ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4377/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea acesteia la emiterea deciziei ce constituie titlu de despăgubire, în conformitate cu prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în dosarul de despăgubire aferent Dispoziției nr. 11074 din 05 ianuarie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, pentru imobilul - teren situat în București, sector 1, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 11074 din 05 ianuarie 2009 Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării, dosarul fiind înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă din anul 2009, însă nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire și nu s-a comunicat stadiul soluționării dosarului, deși a fost formulată o solicitare scrisă în acest sens. Prin întâmpinarea formulată la data de 18 mai 2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Sentința nr. 4469 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul P.A.G.

, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta la desemnarea unui evaluator pentru dosarul de despăgubire aferent Dispoziției nr. 11074/2009 emisă de Primăria Municipiului București, la trimiterea dosarului de despăgubire la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și comunicarea acesteia către reclamant, precum și la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în esență că dosarul aferent Dispoziției nr. 11074/2009 a fost înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45631/CC din 07 septembrie 2009. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, în cauză, termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condițiile în care notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 au fost soluționate după 8 ani, deși termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării dosarului nr. 45631/CC din 07 septembrie 2009 la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost parcursă decât etapa analizării în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Concluzionând, instanța de fond a constatat că atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă, prin simpla trimitere la Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, fără prezentarea unor elemente obiective care să permită reclamantului să întrevadă și să controleze modul cum această autoritate investită de lege își exercită atribuțiile, este de natură să anuleze speranța legitimă a acestuia că într-un interval de timp rezonabil și previzibil cererea îi va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi realizat. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 1 C. proc. civ.

In motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri. De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

Recurenta susține că dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor. Recurenta arată că nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, întrucât această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Totodată, recurenta-pârâtă precizează că instanța de fond a acordat cheltuieli de judecată nejustificat de mari, față de obiectul pricinii și a muncii îndeplinite de avocat, motiv pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ. , Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. In mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta să transmită dosarul reclamantei în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilele în litigiu, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Criticile care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.

Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 05 ianuarie 2009, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv tot anul 2009, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimatul-reclamant să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative. Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță, termenul de peste 2 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatului-reclamant de soluționare a cererii sale nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO). Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată această critică este nefondată, instanță de fond în mod corect, a apreciat că este lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamant, la care a fost obligat pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speței. In raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate, astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4469 din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.