ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4377/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4377/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea acesteia la emiterea deciziei

ce constituie titlu de despăgubire, în conformitate cu prevederile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în dosarul de despăgubire aferent Dispoziției

nr.

11074 din 05 ianuarie 2009 emisă de

Primăria Municipiului București, pentru imobilul -

teren situat în

București, sector 1, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin Dispoziția nr. 11074 din 05 ianuarie 2009 Primăria Municipiului

București a propus acordarea de

măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării,

dosarul

fiind înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor încă din anul 2009, însă nici până

în prezent nu s-a emis decizia

reprezentând titlul de despăgubire și nu

s-a comunicat stadiul soluționării

dosarului,

deși a fost formulată o solicitare scrisă în acest sens.

Prin întâmpinarea formulată la data de

18 mai 2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr.

4469 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a

admis acțiunea precizată, formulată de

reclamantul P.A.G.

, în contradictoriu cu

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și a obligat

pârâta la desemnarea unui evaluator pentru dosarul de despăgubire aferent

Dispoziției nr. 11074/2009 emisă de Primăria Municipiului București, la

trimiterea dosarului de despăgubire la evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire

și comunicarea acesteia către reclamant, precum și la plata sumei de 1.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut în esență că dosarul

aferent Dispoziției nr. 11074/2009 a

fost înaintat la Autoritatea Națională

pentru

Restituirea Proprietăților și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale

pentru

Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45631/CC din 07 septembrie 2009.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că, în cauză, termenul rezonabil de soluționare a cererii

reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, nu a fost respectat, în condițiile în care notificările formulate în

baza Legii nr. 10/2001 au fost soluționate după 8 ani, deși termenul legal este

de 60 de zile, iar de la data înregistrării dosarului nr. 45631/CC din 07

septembrie 2009 la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor nu a fost parcursă decât etapa analizării în privința legalității

respingerii cererii de restituire în natură.

Concluzionând, instanța de fond a

constatat că atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă, prin simpla trimitere

la Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, fără prezentarea unor elemente

obiective care să permită reclamantului să întrevadă și să controleze modul cum

această autoritate investită de lege își exercită atribuțiile, este de natură

să anuleze speranța legitimă a acestuia că într-un interval de timp rezonabil

și previzibil cererea îi va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi realizat.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304

1

C. proc. civ.

In motivarea cererii de recurs, se

arată, în esență, că instanța de fond nu

a

ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din

Legea

nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării

dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce

reprezintă titlul de despăgubiri.

De asemenea, arată recurenta, prin

Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor

înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a

fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu

atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în

raport și de această decizie.

Recurenta susține că dosarul privind

acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului, face parte din categoria

dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale, după intrarea în vigoare

a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.

Recurenta arată că nu poate fi

obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, întrucât

această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Totodată, recurenta-pârâtă precizează

că instanța de fond a acordat cheltuieli de judecată nejustificat de mari, față

de obiectul pricinii și a muncii

îndeplinite

de avocat, motiv pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile

legale incidente

în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

, Curtea

constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

In mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul

V

din

Titlul VII „Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din

Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

instanța de fond a obligat pârâta să transmită dosarul reclamantei în vederea

întocmirii raportului de evaluare pentru imobilele în litigiu, aceasta fiind o

etapă premergătoare emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Criticile care vizează această soluție

sunt nefondate, întrucât

Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16

alin.

(4) din Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar

verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a

imobilului,

aspect care, însă, nu a fost

contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre

evaluare cu

motivarea că acesta nu este complet.

Soluția instanței de fond se impune și

pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare și implicit neparcurgerea

etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii

dispoziției, respectiv 05 ianuarie 2009, și cea a înregistrării dosarului la

Comisie, respectiv tot anul 2009, este evidentă depășirea termenului rezonabil

de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin

obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Astfel, perioada mare de timp scursă

de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe

intimatul-reclamant să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu

prevede un termen pentru

rezolvarea cererilor

nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit

dispozițiilor

art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația

primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura

de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord

cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca

o garanție a unui proces echitabil atât în

procedura judiciară, cât și în cadrul

procedurii administrative.

Soluționarea cererilor într-un termen

rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună

administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de

art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care

reprezintă un reper în orientarea

conduitei

administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi

revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului

autorităților sale astfel încât să

răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia

efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui,

într-adevăr, un criteriu de apreciere

a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru

justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

De aceea, Înalta Curte constată că

atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea

regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în

Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta,

fiind

binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică

nu

se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei

cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase

pentru a fi rezolvate

într-un interval de timp rezonabil. De asemenea,

Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul

sus-menționat al termenului

rezonabil de

soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul de peste 2 ani,

în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatului-reclamant

de soluționare a cererii sale nu se

încadrează

în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod

corect

a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr.

247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului (CEDO).

Referitor la critica privind

cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată această critică este nefondată,

instanță de fond în mod corect, a apreciat că

este

lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă,

întrucât

aceasta are capacitate de drept administrativ, obligând pârâta la

plata

cheltuielilor de judecată conform

art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora cheltuielile de

judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Totodată, Înalta Curte constată că

prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de

1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamant, la care a fost

obligat pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speței.

In raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate, astfel încât,

în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va

respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 4469 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.