ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8048/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8048/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 februarie 2009, sub

nr. 6097/3/2009, reclamantul L.M., prin mandatar B.G., a chemat în judecată pe

pârâții Primăria municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Stabilirea

Despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

următoarele:

dispunerea unei expertize, a suprafeței de 230 mp teren preluat abuziv de către

stat în anul 1987, situat în București, str. L., sectorul 3, ce face obiectul

Dosarului înregistrat la Primăria municipiului București sub nr. 36.760/2002;

executare a hotărârii ce urmează să fie pronunțată pentru despăgubirea prin

echivalent pentru suprafața sus-menționată, prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Stabilirea

Despăgubirilor;

amenzi civile de 100 RON pe fiecare zi de întârziere până la executarea

hotărârii ce se va pronunța și de 100 RON daune interese, având în vedere reaua

credință a Primăriei municipiului București, care nu a răspuns la notificarea

din anul 2002 și nu a executat Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007

prin care a fost obligată să răspundă la notificare;

cheltuielilor de judecată din procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr.

27511/3/2007 și din cel prezent.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că din anul 2002 Primăria municipiului București

nu a răspuns Notificării nr. x/2002 privind acordarea de despăgubiri prin

echivalent pentru suprafața de 230 mp teren preluat abuziv în anul 1987, situat

în str. L., sectorul 3, deși prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie

2007 a fost obligată să emită dispoziție motivată de soluționare a notificării

menționate.

Prin Sentința civilă

nr. 379 din 19 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acest pârât ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de

reclamant în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului București și

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității

Naționale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin Notificarea nr.

x/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat acordarea

de despăgubiri prin echivalent pentru suprafața de 230 mp teren preluat abuziv

în anul 1987, situat în str. L., sectorul 3. Notificarea nu a fost soluționată

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei Primăria municipiului

București prin Primarul General, pe care a obligat-o să emită dispoziție

motivată, prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 230 mp situat în str. L., sectorul 3, teren

preluat abuziv în anul 1987.

Prin această sentință

s-a reținut faptul că autorii reclamantului au deținut în proprietate imobilul

menționat, care a trecut în proprietatea statului prin Decretul Consiliului de

Stat nr. 79/1988, reclamantul având deci calitatea de persoană îndreptățită

pentru măsuri reparatorii prin echivalent, iar pârâta obligată să dispună

emiterea unei dispoziții motivate care să conțină propunerea în acest sens.

Rezultă că, prin

sentința în discuție s-a stabilit debitorul obligației de a răspunde

notificării, precum și conținutul dispoziției ce urmează să fie emisă.

Cum în raport de

procedura instituită de Legea nr. 10/2001, de atribuțiile emitentului

dispoziției, precum și de dispozițiile legii speciale aplicabile - art. 16

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuții reglementate de lege, acesta nu poate avea

calitate procesuală pasivă în cauză.

Față de ceilalți

pârâți chemați în judecată de reclamant, acțiunea este inadmisibilă.

Astfel, pentru primul

capăt de cerere vizând stabilirea valorii terenului printr-o expertiză,

reclamantul nu are deschisă la acest moment calea acțiunii în justiție,

întrucât procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și art. 16 Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 impun urmarea unei succesiuni de etape: emiterea dispoziției

conținând propunere de despăgubiri de către unitatea deținătoare, în speță

Primăria municipiului București prin Primarul General; înaintarea dosarului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; evaluarea imobilului;

acordarea despăgubirilor.

Or, reclamantul a

obținut o sentință de obligare a unității deținătoare să emită dispoziția

cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri, pe care o poate pune în

executare potrivit prevederilor art. 580

3

C. proc. civ.

Prin urmare, el nu

are deschisă calea de a solicita administrarea unei probe, cum este efectuarea

unei expertize de evaluare a imobilului, între cele două faze administrative

cuprinse de cele două legi, pe calea unei acțiuni judiciare distincte, primul

capăt de cerere fiind, din acest punct de vedere, inadmisibil.

De asemenea, nu poate

repune în discuție fondul dreptului asupra căruia s-a statuat prin Sentința

civilă menționată, cererea fiind inadmisibilă în raport de dispozițiile art.

1201 C. civ.

În ceea ce privește

capătul al doilea de cerere, o cerere de punere în executare a unei hotărâri

este incompatibilă cu cererea de emitere a hotărârii respective, întrucât faza

executării este una ulterioară.

Totodată, și

aplicarea prevederilor art. 580

3

C. proc. civ. este incompatibilă cu

cererea formulată pe fondul cauzei, fiind o fază ulterioară ce revine în

competența instanței de executare.

În condițiile în care

reclamantul are deja un titlu - Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007

pronunțată de Tribunalul București, acesta se poate adresa instanței de

executare, care este judecătoria, pentru a solicita aplicarea art. 580

3

C. proc. civ.

Nu se poate reține că

reclamantului i-ar fi încălcat accesul liber la justiție și dreptul la un

proces echitabil, garantate de art. 21 din Constituția României și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acesta a apelat la justiție

și a obținut un titlu, pentru care trebuie să urmeze procedurile eficiente de

valorificare.

Deși reclamantul are

deschisă calea procesuală de a solicita cheltuielile de judecată din procesul

anterior, el are la îndemână o acțiune de drept comun și nu o acțiune

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât această solicitare nu

intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Prin Decizia nr.

711/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

sus-menționate, cu următoarea motivare:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat dispunerea unei expertize pentru

suprafața de 230 mp teren ce a fost preluată abuziv de către stat în anul 1987,

deoarece Primăria municipiului București din anul 2002 a refuzat să răspundă la

notificare, inclusiv la executarea Sentinței civile nr. 1428 din 08 noiembrie

2007, definitivă, irevocabilă și învestită cu formulă executorie, punerea în

executare a hotărârii ce va fi pronunțată prin despăgubirea prin echivalent

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aplicarea unei amenzi

civile, cu cheltuieli de judecată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea

formulată de reclamant împotriva pârâtei Primăria municipiului București prin

Primarul General și a fost obligată pârâta să emită o dispoziție motivată pentru

acordarea de măsuri reparatorii reclamantului, pentru terenul de 230 mp situat

în str. L., sectorul 3 București, preluat abuziv în anul 1987 și pentru care

reclamantul a urmat procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

formulând notificarea nr. x/2001.

Prezenta cerere de

chemare în judecată a fost formulată la data de 17 februarie 2009, deci după

modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Prin această cerere,

s-a solicitat evaluarea suprafeței de teren preluată abuziv și dispunerea unei

expertize de evaluare a imobilului, procedură ce trebuie urmată prin punerea în

executare a Sentinței civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă; executarea acestei sentințe se îndeplinește în

concordanță cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce a modificat

Legea nr. 10/2001, prevederi care reglementează stabilirea echivalentului

despăgubirilor bănești ce reprezintă măsuri reparatorii prin echivalent pentru

bunurile preluate în perioada 1945 - 1989, de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Apelantul-reclamant

și-a realizat în justiție dreptul dedus judecății, fiind pronunțată această

sentință de obligare a unității deținătoare de a emite o dispoziție motivată

pentru acordarea de despăgubiri și a fost obligată unitatea deținătoare să facă

propuneri în acest sens; el trebuie să pună în executare această sentință în

temeiul prevederilor art. 580

3

C. proc. civ., respectând

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, neavând deschisă calea dreptului comun pentru efectuarea

unei expertize de evaluare a imobilului de către instanțele judecătorești, care

nu au competența materială de soluționare a cauzei, în sensul dorit de către

apelantul-reclamant.

Această cerere este

inadmisibilă, deoarece repune în discuție fondul dreptului asupra căruia s-a

pronunțat Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 definitivă și

irevocabilă, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ.,

raportat la prevederile art. 163 C. proc. civ.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind punerea în executare a hotărârii judecătorești ce va

fi pronunțată de către instanța de judecată, acesta este inadmisibil, întrucât

procedura punerii în executare a unei hotărâri judecătorești este o procedură

specială, ce este îndeplinită de către organul de executare la inițiativa

petiționarului.

Decizia curții de

apel a fost atacată, în termen legal, cu recurs de către reclamant, care a

formulat următoarele critici:

respins primul capăt de cerere ca inadmisibil, întrucât nu ar fi îndeplinită

procedura prealabilă administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Unitatea deținătoare,

respectiv Primăria municipiului București, a fost notificată în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar refuzul ei de soluționare a notificării a

fost constatat judecătorește prin Sentință civilă nr. 1428 din 08 noiembrie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care a fost obligată

să emită dispoziție motivată pentru despăgubirea prin echivalent pentru terenul

în suprafață de 230 mp, situat în municipiul București, str. L., teren pe care

în prezent sunt construite blocuri de locuințe.

Prin urmare,

procedura administrativă a fost declanșată, dar nu a fost finalizată datorită

refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde printr-o

dispoziție motivată la Notificarea nr. x din 14 noiembrie 2002.

Lipsa răspunsului

unității deținătoare prejudiciază persoana îndreptățită, întrucât o pune în

imposibilitate de a finaliza procedura administrativă.

În acest context,

instanțele nu doar că au nesocotit caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001,

dar au îngrădit și accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

încălcând principiul legalității, echivalent cu o denegare de dreptate conform

art. 3 C. civ.

Faptul că legiuitorul

nu a prevăzut, în mod expres, sancțiunea pentru lipsa răspunsului la notificare,

nu înseamnă însă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile nu

poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult cu cât există o

obligație fixată de lege în sarcina acesteia, într-un termen determinat.

Instanța trebuie să

aprecieze lipsa de răspuns ca o nerezolvare culpabilă și în acest sens este

necesară dispunerea în cauză a unui expert evaluator; expertiza de evaluare nu

încalcă nici un principiu de drept prevăzut de lege dacă s-a făcut cu aplicarea

art. 201 - 214 C. proc. civ., nedepășind nici limitele învestirii și nici

atributele puterii judecătorești.

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor nu poate fi mai presus de lege și, ca atare,

nu poate fi singura care dispune de experți evaluatori.

Totodată, art. 48

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că valoarea despăgubirilor se

stabilește pe bază de expertiză, fără a specifica alte organisme care nu se

subordonează legii.

Odată efectuată

expertiza evaluatoare, instanța poate stabili și obligațiile Comisiei Centrale

de Stabilire a Despăgubirilor, soluționându-se și capătul doi de cerere.

de cerere nu este inadmisibil.

Astfel, prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că în cazul Legii nr. 10/2001

nu se plătesc daune cominatorii; dar aceasta nu înseamnă că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., care reglementează amenda

civilă pentru fiecare zi de întârziere, cerută prin cel de-al treilea capăt de

cerere pentru neexecutarea Sentinței civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007,

privind obligația de a face. De aceste dispoziții se face vorbire în hotărârea

curții de apel, fără însă a se decide privind amenda civilă pentru fiecare zi

de întârziere.

În aceeași idee, art.

40 din Legea nr. 10/2001 prevede că nerespectarea obligațiilor prevăzute de

art. 25 atrage obligarea entității administrative de a plăti o sumă calculată

pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului.

Tot astfel, conform

celor statuate în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției

motivate, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului de a

răspunde la notificare, impunându-se ca instanța învestită să evoce fondul în

condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nefiind nici un caz

de inadmisibilitate.

recurată nr. 711 A din 24 noiembrie 2010, a fost pronunțată de alt complet de

judecată, respectiv de alți judecători decât cei care au luat parte la

dezbaterea în fond a pricinii, la prima înfățișare.

În concluzie,

recurentul a solicitat admiterea recursului în baza art. 304 pct. 2, 7, 8, și 9

C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată a fost pronunțată de alți judecători

decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, este lipsită de

temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, cu

modificările ulterioare, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar

prevederile art. 580

3

C. proc. civ., deși invocate prin această

hotărâre, nu sunt materializate nici ca amendă civilă aplicată, nici ca

despăgubiri acordate pentru zile de întârziere.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea

judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

este de menționat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică

susceptibilă de a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le

reglementează – nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori

străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic

(iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile dezvoltate

de recurent vizează, în fapt, încălcarea principiului continuității și

aplicarea greșită a mai multor dispoziții legale, ceea ce atrage încadrarea lor

în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2 și 9 C. proc. civ.,

din a căror perspectivă vor fi analizate în continuare.

referitoare la nerespectarea principiului continuității completului de

judecată, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., nu

este fondată.

Textul de lege

menționat sancționează prin casarea hotărârii numai situația în care aceasta

„s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond

a pricinii”, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, din

încheierea de dezbateri de la termenul din 10 noiembrie 2010 rezultă că

judecătorii care au închis dezbaterile și au acordat părților cuvântul pe

fondul apelului, amânând apoi pronunțarea, în mod succesiv, la 17 noiembrie

2010 și la 24 noiembrie 2010, sunt A. și B., aceștia fiind și judecătorii care

au pronunțat la data de 24 noiembrie 2010 decizia recurată, după cum rezultă

din verificarea acestui din urmă act de procedură.

Prin urmare, nu se

poate reține încălcarea de către instanța de apel a principiului continuității

completului de judecată, neavând nicio relevanță din perspectiva art. 304 pct.

2 C. proc. civ. dacă la primul termen de judecată ar fi participat alți

judecători decât cei în fața cărora au avut loc dezbaterile în fond și care au

pronunțat hotărârea.

De altfel, contrar susținerilor

recurentului, și la primul termen de judecată din apel, cel din 15 septembrie

2010, în compunerea completului au intrat aceeași judecători în fața cărora au

avut loc la un termen ulterior dezbaterile în fond asupra apelului și care au

dat hotărârea recurată, fapt ce reiese din încheierea de ședință de la 15

septembrie 2010.

fondului de respingere a primului capăt de cerere ca inadmisibil, Curtea de

Apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din

legea specială de reparație – Titlul VII al Legii nr. 247/2005, criticile în

acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin primul capăt de

cerere, reclamantul a solicitat stabilirea prin expertiză a valorii terenului

preluat abuziv de stat de la autorii săi în anul 1987, cu motivarea că unitatea

deținătoare a terenului nu a răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr.

10/2001 și nici nu a executat hotărârea judecătorească irevocabilă prin care a

fost obligată la emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul notificat.

Contrar susținerilor

recurentului-reclamant, instanțele anterioare nu au reținut inadmisibilitatea

acestui capăt de cerere pentru că nu ar fi îndeplinit procedura administrativă

a Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, ambele

instanțe au reținut, în acord cu susținerile reclamantului, că acesta a inițiat

procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării adresate unității

deținătoare, Primăria municipiului București, și că refuzul acesteia de

soluționare, în termenul legal, a notificării a fost cenzurat pe cale

judecătorească, prin analizarea pe fond a notificării, urmare a cererii de

chemare în judecată formulată de reclamant la data de 08 august 2007; în acest

sens s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă,

prin care s-a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului București „să

emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii

prin echivalent pentru terenul litigios, constând în despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.”

Faptul că unitatea

deținătoare nu a executat de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa prin

Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, respectiv nu a emis dispoziție

motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale,

nu îi deschide, însă, reclamantului calea acțiunii directe la instanța de

judecată pentru a obține evaluarea terenului notificat, așa cum a solicitat în

prezenta cauză.

Aceasta pentru că,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului

despăgubirilor în echivalent se face prin parcurgerea procedurii reglementate

de Titlul VII al acestui act normativ, în situația notificărilor formulate în

baza Legii nr. 10/2001 și nesoluționate până la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță. Conform dispozițiilor Titlului

VII, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent se face de evaluatori

autorizați desemnați de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

[art. 16 alin. (6) raportat la art. 13 alin. (7)], iar pe baza raportului de

evaluare astfel întocmit, care va conține cuantumul despăgubirilor în limita

cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia cuprinzând titlul final de

despăgubire [art. 16 alin. (7)].

Față de refuzul

unității deținătoare de a emite dispoziția motivată cu propunere de acordare de

despăgubiri care se valorifică în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

reclamantul, în calitate de creditor al acestei obligații stabilite în sarcina

Primăriei municipiului București prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă,

poate obține executarea ei silită, potrivit prevederilor art. 580

3

C. proc. civ., după cum corect s-a reținut atât la fond, cât și în apel.

Prin urmare, raportat

la dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea

cuantumului despăgubirilor în echivalent se face prin decizie a Comisiei

Centrale, reclamantul nu are deschisă calea acțiunii directe la instanță pentru

evaluarea imobilului preluat abuziv, astfel că în mod legal instanțele

anterioare au reținut inadmisibilitatea primului capăt de cerere, care vizează

tocmai stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent.

Soluția nu

nesocotește nici caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001, neputându-se

susține că prin trimiterea la procedura prevăzută de lege pentru stabilirea și

plata despăgubirilor în echivalent s-ar nega dreptul reclamantului la

reparație, câștigat în litigiul anterior, și nici nu este în dezacord cu

principiile și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind

liberul acces la instanță, cum greșit pretinde recurentul, deoarece dreptul de

acces la o instanță de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus

condiției prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce

interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli

de conținut însuși dreptul ocrotit.

Or, dreptul de acces

la instanță al reclamantului pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor prin

echivalent nu este negat. El este doar supus condiției epuizării procedurii

derulate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, câtă vreme art.

19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede calea plângerii la

instanța de contencios administrativ împotriva deciziilor adoptate de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În fine, recurentul a

invocat și dispozițiile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în justificarea

admisibilității primului capăt de cerere. Respectivele dispoziții sunt însă

irelevante pe aspectul în discuție, neavând nicio legătură cu stabilirea

cuantumului despăgubirilor în echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite, ci

reglementează o altă situație, aceea a modului de stabilire a despăgubirilor la

care au dreptul chiriașii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință care se restituie în natură persoanelor îndreptățite,

după cum rezultă din corelarea alin. (4) și (1) ale art. 48.

vizând greșita neaplicare de către instanțe a dispozițiilor art. 580

3

C. proc. civ., cu consecința respingerii, ca inadmisibil, a capătului de cerere

având acest obiect, nu sunt fondate, astfel că nici din acest punct de vedere

nu este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ. reglementează executarea silită a obligațiilor de a face intuitu

personae, fiind așadar aplicabile în faza de executare, care este ulterioară

judecății și care revine în competența instanței de executare.

În sensul că amenda

civilă prevăzută de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ. poate fi

aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal, doar

în cadrul procedurii execuționale ce debutează prin încuviințarea executării

silite în condițiile art. 373

1

C. proc. civ., s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia

nr. 3 din 17 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 372/27.05.2011 și

obligatorie pentru instanțe de la această dată, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

În consecință,

reclamantul poate obține aplicarea amenzii civile prevăzute de textul

sus-menționat numai în cadrul procedurii de executare a Sentinței civile nr.

1428/2007, prin care s-a stabilit în sarcina Primăriei municipiului București

obligația de emitere a dispoziției motivate cu propunere de acordarea de

despăgubiri în echivalent. Așa fiind, aplicarea amenzii civile nu se putea face

în prezenta cauză, cererea formulată în acest sens fiind, în mod legal,

respinsă ca inadmisibilă.

Cât privește

susținerea recurentului relativă la competența instanței de soluționare a

fondului notificării în cazul refuzului unității deținătoare de a răspunde la

notificare în termenul prevăzut de lege, aceasta este corect raportată la

Decizia în interesul legii nr. 20/2007, numai că ea nu schimbă cu nimic soluția

pronunțată în cauză.

Așa cum s-a arătat

deja în analiza motivului de recurs precedent, recurentul este deja în posesia

unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care instanța a cenzurat refuzul

nejustificat al unității deținătoare de a-i răspunde la notificare, obligând

unitatea deținătoare la emiterea dispoziției motivate cu propunere de acordare

de despăgubiri în condițiile legii speciale, ceea ce echivalează cu

soluționarea pe fond a cererii de restituire prin echivalent ce face obiectul

notificării. Este vorba despre Sentința civilă nr. 1428/2007 a Tribunalului

București, care face aplicarea întocmai a deciziei în interesul legii invocată

de recurent, iar pentru aducerea la îndeplinire a obligației intuitu personae

stabilită prin această sentință, creditorul este în drept să uzeze de

dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., prin declanșarea procedurii de

executare silită, conform celor sus-menționate.

Referitor la

dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, contrar susținerilor din recurs,

acestea nu au nicio legătură cu pretențiile deduse judecății în prezenta cauză.

Dispozițiile evocate reglementează dreptul la o sumă calculată pe zi de

întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului

restituit în natură în procedura administrativă, pentru nerespectarea

obligației prevăzute de art. 25 alin. (5), aceea de predare a imobilului de

către actualul deținător, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a

deciziei/dispoziției administrative de restituire în natură. Or, reclamantului

nu i s-a restituit în natură imobilul notificat spre a se pune problema

aplicabilității prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, ci i s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri prin echivalent, pentru a cărui realizare trebuie să

urmeze procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere

considerentele prezentate, recursul reclamantului apare ca nefondat și va fi

respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva Deciziei nr. 711 A

din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2011.