ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1745/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 10 iulie 2007, sub nr. 6790/4/2007, reclamanții L.O. și L.D.D. au chemat în judecată pe pârâții M.A.I., Z.A., T.F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a titlului de preluare a statului român asupra imobilului situat în București, sector 4 cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 cu efectul constatării inexistenței dreptului de proprietate al statului și păstrării calității de proprietar avută la data deposedării abuzive de către I.M. și I.M. transmisă și retransmisă succesoral către reclamanți și să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cele 3 (trei) apartamente aflate în imobilul situat în București, sector 4, și anume: corp B, parter; corp A demisol și corp A mansardă.

În motivare, reclamanții au arătat că la data de 26 ianuarie 1933, antecesorii subsemnaților, soții M.D.l. și D.l. au cumpărat în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov în aceeași dată, imobilul situat în București, sector 4, compus din teren și corpuri de casă. Au mai arătat că în urma decesului defunctului D.l. au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare, M.D.l. și fiica lor, M.C.l., conform testamentului olograf înregistrat în Jurnalul din 08 iunie 1940 de la Tribunalul Ilfov, secția a V-a civilă. Reclamanții au susținut că, a decedat numita M.l., având ca moștenitor unic pe fiica sa, L.M.C. (fostă l.) conform certificatului de moștenitor din 23 noiembrie 2001, B.N.P., A.Ș., București, iar la data de 06 octombrie 1994 a decedat L.M.C., rămânând ei ca moștenitori, în calitate de soț supraviețuitor și fiu, conform certificatului de moștenitor din 20 martie 1995 emis de Notariatul de Stat sector 5, București.

Au precizat reclamanții că în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul situat în Bucureșri, sector 4 compus din șase (6) apartamente și terenul aferent a trecut în proprietatea statului, fiind înscris la poziția 3696 din anexa și preluat 100% de la proprietara M.l. Deși conform testamentului din 08 iulie 1940, imobilul a fost moștenit și de către fiica defunctului, l.M.C., în procesul-verbal de preluare și în evidențele anexe ale Decretului nr. 92/1950 figurează ca proprietar unic, în mod eronat, soția supraviețuitoare, M.l. Potrivit evidențelor SC A.V.L.B. SA, în anul 1996, din imobilul preluat în mod abuziv au fost vândute, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, trei din cele 6 apartamente astfel: pârâtului M.A.I.

prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 august 1996; pârâtei Z.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 și pârâtului T.F. prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996. Au învederat, totodată, că prin dispoziția din 27 august 2002 emisă de către primarul general al Municipiului București, li s-a restituit în natură imobilul din București, sector 4, format din construcție și teren în suprafață de 957,07 mp, cu excepția celor trei apartamente menționate mai sus, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

S-a solicitat să se verifice valabilitatea titlului statului în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1988 și să se constate că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravenea atât Constituției din 1848, care garanta dreptul de proprietate particulară, egalitatea cetățenilor în fața legii, exproprierile pentru utilitate publică făcându-se în baza unei legi cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție (art. 8, 10, 16), cât și dispozițiilor C. civ., art. 481, în vigoare la acea dată și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte. Reclamanții au arătat că la data efectuării exproprierii, antecesoarea acestora I.M.

avea statutul de pensionară, iar imobilul în cauză era rezultătul cumpărării din venituri provenite din muncă, soțul decedat fiind avocat. Au solicitat ca prin compararea titlurilor de proprietate, al reclamanților și al pârâților cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, să se constate că titlul lor este preferăbil titlurilor deținute de către fiecare pârât în parte, față de împrejurarea că aceștia din urmă au achiziționat imobilul de la un non-dominus. În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480; 481; 645; 973 C. civ., Legea nr. 112/1995; H.G. nr. 20/1996; Legea nr. 213/1998; Legea nr. 10/2001; art. 1; 6; 14 din Protocolul Adițional la C.E.D.O.; Pârâtul I.M.A.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la ambele capete de cerere, deoarece nu pot fi admisibile în lipsa tuturor părților raportului juridic dedus judecății, data fiind coparticiparea unanimă obligatorie raportată la obiectul cererii de chemare în judecată. Pe fondul cauzei, a învederat că imobilul, care formează obiectul litigiului, a fost dobândit de pârâtul cumpărător cu bună credință cu respectarea strictă a termenelor și prevederilor prevăzute expres de dispozițiile art. 9, 12 și 14 din Legea nr. 112/1995, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiunilor legale.

La data de 16 octombrie 2007, pârâtul T.F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii arătând că primul capăt al acțiunii și anume nevalabilitatea titlului de preluare de către Stat a imobilului din litigiu este lipsit de interes pentru reclamanți, câtă vreme apartamentele componente ale acestuia au fost înstrăinate în mod legal și contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților sunt valabile, nefiind anulate printr-o hotărâre judecătorească.

În această situație, a invocat dispozițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 care prevăd că „imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, nu se restituie în natură”, iar art. 9 alin. (2) din aceeași lege „în cazul în care imobilul, trecut în proprietatea statului a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995 (cum este cazul de față) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, deci restituirea conform acestor prevederi se face prin echivalent. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâtul a arătat că din toate probele dosarului depuse ca anexe la acțiunea introductivă (schița), mansarda nu este evidențiată ca fiind parte a imobilului preluat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

Ca atare, se impune concluzia că această parte a clădirii a fost construită ulterior actului de naționalizare, probabil de către stat, și ca atare, reclamanții nu pot revendica niciun drept asupra a ceea ce niciodată nu au avut în proprietate (ei sau antecesorii lor) decât în măsura în care pot dovedi că imobilul sau cel puțin această parte din imobil (mansardă) a fost vreodată în proprietatea lor. La termenul de judecată din data de 22 octombrie 2007, pârâta Z.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței și a solicitat declinarea competenței materiale în favoarea Tribunalului București, potrivit dispozițiilor art. 2 alin (1) lit. b), C. proc. civ., având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare de peste 500.000,00 lei.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar pe cale incidentală, constatarea dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, ca efect al prescripției achizitive de scurtă durată de 10 ani în condițiile art. 1895 C. civ.

Pârâta reclamantă a susținut că, în raport de data introducerii acțiunii în revendicare de către reclamanți, acțiune întemeiată pe prevederile C. civ., aceasta nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001. Cu privire la constatarea dobândirii de către pârâta-reclamantă în mod originar, a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, ca efect al prescripției achizitive de scurtă durată, în condițiile art. 1895 C. civ., s-a susținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București sector 4, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A.V.L.B.

SA, anterior având calitatea de chiriaș în baza contractului de închiriere din 22 iunie 1994 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A.V.L.B.SA. Aceasta a arătat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, expirase termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora ar fi putut formula notificări pentru restituirea în natură a imobilelor naționalizate și nu exista niciun litigiu pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect acest imobil, iar pârâta a fost de bună credință și a respectat dispozițiile legale privind cumpărarea imobilului. La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2007, s-a depus la dosarul cauzei o cerere de intervenție în interes propriu de către S.A.

și S.G., învederând că au cumpărat de la reclamanții din prezenta cauză drepturile litigioase, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 iulie 2007. La termenul de judecată din data de 22 octombrie 2007, instanța a luat act de precizarea acțiunii, în sensul că S.G. și S.A. au calitatea de reclamanți, ca succesori cu titlu particular ai numiților L.O. și L.D.D., prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007. Instanța a reținut că reclamanții au indicat valoarea imobilului ca fiind cea declarată în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007, valoare care a fost contestată de către pârâți. Având în vedere această situație, la termenul de judecată din data de 17 decembrie 2007, instanța, având în vedere poziția pârâților, a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică imobiliară pentru evaluarea imobilelor revendicate.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2008, reclamanții au precizat că într-adevăr valoarea imobilului este mai mare de 500.000 lei și că nu mai solicită efectuarea raportului de expertiză, fiind de acord cu declinarea competenței după valoare. Prin sentința civilă nr. 519 din 28 ianuarie 2008 a fost admisa excepția necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 4 București și a fost declinată competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrata pe rolul secției a V-a civilă, la data de 20 martie 2008, sub nr. 11426/3/2008. La termenul din 29 aprilie 2008, reclamanții au formulat cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauza, în calitate de pârâți, a lui Z.E., M.A.V., T.A.M.

și a Municipiului București și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și din 30 septembrie 1986. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu rea-credință și în vederea fraudării intereselor foștilor proprietari ai imobilului. Astfel, deși proprietarii L. au adresat instituțiilor abilitate numeroase memorii și cereri de restituire a imobilului naționalizat abuziv, încă din anul 1992, precum și cereri de revendicare înregistrate la Primăria Municipiului București, la data de 02 martie 1992, și în baza Legii nr. 112/1995, la data de 28 mai 1996 (Dosar nr. 472/1996- Consiliul Local sector 4), SC A.V.L.B.

SA, prin director M.A.I., a procedat la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor ce fac obiectul prezentei cauze către chiriașii ocupanți. Prin contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pârâții au cumpărat apartamentele ce fac parte integrantă din imobilul revendicat exact în perioada 7 august-30 septembrie 1996, deși exact cu o lună înainte a fost depusă cererea de revendicare în natură de către L.D.D. În acest mod, părțile au acceptat o vânzare pe risc, speculativă, cunoscând faptul că proprietarul imobilului este în viață și a depus nenumărate demersuri pentru recuperarea proprietății. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de statul neproprietar nu au putut avea ca efect pierderea dreptului de proprietate al reclamanților, conform art. 969 și 973 C. civ.

Pârâții au încălcat obligația minimă de informare și diligență, ceea ce exclude bună-credință, fiind dovedit contrariul, concursul fraudulos al părților la încheierea contractelor. Pârâții T.F. și T.A.M. au invocat excepția prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, raportat la prevederile art. 43 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, pârâții M.A.I. și M.A.V. au formulat precizări la întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la petitul 1 și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată potrivit dreptului comun. La termenul din data de 25 iunie 2013, instanța a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la pârâta M.A.V.

(decedată), la moștenitorii acesteia M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A. și M.A.M.C. Prin încheierea de ședință din data de 01 octombrie 2013, instanța a respins excepțiile lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului de preluare de către Statul Român a imobilului din București, sector 4; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și din 30 septembrie 1986 și a calificat drept apărare de fond excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pentru considerentele menționate în respectiva încheiere de ședință.

Prin sentința civilă nr. 894 din 08 iulie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a r espins, ca prescris, capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și din 30 septembrie 1996, formulată de reclamanți, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâtul T.F. a sumei de 11.000 lei, către pârâtul I.M.A. a sumei de 6.000 lei, către pârâtul Z.E. a sumei de 1.860 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 ianuarie 2013, de Tribunalul Ilfov, sectia Notariat, M.I. și D.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4. După cum rezultă din extrasul din registrul stării civile pentru morți pe anul 1939, eliberat de Sectorul III Albastru, D.I.

a decedat la data de 11 noiembrie 1939, iar prin hotărârea din 08 iulie 1947 a Tribunalului Ilov s-a recunoscut calitatea de moștenitoare a defunctului pentru soția sa, I.M., și fiica acestuia, I.C. I.M. a decedat, lăsând-o ca unică moștenitoare legală pe L.M.C., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor din 23 noiembrie 2001, eliberat de B.N.P., A.S. Totodată, potrivit certificatului de moștenitor din 20 martie 1995, de pe urma defunctei L.M.C., au ramas ca moștenitori legali L.O. și L.D.D. Din procesul-verbal întocmit de Comitetul Provizoriu al Capitalei la data de 20 aprilie 1950, instanța a mai reținut că imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

Prin dispoziția din 27 august 2002, emisă de Primaria Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamanților L.O. și L.D.D. a imobilului format din construcție și teren în suprafață de 957.07 mp, situat în București, sector 4, mai puțin apartamentele vândute cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996 și cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari. Pârâții T.F. și T.A. sunt proprietarii apartamentului nr. 4, situat în București, sector 4, compus din două camere, cămară, baie, cadă, wc, culoar comun, bucătărie, boxă și balcon și o cotă de 14.33 % din părțile de folosință comună ale imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, încheiat cu Municipiul București.

Pârâții M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. și M.A.M.C., sunt titularii dreptului de proprietate ai apartamentului nr. 1, situat în București, sector 4, compus din cinci camere, vestibul, baie, bucătărie, wc, hol, wc, baie, pivniță și o cotă de 100% din părțile de folosință comună ale corpului B, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 august 1996. La rândul ei, pârâta Z.A.G. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la demisolul imobilului din București, compus din două camere, bucătărie, baie, debara, vestibul, wc și cotă de 15.33 % din părțile de folosință comună ale imobilului.

În ceea ce privește existența unei opțiuni a fostului proprietar sau a moștenitorilor săi între formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989 sau a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că rezolvarea concursului între legea specială și legea generală se face, în principiu, în favoarea legii speciale. Astfel, s-a arătat că, din moment ce pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. C, art. 29)”. Așadar, ținând cont că imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără titlu în perioada de referință, reclamantele nu aveau, în principiu, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci ar fi trebuit să își valorifice pretențiile conform dispozițiilor legii speciale. Prin urmare, instanța este ținută să analizeze dacă reclamanții se pot prevala de existența unui “bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții.

Sub acest aspect, instanța a reținut că începând cu hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), Curtea a arătat (schimbându-și practica anterior conturată, în sensul că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar daca aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, reprezenta o privare nejustificate de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinata cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Procolul nr. 1. Prin notificarea formulată la data de 15 iunie 2001, L.O.

și L.D.D. au solicitat restituirea în natura a apartamentelor ocupate de chiriași, din imobilul situat în București, arătând ca, în ceea ce privește apartamentele vândute, își vor preciza ulterior poziția. Ca atare, instanța a constatat că reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le era asigurat prin contestația reglementată de Legea nr. 10/2001, în măsura în care ar fi formulat notificare. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea sa atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, respectiv să solicite constatarea nulității acestora, până la împlinirea termenului de prescripție.

Deoarece contractele de vânzare-cumpărare prin care Pârâții au dobândit apartamentele în litigiu nu au fost anulate, dreptul lor de proprietate este protejat de principiul securității raporturilor juridice, neputând fi obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Mai mult, în ceea ce îi privește pe pârâții T.F. și T.A.M., din concluziile raportului de expertiză construcții întocmit de expertul D.P. (răspuns la obiecțiuni) și adresa din 15 ianuarie 2014 emisă de SC S.V.L.B. SA, rezultă că apartamentul cumpărat de aceștia a fost edificat ulterior naționalizării imobilului, reclamanții nefiind îndreptățiți la restituirea acestuia. Față de considerentele expuse mai sus, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiata.

Ținând cont și de faptul că analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanta în cauza cat timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat, a fost respins și acest capăt de cerere. Întrucât prin încheierea de ședință din data de 01 octombrie 2013 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996, din 07 august 1996 și din 30 septembrie 1996, instanța a respins aceste capete de cerere ca prescrise. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții S.G. și S.A., solicitând desființarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată.

În motivare, apelanții reclamanți susțin că, deși s-au administrat probatorii complexe, instanța de fond a trecut peste toate acestea și a analizat superficial solicitările reclamanților, pronunțând o hotărâre eliptică, lipsită de argumente pertinente și suficiente și nesoluționând capetele de cerere cu privire la constatarea nulității absolute a titlului de preluare a Statului Român asupra imobilului revendicat și cu privire la obligarea pârâților de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie. Relativ la greșita interpretare a notificării din 15 iunie 2001, deși sentința conține un număr total de 12 pagini, instanța de judecată și-a motivat soluția de respingere pe circa două pagini, limitându-se la a invoca Hotărârea C.E.D.O.

pronunțată în Cauza Atanasiu și alții contra României și reținând foarte succint: „Ca atare, instanța constată că reclamanții nu se găsesc în nici una din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând „un bun” în sensul Convenției”. S-a arătat în acest context, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate fi remediată efectiv și eficient în cadrul procedurilor legale greoaie instituite prin Legea nr. 165/2013, prelungind astfel privarea acestora de bunul revendicat. Apelanții au susținut că instanța a interpretat greșit existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Au arătat că dețineau un asemenea bun la data promovării acțiunii în revendicare.

Față de faptul ca preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, Statul Român recunoscând acest caracter prin legislația adoptată, autorii reclamanților nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate. Prin Dispoziția primarului general din 27 august 2002 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea domnilor L.O. și L.D.D. a imobilului format din construcție și teren în suprafața de 957,07 mp situat în București, sector 4. Această dispoziție are ca efect recunoașterea explicită și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al antecesorilor lor asupra bunului revendicat în natura în integralitatea sa. Această recunoaștere conferă reclamanților un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit de această normă.

Apelanții au arătat că pentru apartamentele pe care Statul Roman le-a vândut pârâților-intimați nu au primit până în prezent un remediu efectiv, accesul la procedura administrativă instituit de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 165/2013, precum și la o procedură contencioasă s-a dovedit a fi teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea reclamanților în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă. În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înceta privarea de proprietate la care reclamanții sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne și aplicarea directa a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, aceasta este convenabilă și pentru pârâții intimați, care prin întâmpinare s-au prevalat, la rândul lor de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, apărările acestora vizând însăși compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice. Au susținut apelanții că dreptul lor de proprietate este recunoscut și actual. Referitor la compararea titlurilor de proprietate și buna credința a chiriașilor cumpărători, apelanții reclamanți au arătat că i nstanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate, deși titlul de preluare al Statului Român este nul, urmând să constate că titlul reclamanților este mai bine caracterizat și are prioritate.

În apărarea lor, pârâții-intimați nu ar fi putut invoca buna-credință pentru a paraliza acțiunea în revendicare. Din probele administrate în fondul cauzei reiese în mod clar că pârâtul M.A.I. (și soția decedată) a fost de rea credință la data de 7 august 1996 când au semnat contractul de vânzare-cumpărare din 1996. Pârâtul M.A.I. și soția acestuia, M.A.V., în prezent decedată, în calitate de chiriași-cumpărători au achiziționat corpul C din imobilul situat în București în condiții care nu sunt ireproșabile deoarece s-au angajat fără precauțiuni în cumpărarea unui imobil preluat de statul comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic. Mai mult, dl. A. avea funcția de director în cadrul SC A.V.L.

SA Berceni, cunoscând anterior cumpărării situația juridică a imobilului, precum și demersurile proprietarului de a recupera imobilul în natură, iar pe contractul de închiriere menționat mai sus se menționează că nu se cunoaște exact dacă imobilul este revendicat sau nu în cadrul unui proces. Pârâții Z.E. și Z.A. au semnat Contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 în aceleași condiții de rea-credință, la două luni după depunerea cererii de revendicare. Aceștia locuiau în apartamentul de la demisolul imobilului din București încă din anul 1987, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu al pârâtei Z.A. (întrebarea nr. 1) și aveau ușa de intrare pe aceeași parte cu garajul pe care reclamantul îl deținea cu chirie în curtea imobilului.

Mai mult, încă din anul 1987, când s-au mutat în apartament, intimații Z. l-au cunoscut pe reclamant, vecinul din aceeași curte, care lucra la SC A.V.L. SA Berceni, Biroul Fond Locativ încă din anul 1985, fiind apoi director. De asemenea, intrarea în apartamentul intimaților Z.E. și Z.A. se afla pe aceeași parte cu intrarea în corpul B, ocupat de către pârâtul A. Pârâții T.F. și T.A.M. au semnat contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996 la două luni după depunerea cererii de revendicare în baza Legii nr. 112/1995. Și pârâții-intimați Teodorescu îl cunoșteau pe reclamant ca fiind proprietarul casei. Nefiind întrunite toate condițiile necesare pentru a fi în prezența erorii comune și invincibile care creează drept, nu poate fi primită aplicabilitatea teoriei aparenței în drept susținută de către pârâții-intimați F. și T.A.M., Z.A.

și Z.E., M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. și M.A.M.C. Apelanții au susținut și încălcarea, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a dispozițiilor art. 44 O.U.G. nr. 40/1999, fiind depusă Notificarea din 6 iulie 1996 pe Legea nr. 112/1995. În ceea ce privește greșita respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, apelanții au arătat că, î n mod eronat instanța de fond a procedat la respingerea ca fiind prescris a capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați F. și T.A.M., Z.A. și Z.E., M.A.I. și M.A.V.. Instanța și-a motivat soluția invocând prevederile Legii nr. 10/2001 care instituie termenul de decădere de 1 an de la data apariției legii, termen prelungit ulterior.

Or, motivul de nulitate invocat de către apelanți îl constituie frauda la lege și obiectul ilicit, acțiuni imprescriptibile, ce decurg ca o consecință a admiterii capătului de cerere cu privire la constatarea nevalabilității titlului Statului Român de preluare a imobilului. Cele trei contracte a căror nulitate au apelanții-reclamanți au fost încheiate cu frauda la lege, pe riscul cumpărătorilor, care au acceptat o vânzare speculativă, cunoscând că proprietarul imobilului este în viață și că a depus demersuri de revendicare în natura a imobilului. Sancțiunea juridică aplicabilă în această situație este nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați încheiate prin frauda la lege.

Totodată, apelanții au susținut că vânzarea imobilului litigios, din care a rezultat imposibilitatea apelanților-reclamanți de a redobândi posesia asupra imobilului, construcție, reprezintă fără nicio îndoială, o ingerință în dreptul lor de proprietate. Prin urmare, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamanților exercitarea efectivă a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, încălcând astfel justul echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale. În ceea ce privește obiectul contractelor, acesta este unul ilicit, constând într-un imobil care nu intra în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 112/1995.

Statul Român nu putea vinde intimaților-pârâți apartamentele pe care nu le deținea cu un titlu legal și care erau deja supuse procedurii de revendicare cu două luni înainte de semnarea contractelor, prin depunerea Notificării din 06 iulie 1996 în baza Legii nr. 112/1995 (a se vedea și pct. 19 de mai sus). Apelanții reclamanți au susținut greșita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de către intimații-pârâți T.F. și T.A.M. S-a arătat că în considerentele hotărârii de fond, instanța a reținut în mod greșit că „apartamentul cumpărat de aceștia a fost edificat ulterior naționalizării imobilului, reclamanții nefiind îndreptățiți la restituirea acestuia”.

În motivare, instanța a invocat în mod unilateral concluziile expertului cuprinse în Răspunsul din data de 24 iunie 2014 la obiecțiunile formulate la Raportul de expertiza tehnică judiciară întocmit la data de 25 februarie 2014. Instanța a concluzionat eronat asupra unei stări de fapt, sprijinindu-și susținerea numai pe un înscris emanat de la un expert tehnic, neglijând documentația probatorie existentă la dosar. În al doilea rând, instanța preia ca fiind suficientă susținerea expertului, în sensul că mansarda fost edificată după naționalizare „în jurul anului 1960”, ceea ce constituie o simplă afirmație a unui angajat al SC A.V.L. SA Berceni, iar nu o constatare tehnică sau documentară avizată de o instituție de specialitate.

Referitor la analiza valabilității titlului statului, apelanții reclamanți au arătat că instanța de fond a respins acest capăt de cerere pe considerentul că nu prezintă relevanță cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat. Apelanții au considerat ca fiind eronată aprecierea instanței de fond. Așa cum s-a arătat mai sus, motivul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare semnate de către pârâții-intimați îl constituie frauda la lege și obiectul ilicit, care sunt acțiuni imprescriptibile la care se adaugă reaua credința a dobânditorilor, această nulitate absolută decurgând din constatarea nevalabilității titlului Statului de preluare a imobilului. Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd că sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției, valabile la data respectivă.

De asemenea, în art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/199, se prevede că „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. Or, constatându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, urmează să se recunoască, cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți asupra acestui imobil, drept de proprietate care nu s-a pierdut niciodată din patrimoniul lor și care este ocrotit de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Intimații pârâți M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata pârâtă Z.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 174/A din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamanților S.G. și S.A. și i-a obligat pe aceștia la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Z.A. și la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul M.A.I. Pentru a pronunța această decizie, contestată de către notificatori, instanța de apel a reținut, în esență, că Dispoziția primarului din 27 august 2002, prin care s-a restituit în natură numiților L.O. și L.D.D. imobilul format din construcție și teren în suprafață de 957,07 mp, situat în București, sector 4, mai puțin apartamentele vândute cu contractele de vânzare-cumpărare din 1996, cu respectarea dreptului de servitute pentru ceilalți proprietari.

S-a reținut, totodată, că imobilul în litigiu este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950, astfel că preluarea este abuzivă, în înțelesul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001. S-a avut în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 ianuarie 2001, imobilul revendicat de reclamanți era deținut numai în parte de către Municipiul București, întrucât o parte din apartamente fuseseră înstrăinate chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în absența îndeplinirii în totalitate a condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu mai puteau uza pentru restituirea în natură a apartamentelor litigioase de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, astfel încât nu se poate nega dreptul acestora la revendicarea pe cale judecătorească a bunurilor preluate abuziv de către stat și înstrăinate anterior intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Dând valență deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33/2009, curtea de apel a constatat că prima instanță a analizat titlurile exhibate de către părți și a constatat că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care să-i îndreptățească la restituirea în natură a imobilului revendicat, în timp ce pârâții, chiriași cumpărători ai apartamentelor în litigiu, ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate până la împlinirea termenului de prescripție, se pot bucura în continuare de proprietatea dobândită, dreptul lor de proprietate fiind protejat de principiul securității circuitului civil.

De asemenea, s-a constatat că este pertinentă motivarea primei instanțe în sensul că analiza valabilității titlului Statului nu prezintă relevanță în cauză, cât timp titlul subdobânditorului nu a fost anulat, cu aceste argumente fiind respins primul capăt de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a titlului de preluare al Statului Român. Cu referire la notificarea formulată de reclamanți, instanța de apel a constatat ca fiind nefondate criticile apelanților reclamanți, câtă vreme în preambul, notificatorii au precizat că înțeleg să solicite restituirea în natură a părții din imobil în care locuiesc chiriașii (4 familii) urmând să-și precizeze poziția pentru cele trei apartamente vândute.

S-a constatat că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care li s-a restituit notificatorilor partea din imobil ce nu a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost contestată. Curtea de apel nu a validat susținerea apelanților în sensul că dețineau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la data promovării acțiunii în revendicare, referindu-se în motivarea deciziei la cauzele Păduraru contra României, Străin și Porțeanu contra României precum și la cauza Maria Atanasiu și alții contra României, în ceea ce privește semnificația noțiunii de „bun actual”. În speță, s-a reținut că nicio instanță, la cererea reclamanților, nu a recunoscut acestora, în mod definitiv, dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Având în vedere circumstanțele cauzei, s-a constatat că s-a procedat corect la compararea titlurilor de proprietate și, raportat la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a C.E.D.O., s-a apreciat că nu se impune restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare. Cum instanța de fond a respins corect capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații pârâți ca prescris, s-a considerat de către instanța de apel că nu pot fi primite criticile reclamanților în legătură cu atitudinea chiriașilor cumpărători la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, respectiv nu se poate analiza buna sau reaua credință a acestora în legătură cu perfectarea actelor exhibate de către pârâți în procesul de revendicare.

S-a considerat că este nefondată și critica vizând greșita respingere a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare ca prescrise, instanța de apel reținând că s-au aplicat corect dispozițiile speciale ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cât privește greșita apreciere a datei edificării apartamentului cumpărat de intimații pârâți T.F. și T.A.M., s-a constatât că această critică, deși fondată în parte, nu este în măsură să conducă la admiterea apelului. Având în vedere planurile anexă la expertiza tehnică efectuată în cauză, anterioare naționalizării, din anul 1933, curtea de apel nu a omologat punctul de vedere al expertului de specialitate în construcții și implicit al instanței de fond în sensul că locuința intimaților pârâți T.F.

și A.M. a fost construită în totalitate după naționalizare. S-a apreciat, în acest sens, că declarația de impunere din anul 1949 a autoarei reclamanților, M.I., în sensul că imobilul are subsol, parter, etaj și mansardă (proprietară a acestuia din urmă figurând C.S.) se coroborează cu adresa SC A.V.L.B. SA din 15 ianuarie 2014, unde sunt enumerate lucrări de reparații capitale, dar și lucrări de investiții, constând în extinderi ale imobilului, executate în perioada anilor 1960 - 1975. Prin urmare, s-a constat că, parțial, apartamentul acestor chiriași cumpărători s-a executat anterior naționalizării, iar parțial ulterior, prin grija administratorului SC A.V.L.B. SA. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.A.

și S.G., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamanții au invocat într-o primă critică, întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare a conținutului notificării din 2001, în sensul că ar fi solicitat restituirea în natură doar a apartamentelor ocupate de chiriași, iar în cea ce privește apartamentele vândute menționând că își vor preciza ulterior poziția. Astfel, s-a precizat că, în petitul notificării, imobilul a fost clar descris, cuprinzând atât corpurile de clădire, cât și curtea, în integralitatea sa. Aceeași solicitare de restituire în natură a întregului imobil a fost confirmată de conținutul înscrisului numit „declarație”, depus ca anexă la notificarea din 2001, în care notificatorul L.O.

a declarat că imobilul situat în București, sector 4, compus din 2 corpuri de clădire A și B și terenul aferent în suprafață de 1.140 mp, înscris la poziția nr. 3696 din anexa la Decretul nr. 92/1950 și nu face obiectul niciunui litigiu. S-a arătat, totodată, că și prin referatul întocmit în cadrul dosarului constituit în baza Legii nr. 10/2001 s-a precizat că L.O. și L.D.D. solicită restituirea în natură a imobilului din București, sector 4, neputându-se deduce, astfel, că s-a renunțat la dreptul de a se solicita restituirea în natură și a apartamentelor vândute, a căror situație a fost menționată doar pentru clarificare. Cea de a două critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

formulată prin motivele de recurs a vizat greșita interpretare și aplicare a prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2009. S-a învederat că instanța de apel a reținut eronat că nu au întreprins nici un demers de obținere a bunului cu excepția notificării în sensul Legii nr. 10/2001, ignorând astfel existența notificării din 1996 depusă în baza Legii nr. 112/1995, sentința civilă nr. 2418 din 3 martie 2000, prin care s-a încercat revendicarea imobilului.

Recurenții au arătat că, deși instanța de apel le-a recunoscut accesul legitim la revendicarea imobilului în baza dreptului comun, aceasta a invocat aplicarea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 cu privire la intervenția prescripției dreptului, înlăturând invocarea fraudei la lege și a obiectului ilicit în ceea ce privește semnarea contractului de vânzare - cumpărare cu chiriașii cumpărători, ceea ce constituie o încălcare a drepturilor de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a justului echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale. S-a susținut că, în prezentul litigiu, se impunea analiza valabilității și a legalității titlurilor intimaților pârâți din perspectiva încălcării normelor de drept comun prevăzute în art. 1898 alin. (1) C. civ.

Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește conținutul notificării din 2001, respectiv interpretarea judiciară a voinței reale a părților și dreptul recurenților de a solicita restituirea în natură a tuturor apartamentelor din imobil, inclusiv a celor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat greșita interpretare a conținutului dispoziției din 27 august 2002, emise de primarul general al Municipiului București.

S-a arătat că, din moment ce prin dispoziția menționată s-a recunoscut în mod expres și cu efect retroactiv nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 4, așa cum este identificat în actul de naționalizare în mod corelativ, Statul Român a recunoscut dreptul de proprietate al antecesorilor recurenților asupra imobilului naționalizat în integralitatea sa, cu efect retroactiv de la data naționalizării. Recurenții au susținut că, astfel, s-a dovedit existența în patrimoniul lor a unui „bun actual”, așa cum este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în compararea titlurilor putându-se acorda preferință titlului lor, ca fiind mai bine caracterizat întrucât provine de la un proprietar.

Intimații T.F. și T.A.M., M.A.I., M.A.M.J., M.A.M.A., M.A.M.J. și M.A.M.C. și Z.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat. Examinând criticile aduse de reclamanți deciziei atacate, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu poate fi examinat, pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Nici motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi examinate. Deși recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate la punctele 1 și 4 nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu mai constituie motiv de casare sau modificare în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ. Dispozițiile menționate sunt impropriu invocate, întrucât prin act juridic dedus judecății nu se pot înțelege, așa cum susțin recurenții probele administrate în cauză, respectiv modul de interpretare a conținutului notificării din 2001 și a conținutului dispoziției din 27 august 2002, emise de primarul general al Municipiului București. Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate la punctele 2 și 3 sunt nefondate. Prin decizia de recurs în interesul Legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată, dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prevalența aplicării Legii nr. 10/2001, în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. (4), menționându-se că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de legea specială, ce se aplică cu prioritate, după intrarea în vigoare. Într-o motivare cuprinzătoare, dând valență deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București a apreciat corect, analizând titlurile exhibate de părți, că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Prin Decizia nr. 33/2008 nu s-a impus instanțelor să considere că un anumit bun există sau nu în patrimoniul uneia dîntre părțile litigiului, ci s-a dat libertatea de apreciere în stabilirea existenței „bunului” în patrimoniul părților.

În speță, se va reține că atât reclamanții recurenți cât și pârâții intimați se prevalează de titluri de proprietate valabile, considerent pentru care, în mod corect, instanțele de fond și apel au analizat comparativ situația juridică a părților prin raportare la existența în patrimoniul lor a unui „bun” în accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O. Noțiunea de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate cuprinde atât un „bun actual”, cât și „o valoare patrimonială”, inclusiv un drept de creanță, în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

În schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a notificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei). Jurisprudența C.E.D.O. relevantă în această materie s-a schimbat odată cu pronunțarea Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, care a statuat că foștii proprietari au obligația de a-și valorifica pretențiile pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001 și doar în subsidiar, după epuizarea căilor de atac prevăzute de legea specială, pe calea dreptului comun.

Recunoașterea eficienței dreptului comun a fost însă condiționată de preexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatât nevalabilitatea titlului statului și prin care să se fi dispus și restituirea în natură a imobilului. Numai în această ipoteză, C.E.D.O. a considerat că autoritatea a săvârșit un abuz asupra proprietății, acceptând includerea imobilului în noțiunea de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum corect a reținut instanța de apel, recurenților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv și irevocabil dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care s-a apreciat corect că reclamanții nu se pot prevala de existența unui „bun actual” în sensul Convenției, ci numai un drept cu caracter economic valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenților nu le poate fi recunoscută decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop, recunoaștere ce s-a produs, de altfel, în procedura Legii nr.