ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1745/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1745/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4

București la data de 10 iulie 2007, sub nr. 6790/4/2007, reclamanții L.O. și L.D.D.

au chemat în judecată pe pârâții M.A.I., Z.A., T.F., solicitând instanței ca

prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a

titlului de preluare a statului român asupra imobilului situat în București,

sector 4 cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin

Decretul nr. 92/1950 cu efectul constatării inexistenței dreptului de

proprietate al statului și păstrării calității de proprietar avută la data

deposedării abuzive de către I.M. și I.M. transmisă și retransmisă succesoral

către reclamanți și să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie cele 3 (trei) apartamente aflate în imobilul situat în

București, sector 4, și anume: corp B, parter; corp A demisol și corp A

mansardă.

În motivare, reclamanții au arătat că la data de 26 ianuarie 1933,

antecesorii subsemnaților, soții M.D.l. și D.l. au cumpărat în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov în aceeași dată, imobilul

situat în București, sector 4, compus din teren și corpuri de casă.

Au mai arătat că în urma decesului defunctului D.l. au rămas ca

moștenitori soția supraviețuitoare, M.D.l. și fiica lor, M.C.l., conform

testamentului olograf înregistrat în Jurnalul din 08 iunie 1940 de la

Tribunalul Ilfov, secția a V-a civilă.

Reclamanții au susținut că, a decedat numita M.l., având ca

moștenitor unic pe fiica sa, L.M.C. (fostă l.) conform certificatului de moștenitor

din 23 noiembrie 2001, B.N.P., A.Ș., București, iar la data de 06 octombrie 1994

a decedat L.M.C., rămânând ei ca moștenitori, în calitate de soț supraviețuitor

și fiu, conform certificatului de moștenitor din 20 martie 1995 emis de

Notariatul de Stat sector 5, București.

Au precizat reclamanții că în temeiul Decretului nr. 92/1950,

imobilul situat în Bucureșri, sector 4 compus din șase (6) apartamente și

terenul aferent a trecut în proprietatea statului, fiind înscris la poziția

3696 din anexa și preluat 100% de la proprietara M.l. Deși conform

testamentului din 08 iulie 1940, imobilul a fost moștenit și de către fiica

defunctului, l.M.C., în procesul-verbal de preluare și în evidențele anexe ale

Decretului nr. 92/1950 figurează ca proprietar unic, în mod eronat, soția

supraviețuitoare, M.l.

Potrivit evidențelor SC A.V.L.B. SA, în anul 1996, din imobilul

preluat în mod abuziv au fost vândute, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995,

trei din cele 6 apartamente astfel: pârâtului M.A.I. prin contractul de

vânzare-cumpărare din 07 august 1996; pârâtei Z.A. prin contractul de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 și pârâtului T.F. prin contractul de

vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996.

Au învederat, totodată, că prin dispoziția din 27 august 2002 emisă

de către primarul general al Municipiului București, li s-a restituit în natură

imobilul din București, sector 4, format din construcție și teren în

suprafață de 957,07 mp, cu excepția celor trei apartamente menționate mai sus,

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

S-a

solicitat să se verifice valabilitatea titlului statului în conformitate cu art.

6 alin. (3) din Legea nr. 213/1988 și să se constate că Decretul nr. 92/1950,

în baza căruia s-a preluat imobilul, contravenea atât Constituției din 1848, care

garanta dreptul de proprietate particulară, egalitatea cetățenilor în fața

legii, exproprierile pentru utilitate publică făcându-se în baza unei legi cu o

dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție (art. 8, 10, 16), cât

și dispozițiilor C. civ., art. 481, în vigoare la acea dată și prevederile

Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte.

Reclamanții au arătat că la data efectuării exproprierii,

antecesoarea acestora I.M. avea statutul de pensionară, iar imobilul în cauză

era rezultătul cumpărării din venituri provenite din muncă, soțul decedat fiind

avocat.

Au solicitat ca prin compararea titlurilor de proprietate, al

reclamanților și al pârâților cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, să se

constate că titlul lor este preferăbil titlurilor deținute de către fiecare

pârât în parte, față de împrejurarea că aceștia din urmă au achiziționat

imobilul de la un non-dominus.

În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.

480; 481; 645; 973 C. civ., Legea nr. 112/1995; H.G. nr. 20/1996; Legea nr. 213/1998;

Legea nr. 10/2001; art. 1; 6; 14 din Protocolul Adițional la C.E.D.O.;

Pârâtul I.M.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii cu privire la ambele capete de cerere, deoarece nu

pot fi admisibile în lipsa tuturor părților raportului juridic dedus judecății,

data fiind coparticiparea unanimă obligatorie raportată la obiectul cererii de

chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, a învederat că imobilul, care formează obiectul

litigiului, a fost dobândit de pârâtul cumpărător cu bună credință cu

respectarea strictă a termenelor și prevederilor prevăzute expres de

dispozițiile art. 9, 12 și 14 din Legea nr. 112/1995, reclamanții fiind

îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în cazul în care imobilul a

fost înstrăinat cu respectarea dispozițiunilor legale.

La data de 16 octombrie 2007, pârâtul T.F. a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii arătând că primul capăt al acțiunii

și anume nevalabilitatea titlului de preluare de către Stat a imobilului din

litigiu este lipsit de interes pentru reclamanți, câtă vreme apartamentele

componente ale acestuia au fost înstrăinate în mod legal și contractele de

vânzare-cumpărare ale pârâților sunt valabile, nefiind anulate printr-o

hotărâre judecătorească.

În această situație, a invocat dispozițiile art. 18 lit. d din

Legea nr. 10/2001 care prevăd că „imobilele înstrăinate cu respectarea

dispozițiilor legale, nu se restituie în natură”, iar art. 9 alin. (2) din aceeași

lege „în cazul în care imobilul, trecut în proprietatea statului a fost vândut

cu respectarea Legii nr. 112/1995 (cum este cazul de față) persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii

speciale, deci restituirea conform acestor prevederi se face prin echivalent.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâtul a arătat

că din toate probele dosarului depuse ca anexe la acțiunea introductivă

(schița), mansarda nu este evidențiată ca fiind parte a imobilului preluat ca

efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Ca atare, se impune concluzia că

această parte a clădirii a fost construită ulterior actului de naționalizare,

probabil de către stat, și ca atare, reclamanții nu pot revendica niciun drept

asupra a ceea ce niciodată nu au avut în proprietate (ei sau antecesorii lor)

decât în măsura în care pot dovedi că imobilul sau cel puțin această parte din

imobil (mansardă) a fost vreodată în proprietatea lor.

La termenul de judecată din data de 22 octombrie 2007, pârâta Z.A.

a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a

instanței și a solicitat declinarea competenței materiale în favoarea

Tribunalului București, potrivit dispozițiilor art. 2 alin (1) lit. b), C. proc.

civ., având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată are o

valoare de peste 500.000,00 lei.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată, iar pe cale incidentală, constatarea dobândirii de către aceasta

a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, ca

efect al prescripției achizitive de scurtă durată de 10 ani în condițiile art. 1895

C. civ.

Pârâta reclamantă a susținut că, în raport de data introducerii

acțiunii în revendicare de către reclamanți, acțiune întemeiată pe prevederile

C. civ., aceasta nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

la data de 14 februarie 2001.

Cu privire la constatarea dobândirii de către pârâta-reclamantă în

mod originar, a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector 4, ca efect al prescripției achizitive de scurtă durată, în condițiile art.

1895 C. civ., s-a susținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București sector 4, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului

București prin mandatar SC A.V.L.B. SA, anterior având calitatea de chiriaș în

baza contractului de închiriere din 22 iunie 1994 încheiat cu Primăria

Municipiului București prin mandatar SC A.V.L.B.SA.

Aceasta a arătat că, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, expirase termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995

în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora ar fi putut formula

notificări pentru restituirea în natură a imobilelor naționalizate și nu exista

niciun litigiu pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect acest imobil,

iar pârâta a fost de bună credință și a respectat dispozițiile legale privind

cumpărarea imobilului.

La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2007, s-a depus

la dosarul cauzei o cerere de intervenție în interes propriu de către S.A. și S.G.,

învederând că au cumpărat de la reclamanții din prezenta cauză drepturile

litigioase, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 iulie 2007.

La

termenul de judecată din data de 22 octombrie 2007, instanța a luat act de

precizarea acțiunii, în sensul că S.G. și S.A. au calitatea de reclamanți, ca

succesori cu titlu particular ai numiților L.O. și L.D.D., prin contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007.

Instanța a reținut că reclamanții au indicat valoarea imobilului

ca fiind cea declarată în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase autentificat din 31 iulie 2007, valoare care a fost contestată de

către pârâți.

Având în vedere această situație, la termenul de judecată din data

de 17 decembrie 2007, instanța, având în vedere poziția pârâților, a dispus

efectuarea unui raport de expertiză tehnică imobiliară pentru evaluarea

imobilelor revendicate.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2008, reclamanții

au precizat că într-adevăr valoarea imobilului este mai mare de 500.000 lei și

că nu mai solicită efectuarea raportului de expertiză, fiind de acord cu

declinarea competenței după valoare.

Prin sentința

civilă nr. 519 din 28 ianuarie 2008 a fost admisa excepția necompetentei

materiale a Judecătoriei sectorului 4 București și a fost declinată

competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

unde cauza a fost înregistrata pe rolul secției a V-a civilă, la data de

20 martie 2008, sub nr. 11426/3/2008.

La termenul din 29

aprilie 2008, reclamanții au formulat cerere completatoare prin care au

solicitat introducerea în cauza, în calitate de pârâți, a lui Z.E., M.A.V.,

T.A.M. și a Municipiului București și constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996

și din 30 septembrie 1986.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a

făcut cu rea-credință și în vederea fraudării intereselor foștilor

proprietari ai imobilului. Astfel, deși proprietarii L. au adresat

instituțiilor abilitate numeroase memorii și cereri de restituire a

imobilului naționalizat abuziv, încă din anul 1992, precum și cereri de

revendicare înregistrate la Primăria Municipiului București, la data de 02

martie 1992, și în baza Legii nr. 112/1995, la data de 28 mai 1996 (Dosar nr. 472/1996-

Consiliul Local sector 4), SC A.V.L.B. SA, prin director M.A.I., a procedat la

semnarea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor ce fac obiectul

prezentei cauze către chiriașii ocupanți.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pârâții au cumpărat apartamentele

ce fac parte integrantă din imobilul revendicat exact în perioada 7 august-30

septembrie 1996, deși exact cu o lună înainte a fost depusă cererea de

revendicare în natură de către L.D.D. În acest mod, părțile au acceptat o vânzare

pe risc, speculativă, cunoscând faptul că proprietarul imobilului este în viață

și a depus nenumărate demersuri pentru recuperarea proprietății.

Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de statul neproprietar nu au putut avea ca efect

pierderea dreptului de proprietate al reclamanților, conform art. 969 și

973 C. civ.

Pârâții au încălcat obligația

minimă de informare și diligență, ceea ce exclude bună-credință, fiind dovedit

contrariul, concursul fraudulos al părților la încheierea contractelor.

Pârâții T.F. și T.A.M.

au invocat excepția prescripției dreptului de a cere constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, raportat la prevederile art. 43 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, pârâții M.A.I.

și M.A.V. au formulat precizări la întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției

dreptului la acțiune cu privire la petitul 1 și excepția inadmisibilității acțiunii

în revendicare promovată potrivit dreptului comun.

La termenul din data

de 25 iunie 2013, instanța a luat act de transmiterea calității procesuale

pasive de la pârâta M.A.V. (decedată), la moștenitorii acesteia M.A.I., M.A.M.J.,

M.A.M.A. și M.A.M.C.

Prin încheierea de ședință

din data de 01 octombrie 2013, instanța a respins excepțiile lipsei de interes

și prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere prin

care s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului de preluare de către

Statul Român a imobilului din București, sector 4; a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune privind capetele de cerere prin care s-a

solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din

27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și din 30 septembrie 1986 și a calificat

drept apărare de fond excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

pentru considerentele menționate în respectiva încheiere de ședință.

Prin sentința civilă nr.

894 din 08 iulie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a r

espins, ca prescris, capătul de cerere privind anularea

contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și

din 30 septembrie 1996, formulată de reclamanți, a respins în rest cererea, ca

neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâtul T.F. a sumei de 11.000

lei, către pârâtul I.M.A. a sumei de 6.000 lei, către pârâtul Z.E. a sumei de 1.860

lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 26 ianuarie 2013, de Tribunalul Ilfov, sectia Notariat, M.I.

și D.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector 4.

După cum rezultă din

extrasul din registrul stării civile pentru morți pe anul 1939, eliberat de

Sectorul III Albastru, D.I. a decedat la data de 11 noiembrie 1939, iar prin hotărârea

din 08 iulie 1947 a Tribunalului Ilov s-a recunoscut calitatea de moștenitoare

a defunctului pentru soția sa, I.M., și fiica acestuia, I.C.

I.M. a decedat, lăsând-o

ca unică moștenitoare legală pe L.M.C., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor

din 23 noiembrie 2001, eliberat de B.N.P., A.S.

Totodată, potrivit

certificatului de moștenitor din 20 martie 1995, de pe urma defunctei L.M.C.,

au ramas ca moștenitori legali L.O. și L.D.D.

Din procesul-verbal întocmit

de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20 aprilie 1950, instanța a mai

reținut că imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului

prin Decretul nr. 92/1950.

Prin dispoziția din 27

august 2002, emisă de Primaria Municipiului București, s-a dispus restituirea

în natură în proprietatea reclamanților L.O. și L.D.D. a imobilului format din construcție

și teren în suprafață de 957.07 mp, situat în București, sector 4, mai puțin

apartamentele vândute cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996 și cu

respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari.

Pârâții T.F. și T.A.

sunt proprietarii apartamentului nr. 4, situat în București, sector 4, compus

din două camere, cămară, baie, cadă, wc, culoar comun, bucătărie, boxă și

balcon și o cotă de 14.33 % din părțile de folosință comună ale imobilului, în

baza contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, încheiat cu

Municipiul București.

Pârâții M.A.I., M.A.M.J.,

M.A.M.A., M.A.M.J. și M.A.M.C., sunt titularii dreptului de proprietate ai

apartamentului nr. 1, situat în București, sector 4, compus din cinci camere,

vestibul, baie, bucătărie, wc, hol, wc, baie, pivniță și o cotă de 100% din părțile

de folosință comună ale corpului B, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

din 07 august 1996.

La rândul ei, pârâta Z.A.G.

a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, dreptul

de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la demisolul imobilului din

București, compus din două camere, bucătărie, baie, debara, vestibul, wc

și cotă de 15.33 % din părțile de folosință comună ale imobilului.

În ceea ce privește existența

unei opțiuni a fostului proprietar sau a moștenitorilor săi între formularea

unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989 sau a unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea

unui recurs în interesul legii, a stabilit că rezolvarea concursului între

legea specială și legea generală se face, în principiu, în favoarea legii

speciale. Astfel, s-a arătat că, din moment ce pentru imobilele preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite,

nu se poate susține că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât

și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le

permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit.

C, art. 29)”. Așadar, ținând cont că imobilul în litigiu intră în câmpul de

aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără titlu în perioada de referință,

reclamantele nu aveau, în principiu, deschisă calea acțiunii în revendicare de

drept comun, ci ar fi trebuit să își valorifice pretențiile conform dispozițiilor

legii speciale.

Prin urmare, instanța

este ținută să analizeze dacă reclamanții se pot prevala de existența unui “bun

actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului și a jurisprudenței Curții. Sub acest aspect, instanța a reținut

că începând cu hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României

(hotărârea din 12 octombrie 2010), Curtea a arătat (schimbându-și practica

anterior conturată, în sensul că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, reprezenta o privare

nejustificate de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului

de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți

care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinata cu lipsa unei despăgubiri

la valoarea de piață a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea

bunurilor garantat de art. 1 din Procolul nr. 1.

Prin notificarea formulată

la data de 15 iunie 2001, L.O. și L.D.D. au solicitat restituirea în natura a

apartamentelor ocupate de chiriași, din imobilul situat în București, arătând

ca, în ceea ce privește apartamentele vândute, își vor preciza ulterior poziția.

Ca atare,

instanța a constatat că reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile

de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea

în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la

justiție le era asigurat prin contestația reglementată de Legea nr. 10/2001,

în măsura în care ar fi formulat notificare.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea sa atace în

justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, respectiv să

solicite constatarea nulității acestora, până la împlinirea termenului de prescripție.

Deoarece contractele

de vânzare-cumpărare prin care Pârâții au dobândit apartamentele în litigiu nu

au fost anulate, dreptul lor de proprietate este protejat de principiul securității

raporturilor juridice, neputând fi obligați să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul.

Mai mult, în ceea ce îi

privește pe pârâții T.F. și T.A.M., din concluziile raportului de expertiză construcții

întocmit de expertul D.P. (răspuns la obiecțiuni) și adresa din 15 ianuarie 2014

emisă de SC S.V.L.B. SA, rezultă că apartamentul cumpărat de aceștia a fost

edificat ulterior naționalizării imobilului, reclamanții nefiind îndreptățiți

la restituirea acestuia.

Față de

considerentele expuse mai sus, instanța de fond a respins acțiunea în

revendicare, ca neîntemeiata. Ținând cont și de faptul că analiza

valabilității titlului statului nu prezintă relevanta în cauza cat timp

titlul subdobânditorului nu a fost anulat, a fost respins și acest capăt de

cerere.

Întrucât prin încheierea

de ședință din data de 01 octombrie 2013 a fost admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de

cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și

din 30 septembrie 1996, instanța a respins aceste capete de cerere ca

prescrise.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții S.G. și S.A., solicitând desființarea

hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum

a fost completată.

În motivare,

apelanții reclamanți susțin că, deși s-au administrat probatorii complexe, instanța

de fond a trecut peste toate acestea și a analizat superficial solicitările

reclamanților, pronunțând o hotărâre eliptică, lipsită de argumente pertinente

și suficiente și nesoluționând capetele de cerere cu privire la constatarea

nulității absolute a titlului de preluare a Statului Român asupra imobilului

revendicat și cu privire la obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină

proprietate și liniștită posesie.

Relativ la greșita

interpretare a notificării din 15 iunie 2001, deși sentința conține un număr

total de 12 pagini, instanța de judecată și-a motivat soluția de respingere pe

circa două pagini, limitându-se la a invoca Hotărârea C.E.D.O. pronunțată în

Cauza Atanasiu și alții contra României și reținând foarte succint: „Ca atare,

instanța constată că reclamanții nu se găsesc în nici una din situațiile de

excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, neavând „un bun” în sensul Convenției”.

S-a arătat în acest

context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi

remediată efectiv și eficient în cadrul procedurilor legale greoaie instituite

prin Legea nr. 165/2013, prelungind astfel privarea acestora de bunul

revendicat.

Apelanții au susținut

că instanța a interpretat greșit existența unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului:

Au arătat că dețineau

un asemenea bun la data promovării acțiunii în revendicare.

Față de faptul ca

preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, Statul Român recunoscând

acest caracter prin legislația adoptată, autorii reclamanților nu au pierdut

niciodată dreptul de proprietate.

Prin Dispoziția primarului

general din 27 august 2002 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea

domnilor L.O. și L.D.D. a imobilului format din construcție și teren în

suprafața de 957,07 mp situat în București, sector 4.

Această dispoziție

are ca efect recunoașterea explicită și cu efect retroactiv a dreptului de

proprietate al antecesorilor lor asupra bunului revendicat în natura în

integralitatea sa.

Această recunoaștere

conferă reclamanților un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit de această normă.

Apelanții au arătat

că pentru apartamentele pe care Statul Roman le-a vândut pârâților-intimați nu

au primit până în prezent un remediu efectiv, accesul la procedura

administrativă instituit de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 165/2013, precum

și la o procedură contencioasă s-a dovedit a fi teoretic și iluzoriu, nefiind

în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei

despăgubiri în favoarea reclamanților în situația în care restituirea în natură

nu mai este posibilă.

În lipsa unei

despăgubiri, singura soluție pentru a înceta privarea de proprietate la care

reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii

interne și aplicarea directa a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, aceasta este

convenabilă și pentru pârâții intimați, care prin întâmpinare s-au prevalat, la

rândul lor de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană,

apărările acestora vizând însăși compararea titlurilor din perspectiva normei

europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.

Au susținut apelanții

că dreptul lor de proprietate este recunoscut și actual.

Referitor la

compararea titlurilor de proprietate și buna credința a chiriașilor

cumpărători, apelanții reclamanți au arătat că i

nstanța de fond nu a procedat la

compararea titlurilor de proprietate, deși titlul de preluare al Statului Român

este nul, urmând să constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat

și are prioritate.

În apărarea lor,

pârâții-intimați nu ar fi putut invoca buna-credință pentru a paraliza acțiunea

în revendicare.

Din probele

administrate în fondul cauzei reiese în mod clar că pârâtul M.A.I. (și soția

decedată) a fost de rea credință la data de 7 august 1996 când au semnat

contractul de vânzare-cumpărare din 1996.

Pârâtul M.A.I. și

soția acestuia, M.A.V., în prezent decedată, în calitate de

chiriași-cumpărători au achiziționat corpul C din imobilul situat în București

în condiții care nu sunt ireproșabile deoarece s-au angajat fără precauțiuni în

cumpărarea unui imobil preluat de statul comunist în condiții notoriu dubioase

din punct de vedere juridic. Mai mult, dl. A. avea funcția de director în

cadrul SC A.V.L. SA Berceni, cunoscând anterior cumpărării situația juridică a

imobilului, precum și demersurile proprietarului de a recupera imobilul în

natură, iar pe contractul de închiriere menționat mai sus se menționează că nu

se cunoaște exact dacă imobilul este revendicat sau nu în cadrul unui proces.

Pârâții Z.E. și Z.A.

au semnat Contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 în aceleași

condiții de rea-credință, la două luni după depunerea cererii de revendicare.

Aceștia locuiau în apartamentul de la demisolul imobilului din București încă

din anul 1987, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu al pârâtei Z.A.

(întrebarea nr. 1) și aveau ușa de intrare pe aceeași parte cu garajul pe care

reclamantul îl deținea cu chirie în curtea imobilului. Mai mult, încă din anul

1987, când s-au mutat în apartament, intimații Z. l-au cunoscut pe reclamant,

vecinul din aceeași curte, care lucra la SC A.V.L. SA Berceni, Biroul Fond

Locativ încă din anul 1985, fiind apoi director.

De asemenea, intrarea

în apartamentul intimaților Z.E. și Z.A. se afla pe aceeași parte cu intrarea

în corpul B, ocupat de către pârâtul A.

Pârâții T.F. și T.A.M.

au semnat contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996 la două luni

după depunerea cererii de revendicare în baza Legii nr. 112/1995. Și

pârâții-intimați Teodorescu îl cunoșteau pe reclamant ca fiind proprietarul

casei.

Nefiind întrunite

toate condițiile necesare pentru a fi în prezența erorii comune și invincibile

care creează drept, nu poate fi primită aplicabilitatea teoriei aparenței în

drept susținută de către pârâții-intimați F. și T.A.M., Z.A. și Z.E., M.A.I., M.A.M.J.,

M.A.M.A., M.A.M.J. și M.A.M.C.

Apelanții au susținut

și încălcarea, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a

dispozițiilor art. 44 O.U.G. nr. 40/1999, fiind depusă Notificarea din 6 iulie 1996

pe Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește

greșita respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare din 1996, apelanții au arătat că, î

n mod eronat instanța

de fond a procedat la respingerea ca fiind prescris a capătului de cerere

privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare semnate de

către pârâții-intimați F. și T.A.M., Z.A. și Z.E., M.A.I. și M.A.V.. Instanța

și-a motivat soluția invocând prevederile Legii nr. 10/2001 care instituie

termenul de decădere de 1 an de la data apariției legii, termen prelungit

ulterior.

Or, motivul de

nulitate invocat de către apelanți îl constituie frauda la lege și obiectul

ilicit, acțiuni imprescriptibile, ce decurg ca o consecință a admiterii

capătului de cerere cu privire la constatarea nevalabilității titlului Statului

Român de preluare a imobilului.

Cele trei contracte a

căror nulitate au apelanții-reclamanți au fost încheiate cu frauda la lege, pe

riscul cumpărătorilor, care au acceptat o vânzare speculativă, cunoscând că

proprietarul imobilului este în viață și că a depus demersuri de revendicare în

natura a imobilului. Sancțiunea juridică aplicabilă în această situație este

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către

pârâții-intimați încheiate prin frauda la lege.

Totodată, apelanții

au susținut că vânzarea imobilului litigios, din care a rezultat

imposibilitatea apelanților-reclamanți de a redobândi posesia asupra

imobilului, construcție, reprezintă fără nicio îndoială, o ingerință în dreptul

lor de proprietate.

Prin urmare, statul

nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamanților exercitarea efectivă a

dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între

cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui

interesat la respectarea bunurilor sale.

În ceea ce privește

obiectul

contractelor, acesta este unul ilicit, constând într-un imobil care nu intra în

sfera de aplicabilitate a Legii nr. 112/1995.

Statul Român nu putea

vinde intimaților-pârâți apartamentele pe care nu le deținea cu un titlu legal

și care erau deja supuse procedurii de revendicare cu două luni înainte de

semnarea contractelor, prin depunerea Notificării din 06 iulie 1996 în baza

Legii nr. 112/1995 (a se vedea și pct. 19 de mai sus).

Apelanții reclamanți

au susținut greșita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de

către intimații-pârâți T.F. și T.A.M.

S-a arătat că în

considerentele hotărârii de fond, instanța a reținut în mod greșit că

„apartamentul cumpărat de aceștia a fost edificat ulterior naționalizării

imobilului, reclamanții nefiind îndreptățiți la restituirea acestuia”.

În motivare, instanța

a invocat în mod unilateral concluziile expertului cuprinse în Răspunsul din

data de 24 iunie 2014 la obiecțiunile formulate la Raportul de expertiza

tehnică judiciară întocmit la data de 25 februarie 2014.

Instanța a

concluzionat eronat asupra unei stări de fapt, sprijinindu-și susținerea numai

pe un înscris emanat de la un expert tehnic, neglijând documentația probatorie

existentă la dosar.

În al doilea rând,

instanța preia ca fiind suficientă susținerea expertului, în sensul că mansarda

fost edificată după naționalizare „în jurul anului 1960”, ceea ce constituie o simplă afirmație a unui angajat al SC A.V.L. SA Berceni, iar nu o

constatare tehnică sau documentară avizată de o instituție de specialitate.

Referitor la analiza

valabilității titlului statului, apelanții reclamanți au arătat că instanța de

fond a respins acest capăt de cerere pe considerentul că nu prezintă relevanță

cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat.

Apelanții au

considerat ca fiind eronată aprecierea instanței de fond. Așa cum s-a arătat

mai sus, motivul constatării nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați îl constituie frauda la

lege și obiectul ilicit, care sunt acțiuni imprescriptibile la care se adaugă

reaua credința a dobânditorilor, această nulitate absolută decurgând din constatarea

nevalabilității titlului Statului de preluare a imobilului.

Dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998 prevăd că sunt considerate ca fiind preluate cu titlu

doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor

și a Constituției, valabile la data respectivă. De asemenea, în art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/199, se prevede că „instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului”.

Or, constatându-se

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, urmează

să se recunoască, cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate al

apelanților-reclamanți asupra acestui imobil, drept de proprietate care nu s-a

pierdut niciodată din patrimoniul lor și care este ocrotit de Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului.

Intimații pârâți M.A.I.,

M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de

judecată.

Intimata pârâtă Z.A.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr.

174/A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul

reclamanților S.G. și S.A. și i-a obligat pe aceștia la 1.500 lei cheltuieli de

judecată către intimata pârâtă Z.A. și la 4.000 lei cheltuieli de judecată

către intimatul M.A.I.

Pentru a pronunța

această decizie, contestată de către notificatori, instanța de apel a reținut,

în esență, că Dispoziția primarului din 27 august 2002, prin care s-a restituit

în natură numiților L.O. și L.D.D. imobilul format din construcție și teren în

suprafață de 957,07 mp, situat în București, sector 4, mai puțin apartamentele

vândute cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996, cu respectarea dreptului

de servitute pentru ceilalți proprietari.

S-a reținut,

totodată, că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001,

fiind trecut în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950,

astfel că preluarea este abuzivă, în înțelesul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

S-a avut în vedere

că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 ianuarie

2001, imobilul revendicat de reclamanți era deținut numai în parte de către

Municipiul București, întrucât o parte din apartamente fuseseră înstrăinate

chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în

absența îndeplinirii în totalitate a condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr.

10/2001, reclamanții nu mai puteau uza pentru restituirea în natură a

apartamentelor litigioase de procedura prealabilă a notificării unității

deținătoare, astfel încât nu se poate nega dreptul acestora la revendicarea pe

cale judecătorească a bunurilor preluate abuziv de către stat și înstrăinate

anterior intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Dând valență deciziei

de recurs în interesul Legii nr. 33/2009, curtea de apel a constatat că prima

instanță a analizat titlurile exhibate de către părți și a constatat că

reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

care să-i îndreptățească la restituirea în natură a imobilului revendicat, în

timp ce pârâții, chiriași cumpărători ai apartamentelor în litigiu, ale căror

contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate până la împlinirea termenului

de prescripție, se pot bucura în continuare de proprietatea dobândită, dreptul

lor de proprietate fiind protejat de principiul securității circuitului civil.

De asemenea, s-a constatat

că este pertinentă motivarea primei instanțe în sensul că analiza valabilității

titlului Statului nu prezintă relevanță în cauză, cât timp titlul

subdobânditorului nu a fost anulat, cu aceste argumente fiind respins primul

capăt de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității

absolute a titlului de preluare al Statului Român.

Cu referire la

notificarea formulată de reclamanți, instanța de apel a constatat ca fiind

nefondate criticile apelanților reclamanți, câtă vreme în preambul,

notificatorii au precizat că înțeleg să solicite restituirea în natură a părții

din imobil în care locuiesc chiriașii (4 familii) urmând să-și precizeze

poziția pentru cele trei apartamente vândute.

S-a constatat că

dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care li s-a restituit

notificatorilor partea din imobil ce nu a fost înstrăinată în temeiul Legii nr.

112/1995, nu a fost contestată.

Curtea de apel nu a

validat susținerea apelanților în sensul că dețineau un bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la data

promovării acțiunii în revendicare, referindu-se în motivarea deciziei la

cauzele Păduraru contra României, Străin și Porțeanu contra României precum și

la cauza Maria Atanasiu și alții contra României, în ceea ce privește

semnificația noțiunii de „bun actual”.

În speță, s-a reținut

că nicio instanță, la cererea reclamanților, nu a recunoscut acestora, în mod

definitiv, dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin

hotărâre definitivă și irevocabilă.

Având în vedere

circumstanțele cauzei, s-a constatat că s-a procedat corect la compararea titlurilor

de proprietate și, raportat la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție și la jurisprudența în materie a C.E.D.O., s-a apreciat că nu se

impune restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în

revendicare.

Cum instanța de fond

a respins corect capătul de cerere privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de intimații pârâți ca prescris, s-a considerat de

către instanța de apel că nu pot fi primite criticile reclamanților în legătură

cu atitudinea chiriașilor cumpărători la încheierea contractelor de vânzare -

cumpărare, respectiv nu se poate analiza buna sau reaua credință a acestora în

legătură cu perfectarea actelor exhibate de către pârâți în procesul de

revendicare.

S-a considerat că

este nefondată și critica vizând greșita respingere a cererii de constatare a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare ca prescrise, instanța de apel

reținând că s-au aplicat corect dispozițiile speciale ale art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

Cât privește greșita

apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de intimații pârâți T.F.

și T.A.M., s-a constatât că această critică, deși fondată în parte, nu este în

măsură să conducă la admiterea apelului.

Având în vedere

planurile anexă la expertiza tehnică efectuată în cauză, anterioare

naționalizării, din anul 1933, curtea de apel nu a omologat punctul de vedere

al expertului de specialitate în construcții și implicit al instanței de fond

în sensul că locuința intimaților pârâți T.F. și A.M. a fost construită în

totalitate după naționalizare.

S-a apreciat, în

acest sens, că declarația de impunere din anul 1949 a autoarei reclamanților, M.I.,

în sensul că imobilul are subsol, parter, etaj și mansardă (proprietară a

acestuia din urmă figurând C.S.) se coroborează cu adresa SC A.V.L.B. SA din 15

ianuarie 2014, unde sunt enumerate lucrări de reparații capitale, dar și

lucrări de investiții, constând în extinderi ale imobilului, executate în

perioada anilor 1960 - 1975. Prin urmare, s-a constat că, parțial, apartamentul

acestor chiriași cumpărători s-a executat anterior naționalizării, iar parțial

ulterior, prin grija administratorului SC A.V.L.B. SA.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.A. și S.G.,

criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C.

proc. civ.

Dezvoltând criticile

aduse deciziei recurate, reclamanții au invocat într-o primă critică,

întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare a

conținutului notificării din 2001, în sensul că ar fi solicitat restituirea în

natură doar a apartamentelor ocupate de chiriași, iar în cea ce privește

apartamentele vândute menționând că își vor preciza ulterior poziția.

Astfel, s-a precizat

că, în petitul notificării, imobilul a fost clar descris, cuprinzând atât

corpurile de clădire, cât și curtea, în integralitatea sa.

Aceeași solicitare de

restituire în natură a întregului imobil a fost confirmată de conținutul

înscrisului numit „declarație”, depus ca anexă la notificarea din 2001, în care

notificatorul L.O. a declarat că imobilul situat în București, sector 4, compus

din 2 corpuri de clădire A și B și terenul aferent în suprafață de 1.140 mp,

înscris la poziția nr. 3696 din anexa la Decretul nr. 92/1950 și nu face

obiectul niciunui litigiu.

S-a arătat, totodată,

că și prin referatul întocmit în cadrul dosarului constituit în baza Legii nr. 10/2001

s-a precizat că L.O. și L.D.D. solicită restituirea în natură a imobilului din

București, sector 4, neputându-se deduce, astfel, că s-a renunțat la dreptul de

a se solicita restituirea în natură și a apartamentelor vândute, a căror

situație a fost menționată doar pentru clarificare.

Cea de a două critică

întemeiată pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. formulată prin motivele de

recurs a vizat greșita interpretare și aplicare a prevederilor deciziei în

interesul Legii nr. 33/2009. S-a învederat că instanța de apel a reținut eronat

că nu au întreprins nici un demers de obținere a bunului cu excepția

notificării în sensul Legii nr. 10/2001, ignorând astfel existența notificării din

1996 depusă în baza Legii nr. 112/1995, sentința civilă nr. 2418 din 3 martie

2000, prin care s-a încercat revendicarea imobilului.

Recurenții au arătat

că, deși instanța de apel le-a recunoscut accesul legitim la revendicarea

imobilului în baza dreptului comun, aceasta a invocat aplicarea dispozițiilor

speciale ale Legii nr. 10/2001 cu privire la intervenția prescripției

dreptului, înlăturând invocarea fraudei la lege și a obiectului ilicit în ceea

ce privește semnarea contractului de vânzare - cumpărare cu chiriașii

cumpărători, ceea ce constituie o încălcare a drepturilor de proprietate,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a justului echilibru ce

trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării

dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.

S-a susținut că, în

prezentul litigiu, se impunea analiza valabilității și a legalității titlurilor

intimaților pârâți din perspectiva încălcării normelor de drept comun prevăzute

în art. 1898 alin. (1) C. civ.

Critica formulată

prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a vizat greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce

privește conținutul notificării din 2001, respectiv interpretarea judiciară a

voinței reale a părților și dreptul recurenților de a solicita restituirea în

natură a tuturor apartamentelor din imobil, inclusiv a celor vândute în baza

Legii nr. 112/1995.

Prin ultimul motiv de

recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat greșita

interpretare a conținutului dispoziției din 27 august 2002, emise de primarul

general al Municipiului București.

S-a arătat că, din

moment ce prin dispoziția menționată s-a recunoscut în mod expres și cu efect

retroactiv nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în București,

sector 4, așa cum este identificat în actul de naționalizare în mod corelativ,

Statul Român a recunoscut dreptul de proprietate al antecesorilor recurenților

asupra imobilului naționalizat în integralitatea sa, cu efect retroactiv de la

data naționalizării.

Recurenții au

susținut că, astfel, s-a dovedit existența în patrimoniul lor a unui „bun

actual”, așa cum este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, în compararea titlurilor putându-se acorda preferință titlului lor,

ca fiind mai bine caracterizat întrucât provine de la un proprietar.

Intimații T.F. și T.A.M.,

M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. și M.A.M.C. și Z.A. au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

Examinând criticile

aduse de reclamanți deciziei atacate, Curtea va constata că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu poate fi examinat, pct. 10 al art.

304 C. proc. civ. fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr.

138/2000.

Nici motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi examinate.

Deși recurenții au

invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate la

punctele 1 și 4 nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se

referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la

greșita interpretare a probelor, care nu mai constituie motiv de casare sau

modificare în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.

Dispozițiile

menționate sunt impropriu invocate, întrucât prin act juridic dedus judecății

nu se pot înțelege, așa cum susțin recurenții probele administrate în cauză,

respectiv modul de interpretare a conținutului notificării din 2001 și a

conținutului dispoziției din 27 august 2002, emise de primarul general al

Municipiului București.

Motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate la punctele

2 și 3 sunt nefondate.

Prin decizia de

recurs în interesul Legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008

s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că

legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să

fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că

aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată, dacă acestea

contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prevalența aplicării

Legii nr. 10/2001, în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în

mod expres în textul legii la art. 46 alin. (4), menționându-se că persoana

îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de legea specială, ce se

aplică cu prioritate, după intrarea în vigoare.

Într-o motivare

cuprinzătoare, dând valență deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București a apreciat

corect, analizând titlurile exhibate de părți, că reclamanții nu au un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin Decizia nr. 33/2008

nu s-a impus instanțelor să considere că un anumit bun există sau nu în

patrimoniul uneia dîntre părțile litigiului, ci s-a dat libertatea de apreciere

în stabilirea existenței „bunului” în patrimoniul părților.

În speță, se va

reține că atât reclamanții recurenți cât și pârâții intimați se prevalează de

titluri de proprietate valabile, considerent pentru care, în mod corect,

instanțele de fond și apel au analizat comparativ situația juridică a părților

prin raportare la existența în patrimoniul lor a unui „bun” în accepțiunea

jurisprudenței C.E.D.O.

Noțiunea de „bun” în

înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate cuprinde atât un „bun actual”, cât

și „o valoare patrimonială”, inclusiv un drept de creanță, în baza căruia o

persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul

efectiv al dreptului de proprietate.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția. În schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce

a notificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că

acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

Jurisprudența C.E.D.O.

relevantă în această materie s-a schimbat odată cu pronunțarea Hotărârii pilot

din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, care a

statuat că foștii proprietari au obligația de a-și valorifica pretențiile pe

calea legii speciale, Legea nr. 10/2001 și doar în subsidiar, după epuizarea

căilor de atac prevăzute de legea specială, pe calea dreptului comun.

Recunoașterea

eficienței dreptului comun a fost însă condiționată de preexistența unei

hotărâri judecătorești prin care să se fi constatât nevalabilitatea titlului

statului și prin care să se fi dispus și restituirea în natură a imobilului.

Numai în această

ipoteză, C.E.D.O. a considerat că autoritatea a săvârșit un abuz asupra

proprietății, acceptând includerea imobilului în noțiunea de „bun” în înțelesul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa cum corect a

reținut instanța de apel, recurenților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv

și irevocabil dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu de către

instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru

care s-a apreciat corect că reclamanții nu se pot prevala de existența unui

„bun actual” în sensul Convenției, ci numai un drept cu caracter economic

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenților nu le

poate fi recunoscută decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de

Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în

perioada de grație stabilită de Curte în acest scop, recunoaștere ce s-a

produs, de altfel, în procedura Legii nr.