ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6921/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6921/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor civile

de față;

Prin cererea formulată la 15 decembrie 1998 reclamantul

N.V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București

solicitând să fie obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

compus din construcție și teren în suprafață de 2275 mp situat în str. O., fost

B., sectorul 1 București.

În motivarea acțiunii

se arată că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 6

iunie 1934 și transcris sub nr. V2. de către Tribunalul Ilfov, tatăl reclamantului

V.I.N. a cumpărat teren în suprafață de 2275 mp și o construcție pe parter la care

ulterior a făcut o adăugire a unui corp de clădire nou, pe subsol, parter și etajul

existent în prezent.

În baza Decretului

nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat deși tatăl reclamantului era exceptat

de la naționalizare, conform art. II din acest act normativ, fiind inginer și angajat

la o întreprindere de stat.

În urma decesului lui

V.I.N. au rămas ca moștenitori reclamantul și fratele său D.D.N., astfel cum rezultă

din certificatul de moștenitor nr. M2./1991. La rândul său, D.D.N. a decedat reclamantul

fiind unicul moștenitor.

În drept acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din Legea

nr. 112/1995, art. din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 și

art. 480 C. civ.

Cauza a fost înregistrată

inițial pe rolul Judecătoria sectorului 1 București care prin sentința civilă

nr. 13907 din 17 septembrie 1999 și-a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalul București, secția a V-a, sub nr. 4890/1999 iar la data de 13

ianuarie 2000 L.M. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care

a solicitat respingerea acțiunii în revendicare pe considerentul că a dobândit,

cu bună - credință, prin act de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

un apartament din imobil.

Intervenientul a invocat

și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului

București și excepția lipsei calității procesuale active.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 330 din 2 mai 2000 a respins excepția

inadmisibilității acțiunii principale invocată de pârât, ca neîntemeiată, a respins

acțiunea principală, pentru lipsa calității procesuale active, a respins excepția

lipsei obiectului cererii de intervenție ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București invocată

în cauză de intervenient ca rămasă fără obiect și pe cale de consecință a respins

cererea de intervenție în interes propriu, ca rămasă fără obiect, a respins cererea

intervenientului ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul N.V.M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 726 din 21 noiembrie 2000 a respins

apelul ca nefondat apreciind că nu a fost respectat principiul unanimității acțiunii

în revendicare, nefiind făcută dovada calității de moștenitor după fratele său,

declarațiile autentice nu au relevanță în privința dovedirii calității de moștenitor.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul soluționat de Curtea Supremă de Justiție prin decizia

civilă nr. 3372 din 4 iulie 2001.

Prin această hotărâre,

în majoritate, s-a admis recursul s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare

la același tribunal.

În considerentele deciziei

s-a arătat că reclamantul are calitate procesuală activă, întrucât devoluțiunea

succesorală a fost dovedită și pentru faptul că în situația particulară a bunurilor

imobile naționalizate nu este obligatorie regula unanimității întrucât, în unele

situații acțiunea ar fi imposibil de exercitat.

În rejudecare, la data

de 6 septembrie 2002 R.E., D.V. și D.I., C.R. au formulat cerere de intervenție

în interes propriu, F.V. și F.M. cerere de intervenție în interesul pârâtului și

în interes propriu.

În cuprinsul cererilor

de intervenție, s-a arătat că pentru apărarea dreptului de proprietate al intervenienților,

asupra imobilului, dobândit în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 se solicită respingerea acțiunii principale. Au apreciat

intervenienții că reclamantul nu mai poate solicita restituirea în natură ci numai

drepturile conferite de art. 18 din Legea nr. 10/2001, actul lor de vânzare - cumpărare

fiind încheiat când statul avea toate calitățile prevăzute de Legea nr. 112/1995

pentru a transmite dreptul său de proprietate asupra imobilului.

F.V. și F.M. au invocat

prin cererea de intervenție și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

precum și lipsa calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului

București.

La data de 6

septembrie 2002 reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul

restrângerii pretențiilor în ceea ce privește apartamentul nr. X2. din str. O.,

sectorul 1 cumpărat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V3. de către L.O.,

recunoscând valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât a fost perfectat

anterior revendicării bunului.

La 30 martie 2007 A.A.D.

a formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând respingerea acțiunii

și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al

Municipiului București, pe motiv că interveninenta a cumpărat prin contractul de

vânzare - cumpărare nr. V4. dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.

X2. din imobilul revendicat, iar pe fondul cauzei a arătat că sunt aplicabile dispozițiile

art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Dosarul a fost suspendat

în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 și repus pe rol la data de 25 mai 2007.

La data de 14

decembrie 2007 tribunalul constată lipsa efectivă a dosarului și se dispune reconstituirea

dosarului.

În ședința publică din

20 septembrie 2008 reclamantul N.V.M. a formulat cerere de renunțare la judecată,

în parte, pentru partea din imobil, teren și construcție, care a făcut obiectul

vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995 compusă din apartamentul X1. parter, corp

A dobândit de C.R., apartamentul nr. X8., dobândit de F.V., apartamentul X2. de

la pater, corp A dobândit de A.A.D., apartamentul de la parterul corpului a dobândit

de B.S.A. și B.P., apartamentul X9. etaj M, corp A dobândit de C.I., apartamentul

de la etaj, corp E dobândit de F.V. și M., apartamentul de la parter, Corp A, sc.

C dobândit de O.O. moștenit de P.R., apartamentul nr. X5. de la etajul 1, dobândit

de S.I. și E., apartamentul de la subsol corp A, dobândit de R.E., apartamentul

nr. X3. de la parter, dobândit de C.G., apartamentul nr. X1. parter, corp E dobândit

de S.S. și I., apartamentul de la parter, corp Decretul nr. 92/1950 dobândit de

S.P. și I. A menționat reclamantul, că înțelege să renunțe la judecată și nu la

drept, restrângându-și obiectul acțiunii la acea parte din teren și construcții

care nu a fost înstrăinat de pârâtă conform Legii nr. 112/1995 și la cea vândută

numiților L.O. - decedată a cărei moștenitoare este L.M. și D.V. și D.I.

La data de 19

septembrie 2008 C.G., formulează cerere de intervenție accesorie și în interes propriu,

B.S.A. și P. cerere de intervenție principală prin care a solicitat respingerea

acțiunii, S.S. și I. precum și S.I. și P. cerere de intervenție accesorie și în

interes propriu prin care au solicitat respingerea acțiunii principale, intervenienții

cumpărând apartamente din imobilului revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Parte din intervenienți

au arătat în scris că nu sunt de acord cu renunțarea la judecată, fiind necesar

acordul lor.

În ședința publică de

17 octombrie 2008 tribunalul a luat act, în temeiul art. 246 C. proc. civ., de renunțarea

intervenientelor D.I. și S.I. la judecată, a stabilit natura juridică a cererilor

de intervenție formulate de către S., C. și B. ca fiind accesorii, reținând că această

calificare este atrasă de obiectul cererilor și de motivele cuprinse, acestea constituindu-se

doar în apărări și neavând un petit propriu în raport cu reclamantul.

La data de 10

noiembrie 2008 reclamantul N.V.M. formulează o cerere de micșorare a câtimii obiectului

cererii de chemare în judecată în sensul că înțelege să micșoreze câtimea obiectului

cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, acesta restrângându-se

la acea parte din teren și din construcții care nu a fost înstrăinată de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, conform Legii nr. 112/1995, precum și

cea vândută numiților L.O. moștenită de L.M., D.V. și D.I., indicând ca temei de

drept dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere ce poate fi făcută

oricând pe parcursul judecății, iar poziția pârâtei și a intervenienților sunt irelevante,

nefiind necesar acordul acestora.

În ședința publică de

la 23 ianuarie 2009 tribunalul a luat act de cererea formulată de reclamant în temeiul

art. 132 alin. (2) C. proc. civ., de micșorare a câtimii obiectului cererii de chemare

în judecată.

Cererea de micșorare a

câtimii obiectului cererii de chemare în judecată a fost precizată de reclamant

la 11 iunie 2009 menționând că față de sentința civilă nr. 1537 din 15

octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă,

înțelege să solicite în prezenta cauză doar suprafața de 446 mp, parte a fostei

proprietăți din str. O. (fost B.), nerestituit conform Legii nr. 10/2001, cuprins

în curtea imobilului de pe str. O., aflat în posesia Municipiul București, fiind

folosit de Colegiul Tehnic de Arhitectură și Lucrări Publice I.N.S. din cadrul Direcției

Generale de Învățământ a Municipiul București.

A arătat reclamantul că

terenul la care înțelege să-și limiteze pretențiile în prezenta cauză se compune

din 330 mp teren liber de construcții și 116 mp teren ocupat de clădire și alei

de acces, ce nu a făcut obiectul restituirii prin sentința civilă nr. 1537 din

15 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în

Dosarul nr. 40849/3/2007.

La 13 noiembrie 2009 F.V.

a formulat cerere precizatoare a cererii de intervenție, ca urmare a cererii de

retrocedare în natură a terenului nevândut chiriașilor pe Legea nr. 112/1995, prin

care a solicitat să se constate dreptul lor de servitute pe terenul aflat în exteriorul

construcțiilor, servituți pietonale și pentru mașinile de intervenție și cerere

de intervenție în interes propriu în scopul apărării dreptului de proprietate asupra

apartamentul nr. X8., din str. O., sectorul 1, solicitând să se respingă acțiunea

formulată de reclamant.

În cuprinsul cererii s-a

arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V5. încheiat între SC R.V.

SRL, în calitate de vânzător și intervenient, s-a transmis dreptul de proprietate

asupra apartamentului menționat anterior, în baza Legii nr. 112/1995, respectându-se

în totalitate prevederile acestei legi.

La data cumpărării erau

întrunite toate condițiile impuse de Legea nr. 112/1995 pentru a se putea transmite

dreptul de proprietate de la stat către chiriași, decretul nr. 92/1950 fiind considerat

titlu valabil, la aceea dată.

În aceste condiții, a

arătat intervenientul, în care imobilul aflat la data cumpărării în proprietatea

statului a fost dobândit legal de către foștii chiriași, cu respectarea legii, reclamantul

este îndreptățit la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Această cerere de intervenție

în interes propriu a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu pentru că se solicită

constatarea unui drept de servitute pe alt teren decât cel care formează obiectul

cauzei, urmare a micșorării câtimii obiectului cererii.

Prin sentința civilă

nr. 1496 din 28 decembrie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis acțiunea principală

restrânsă, a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul -teren în suprafață de 446

mp parte a fostei proprietăți din str. O., fost B., cuprins în prezent în incinta

imobilului din str. O., a obligat pârâtul la 8700 RON cheltuieli de judecată către

reclamant și a respins, ca neîntemeiate cererile de intervenție accesorie formulate

de intervenienți.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel F.V. și F.M., F.V., R.E., S. P. și I., A.A.D., L.M., C.G., S.S.

și I., C.R. și Consiliul General al Municipiului București.

La data de 17

februarie 2011 P.K. a formulat cerere de substituire procesuală în drepturile apelanților

- intervenienți F.V. și F.M., invocând transferul dreptului de proprietate intervenit

între aceștia prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V6. din 15

decembrie 2010 de către Biroul Notarului Public T.G.

Apelanții F.V. și M. au

criticat și încheierea din 19 septembrie 2008 - prin care s-a constatat reconstituit

dosarul, arătând că după dispariția dosarului, acesta s-a refăcut în parte, lipsind

o serie de documente care au existat la dosarele conexe cauzei cum ar fi: hotărâri

ale Cur

ț

ii de Apel București,

ale Tribunalul București, contractul de ipotecă al reclamantului. Dosarul refăcut

conține o mulțime de documente „de umplutură” care nu sunt relevante în cauză și

nu conține documentele care au fost depuse în dosarele anterioare relevante în speță,

precum decizia pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație prin care s-a stabilit

cu opinie majoritară, că reclamantul are calitate procesuală activă. Pentru acest

motiv se solicită casarea în totalitate a hotărârii, fiind încălcate dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 359A

din 04 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei

s-au re

ț

inut următoarele.

În ceea ce prive

ș

te criticile formulate

împotriva încheierii din 19 septembrie 2008 când s-a constatat reconstituit dosarul,

Curtea a constatat că sunt nefondate. În ședința publică de la 21 septembrie 2007

s-a constatat lipsa dosarului, dispunându-se serviciului registratură identificarea

acestuia.

La 16 noiembrie 2007 tribunalul

a dispus reconstituirea dosarului și a pus în vedere părților să depună copii după

înscrisurile aflate la dosar, iar după mai multe termene de administrare a înscrisurilor

la 19 septembrie 2008 instanța a constatat reconstituit dosarul cauzei și a dispus

renumerotarea acestuia.

Potrivit art. 583 C.

proc. civ. dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată,

dispărute în orice chip, se pot reface de însăși instanța învestită cu judecarea

pricinii. Spre acest sfârșit, instanța va fixa termen, chiar din oficiu, citând

părțile, martorii și experții; va cere copii de pe înscrisurile ce i-au fost trimise

de autorități și de care părțile s-au folosit sau de pe înscrisurile depuse de părți,

dispunând totodată să se scoată din registrele instanței toate datele privitoare

la înscrisurile ce se refac. Copiile legalizate de pe înscrisurile dispărute ce

se află în stăpânirea părților, ori altor persoane sau autorităților pot folosi

la refacerea dosarului. Încheierea de refacere nu se va putea ataca decât o dată

cu fondul. Înscrisurile astfel refăcute țin locul originalelor, până la găsirea

acestora.

Din acest punct de vedere,

tribunal a procedat cu respectarea dispozițiilor legale, iar împrejurarea că s-au

depus și alte acte, în concepția apelantului „de umplutură” , nu este de natură

a vătăma astfel cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ. , nici una din părți.

Hotărârile pronunțate

de Curtea de Apel București, de Tribunalul București și de Înalta Curte de Justiție

și Casație se regăsesc la dosarul refăcut al cauzei, astfel încât nici din acest

punct de vedere, nu există nici o vătămare a drepturilor procedurale ori substanțiale

ale apelanților.

Mai mult, Curtea a constatat

că, după ce s-a reconstituit dosarul, originalul acestuia a fost găsit și atașat

celui refăcut, astfel încât toate înscrisurile și susținerile părților ori ale instanței

, se regăsesc în integralitate, iar hotărârea pronunțată de tribunal și în prezent

apelată, s-a bazat la data pronunțării, pe înscrisurile din dosarul original.

Astfel fiind, dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu au fost încălcate sub nici un aspect.

În ceea ce privește motivele

de apel, Curtea a constatat că mai mulți apelanți au aceleași critici, cu același

argumente, astfel încât ele au fost grupate în vederea unor considerente unitare

și comune tuturor apelanților care le-au susținut.

O primă critică comună

privește calificarea greșită a renunțărilor parțiale la judecată ale reclamantului

drept simple reduceri ale câtimii cererii de chemare în judecată (R.E.,L.M., S.I.,

S.P., A.A.D., C.G., S.S. și S.I., F.V., C.R.).

Susțin apelanții că prin

cererea cu care a fost sesizată instanța de fond, reclamantul a revendicat întregul

imobil în ansamblul său, pârât fiind Consiliul General al Municipiului București.

Întrucât imobilul se compune din mai multe apartamente, cumpărate în baza Legii

nr. 112/1995, chiriașii cumpărători au formulat cereri de intervenție, invocând

un drept propriu. În aceste condiții, reclamantul a procedat la reducerea câtimii

acțiunii, renunțând pe rând la unitățile locative și părți din teren.

Modificarea câtimii este

specifică doar bunurilor de gen, or, în cauză obiectul pricinii îl formează un bun

individual determinat, care nu este susceptibil a fi asociat noțiunii de câtime,

astfel încât în condițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ. nu se putea renunța

la judecată decât cu acordul părților. Astfel calificarea corectă a cererilor de

reducere a câtimii ar fi fost aceea de renunțări parțiale la judecată.

Curtea nu a primit acest

motiv de apel apreciind că cererea reclamantului din 11 iunie 2009 a fost corect

calificată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Această calificare juridică

este în deplin acord cu principiul disponibilității procesului civil care conferă

reclamantului dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau

ale apărării și de a stabili cadrul procesual în privința obiectului dedus judecății.

Deși efectele juridice

sunt asemănătoare, între renunțarea la judecată și cererea de micșorare a câtimii

obiectului cererii de chemare în judecată există diferențieri, temeiurile de drept

și condițiile de exercitare fiind diferite.

Obiectul cererii de chemare

în judecată l-a constituit revendicarea unui imobil - teren de 2275 mp și construcție

, astfel deși ne aflăm în prezența unui bun individual determinat, dispozițiile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt aplicabile, câtă vreme imobilul are

în compunerea sa o suprafață de teren ce poate fi măsurată și divizată, precum și

o construcție care este divizibilă față de suprafața de teren de 2275 mp, cât reprezintă

întregul drept de proprietatea al reclamantului, în condițiile în care construcția

nu ocupă toată această suprafață.

Reclamantul a înțeles

să-și reducă obiectul pretențiilor sale de la întreg la numai o fracțiune din dreptul

invocat, respectiv suprafața de 446 mp exercitând astfel un drept recunoscut și

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acela de a fixa limitele

obiectului judecății.

A primi opinia contrară,

ar însemna să se golească de conținut dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.

proc. civ., reclamantul neputând să-și exercite acest drept procesual, independent

de voința celorlalte părți, și orice cerere de acest fel să fie calificată doar

ca o renunțare la judecată.

Cea de-a doua critică

comună se referă la calificarea/recalificarea cererilor de intervenție din principale

în accesorii.

Potrivit art. 47 C.

proc. civ. „oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între

alte persoane. Intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă

un drept al său. Ea este în interesul uneia din părți când sprijină numai apărarea

acesteia”.

Intervenția principală

reprezintă forma de participare a terților în proces prin intermediul căreia terțul

urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câștige pentru

sine obiectul procesului, iar caracteristica sa esențială este aceea că se face

împotriva ambelor părți inițiale (reclamant și pârât).

Intervenția accesorie

are natura juridică a unei simple apărări, putând fi făcută oricând în cursul procesului

chiar înaintea instanței de recurs.

Intervenientul principal

are o poziție independentă în proces, însă cel accesoriu este subordonat părții

în favoarea căreia a intervenit și nu poate face decât acele acte care profită părții

respective.

Cererile de intervenție

formulate de către intervenienții apelanți L.M., R.E., D.V. și I., F.V. și M. și

C.M. au fost formulate la termene diferite ale stadiului procesual al dosarului

și au fost discutate pentru prima dată în ședința publică din 4 octombrie 2002,

când au și fost admise în principiu.

Cu acea ocazie, instanța

nu s-a pronunțat asupra naturii juridice a cererilor de intervenție, întrucât din

încheierea de ședință aflată la Dosarul nr. 2893/2002 (1601/3/2002 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă), nu rezultă acest aspect.

Singura calificare a naturii

juridice a cererilor de intervenție, inclusiv și cele ale numiților S.S. și I.,

S.I. și P., C.G., B.S.A. și P., A.A.D., a fost realizată de tribunal în ședința

publică din 17 octombrie 2008 când, în urma dezbaterilor orale, tribunalul a stabilit

natura juridică, apreciindu-le ca fiind accesorii și „a reținut că această calificare

este atrasă de obiectul cererilor și de motivele cuprinse, acestea constituindu-se

doar în apărări și neavând un petit propriu în raport de reclamant”. De asemenea,

s-a mai reținut că, în aceste cereri se regăsesc formulări în sensul apărării unui

drept de proprietate dobândit în limitele legii, de aici rezultând doar interesul

în formularea cererii, fără a se putea considera că aceste formulări conferă cererilor

un obiect propriu pentru a fi calificate drept cereri de intervenție în interes

propriu.

Din conținutul acestor

cereri rezultă fără îndoială caracterul acestora, instanța fiind obligată în temeiul

art. 129 C. proc. civ. să dea calificarea corectă a cererilor formulate de părți

și a temeiurilor lor în drept, indiferent de cum părțile își denumesc cererile depuse

la dosar ori de temeiurile de drept pe care ele își întemeiază pretențiile.

Deși denumite cereri de

intervenție în interes propriu (R.E., D.V. și I.a, C.R., A.A.D. și F.V.) ori cerere

de intervenție (F.V. și M.) ori cerere de intervenție accesorie și în interes propriu

(C.G., S.S. și I., S.I. și P.) sau cerere de intervenție principală (B.S.A. și B.P.),

din cuprinsul acestora rezultă că interesul pentru care au fost formulate este acela

al apărării dreptului de proprietate dobândit de chiriașii cumpărători menționați

anterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiecare dintre acești intervenienți arătând

actul în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate, temeiul de drept al acestuia

și au arătat că la data cumpărării, pentru cumpărători, statul reprezentat prin

SC R.V. SA avea toate calitățile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a transmite

dreptul său de proprietate asupra bunului.

S-a apreciat că reclamantul

nu mai poate solicita restituirea în natură, ci este îndreptățit conform art. 18

din Legea nr. 10/2001 numai la despăgubiri. Au concluzionat intervenienții că, întrucât

sunt proprietarii apartamentelor menționate, acțiunea reclamantului este neîntemeiată,

Consiliul General al Municipiului București, vânzând imobilul, nu mai are calitate

procesuală pasivă, aceasta având-o intervenienții.

F.V. și M. (dosarul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, nr. 2893/2002) au menționat expres că înțeleg să

intervină în proces în interesul pârâtului, pentru a solicita alături de el respingerea

acțiunii, arătând în continuare că, „implicit, și în propriul nostru interes pentru

că prin respingerea acțiunii, se exclude posibilitatea unui viitor proces în care

să fie chemați de către actualul reclamant pentru discutarea titlului lor de proprietate”.

De asemenea, o parte dintre

intervenienți au înțeles să invoce și excepția lipsei calității procesuale pasive

a Consiliului General al Municipiului București, pe considerentul că în prezent

acesta nu mai este proprietarul apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

În nici una din aceste

cereri nu se solicită, în contradictoriu atât cu reclamantul, cât și cu pârâtul,

un drept propriu, ci se invocă fie ca apărare de fond, fie în cadrul excepției lipsei

calității procesuale pasive, dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii

nr. 112/1995 și respingerea acțiunii reclamantului, față de dispozițiile art. 18

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, singura calificare

dată cererilor de intervenție de către instanță este aceea de intervenție accesorie,

din actele și lucrările dosarului nerezultând susținerile apelanților, în sensul

că inițial aceste cereri au fost calificate în interes propriu, iar ulterior în

accesorii.

Consemnarea în citativul

unor încheieri de ședință a calității unor intervenienți (A.) ca fiind intervenient

în interes propriu, reprezintă o simplă eroare materială, astfel cum arată art.

281 C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei

și vizând motivul de apel invocat de apelantul F.V., Curtea constată că acesta a

formulat două cereri de intervenție (dosarul Tribunalului, după ce s-a dispus reconstituirea).

Prima cerere are un conținut identic cu cererile de intervenție în interes propriu

al celorlalți intervenienți, arătându-se doar actul prin care a dobândit dreptul

de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat, împrejurarea că statul

era proprietar la momentul înstrăinării, că reclamantul este îndreptățit doar la

măsuri reparatorii prin echivalent și că Consiliul General al Municipiului București

nu are calitate procesuală pasivă.

La 13 noiembrie 2009,

același apelant își precizează cererea de intervenție, solicitând să se constate

„dreptul nostru de servitute pe terenul aflat în exteriorul construcțiilor, servituți

pietonale și pentru mașinile de intervenție”.

Această cerere precizatoare

a fost calificată de instanță la termenul din 13 noiembrie 2009 ca fiind în interes

propriu și a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu, întrucât se solicită constatarea

unui drept de servitute pe alt teren decât cel care formează obiectul cauzei, urmare

a cererii de micșorare a câtimii obiectului cererii, de care tribunalul luase act

tot în cadrul aceleiași ședințe publice.

Critica formulată de F.V.

se întemeiază pe greșita respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, întrucât nu

a fost mai întâi comunicată celorlalte părți și ulterior pusă în discuție, că deși

ceilalți intervenienți au susținut necesitatea acordării unui termen pentru a lua

cunoștință de aceasta, instanța a refuzat acordarea unui termen.

Susține apelantul că instanța

nu s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii sale de intervenție

nici prin încheierile ce au urmat datei de 13 noiembrie 2009 și nici în dispozitivul

sentinței civile apelate, din acest punct de vedere fiind întrunite dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Precizează apelantul că

faptul „că în conținutul considerentelor din încheierea premergătoare din 13

noiembrie 2009 și sentința civilă nr. 1496/2009, instanța menționează că cererea

sa nu a fost admisă în principiu, nu echivalează cu o pronunțare pe acest aspect”,

lipsa din dispozitiv a poziției instanței față de un capăt al unei cereri de chemare

în judecată reprezentând o lipsă de pronunțare pe acel capăt, întrucât dispozitivul

reprezintă acea parte a unei hotărâri care poate fi pusă în executare.

De asemenea, se mai susține

că au fost încălcate dispozițiile art. 41 C. proc. civ. și art. 21 din Constituție,

privind accesul liber și neîngrădit la justiție, întrucât cererea sa de intervenție

a fost respinsă fără a i se da posibilitatea să-și apere drepturile atât sub aspectul

dovedirii bunei credințe la dobândirea apartamentului, cât și sub aspectul servituților

ce i s-ar cuveni.

Analizând distinct aceste

critici proprii numai apelantului F.V., Curtea constată că nu s-au încălcat drepturile

procedurale ale apelantului, acesta beneficiind de un proces echitabil, în condițiile

calității sale de terț intervenient, devenit parte în proces prin voință proprie

și i s-a asigurat în același timp un proces echitabil.

Cu ocazia dezbaterilor

care au avut loc la data de 13 noiembrie 2009, tribunalul a pus în discuție, în

mod expres, cererea sa de intervenție, a acordat cuvântul părților, inclusiv apelantului

pentru susținerea acestei cereri, respingând în mod corect acordarea unui termen,

mai întâi pentru comunicare și apoi pentru pronunțare, pe acest aspect.

Terții pot interveni în

proces oricând până la închiderea dezbaterilor, iar ei nu capătă calitatea de parte

în acel proces, decât după discutarea admisibilității în principiu a cererii de

intervenție.

Din acest punct de vedere,

nu se impunea acordarea unui termen pentru comunicarea cererii de intervenție și

nici nu s-a încălcat dreptul la apărare al intervenientului, ci, dimpotrivă, instanța

a soluționat cu celeritate cererile ce i-au fost prezentate în cursul ședinței de

judecată, dosarul suportând oricum un timp îndelungat de soluționare.

Nu sunt primite nici argumentele

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât tribunalul s-a

pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii formulate de apelant și

a respins-o ca atare, dispoziția instanței fiind cuprinsă în practicaua sentinței,

respectiv încheierea din 13 noiembrie 2009 prin care s-au consemnat dezbaterile

și care face parte integrantă din sentința apelată.

Nedobândind calitatea

de parte în proces, nu era necesar ca această pronunțare să figureze în mod expres

în dispozitivul sentinței, cu atât mai mult cu cât, fiind respinsă în principiu,

nu se pune problema niciunei executări sub acest aspect a sentinței tribunalului.

În ceea ce privește cererea

de stabilire a unor servituți, apelantul a precizat oral în ședința publică de la

4 aprilie 2011 că cererea sa de intervenție a avut în cuprinsul său nu numai stabilirea

unui drept de trecere, de acces la locuința proprietate personală, ci și stabilirea

unor servituți de utilități, respectiv existența unor conducte de gaze, apă, canalizare

și electricitate.

Aceste susțineri nu se

regăsesc în cuprinsul cererii de intervenție depusă la data de 13 noiembrie 2009

(dosar apel), întrucât apelantul a precizat în scris „să constatați dreptul nostru

de servitute pe terenul aflat în exteriorul construcțiilor, servituți pietonale

și pentru mașinile de intervenție”.

Raportat la acest obiect,

cererea sa de intervenție în interes propriu a fost corect respinsă de instanța

de fond, constatând că terenul în suprafață de 446 m.p. este cuprins în incinta

imobilului din str. O., fiind distinct de terenul aferent construcției supraetajate,

în care se află apartamentul apelantului, astfel încât nu privește obiectul prezentei

cauze.

Din acest punct de vedere,

este irelevantă neadministrarea unor probatorii în fond ori în apel în stabilirea

unor servituți pe un fond care nu este aservit, neavând legătură cu terenul aferent

imobilului deținut de intervenienți.

Și în cererea de intervenție

în interesul Consiliul General al Municipiului București și a intervenienților depusă

în apel, apelantul F.V. a reiterat și a dezvoltat criticile formulate prin apelul

formulat în scris, nefiind identificată nici o apărare nouă în raport cu motivele

de apel ale intervenienților, ale pârâtului ori cele susține în propriul apel, tuturor

acestor apărări răspunzându-se prin considerentele anterioare, comune pentru toți

apelanții.

Sub acest aspect, această

critică a mai fost formulată și de alți intervenienți, iar considerentele anterioare

sunt comune tuturor criticilor formulate de aceștia.

O altă critică formulată

de apelanta R.E. este aceea referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului.

Se susține că, potrivit

certificatului de moștenitor nr. M1. din 5 decembrie 1969 și a suplimentului la

acest certificat nr. M2. din 18 septembrie 1991 la succesiunea fostului proprietar

N.V. au venit fiii acestuia, reclamantul N.V.M. și N.D.D. N.D.D. a decedat la 30

mai 1994, iar procura din 29 ianuarie 1992 nu poate ține locul niciunui certificat

de moștenitor ori act translativ al vocației succesorale, în condițiile în care

în alte litigii similare rezultă că defunctul N.D.D. a avut și alți moștenitori

atât legali cât și testamentari. De asemenea, nici renunțarea la succesiune nu poate

produce efecte juridice odată ce succesiunea a fost acceptată potrivit certificatului

de moștenitor nr. M1./1969.

Curtea nu a primit această

critică, având în vedere că, în primul ciclu procesual acțiunea a fost respinsă

pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului, argumentată pe aceleași

susțineri, respectiv lipsa certificatului de moștenitor de pe urma defunctului frate,

N.D.D., neindicarea moștenitorilor și, în consecință, neîntrunirea regulii unanimității

acțiunii în revendicare.

Această chestiune reprezintă

o problemă de drept dezlegată de instanța supremă și obligatorie în condițiile

art. 315 C. proc. civ. instanțelor de rejudecare.

Prin decizia civilă

nr. 3372 din 4 iulie 2001 C.S.J. a admis recursul formulat de N.V.M., casând atât

sentința nr. 330/2000, cât și decizia nr. 726/2000 și a trimis cauza spre rejudecare

la același tribunal.

În considerentele acestei

decizii, calitatea procesuală activă a reclamantului a fost constatată în mod irevocabil,

astfel încât ea nu mai poate fi repusă în discuție prin prezentele motive de apel,

întrucât ar reprezenta o încălcare a autorității de lucru judecat.

În ședința publică de

4 aprilie 2011 apelanții au invocat excepția lipsei calității procesuale active

motivat de faptul că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V7.

din 27 octombrie 2009 de către Biroul Notarului Public T.G. reclamantul a înstrăinat

dreptul de proprietate lui Ș.C.G., acest drept fiind și intabulat.

Curtea a respins și acest

motiv de apel având în vedere că potrivit extrasului de CF nr. C1., obiectul actului

de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V7./2009 privește ceea ce s-a restituit

prin sentința civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008, adică suprafața de 1377 mp,

teren liber de construcții, teren de 56 mp în cotă indiviză aflat sub corpul de

clădire F, precum și mai multe apartamente (mai puțin terenul și construcțiile vândute

în baza Legii nr. 112/1995) și a procesului verbal de punere în posesie din 15

mai 2009 emis de Biroul Executorilor Judecătorești BO și BA., neavând legătură cu

obiectul prezentei cauze.

În prezent nu s-a făcut

nicio dovadă că terenul ori drepturile litigioase pentru suprafață de 446 au fost

transmise către altă persoană, astfel încât excepția lipsei calității procesuale

active pentru acest motiv este nefondată.

O altă critică comună

apelanților o reprezintă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

General al Municipiului București, întemeiată pe două argumente:

Consiliul General al Municipiului

București a învederat prin motivele de apel și excepția lipsei capacității de folosință

a Consiliului General al Municipiului București, arătând că acesta este un organ

deliberativ și că numai Municipiul București este persoană juridică de drept civil,

iar Consiliul General al Municipiului București nu are patrimoniu și, în consecință,

nici personalitate juridică.

Un alt argument susținut

de apelanții intervenienți este acela că Consiliul General al Municipiului București

este neposesor în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât s-a restituit un teren

aflat sub o construcție edificată de altă persoană, fără ca această persoană să

fie introdusă în cauză.

În acest sens, arată apelanții

că Legea nr. 10/2001 a tranșat această problemă, în sensul că terenul respectiv

nu poate fi restituit în natură, ci doar acordate măsuri reparatorii în echivalent.

S-a mai susținut că terenul

în cauză ar aparține domeniul public prin efectul legii, datorită destinației speciale

a acestuia, respectiv curtea unei unități de învățământ și terenul de sub clădirea

acesteia.

Curtea a respins aceste

motive de apel formulată de Consiliul General al Municipiului București și de apelanții

intervenienți ca nefondate, având în vedere următoarele.

Acțiunea în revendicare

a fost formulată de reclamantul intimat la 15 decembrie 1998, anterior Legii

nr. 10/2001, astfel încât sub acest aspect și astfel cum se precizează și în decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, dispozițiile legii speciale

nu sunt aplicabile în cauză.

În ceea ce privește lipsa

capacității de folosință și, prin urmare lipsa calității procesuale pasive a Consiliului

General al Municipiului București, Curtea constată că față de data introducerii

acțiunii, practica judiciară constantă a instanțelor judecătorești a fost aceea

de a conferi calitate acestui organ deliberativ al unității administrativ teritoriale,

având în vedere dispozițiile legii administrației unităților administrativ-teritoriale

în vigoare la acea vreme, care nu făcea o distincție clară între atribuțiile de

reprezentare și de administrare a patrimoniului acestor unități.

Această practică unitară

a instanțelor judecătorești și confirmată de jurisprudența internă a Înaltei Curți

de Justiție și Casație este în concordanță și cu dispozițiile Legii nr. 213/1998

în procesele întemeiate pe dispozițiile art. 6 ale acestui act normativ, asupra

cărora nu a existat practică neunitară.

Curtea are în vedere și

împrejurarea că, pe tot parcursul soluționării cauzei, Consiliul General al Municipiului

București a fost reprezentat în proces de Compartimentul Juridic al Municipiului

București, iar din anul 1998 și până în anul 2011, nu a invocat niciodată, nici

măcar pe cale incidentală, o asemenea chestiune de drept, însușindu-și astfel calitatea

de apărător al intereselor Consiliului General al Municipiului București care este

parte integrantă a organelor de conducere ale unității administrativ teritoriale

Municipiul București, chestiunea supusă discuției fiind formală, întrucât prezent

în cauză a fost Municipiul București ca deținător al patrimoniului unității administrativ

teritoriale. De altfel, prezentul apel a fost declarat de Consiliul General al Municipiului

București prin Primarul General, primar care are atribuții de reprezentare a unității

administrativ teritoriale în litigii.

Atât apelantul Consiliul

General al Municipiului București, cât și intervenienții au mai criticat hotărârea

și sub aspectul aplicabilității în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, subsecvent

principiului că legea specială derogă de la legea generală.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prezenta acțiune în revendicare este demarată anterior dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 și este supusă dispozițiilor legale în vigoare la momentul investirii

instanței, respectiv Legea nr. 213/1998 și dispozițiile art. 480 C. civ.

Din acest punct de vedere,

coroborat și cu obiectul restrâns al acțiunii, dispozițiile art. 45 și 46 din Legea

nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitate în prezenta cauză, întrucât porțiunea din

teren de 446 m.p. nu privește înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la susținerea

că terenul ar aparține domeniul public prin efectul legii, apelanții intervenienți

nu au indicat temeiul de drept și nici nu au prezentat dovezi din care să rezulte

că acest teren se află în domeniul public prin vreuna din modalitățile cerute de

lege.

De altfel, această apărare

nu a înțeles să o facă nici Municipiul București, ca deținător al întregului patrimoniu

al orașului, fie public, fie privat, iar din actele și lucrările dosarului nu a

rezultat o astfel de situație juridică.

Fără a face aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză, Curtea reamintește că și în condițiile

acestui act normativ special, potrivit art. 16 „În situația imobilelor având destinațiile

arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare

și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor

acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea

pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2

lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției,

pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a) pot fi retrocedate

inclusiv terenuri cu o situație identică cu cel din prezenta cauză.

O altă critică invocată

de către intervenienta R. privește și faptul că Decretul nr. 92/1950 nu a fost analizat

de către instanța de fond și că, cel puțin sub acest aspect s-au aplicat dispozițiile

Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ califică ca abuziv acest act normativ.

Aceste susțineri nu pot

fi primite, întrucât în considerentele sentinței tribunalului s-a analizat în contextul

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare modalitatea de preluare a imobilului

în proprietatea statului.

Sub acest aspect, instanța

de fond a făcut o aplicare corectă a legii în timp, arătând în mod expres că se

cercetează admisibilitatea acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, cât și din perspectiva regulilor stabilite prin decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație.

De asemenea, s-au avut

în vedere și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului, precum și modalitatea concretă de preluare a imobilului

prin Decretul nr. 92/1950, arătându-se în mod expres că acesta contravine dispozițiilor

Constituției în vigoare la momentul promulgării sale, a dispozițiilor art. 480,

481 C. civ. și a dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În aceeași ordine de idei,

s-a arătat că titlul reclamantului provine de la adevărații proprietari, este preferabil

titlului statului, care este constituit de un act normativ abuziv, căruia i se poate

da eficiență.

Nici critica formulată

de Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, referitoare

la acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, nu este fondată.

Prezentul litigiu s-a

întins pe o perioadă de 13 ani, a presupus nenumărate faze procesuale desfășurate

în fața unor instanțe diferite, precum și apărări la multiple chestiuni de drept

ce au fost ridicate de către părți, astfel încât reducerea cuantumului onorariului

de avocat este nejustificată, aceste cheltuieli fiind dovedite de către reclamant

cu actele depuse la dosar.

Prin cererea formulată

la 29 aprilie 2011 petentul F.V. a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale

strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 359 A din 4 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

solicitând să se înlăture alin. (4) din pagina 2 prin care instanța a reținut că

petentul nu deține actul de înstrăinare a imobilului ce formează obiectul acțiunii

în revendicare, arătând că a solicitat expres instanței să nu se consemneze această

susținere, întrucât ulterior a prezentat actul de înstrăinare și dorește a se crea

impresia că a dezinformat instanța.

Se mai solicită a se reanaliza

susținerile consemnate la pag. 5 alin. (1) referitor la afirmația apelantului pârât

potrivit căruia „acțiunea în revendicare a fost introdusă în anul 1998 pe o suprafață

de 3.000 mp și s-a micșorat câtimea obiectului de două ori”, în sensul dacă acestea

sunt conforme cu apelul pârâtei Primăriei Municipiului București și cu cele consemnate

în respectivul apel, sau este vorba tot de o greșeală materială proprie deciziei.

Se solicită rectificarea

susținerii din pag. 7 alin. (8), în loc de „ci ca trebuie urmărit obiectul” să se

dispună inserarea a ceea ce a susținut petentul și anume ca „în cazul de față este

vorba de hotărâri cu aceleași părți dar cu un alt obiect și că autoritatea de lucru

judecat nu presupune întotdeauna identitatea de obiect ci scopul urmărit de reclamant

să fie același”.

De asemenea, solicită

a se înlătura din considerente a celor consemnate în pag. 8 alin. (5) în sensul

că excepția autorității de lucru judecat a fost ridicată înainte de începerea dezbaterilor

și nu după începerea dezbaterilor așa cum eronat s-a reținut de către instanță.

Să se înlăture din considerente

afirmația potrivit căreia cererea de intervenție a lui L.M. „a fost discutată pentru

prima dată în ședința publică din data de 4 octombrie 2002 [alin. (4)] cererea fiind

discutată și admisă în principiu, prima dată la 9 martie 2000 de instanța tribunalului,

în Dosarul nr. 4890/1999.

Referitor la preluarea

din hotărârea de fond a alin. (1) pag. 7 și transpunerea lui identică în hotărârea

de apel la pag. 18 alin. (2), în calitate de instanță de control judiciar se solicită

lămurirea înțelesului acestui considerente „Prin raportul de expertiză tehnică întocmit

în cauză de excepția lipsei calității procesuale pasive B.F. s-a identificat terenul

de 2.275 mp” și refacerea lui în sensul terenul a fost identificat de către reclamant

în totalitate [pag. 3 alin. (1) Exp. B.S.] și terenul este bine identificat având

o suprafață de 2.162,85 mp (din acte 2.275 mp).

Prin încheierea din 9

mai 2011 Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale.

În motivarea încheierii

s-au re

ț

inut următoarele.

Susținerile petentului

și ale celorlalte părți au fost consemnate exact și în succesiunea în care s-au

desfășurat dezbaterile orale ale cauzei, instanța neputând interveni în sensul de

modificare a acestor susțineri, astfel încât nu există nici o eroare materială de

consemnare.

În ceea ce privește considerentele

deciziei acestea formează opinia instanței și, de asemenea, nu pot fi modificate

pe calea rectificării erorii materiale, acestea fiind dezlegări de drept și cenzurabile

în căile de atac.

Astfel, cererea nu întrunește

dispozițiile art. 281 C. proc. civ.

Împotriva deciziei men

ț

ionată anterior au declarat

recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții R.E.,

F.V., S.I., S.P. (P.), L.M., A.A.D., C.G., S.S. și S.I.

Împotriva încheierii din

9 mai 2011 a declarat recurs F.V.

În motivarea recursului,

pârâtul Consiliul General al Municipiului București a arătat că instan

ț

a de apel în mod eronat

a re

ț

inut capacitatea de folosin

ț

ă

ș

i calitatea procesuală

pasivă a acestei institu

ț

ii, întrucât într-o acțiune

în revendicare (întemeiată pe art. 480 C. civ.) trebuie să existe un proprietar

neposesor și un posesor neproprietar (în speță Municipiul București, persoană juridică

de drept public, ce nu a fost însă chemată în judecată).

În anul 1998 (anul introducerii

acțiunii în justiție) era în vigoare și își producea efectele juridice depline Legea

nr. 69/1991, legea administrației publice locale modificată prin Legea nr. 215/2001),

act normativ care stipula fără echivoc faptul că Municipiul București este persoana

juridică de drept public și de drept privat, care avea patrimoniu (patrimoniu ce

includea și terenul din prezentul litigiu) și era reprezentat în justiție de către

Primarul General (ca și în prezent), iar Consiliul General al Municipiului București

era doar o autoritate deliberativă, fără personalitate juridică și fără patrimoniu,

care administra domeniul public și privat al Municipiului București.

Prin urmare, aspectul

esențial este acela că intimatul-reclamant N.V.M. nu a chemat în judecată posesorul

neproprietar (adică Municipiul București), ci a chemat în judecată o autoritate

deliberativă (Consiliul General al Municipiului București) fără capacitate procesuală

de folosință, care nu poate sta în justiție într-un proces civil (cu atât mai mult

într-o acțiune reală imobiliară cum este acțiunea în revendicare) și care nu poate

avea nici calitate procesuală pasivă într-o asemenea speță (nefiind posesor neproprietar).

În drept a invocat prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

intervenienta R.E. a arătat următoarele.

Hotărârea este dată cu

încălcarea legii, conform art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. întrucât au fost

greșit calificate renunțările parțiale la judecată drept reduceri ale câtimii obiectului

cererii. Bunul care face obiectul litigiului, este un bun individual determinat,

un imobil compus din teren și construcție, construcția cuprinzând mai multe unități

locative, la rândul lor individual determinate. Modificarea câtimii obiectului este

specifică unor bunuri de gen, care sunt individualizate prin numărare, cântărire,

măsurare, etc. și nu unor bunuri individual determinate. Principiul disponibilității

are o serie de limitări, între care și cea de către art. 246 alin. (4) din C.

proc. civ., or, recurenta, ca și ceilalți intervenienți s-au opus renunțării. Art.132

alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu este aplicabil în speță. Conform art. 50

alin. (1) C. proc. civ. ca și din economia întregii secțiuni din C. proc. civ. care

reglementează intervenția, rezultă că intervenția în nume propriu este asimilată

unei cereri de chemare în judecată, iar intervenientul în nume propriu are o poziție

procesuală similară reclamantului. În aceste condiții, principiul disponibilității

trebuia interpretat și în favoarea intervenienților principali, care urmăresc realizarea

unui drept propriu și având dobândită o poziție procesuală similară reclamantului.

Hotărârea este nelegală,

conform art. 304 alin. (1) pct. 9 sub aspectul recalificării cererilor de intervenție

principale în cereri de intervenție accesorii. Textul de lege încălcat este

art. 52 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia încheierea prin care a fost

încuviințată în principiu cererea de intervenție poate fi atacată doar o dată cu

fondul. Pentru identitate de rațiune juridic