cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia

nr. 587/A din 25 octombrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a reținut că, potrivit deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție depuse la dosar, obligația apelantei-pârâte

Primăria Municipiului București s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ignorată

de către pârâtă și care a dobândit și caracter irevocabil, prin respingerea recursului,

încă din data de 12 iunie 2009, fără a fi pusă în executare de bună voie, de instituția

obligată, nici după notificările reclamantului dispuse prin executorul judecătoresc.

Susținerea că prima instanță, în mod greșit, a obligat-o

pe apelantă să înainteze dosarul de notificare cu propunerea de despăgubiri, Comisiei

Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor, întrucât înaintarea dosarului, potrivit

legii, se face numai după avizul de legalitate al instituției prefectului, nu poate

fi primit ca argument pentru ca apelanta-pârâtă să ignore hotărârea judecătorească

irevocabilă - decizia civilă nr. 474/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, și să n-o pună în executare, inclusiv prin formularea propunerii de acordare

de despăgubiri.

Nimic nu împiedică pe apelantă să obțină avizul de legalitate

al instituției prefectului, spre a înainta dosarul de notificare, conform art. 16

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Comisiei Centrale, nefiind dovezi la dosar

în sensul art. 1169 C. civ., că apelanta ar fi efectuat demersuri pentru obținerea

avizului sus-menționat, și nu l-ar fi obținut.

S-a mai reținut că nu se justifică reducerea cheltuielilor

de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria

Municipiului prin Primar General și Municipiul București prin Primarul General,

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a

fost dată cu aplicarea greșită a legii susținând că prin cererea de chemare în judecată

s-a solicitat obligarea pârâtului să acorde măsuri reparatorii și că în acest sens

există autoritate de lucru judecat motivat de faptul că, prin Dosarul nr. 39036/32/2006

reclamanta a solicitat același lucru, existând astfel o hotărâre irevocabilă prin

care s-au acordat despăgubiri.

- Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

modificată privind obligativitatea ca alături de notificare să se depună alăturat

și celelalte acte doveditoare ale proprietății și că reclamantul nu s-a achitat

de această obligație legală nerespectând astfel dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001.

- Cheltuielile avocatului nu pot fi încadrate în prevederile

art. 132 din statutul profesiei de avocat.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii

de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:

Prin demersul judiciar reclamantul L.V. a solicitat obligarea

pârâtei să înainteze potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dosarul

pentru acordarea despăgubirilor către, Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor

motivând că, este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit

definitiv și irevocabil că, are calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri

în echivalent pentru terenul în suprafață de 227,5 m.p. situat în București,

strada T.

În recurs se invocă primordial existența autorității lucrului

judecat motivat de faptul că pe rolul instanțelor judecătorești s-a mai purtat un

litigiu între același părți, având același obiect și aceeași cauză, respectiv „acordarea

de măsuri reparatorii”, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 39036/32/2006 aflat pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțându-se astfel o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a recunoscut reclamantului

dreptul la despăgubiri.

Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat când a doua

cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză

și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Având în vedere aceste dispoziții legale, rezultă că, în

cauza supusă analizei nu există autoritate de lucru judecat întrucât cea de-a doua

cerere de chemare în judecată (cauza pendinte) are alt obiect, altă cauză, respectiv

se solicită, în temeiul dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

obligarea pârâtei să înainteze dosarul la Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor

și nicidecum obligarea pârâtei să soluționeze notificarea prin emiterea unei dispoziții

de acordare a despăgubirilor în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 modificată,

cum greșit se reține prin motivele de recurs.

În concluzie criticile în recurs întemeiate pe dispozițiile

art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 23 din

Legea nr. 10/2001 modificată nu au legătură cu demersul judiciar unde s-a precizat

corect ca temei de drept dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

care reglementează procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor.

Celelalte critici din recurs se referă la interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. - cheltuieli de judecată.

În conformitate cu dispozițiile legale ce reglementează

cheltuielile de judecată, partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuieli de judecată.

„A cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată,

deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia

„partea care cade în pretenții”.

În cauza pendinte, soluția pronunțată a fost în sensul

obligării pârâtului să înainteze dosarul la Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor

și drept urmare prin pronunțarea acestei soluții este cert că pârâtul se află în

culpă procesuală și legal a fost obligat la restituirea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește respectarea sau nerespectarea art.

132 din Statutul profesiei de avocat, temei de drept invocat de recurentă în argumentarea

criticii ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată, trebuie precizat că, temeiul

de drept ce reglementează instituția cheltuielilor de judecată în desfășurarea proceselor

pe rolul instanțelor îl constituie dispozițiile art. 274 și 275 C. proc. civ. și

nicidecum art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

În privința reducerii onorariului avocatului trebuie subliniat

că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul

să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit

de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Cum, în speța supusă analizei, onorariul avocatului a fost

de 1.000 RON, nu se justifică reducerea cheltuielilor de judecată, având în vedere

complexitatea cauzei.

În concluzie hotărârea recurată este legală și nefiind

incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului București, prin Primarul General și Municipiul București, prin Primarul

General, împotriva deciziei nr. 587A din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.