ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2595/2015

Decizia nr. 2595/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 august 2011 la Tribunalul București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții StatuL Român prin B., Municipiul București prin primarul general și Primăria sector 6 solicitând ca, în temeiul art. 28 din Legea nr. 33/1994 să se constate că statul nu a deținut niciodată un titlu vaiabii asupra imobilului situat în București, sector 6, compus din suprafața de teren de 300 mp, rezultată din acte și 443 mp din măsurătorile cadastrale, și construcția edificată pe acesta, și pe cale de consecință, să se constate că nu a operat transferul dreptului de proprietate de la autorul reclamantului către stat, câtă vreme expropriatorul nu și-a îndeplinit obligațiile legale; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil; în subsidiar, dacă se va aprecia că a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, să se dispună în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 retrocedarea către reclamant a imobilului, avându-se în vedere că nu s-a realizat scopul pentru care imobilul a fost expropriat In termen de un an de Ia data emiterii decretului de expropriere și mei nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 21 și următoarele, art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ. și art. 112 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 25 iunie 2012, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Primăria sector 6, dispunând scoaterea din cauză a acesteia. Totodată instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisîbiiitate a acțiunii invocată de pârâtul Municipiul București.

Prin sentința civilă nr. 498 din 04 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin B., Municipiul București prin primarul general și au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat in București, sector 6, compus din teren în suprafață de 440 mp, cu vecinătățile stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expert C. și construcția edificată pe teren.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În speță, s-a constatat că în privința terenului în litigiu situat în situat în București, sector 6, a fost emis în regimul anterior de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, Decretul nr. 90/1987, referitor la exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în Municipiul București, decret care a avut un caracter secret, nefiind publicat în M. Of., această mențiune privind caracterul secret fiind tăcută pe însăși actul normativ.

Instanța a considerat că în speța dedusă judecății simt incidente prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, deși decretul de expropriere a fost emis în timpul regimului comunist, respectiv în anul 1987, deoarece raporturile juridice născute au produs efecte juridice și în prezent, și, se impun a fi clarificate.

Astfel, Legea nr. 33/1994 privind exproprierile, statuează la art. 1 că exproprierea unui imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publica după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească, or, în cauza de față, din înscrisurile depuse ia dosar a rezultat că nici reclamantul, și nici antecesorii săi nu au primit vrea sumă cu titlu de despăgubire prealabilă așa cum prevede norma legala mai sus menționată.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 35 din Lege stabilesc că în situația în care în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate, conform scopului pentru care au fost preluate de către expropriator, foștii proprietari sunt în măsură să solicite retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică, în acest scop urmând ca foștii proprietari să fie notificați la adresa inițială comunicată expropriatorului în vederea plății despăgubirilor cuvenite referitor la imobil.

În speță, s-a constatat că imobilul în litigiu situat în situat în București, sector 6, nu a fosi folosit potrivii scopului pentru care a fost preluat de către expropriator, deși decretul de expropriere a fost emis cu mult timp în urmă, respectiv în anul 1987 și nici nu a fosi făcută o nouă declarație de utilitate publică în privința căreia să fie încunoștințat reclamantul sau autorii săi.

Legea nr. 10/2001 care constituie o lege specială cu caracter reparatoriu statuează la art. 1 că imobilele care au fost preluate în mod abuziv în regimul anterior se restituie în natură sau în echivalent atunci când nu este posibilă retrocedarea în natură, iar la art. 2 se precizează care sunt imobilele considerate ca fiind preluate în mod abuziv în accepțiunea acestei legi, la lit. f) fiind indicate acele imobile preluate de stat în temeiul unor legi sau a altor acte normative nepublicate la data preluării, în M. Of. al României sau în B. Of.

Această lege instituie o procedură administrativă prealabilă pe care trebuie să o urmeze persoanele îndreptățite ia măsuri reparatorii în sensul formulării unei notificări către unitatea deținătoare în termenul stabiiit de lege, notificare la care se vor anexa înscrisuri doveditoare.

Pârâtul Municipiul București a invocat excepția de inadmisibilitaie a cererii, în raport de prevederile art. 22 pct, 5 din lege, față de neformuiarea de către reclamant ori de către antecesoarea sa D. a notificării în termenul prevăzut de acest act normativ și care a expirat la data de 14 februarie 2002.

Instanța a respins prin încheiere motivată excepția invocată de pârât. în raport de situația de fapt dedusă judecății, din care a rezultat că reclamantul și autoarea sa au fost în imposibilitate de a recurge la procedura prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001, în sensul formulării notificării către unitatea deținătoare, întrucât nu au avut posibilitatea să cunoască despre existența decretului de expropriere ce a fost emis în anul 1987, acest act normativ având un caracter secret, totodată rezultând din dosar că reclamantul a aflat întâmplător de acest decret, în anul 2006 când a declanșat procedura succesorală de pe urma mamei sale D.

Pe de altă parte, s-au considerat îndreptățite susținerile reclamantului și în raport de împrejurarea că ulterior emiterii acestui decret, mama reclamantului D. a continuat să locuiască în imobilul expropriat, eonsiderându-se proprietară pe cale succesorală de ia antecesorii săi, iar Statul Român nu a întreprins vreun demers concret în vederea preluării efective a imobilului în patrimonixil său, toate aceste situații iacând admisibilă acțiunea promovată de reclamant.

Referitor la terenul în litigiu, instanța a avut în vedere înscrisurile aflate la dosar, precum și raportul de expertiză topo întocmit de expert C., prin care se concluzionează că suprafața terenului în litigiu așa cum rezultă din măsurătorile efectuate de expert și față de planurile cadastrale este de 440 mp, în timp ce în actele de proprietate s-a înscris suprafața de 300 mp și că terenul în discuție este liber de construcții supraterane, nefiind afectat de utilități publice ori de rețele de sistematizare și ca atare poate fi restituit în natură,.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București prin primarul general, iar prin Decizia nr. 548/A din data de 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis și schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În privința situației de fapt existente în speță, s-a considerat necesar a se face unele precizări în raport cu motivele de apei invocate, inclusiv eu motivul de ordine publică referitor ia calitatea procesuală activă a reclamantului, aspecte nedetaliate deprima instanța.

Astfel, în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a constatat că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 3 iunie 1940 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, E. și F. au cumpărat un teren loc arabil în suprafață de 300 mp, situat în comuna suburbană Militari din Municipiul București.

Cumpărătorii E. și F. sunt unele și aceleași persoane cu G. și H., astfel cum rezultă din deciarația de notorietate autentificată din 30 ianuarie 2008 de B.N.P., Asociați I. și J., G. a decedat, de pe urma acestuia rămânând în calitate de moștenitor H., în calitate de soție și D., în calitate de fiică, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 1970 emis de Notariatul de stat al sectorului 7 București.

În acest certificat de moștenitor se menționează că masa succesorală se compune și din cota indiviză de Vi din imobilul situat în București, compus din teren loc de casă în suprafață de 300 mp și din casă, imobilul fiind construit de defunct și soția sa în timpul căsătoriei prin contribuție egală pe terenul dobândit cu actul autentificat din 1940, menționat mai sus.

H. a decedat la data de 16 decembrie 1980, de pe urma acesteia rămânând în calitate de moștenitor D., în calitate de fiică, în masa succesorală intrând cota parte de 5/8 din imobilul menționat mai sus, astfel cum rezulta din certificatul de moștenitor din 1981 emis de Notariatul de stat Local al sectorului 6.

De pe urma defunctei D., decedată la data de 23 ianuarie 2006 a rămas ca moștenitor reclamantul A., în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 8 octombrie 2007 emis de B.N.P., Asociați K. Și L.

Cu privire ia nedovedirea calității de moștenitor al defunctei D., astfel cum aceasta este menționată în certificatul de moștenitor din 1981, care atestă deținerea imobilului din str. ..., s-a arătat că în acest certificat defuncta este menționată cu numele de D., în timp ce certificatul de calitate de moștenitor din 2007 care atestă calitatea reclamantului de moștenitor se menționează numele de D. Fiind apreeîată ea o eroare materială, s-a considerat că D. este una și aceeași persoană cu D., în condițiile în care în certificatul de deces al defunctei, aceasta este menționată cu numele de D., iar în certificatul de calitate de moștenitor din 2007 în care se menționează numele de D. se indică același cod numeric personal din certificatul de deces, astfel că nu poate fi vorba despre persoane diferite.

În privința imobilului situat în București, sector 6, (suprafața de 381 mp) s-a constatat câ a fost expropriat prin Decretul de expropriere nr. 90 din 8 aprilie 1987 de la M. Chiajna.

Această situație juridică este confirmată de adresa emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Evidența Proprietăți, la fila 120 dosar T.B., adresa emisă de primarul com. Chiajna, fila 44 dosar apel, adresa din 14 octombrie 2013 emisă de Primăria sector 6 Subcomisia Locală de Fond Funciar, fila 50 dosar apel, adresa din 5 februarie 2014 emisă de SC N. SA, fila 104 dosar apel.

În cauză nu s-a făcut dovada modalității în care terenul a fost transmis de la autorii reclamantului la M. Chiajna, deși în apel, Curtea, în baxa rolului activ, a dispus suplimentarea probatoriului în acest sens.

Apelantul pârât a susținut că prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă, deoarece partea are la îndemână calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate, în raport cu dispozițiile Deciziilor nr. 53/2007 și nr. 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din această perspectiva, s-a constatat că reclamantul a formulat în anul 2008 o acțiune m revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481 C. civ.), solicitând să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în București, sector 6 și să fie obligați pârâți Statul Român prin B. și Municipiul București prin primarul general, să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren și construcția edificată pe acesta (3 camere și anexe).

Acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia civilă nr. 9375 din 17 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care cauza a fost soluționată irevocabil, reținându-se că „reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, ca în speța de față și fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii speciale.

Or, (...), Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar garantează accesul liber la justiție și la un proces echitabil, așa încât acțiunea în revendicare formulată în temeiul dreptului comun este inadmisibilă".

În același timp prin decizia menționata s-a reținut că .în ceea ce privește susținerea reclamantului privind existența unei împrejurări mai presus de voința sa. concretizată în aflarea despre expropriere de abia în anul 2006, este de reținut că aceasta poate constitui un motiv independent de voința sa, în sensul deciziei în interesul Legii nr. 53/2007 care să-l îndreptățească pe reclamant să uzeze de calea specială a Legii nr. 33/1994. Prin decizia menționată se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios (în context Legea nr, 33/1994), dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Față de considerentele Deciziei nr. 9375/2009 pronunțată de instanța supremă, care se impun cu putere de lucru judecat, s-a apreciat că nu se poate considera că acțiunea întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă, instanța de apel procedând Ia verificarea incidenței acestei legi în cauză.

Astfel, față de capătul principal de cerere și cei subsidiar formulate de reclamant, din probatorul administrat în cauză, s-a constatai că imobilul a fost expropriat, dar exproprierea nu a fost făcută de la autorii reclamantului, ci de la M. Chiajna.

Constatarea nevalabilității titlului statului solicitată prin primul capăt de cerere nu întră sub incidența Legii nr. 33/1994, iar prin Decizia civilă nr. 9375 din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, menționată mai sus, s-a constatat oricum că o asemenea cerere este inadmisibilă.

Art. 28 invocat de reclamant potrivit cu care "transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse iui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite" vizează o altă ipoteză decât cea din cauza de față, respectiv aceea în care exproprierea se face în procedura prevăzută de art. 21 și urm, din lege, când tribunalul este sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere și dispune prin hotărâre judecătorească exproprierea și despăgubirile ce se cuvin expropriatului.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 acestea prevăd că „ori de câte ori bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de im an potrivii scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Prin urmare, este admisibilă cererea Întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 30/2001, în situația în care decretul de expropriere nu și-a produs efectele, iar foștii proprietari au rămas în posesia efectivă a bunului expropriat.

Într-o asemenea situație acțiunea trebuie însă să aibă caracterul unei acțiuni în constatare, iar nu în revendicare, câtă vreme reclamantul se află în posesia bunului, din această perspectivă în mod greșit acțiunea de față fiind formulată ca o acțiune în realizare.

Acceptând existența posibilității calificării acțiunii în mod corespunzător. raportat ia cauza cererii de chemare în judecată, s-a constatat însă că textul art. 35, enunțat mai sus presupune ca situație premisă necesitatea exproprierii de ia fostul proprietar, numai acesta având calitatea procesuală activă să solicite retrocedarea/constatarea calității de proprietar, în condițiile prevăzute mai sus.

Or, în cauză, exproprierea nu a fost făcută de la autorii reclamantului- ci de la M. Chiajna, iar reclamantul nu a făcut dovada trecerii imobilului din patrimoniul autorilor săi, în patrimoniul entității de la care a fost expropriat.

Pe de altă parte, în privința deținerii imobilului după expropriere, intimatul reclamant a susținut că autoarea sa a locuit până la deces în imobil, acesta aflându-se acum în posesia reclamantului și încă din anul 1940 și până în prezent aulorii săi și reclamantul au suportat taxele și impozitele aferente.

S-a constatat însă că intimatul reclamant nu a făcut nici o dovadă în cauză cu privire ia faptul că autoarea sa a avut continuu posesia asupra imobilului respectiv, preluat de la M. Chiajna.

Reclamantul a formulat acțiunea în revendicare în anul 2008 solicitând restituirea atât a terenului cât și a construcției edificate pe acesta, susținând că mama sa a locuit în imobilul respectiv până la data decesului, care a avut ioc în anul 2006, însă, din adresa din 16 mai 2014 emisă de Ministreul Afacerilor de Interne - Direcția Generală a Poliției Municipiului București - Poliția Sector 6 a rezultat că imobilul a fost distrus în urma unui incendiu survenit la data de 16 aprilie 2005, aspect confirmat și de reclamant.

Pe terenul respectiv nu se mai afla așadar la nivelul anului 2008 nici o construcție, fapt confirmat și în raportul de expertiză efectuat în primă instanță. din care a rezultat că terenul în litigiu este un teren viran, liber de construcții.

Prin urmare, afirmațiile reclamantului cum că autoarea sa s-a aflai tot timpul în posesia imobilului, nu au fost dovedite, aspect sub care, s-a considerat că în mod neîntemeiat a dispus prima instanță, obligarea pârâtului la restituirea construcției care practic nu există pe teren.

Intimatul reclamant a mai susținut și faptul că a achitat impozitele și taxele pentru acest teren, dar nu a depus la dosar decât o chitanță de piață emisă la 27 februarie 2006, fila 71, aceasta reprezentând de altfel plata impozitului pe clădiri, deși la nivelul anului 2006 clădirea nu mai exista.

S-a reținut și faptul că în istoricul de roi comunicat prin adresa din 17 octombrie 2013 emisă de Consiliul Local sector 6 - Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 6, fila 52, figurează autorii reclamantului cu imobil în proprietate, iar pe lângă aceștia mai este menționată o persoană, O., pentru un imobil situat în str. ..., compus clin teren în suprafață de 351 mp, dobândit în baza certificatului de legatar din 2 decembrie 2005; în același timp, datele din evidențele fiscale menționate mai sus referitoare la impunerea pe rol a autoriior reclamanților în calitate de proprietari pentru imobilul menționat (teren în suprafață de 300 mp și construcție), nu se coroborează cu cele consemnate prin adresa din 2013 emisă de Primăria Municipiului București Direcția Patrimoniu din care a rezultat că potrivit, datelor transmise de la Administrația Financiară a sectorului 6, la nivelul anului 1992, pe adresa poștală, sector 6, figurează înscris D., cu teren de 100 mp, în folosință, fiind așadar diferite atât suprafața de teren cât și modalitatea de deținere a acestuia.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul a fost expropriat de la autorii reclamantului și că aceștia au rămas în posesia efectivă a bunului, acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 s-a apreciat că este neîntemeiată și s-a respins ca atare.

Împotriva Deciziei nr. 548/A din data de 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pot. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în raport de care a solicitat respingerea apelului formulat de Municipiul București prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 498 din 04 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. x/3/2011, iar, pe fond menținerea, ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de prima instanță, în sensul lăsării în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului din sector 6, compus din suprafață de teren de 300 mp rezultată din acte și 443 mp din măsurătorile cadastrale.

Consideră că a făcut dovada faptului că autorii săî au fost proprietarii terenului expropriat, și că unitatea M. Chiajna nu este titulara dreptului de proprietate, chiar dacă apare în lista imobilelor expropriate și menționează și arată că va depune documente în acest sens.

În raport de dispozițiile pct. 7 din art. 304 C. proc. civ., susține că motivarea este contradictorie și străină de natura pricinii, iar rolul activ al instanței de apel nu a fost suficient exercitat.

Astfel, arată că imobilul în litigiu a fost de fapt expropriat de la autoarea sa, D., și trecut la M. Chiajna, fără temei legal, și expropriat apoi de către stat, de la această cooperativă. Mai arată că acest aspect urmează să-l demonstreze, până la soluționarea recursului, întrucât va relua demersurile pentru a afla modalitatea în care M. Chiajna a ajuns să dețină imobilul revendicat și va depune documentele în fața instanței de recurs.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant susține că s-a dat o interpretarea greșită chitanței care atestă plata impozitului pe clădire la data de 27 iunie 2006, în sensul că instanța a preferat să constate că această chitanță nu este suficientă pentru a clarifica situația dedusă judecății, în loc ca, în baza rolului său activ, să solicite și alte dovezi. Mai susține că în anul 2005, clădirea a fost incendiată, astfel câ toate documentele prin care putea dovedi achitarea impozitului pe anii anteriori, anului 2006, au fost arse.

Referitor la împrejurarea că pe rolul fiscal al imobilului din, sector 6, București, mai figurează o altă persoană, numită O., care a dobândit în baza certificatului de legatar din 02 decembrie 2005 imobilul revendicat, arată că nu cunoaște această persoană și că înțelege să formuleze plângere penală, pentru a lămuri situația modului în care acest imobil a apărut în certificatul de legatar, urmând a depune în instanță rezultatul demersurilor.

Mai învederează că cererea sa este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Deciziei nr. 53/2007, pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar în raport de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe.

Invocând dispozițiile Deciziei nr. 53/2007, consideră că se află în situația prevăzută cu titlu de excepție de la Legea nr. 10/2001, întrucât a dovedit că a fost în imposibilitate, din motive independente de voința sa, de a uza de dispozițiile acestei legi.

Referindu-se la imobil susține că acesta nu a fost cumpărat de chiriașii de bună credință și este în proprietatea statului, că dreptului de proprietate s-a făcut prin actele care atestă dreptul de proprietate a! bunicilor săi încă din perioada comunistă și eă singurele înscrieri în evidențele fiscale. în vederea impozitării. au fost efectuate de către autorii săi, - adresa din 16 februarie 2007 emisă de Primăria sectorului 6 București, în care se arată câ pentru imobilul din str. ... au fost înscriși în evidențele fiscale încă din 1952 bunicii reclamantului, cu modificări ale titularului impunerii, în 1970, 1980, impunere care s-a menținui până în anul 2007 pe numele mamei sale, că nu avea cum să afle de expropriere atâta timp cât plătea impozite la stat pe teren și că a deținut proprietatea impozitată de organele fiscale, spre deosebire depărată. Mai susține că este de notorietate faptul că trecerea unui imobil din patrimoniul unei persoanei fizice în cel al unei unități controlată de statul comunist este abuzivă, iar lipsa actului de expropriere, nu poate opri partea care a fost proprietar de drept sâ-și revendice bunul pe care l-a dobândit licit contra unui preț în perioada comunistă.

În ceea ce privește constatările Înaltei Curții de Casație și Justiție cu privire la situația de fapt. reținută în considerentele Deciziei nr. 9375 pronunțată la data de 17 noiembrie 2009, în Dosarul nr. x/3/2008, arată că aceasta reprezintă o prezumție de lucru judecat, care se impune în alt doilea proces fără a mai putea fi contrazis; că prezumția de lucru judecat reprezintă faptul că nu are posibilitatea de a cere restituirea pe dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. dar nici pe altă cale, de exemplu dreptul comun, ci are o singură cale, întemeiată pe Legea. nr. 33/1994, având în vederea situația în care se constată eă a deținut terenul, dar nu a știut că a avut loc exproprierea; apreciază că este îndeplinită această condiție care nu a fost răsturnată, nici în fond și nici în apel, deoarece a tăcut dovada proprietății sale, chiar în lipsa unui act de expropriere care nu a putut fi prezentat prin toate demersurile făcute de ambele părți.

Recursul, va fi respins, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamant este structurat pe trei motive de recurs, respectiv pe dispozițiile art. 304 pct 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Deși se invoca acest motiv de recurs, recurentul reclamant nu precizează in concret care sunt ipostazele de contrarietate pe care le-a avut în vedere atunci când a considerat că motivarea este contradictorie și străină de natura pricinii, situație în care, se constată că acest motiv de recurs a fost formulat pur formal și nu poate fi analizat,

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prevede situația în care o hotărâre este nelegală dacă s-a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, ori s-a schimbat natura ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Textul vizează greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material.

În raport de acest motiv de recurs, se invocă faptul că actul reprezentând chitanța prin care se atestă pîaîa impozitului pe clădire la data de 27 iunie 2006, a fost considerat ca insuficient pentru a clarifica situația dedusă judecății, în loc ca instanța, în baza rolului activ, să solicite depunerea și a altor dovezi.

Se constată că situația invocată de recurent nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât se încearcă o rcapreciere a probelor aspect ce vizează netemeinicia deciziei recurate, astfel încât acest motiv nu poate fi primit și analizat, în raport de dispozițiile art, 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

De altfel, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență, recurentul reclamant consideră că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât, în speța dedusă judecății, condițiile prevăzute de Decizia nr. 53/2007, pronunțată de instanța supremă, m recursul în interesul legii, simt îndeplinite, dovedind că a fost în imposibilitate din motive independente de voința sa de a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar raportat la dispozițiile art, 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept judecate de instanța supremă este obligatorie pentru instanțe.

Referindu-se și la Decizia nr. 9375/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul reclamant susține că această decizie are putere de lucru judecat cu privire la calea de a se adresa instanței în baza Legii nr. 33/1994, ce ou poate fi contrazisă.

Astfel, în raport de dispozițiile deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, prin această decizie s-a considerat că reclamantul s-a aflat într-o împrejurarea mai presus de voința sa, în anul 2006, când a aflat de exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 90/1987, fiind astfel exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001 și având de urmat doar calea Legii nr. 33/1994 pentru retrocedarea imobilului.

Acest aspect reținut în considerentele Deciziei nr. 9375 din 17 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/3/2008, reprezintă o prezumție de lucru judecat, care se impune în prezentul proces fără a mai fi contrazisă. iar în raport de temeiul legal al acțiunii, art. 35 din Legea nr. 33/1994, s-a procedat ia verificarea condițiile cerute de acest text, respectiv dacă exproprierea s-a făcut de la foștii proprietari și dacă aceștia au avut posesia efectivă a bunului expropriat.

În urma probelor administrate, s-a reținut că reclamantul nu a putut sa dovedească că exproprierea imobilului situat în, sector 6, București, s-a făcut de la autoarea sa D. și nici că aceasta a avut tot timpul posesia imobilului solicitat a ii restituit.

În consecință, acțiunea reclamantului nu a fost respinsă ca inadmisibilă, așa cum se susține, ci ca neîntemeiată, pentru nemdeplinjrea condițiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Nu poale fi primită nici critica referitoare Ia lipsa rolului activ al instanței, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât în urma verificărilor efectuate în dosar, se constată că instanța și-a exercitat acest rol. Astfel, după ce cauza a fost reținută în pronunțare, instanța a repus-o pe rol, în vederea suplimentării probatoriului pe situația juridică a imobilului, aspect reținut în încheieriie de ședință de la 27 iunie 2013 și 19 iunie 2013, și cu privire la care reclamantul a apreciat că până la acea dată, probatorul administrat în cauză este suficient.

Prin motivele de recurs, recurentul reclamant mai susține că a făcut dovada proprietății imobilului prin actele depuse ia dosar, care atestă dreptul de proprietate al autorilor săi și că lipsa actului de expropriere nu-l împiedică să-l revendice.

Pentru a dovedi acest aspect, recurentul reclamant a arătat în cuprinsul cererii de recurs că va face demersuri pentru a obține actele prin care imobilul a trecut din proprietatea autorilor săi în cea a pârâtei M. Chiajna, și deși instanța de recurs a amânat cauza mai multe termene la rând, pentru a fi depuse înscrisurile încuviințate, în final, s-a susținut el acestea nu pot fi depuse pentru că nu există.

Față de considerentele arătate, hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, motiv pentru care eritîcile formulate de recurentul reclamant șl întemeiate pe dispozițiile art. 304 pot, 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 548/A din data de 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 548/A din data de 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabila.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015,