ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8048/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 februarie 2009, sub nr. 6097/3/2009, reclamantul L.M., prin mandatar B.G., a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând următoarele: 1. evaluarea, prin dispunerea unei expertize, a suprafeței de 230 mp teren preluat abuziv de către stat în anul 1987, situat în București, str. L., sectorul 3, ce face obiectul Dosarului înregistrat la Primăria municipiului București sub nr. 36.760/2002; 2. punerea în executare a hotărârii ce urmează să fie pronunțată pentru despăgubirea prin echivalent pentru suprafața sus-menționată, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Stabilirea Despăgubirilor; 3. aplicarea unei amenzi civile de 100 RON pe fiecare zi de întârziere până la executarea hotărârii ce se va pronunța și de 100 RON daune interese, având în vedere reaua credință a Primăriei municipiului București, care nu a răspuns la notificarea din anul 2002 și nu a executat Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 prin care a fost obligată să răspundă la notificare;

4. acordarea cheltuielilor de judecată din procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 27511/3/2007 și din cel prezent. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că din anul 2002 Primăria municipiului București nu a răspuns Notificării nr. x/2002 privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafața de 230 mp teren preluat abuziv în anul 1987, situat în str. L., sectorul 3, deși prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a fost obligată să emită dispoziție motivată de soluționare a notificării menționate.

Prin Sentința civilă nr. 379 din 19 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului București și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin Notificarea nr. x/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafața de 230 mp teren preluat abuziv în anul 1987, situat în str. L., sectorul 3. Notificarea nu a fost soluționată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei Primăria municipiului București prin Primarul General, pe care a obligat-o să emită dispoziție motivată, prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 230 mp situat în str. L., sectorul 3, teren preluat abuziv în anul 1987. Prin această sentință s-a reținut faptul că autorii reclamantului au deținut în proprietate imobilul menționat, care a trecut în proprietatea statului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 79/1988, reclamantul având deci calitatea de persoană îndreptățită pentru măsuri reparatorii prin echivalent, iar pârâta obligată să dispună emiterea unei dispoziții motivate care să conțină propunerea în acest sens.

Rezultă că, prin sentința în discuție s-a stabilit debitorul obligației de a răspunde notificării, precum și conținutul dispoziției ce urmează să fie emisă. Cum în raport de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, de atribuțiile emitentului dispoziției, precum și de dispozițiile legii speciale aplicabile - art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții reglementate de lege, acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză. Față de ceilalți pârâți chemați în judecată de reclamant, acțiunea este inadmisibilă.

Astfel, pentru primul capăt de cerere vizând stabilirea valorii terenului printr-o expertiză, reclamantul nu are deschisă la acest moment calea acțiunii în justiție, întrucât procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 impun urmarea unei succesiuni de etape: emiterea dispoziției conținând propunere de despăgubiri de către unitatea deținătoare, în speță Primăria municipiului București prin Primarul General; înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; evaluarea imobilului; acordarea despăgubirilor. Or, reclamantul a obținut o sentință de obligare a unității deținătoare să emită dispoziția cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri, pe care o poate pune în executare potrivit prevederilor art. 580 3 C. proc.

civ. Prin urmare, el nu are deschisă calea de a solicita administrarea unei probe, cum este efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, între cele două faze administrative cuprinse de cele două legi, pe calea unei acțiuni judiciare distincte, primul capăt de cerere fiind, din acest punct de vedere, inadmisibil. De asemenea, nu poate repune în discuție fondul dreptului asupra căruia s-a statuat prin Sentința civilă menționată, cererea fiind inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ. În ceea ce privește capătul al doilea de cerere, o cerere de punere în executare a unei hotărâri este incompatibilă cu cererea de emitere a hotărârii respective, întrucât faza executării este una ulterioară.

Totodată, și aplicarea prevederilor art. 580 3 C. proc. civ. este incompatibilă cu cererea formulată pe fondul cauzei, fiind o fază ulterioară ce revine în competența instanței de executare. În condițiile în care reclamantul are deja un titlu - Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, acesta se poate adresa instanței de executare, care este judecătoria, pentru a solicita aplicarea art. 580 3 C. proc. civ. Nu se poate reține că reclamantului i-ar fi încălcat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acesta a apelat la justiție și a obținut un titlu, pentru care trebuie să urmeze procedurile eficiente de valorificare.

Deși reclamantul are deschisă calea procesuală de a solicita cheltuielile de judecată din procesul anterior, el are la îndemână o acțiune de drept comun și nu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât această solicitare nu intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Prin Decizia nr. 711/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, cu următoarea motivare: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat dispunerea unei expertize pentru suprafața de 230 mp teren ce a fost preluată abuziv de către stat în anul 1987, deoarece Primăria municipiului București din anul 2002 a refuzat să răspundă la notificare, inclusiv la executarea Sentinței civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, definitivă, irevocabilă și învestită cu formulă executorie, punerea în executare a hotărârii ce va fi pronunțată prin despăgubirea prin echivalent prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aplicarea unei amenzi civile, cu cheltuieli de judecată.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei Primăria municipiului București prin Primarul General și a fost obligată pârâta să emită o dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii reclamantului, pentru terenul de 230 mp situat în str. L., sectorul 3 București, preluat abuziv în anul 1987 și pentru care reclamantul a urmat procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr. x/2001. Prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 februarie 2009, deci după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

Prin această cerere, s-a solicitat evaluarea suprafeței de teren preluată abuziv și dispunerea unei expertize de evaluare a imobilului, procedură ce trebuie urmată prin punerea în executare a Sentinței civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; executarea acestei sentințe se îndeplinește în concordanță cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce a modificat Legea nr. 10/2001, prevederi care reglementează stabilirea echivalentului despăgubirilor bănești ce reprezintă măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile preluate în perioada 1945 - 1989, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Apelantul-reclamant și-a realizat în justiție dreptul dedus judecății, fiind pronunțată această sentință de obligare a unității deținătoare de a emite o dispoziție motivată pentru acordarea de despăgubiri și a fost obligată unitatea deținătoare să facă propuneri în acest sens; el trebuie să pună în executare această sentință în temeiul prevederilor art. 580 3 C. proc. civ., respectând dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, neavând deschisă calea dreptului comun pentru efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului de către instanțele judecătorești, care nu au competența materială de soluționare a cauzei, în sensul dorit de către apelantul-reclamant.

Această cerere este inadmisibilă, deoarece repune în discuție fondul dreptului asupra căruia s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 definitivă și irevocabilă, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ., raportat la prevederile art. 163 C. proc. civ. În ceea ce privește capătul de cerere privind punerea în executare a hotărârii judecătorești ce va fi pronunțată de către instanța de judecată, acesta este inadmisibil, întrucât procedura punerii în executare a unei hotărâri judecătorești este o procedură specială, ce este îndeplinită de către organul de executare la inițiativa petiționarului. Decizia curții de apel a fost atacată, în termen legal, cu recurs de către reclamant, care a formulat următoarele critici: 1. În mod nelegal s-a respins primul capăt de cerere ca inadmisibil, întrucât nu ar fi îndeplinită procedura prealabilă administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Unitatea deținătoare, respectiv Primăria municipiului București, a fost notificată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar refuzul ei de soluționare a notificării a fost constatat judecătorește prin Sentință civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care a fost obligată să emită dispoziție motivată pentru despăgubirea prin echivalent pentru terenul în suprafață de 230 mp, situat în municipiul București, str. L., teren pe care în prezent sunt construite blocuri de locuințe. Prin urmare, procedura administrativă a fost declanșată, dar nu a fost finalizată datorită refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde printr-o dispoziție motivată la Notificarea nr. x din 14 noiembrie 2002. Lipsa răspunsului unității deținătoare prejudiciază persoana îndreptățită, întrucât o pune în imposibilitate de a finaliza procedura administrativă.

În acest context, instanțele nu doar că au nesocotit caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar au îngrădit și accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcând principiul legalității, echivalent cu o denegare de dreptate conform art. 3 C. civ. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, sancțiunea pentru lipsa răspunsului la notificare, nu înseamnă însă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult cu cât există o obligație fixată de lege în sarcina acesteia, într-un termen determinat. Instanța trebuie să aprecieze lipsa de răspuns ca o nerezolvare culpabilă și în acest sens este necesară dispunerea în cauză a unui expert evaluator; expertiza de evaluare nu încalcă nici un principiu de drept prevăzut de lege dacă s-a făcut cu aplicarea art. 201 - 214 C. proc.

civ., nedepășind nici limitele învestirii și nici atributele puterii judecătorești. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu poate fi mai presus de lege și, ca atare, nu poate fi singura care dispune de experți evaluatori. Totodată, art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că valoarea despăgubirilor se stabilește pe bază de expertiză, fără a specifica alte organisme care nu se subordonează legii. Odată efectuată expertiza evaluatoare, instanța poate stabili și obligațiile Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, soluționându-se și capătul doi de cerere. 2. Nici capătul trei de cerere nu este inadmisibil. Astfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că în cazul Legii nr. 10/2001 nu se plătesc daune cominatorii; dar aceasta nu înseamnă că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ., care reglementează amenda civilă pentru fiecare zi de întârziere, cerută prin cel de-al treilea capăt de cerere pentru neexecutarea Sentinței civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, privind obligația de a face. De aceste dispoziții se face vorbire în hotărârea curții de apel, fără însă a se decide privind amenda civilă pentru fiecare zi de întârziere. În aceeași idee, art. 40 din Legea nr. 10/2001 prevede că nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 25 atrage obligarea entității administrative de a plăti o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Tot astfel, conform celor statuate în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției motivate, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului de a răspunde la notificare, impunându-se ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nefiind nici un caz de inadmisibilitate. 3. Decizia civilă recurată nr. 711 A din 24 noiembrie 2010, a fost pronunțată de alt complet de judecată, respectiv de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, la prima înfățișare.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului în baza art. 304 pct. 2, 7, 8, și 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată a fost pronunțată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar prevederile art. 580 3 C. proc. civ., deși invocate prin această hotărâre, nu sunt materializate nici ca amendă civilă aplicată, nici ca despăgubiri acordate pentru zile de întârziere. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, este de menționat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică susceptibilă de a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile dezvoltate de recurent vizează, în fapt, încălcarea principiului continuității și aplicarea greșită a mai multor dispoziții legale, ceea ce atrage încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2 și 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă vor fi analizate în continuare. 1. Critica referitoare la nerespectarea principiului continuității completului de judecată, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 2 C. proc.

civ., nu este fondată. Textul de lege menționat sancționează prin casarea hotărârii numai situația în care aceasta „s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii”, ceea ce nu este cazul în speță. Astfel, din încheierea de dezbateri de la termenul din 10 noiembrie 2010 rezultă că judecătorii care au închis dezbaterile și au acordat părților cuvântul pe fondul apelului, amânând apoi pronunțarea, în mod succesiv, la 17 noiembrie 2010 și la 24 noiembrie 2010, sunt A. și B., aceștia fiind și judecătorii care au pronunțat la data de 24 noiembrie 2010 decizia recurată, după cum rezultă din verificarea acestui din urmă act de procedură. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a principiului continuității completului de judecată, neavând nicio relevanță din perspectiva art. 304 pct. 2 C. proc.

civ. dacă la primul termen de judecată ar fi participat alți judecători decât cei în fața cărora au avut loc dezbaterile în fond și care au pronunțat hotărârea. De altfel, contrar susținerilor recurentului, și la primul termen de judecată din apel, cel din 15 septembrie 2010, în compunerea completului au intrat aceeași judecători în fața cărora au avut loc la un termen ulterior dezbaterile în fond asupra apelului și care au dat hotărârea recurată, fapt ce reiese din încheierea de ședință de la 15 septembrie 2010. 2. Confirmând soluția fondului de respingere a primului capăt de cerere ca inadmisibil, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din legea specială de reparație – Titlul VII al Legii nr. 247/2005, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin primul capăt de cerere, reclamantul a solicitat stabilirea prin expertiză a valorii terenului preluat abuziv de stat de la autorii săi în anul 1987, cu motivarea că unitatea deținătoare a terenului nu a răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și nici nu a executat hotărârea judecătorească irevocabilă prin care a fost obligată la emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul notificat. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanțele anterioare nu au reținut inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru că nu ar fi îndeplinit procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, ambele instanțe au reținut, în acord cu susținerile reclamantului, că acesta a inițiat procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării adresate unității deținătoare, Primăria municipiului București, și că refuzul acesteia de soluționare, în termenul legal, a notificării a fost cenzurat pe cale judecătorească, prin analizarea pe fond a notificării, urmare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant la data de 08 august 2007; în acest sens s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului București „să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul litigios, constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.” Faptul că unitatea deținătoare nu a executat de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, respectiv nu a emis dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, nu îi deschide, însă, reclamantului calea acțiunii directe la instanța de judecată pentru a obține evaluarea terenului notificat,

așa cum a solicitat în prezenta cauză. Aceasta pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent se face prin parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII al acestui act normativ, în situația notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță.

Conform dispozițiilor Titlului VII, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent se face de evaluatori autorizați desemnați de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor [art. 16 alin. (6) raportat la art. 13 alin. (7)], iar pe baza raportului de evaluare astfel întocmit, care va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia cuprinzând titlul final de despăgubire [art. 16 alin. (7)]. Față de refuzul unității deținătoare de a emite dispoziția motivată cu propunere de acordare de despăgubiri care se valorifică în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul, în calitate de creditor al acestei obligații stabilite în sarcina Primăriei municipiului București prin Sentința civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, poate obține executarea ei silită, potrivit prevederilor art. 580 3 C. proc.

civ., după cum corect s-a reținut atât la fond, cât și în apel. Prin urmare, raportat la dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent se face prin decizie a Comisiei Centrale, reclamantul nu are deschisă calea acțiunii directe la instanță pentru evaluarea imobilului preluat abuziv, astfel că în mod legal instanțele anterioare au reținut inadmisibilitatea primului capăt de cerere, care vizează tocmai stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent.

Soluția nu nesocotește nici caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001, neputându-se susține că prin trimiterea la procedura prevăzută de lege pentru stabilirea și plata despăgubirilor în echivalent s-ar nega dreptul reclamantului la reparație, câștigat în litigiul anterior, și nici nu este în dezacord cu principiile și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind liberul acces la instanță, cum greșit pretinde recurentul, deoarece dreptul de acces la o instanță de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiției prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conținut însuși dreptul ocrotit.

Or, dreptul de acces la instanță al reclamantului pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor prin echivalent nu este negat. El este doar supus condiției epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, câtă vreme art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede calea plângerii la instanța de contencios administrativ împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În fine, recurentul a invocat și dispozițiile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în justificarea admisibilității primului capăt de cerere.

Respectivele dispoziții sunt însă irelevante pe aspectul în discuție, neavând nicio legătură cu stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite, ci reglementează o altă situație, aceea a modului de stabilire a despăgubirilor la care au dreptul chiriașii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință care se restituie în natură persoanelor îndreptățite, după cum rezultă din corelarea alin. (4) și (1) ale art. 48. 3. Nici criticile vizând greșita neaplicare de către instanțe a dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ., cu consecința respingerii, ca inadmisibil, a capătului de cerere având acest obiect, nu sunt fondate, astfel că nici din acest punct de vedere nu este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. reglementează executarea silită a obligațiilor de a face intuitu personae, fiind așadar aplicabile în faza de executare, care este ulterioară judecății și care revine în competența instanței de executare. În sensul că amenda civilă prevăzută de dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. poate fi aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal, doar în cadrul procedurii execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite în condițiile art. 373 1 C. proc. civ., s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 372/27.05.2011 și obligatorie pentru instanțe de la această dată, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. În consecință, reclamantul poate obține aplicarea amenzii civile prevăzute de textul sus-menționat numai în cadrul procedurii de executare a Sentinței civile nr. 1428/2007, prin care s-a stabilit în sarcina Primăriei municipiului București obligația de emitere a dispoziției motivate cu propunere de acordarea de despăgubiri în echivalent. Așa fiind, aplicarea amenzii civile nu se putea face în prezenta cauză, cererea formulată în acest sens fiind, în mod legal, respinsă ca inadmisibilă. Cât privește susținerea recurentului relativă la competența instanței de soluționare a fondului notificării în cazul refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare în termenul prevăzut de lege, aceasta este corect raportată la Decizia în interesul legii nr. 20/2007, numai că ea nu schimbă cu nimic soluția pronunțată în cauză.

Așa cum s-a arătat deja în analiza motivului de recurs precedent, recurentul este deja în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care instanța a cenzurat refuzul nejustificat al unității deținătoare de a-i răspunde la notificare, obligând unitatea deținătoare la emiterea dispoziției motivate cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, ceea ce echivalează cu soluționarea pe fond a cererii de restituire prin echivalent ce face obiectul notificării. Este vorba despre Sentința civilă nr. 1428/2007 a Tribunalului București, care face aplicarea întocmai a deciziei în interesul legii invocată de recurent, iar pentru aducerea la îndeplinire a obligației intuitu personae stabilită prin această sentință, creditorul este în drept să uzeze de dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ., prin declanșarea procedurii de executare silită, conform celor sus-menționate. Referitor la dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, contrar susținerilor din recurs, acestea nu au nicio legătură cu pretențiile deduse judecății în prezenta cauză. Dispozițiile evocate reglementează dreptul la o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit în natură în procedura administrativă, pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 25 alin. (5), aceea de predare a imobilului de către actualul deținător, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei/dispoziției administrative de restituire în natură.

Or, reclamantului nu i s-a restituit în natură imobilul notificat spre a se pune problema aplicabilității prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, ci i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri prin echivalent, pentru a cărui realizare trebuie să urmeze procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Având în vedere considerentele prezentate, recursul reclamantului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva Deciziei nr. 711 A din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2011.