ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 27 iunie 1996 reclamantul

T.M. a chemat în judecată pe pârâta I.M., solicitând să se constate

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți la data de 7

aprilie 1950 și ca urmare să se constate că este unicul proprietar al imobilului

din București.

În drept, reclamantul și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

În urma decesului reclamantului T.M.

la data de 28 iulie 1996, s-a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. 376

din 8 noiembrie 1996 eliberat de Biroul Notarului Public A.Ș. din care rezultă

că unicul moștenitor al defunctului este T.D., în calitate de fiu.

Prin cerere depusă la 7 martie 1997,

T.D., moștenitorul reclamantului, precizează că își însușește acțiunea tatălui

său și solicită ca hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act de

vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu.

Totodată menționează că înțelege să

cheme în judecată, în calitate de pârât Consiliul General al Municipiului

București, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se stabilească lipsa

titlului statului asupra imobilului.

S-a indicat ca temei juridic al

acțiunii precizate dispozițiile art. 480, art. 1294 și art. 1295 C. civ., art. 11

și art. 41 din Constituția României, art. II din Decretul nr. 92/1950 și art. 1

din Legea nr. 112/1995.

Judecătoria sectorului 2 București

prin sentința civilă nr. 6648 din 6 iunie 1997 declină competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București în a cărei

rază de jurisdicție este situat imobilul din București.

Prin sentința civilă nr. 16369 din

12 octombrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în raport

de împrejurarea că imobilul revendicat pin acțiune are o valoare de peste

150.000.000 lei.

Întrucât pe parcursul procesului a

decedat și pârâta I.M. la data de 11 august 1997, a fost introdusă în cauză ca

pârâtă unica moștenitoare a acesteia, respectiv I.M., care și-a dovedit

calitatea cu certificatul de moștenitor nr. 241 din 2 octombrie 1997.

După înregistrarea cauzei la

Tribunal, reclamantul T.D. își completează acțiunea în sensul că înțelege să

cheme în judecată pe pârâții I.A. și I.G. și solicită obligarea tuturor

pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie ap.1 de la

parterul imobilului situat în București; să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5850 din 22 martie 1999 prin care pârâtul

C.G.M. București a vândut apartamentul în litigiu pârâților I.A. și I.G. pentru

cauză ilicită în fraudă la lege.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 193 din 28 februarie 2001 a respins ca nefondată

acțiunea precizată și completată de reclamantul T.D.

În pronunțarea acestei hotărâri,

tribunalul a reținut, din probele administrate, că la data de 7 aprilie 1950

între autorul reclamantului T.D. (respectiv T.M., decedat) și autoarea pârâtei I.M.

(respectiv I.M., decedată) s-a încheiat sub semnătură privată, o chitanță prin

care I.M. a vândut lui T.M., apartamentul de la parterul imobilului situat în

București, compus din: 4 camere, vestiar, holl, baie, bucătărie, 2 camere de

serviciu, WC de serviciu, garaj, toate dependințele de la pod și subsol cu

excepția celor vândute familiei S., precum și cota indiviză de ½ din

terenul în suprafață de 825 mp.

S-a stabilit că această convenție nu

este valabilă deoarece alta a fost voința părților, respectiv acest act de

vânzare-cumpărare sub semnătură privată constituie un act simulat.

Instanța de fond a apreciat că o dovadă

a simulației o constituie tocmai acțiunea în revendicare pornită de fosta

proprietară I.M., încă din anul 1994, acțiune ce a fost admisă prin sentința

civilă nr. 8792/1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă.

Un alt argument că actul juridic a

fost simulat a fost și pasivitatea pretinsului cumpărător T.M., care, deși din

anul 1990 avea posibilitatea recuperării imobilului, nu a făcut nici un demers

în acest sens.

De asemenea, actul încheiat în 7

aprilie 1950, nu a fost transcris de nici una din părți, deși la acel moment

legea nu condiționa încheierea contractului de vânzare în formă autentică.

Din probe a rezultat că, după

încheierea convenției sub semnătură privată, apartamentul nu a intrat în

posesia cumpărătorului T.M., întregul imobil fiind preluat de stat, prin

naționalizare, de la I.M., autoarea pârâtei I.M.

Constatând că în patrimoniul

autorului reclamantului nu a intrat niciodată imobilul în litigiu, tribunalul a

respins acțiunea așa cum a fost precizată și completată sub toate capetele de

cerere.

Nemulțumit de această hotărâre,

reclamantul T.D. a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin încheierea din 17 septembrie 2001 a constatat intervenită

transmisiunea convențională a calității procesuale pasive de la autoarea

pârâtei I.M. la numitul G.V., căruia i-a fost vândut apartamentul în litigiu

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 171 din 23 ianuarie 1997

și transcris sub nr. 1587 din 29 ianuarie 1997.

Analizând motivele de netemeinicie

și nelegalitate invocate de reclamantul T.D., Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, prin decizia nr. 85 din 18 februarie 2002 a respins ca nefondat

apelul reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a considerat că depunerea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului

în litigiu către cumpărătorul S.V. odată cu notele scrise ale pârâtei I.M. nu a

necesitat repunerea pe rol a cauzei câtă vreme, tribunalul a reținut caracterul

simulat al convenției încheiate la data de 7 aprilie 1950.

În acest fel nu a fost încălcat

dreptul de apărare al reclamantului, așa cum a susținut în apel, motiv la care

ulterior a renunțat (fila 74 verso din dosar apel) și a nu mai fi analizat de

instanță.

Pe fond, instanța de apel a

constatat ca și tribunalul, că actul sub semnătură privată din 7 aprilie 1950

este simulat, că a fost încheiat sub imperiul naționalizării imobilelor prin

Decretul nr. 92/1950, naționalizare ce a intervenit la data de 20 aprilie 1950

pe numele vânzătoarei I.M.

Că acest act simulat a fost ținut

secret de către cumpărător, care a ieșit din pasivitate și a revendicat

apartamentul de abia în anul 1996.

Omisiunea transcrierii convenției a

fost apreciată ca un argument în plus asupra caracterului simulat al

operațiunii juridice.

Neîntocmirea contraînscrisului din

care să rezulte adevărata voință a părților, nu a avut loc deoarece prin art.

VIII din Decretul nr. 92/1950 întocmirea unor acte cu intenția de a scoate

imobilele de sub efectul naționalizării se pedepsea cu închisoarea.

Întrucât apelantul-reclamant nu a

făcut dovada că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul autorului său,

instanța de apel nu a mai analizat celelalte critici invocate de apelant și a

respins ca nefondat apelul acestuia.

În termenul prevăzut de lege, împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.D. invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-pârâți I.M., S.V. și I.G. au

depus, fiecare în parte, întâmpinări prin care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Recurentul T.D. susține că:

- Este nelegală decizia instanței de

apel întrucât a considerat că tribunalul nu trebuia să repună pe rol cauza,

deși intimata-pârâtă I.M. a depus odată cu concluziile scrise și un act nou,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu de către S.V.

S-au încălcat astfel dispozițiile art. 151 C. proc. civ. și dreptul de apărare

al recurentului care dacă ar fi cunoscut actul nou putea să-și precizeze

acțiunea în sensul chemării în judecată și a lui S.V.

- S-au încălcat dispozițiile art. 1295

C. civ. atunci când s-a considerat că imobilul în litigiu nu este proprietatea

autorului recurentului.

Astfel, prin convenția din 7 aprilie

1950 părțile s-au învoit asupra obiectului vânzării și asupra prețului ce a

fost achitat la încheierea contractului și ca atare, proprietatea s-a transmis

către cumpărătorul T.M.

Această convenție nu a mai putut fi

autentificată pentru că la 20 aprilie 1950 a intervenit naționalizarea

imobilului conform prevederilor Decretului nr. 92/1950.

- În mod nelegal, instanțele, fără a

fi investite cu judecarea unei acțiuni în declararea simulației contractului de

vânzare-cumpărare și fără administrarea unui probatoriu concludent, au reținut

caracterul simulat al convenției bazându-se pe prezumții.

S-au încălcat în acest mod

dispozițiile art. 1203 C. civ. deoarece prezumțiile sunt permise magistratului

numai în cazurile în care este permisă și dovada cu martori, or, în speță,

valoarea contractului depășește suma de 250 lei, deci nu era posibilă dovada testimonială

și în consecință nici prezumțiile expuse în considerentele deciziei.

- Este nelegală constatarea

instanței de apel că lipsa contraînscrisului, nu împiedică caracterizarea

actului ca fiind simulat câtă vreme este clar stabilit că pentru existența

operațiunii juridice a simulației trebuie să existe concomitent, între aceleași

părți, două contracte, respectiv unul public și unul secret. Contraînscrisul

(actul secret) de obicei conține voința reală a părților și în raport de acesta

se anulează în tot sau în parte actul public.

Câtă vreme, nu s-a făcut singura

probă a simulației prin prezentarea unui contraînscris ce conține adevărata

voință a părților, concluzia instanței că actul sub semnătură privată este

simulat, este nelegală.

În mod greșit, instanța de apel a

considerat că lipsa contraînscrisului este motivată de sancțiunile penale

prevăzute de Decretul nr. 92/1950, atâta timp cât aceste dispoziții nu existau

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

- Instanțele s-au pronunțat asupra simulației

convenției, deși nu au fost investite cu o cerere în declararea sau constatarea

simulației de nici una din părți, încălcând astfel principiile ce guvernează

procesul civil. În acest contestat instanța era datoare să verifice condițiile

de valabilitate ale convenției impuse de art. 948 C. civ. precum și cele

prevăzute de art. 1294 și urm. C. civ.

- Apreciind în mod greșit că

recurentul-reclamant nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat, instanța de apel a soluționat cauza pe fond a intra în cercetarea

fondului, admițând în fapt excepția lipsei calității procesuale active.

Recursul declarat de reclamant este

fondat numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin acțiunea de față precizată și

completată, recurentul-reclamant a investit în principal instanța cu o acțiune

în revendicarea apartamentului nr. 1 de la parterul imobilului situat în

București, cumpărat de autorul său prin convenția sub semnătură privată din

data de 7 aprilie 1950 încheiată cu numita M.I., autoarea pârâtei I.M.

Prin notele scrise depuse la

Judecătoria sectorului 1 București (fila 35, dosar 15550/1997) pârâta I.M.,

printre alte apărări, face „precizarea” că antecontractul din data de 7 aprilie

1950 este un act simulat, încheiat de autoarea sa în speranța că imobilul nu va

fi naționalizat.

Pe parcursul procesului, pârâta nu a

mai invocat această apărare că actul juridic este simulat și nici nu a

detaliat-o.

În lipsa unui contraînscris (actul

secret) atât instanța de fond cât și instanța de apel, folosindu-se de

prezumții simple, au constatat pe cale de excepție că actul sub semnătură

privată datat 7 aprilie 1950 este simulat și că intenția reală a părților nu

era aceea de a fi vândut apartamentul în litigiu. Astfel, dreptul de proprietate

nu a fost transmis legal către autorul recurentului care, în acest fel, nu a

dovedit calitatea de proprietar al imobilului revendicat.

Concluzia instanței de apel,

fundamentată numai pe prezumțiile la care se referă art. 1203 C. civ. este

nelegală.

Acțiunea în declararea simulației

unui act are drept consecință stabilirea actului secret real și inexistența

actului public, aparent. Ea este o acțiune în constatare, imprescriptibilă și

poate fi exercitată oricând fie pe cale principală, fie pe cale de excepție.

Sub aspect probator, simulația nu

poate fi dovedită între părți (și succesorii lor universali) decât printr-un

contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.

Această regulă strictă la care se

referă art. 1175 C. civ. nu suferă excepție decât în cazul în care actul s-a

făcut prin fraudă, dol sau violență ori când părțile au un început de dovadă

scrisă, situație în care este admisibilă și proba testimonială și aceea cu

prezumții la care se referă art. 1203 C. civ.

În cauza de față, prin convenția sub

semnătură privată din 7 aprilie 1950 I.M. (autoarea intimatei I.M.) a înțeles

să vândă lui T.M. (autorul recurentului) imobilul în litigiu (descris în act)

la prețul de 1.400.000 lei, achitat la data încheierii convenției.

Cum valoarea obiectului actului

juridic depășește suma de 250 lei, proba testimonială era inadmisibilă față de

prevederile art. 1191 C. civ., ca și folosirea prezumțiilor „lăsate la luminile

și înțelepciunea magistratului” la care se referă art. 1203 C. civ.

Nu s-au administrat în cauză probe

din care să rezulte că actul s-a făcut prin fraudă, sol sau violență, iar

părțile nu au avut un început de dovadă scrisă.

În acest context, convenția privată

putea fi declarată simulată numai dacă exista un contraînscris datat anterior

sau concomitent cu actul aparent din data de 7 aprilie 1950.

Făcând o aplicare greșită a

dispozițiilor legale incidente cauzei în înțelesul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, atunci când a stabilit

că înscrisul sub semnătură privată este simulat.

Totodată, analizând pe cale de

excepție că actul sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 este simulat și că

în temeiul lui reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra

imobilului, instanțele nu au intrat în cercetarea fondului acțiunii, astfel

încât Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ. va admite

recursul reclamantului, va casa decizia pronunțată de instanța de apel și va

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Analiza celorlalte critici invocate

prin recurs devine inutilă în raport de motivul de casare reținut ca fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 85 din 18 februarie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.