ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1354 din 24 noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

declinat, în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, în considerarea

valorii obiectului cererii, competența soluționării acțiunii formulate de către

reclamantul I.N., împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., având ca obiect constatarea

împrejurării că imobilul situat în București, str. Grădinari (compus din teren

în suprafață de 388 m.p. și construcție în suprafață de 40 m.p.), expropriat pentru utilitate publică, nu a fost utilizat de la data exproprierii și până în

prezent potrivit scopului declarat în actul exproprierii, precum și

recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului,

imobil care a rămas în posesia sa și după data exproprierii.

Prin decizia civilă nr.

1829 din 23 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis recursul formulat de recurentul – reclamant I.N., decedat și continuat de

moștenitorii C.G., I.G.N. și M.L., împotriva sentinței menționate, pe care a

casat-o și a trimis cauza, spre competentă soluționare în primă instanță, la Tribunalul București.

Pentru a decide astfel,

s-a reținut că obiectul cererii îl constituie restituirea imobilului ce a fost

expropriat și care nu a fost folosit pentru cauză de utilitate publică care a

stat la baza exproprierii, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 2 lit.

f) C. proc. civ., raportat la art. 33 din Legea nr. 33/1994.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 08 februarie 2007,

iar la data de 16 aprilie 2007, reclamanții au formulat o cerere precizatoare

de acțiune, prin care arată că solicită restituirea în natură a imobilului în

litigiu și că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu M.B., prin P.G. și C.G.M.B.

Prin încheierea din

data de 12 februarie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus

introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a M.B. prin P.G. și C.G.M.B.

Prin sentința civilă nr.

1220 din 27 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea, în considerarea Deciziei nr. LIII

(53)/4 iunie 2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

în recurs în interesul legii, precum și a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

220 din 24 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței menționate, a desființat

sentința civilă nr. 1220 din 27 iunie 2008 și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut că, potrivit situației juridice a

imobilului, astfel cum rezultă din adresa P.M.B. nr. 610291/4037 din 17 aprilie

2007, imobilul din București, str. Grădinari a fost menționat în Decretul de

expropriere nr. 200/1989, în anexa 6 poziția 205, însă decretul nu și-a produs

efectele la nivelul anului 1992, titular de rol fiscal fiind I.N. cu teren în

suprafață de 780 m.p.

Prin sentința civilă nr.

8355/1997 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin respingerea

recursului, a fost anulat contractul de vânzare cumpărare privind imobilul în

litigiu, bunul revenind în patrimoniul vânzătorilor, respectiv a lui I.N. și I.M.,

prin repunerea părților în situația anterioară, astfel încât nu este corectă constatarea

primei instanțe că autorul reclamanților a reintrat din proprie inițiativă în

posesia terenului declarându-l la fisc la 12 martie 1998, ca proprietate

particulară. Coroborând această hotărâre cu situația juridică prezentată

anterior, rezultă că autorul reclamanților a figurat în mod continuu la fisc în

calitate de deținător al imobilului, plătind impozit.

Față de situația de

fapt dovedită în cauză, Curtea a apreciat că nu există identitate cu cea din

Decizia nr. LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, care se referă, după cum rezultă din motivarea

instanței supreme, la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de

către stat.

În art. 11 al Legii nr.

10/2001, care reglementează situația imobilelor expropriate, nu se includ și

imobilele expropriate care au rămas în posesia persoanei de la care s-a

realizat exproprierea și nu au fost preluat efectiv de către stat, astfel că

acest text legal și art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în

prezenta cauză.

De asemenea, Legea nr.

10/2001 reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și

care au fost preluate efectiv de stat, pentru că numai în această situație

foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă

prevăzută în art. 21 și următoarele ale Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

380 din 19 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, rejudecând

cauza, a admis acțiunea precizată, a constatat că imobilul situat în București,

str. Grădinari, compus din teren în suprafață de 388 m.p. și construcție 40 m.p. expropriat, pentru utilitate publică, nu a fost utilizat până în

prezent potrivit scopului pentru care a fost expropriat, a constatat că

reclamanții sunt proprietarii imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 200 din 19 martie 1979 s-a

dispus exproprierea imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 388 m.p. și construcție în suprafață de 40 m.p., proprietatea lui I.N. dobândit prin moștenire de la

autoarea sa, P.A., astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar autentificat

sub nr. 736 din 2 martie 1943.

Deși în cuprinsul

acestui act se menționează că imobilul are nr. x bis pe str. Grădinari, din

adresele nr. 610291/4037/17 aprilie 2007 eliberată de P.M.B. – S.E.P., nr. 514

din 20 august 2004 emisă de D.I.T.L. sector 3, nr. 6464/19/12644/4 septembrie 2007

eliberată de P.M.B. – S.N.U., nr. 3302 din 26 iulie 2006 eliberată de SC T. SA,

rezultă că imobilul a fost înscris în evidențele cadastrale și financiare de la

nivelul anului 1958 ca fiind în str. Grădinari.

De pe urma

defunctului I.N., au rămas ca moștenitori reclamanții C.G., I.C.N., în calitate

de nepoți de fiu predecedat, având o cotă de 1/2 din masa succesorală și M.L.,

în calitate de legatar universal, având o cotă indiviză de ½ din masa

succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 79 din 14

iulie 2006 eliberat de B.N.P.A. F.M. și F.B.

Din adresa nr. 610291/4037

din 17 aprilie 2007 eliberată de P.M.B. – S.E.P. rezultă că imobilul ce a făcut

obiectul exproprierii nu a suferit modificări, Decretul CS nr. 200/21 august 1989

neproducându-și efectele.

Tribunalul a

constatat că în cauză este incident art. 35 din Legea nr. 33/1994, întrucât,

astfel cum rezultă din probatoriul administrat examinat mai sus, imobilul se

află în aceeași stare, în posesia reclamantului, decretul de expropriere

neproducându-și efectele pentru care a fost adoptat, în cauză neintervenind o

nouă declarare de utilitate publică.

Prin

decizia nr. 86 din 2

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefundat, apelul pârâtului

împotriva deciziei menționate.

Curtea a înlăturat

motivul de apel relativ la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 35

din Legea nr. 33/1994 și la neaplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001,

precum și ale Deciziei nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

date în interesul legii, întrucât chestiunea temeiului juridic aplicabil

acțiunii s-a soluționat irevocabil prin decizia nr. 220 din 24 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a statuat cu putere de

lucru judecat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. LIII/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât reclamanții au rămas în

posesia bunului expropriat. S-a reținut prin aceeași decizie irevocabilă că în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, ci

dispozițiile generale ale art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, apelantul nu

poate, fără a încălca autoritatea de lucru judecat, să mai invoce aceeași

apărare înaintea instanței de apel din al doilea ciclu procesual.

A fost respins și cel

de al doilea motiv de apel vizând cheltuielile de judecată la care a fost

obligat pârâtul M.B., prin P.G., întrucât acestea se ridică la suma de 1.600

lei, reprezentând onorariu expert de 600 lei și onorariu avocat de 1.000 lei, aceasta

din urmă nefiind excesivă față de obiectul dedus judecății.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs ambii pârâți, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

de folosință, deoarece nu are personalitate juridică, fiind doar o autoritate

deliberativă, un simplu administrator al domeniului public și privat al M.B., căruia

îi aparține patrimoniul, conform art. 19 din Legea nr. 215/2001.

Astfel, C.G.M.B. nu poate fi un

posesor neproprietar, pentru a sta în judecată, în calitate de pârât, într-o

acțiune în revendicare și nici nu-și poate asuma alte obligații decât cele care

corespund scopului stabilit prin lege, respectiv prin Legea nr. 215/2001,

strict legat de emiterea de acte administrative.

soluționată, atât în primă instanță, cât și în apel, de către secția civilă a

instanței, în loc de secția de contencios administrativ, motivat de faptul că procedura

de expropriere pentru cauză de utilitate publică se face, după apariția Legii nr.

33/1994, pe baza unei hotărâri a C.G.M.B., care este act administrativ și

atrage, în cererile în anularea actului, competența instanței de contencios

administrativ, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.

restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor expropriate nu mai poate

fi solicitată decât în temeiul acestui act normativ; or, la data formulării

cererii de chemare în judecată în cauză, Legea nr. 10/2001 era în vigoare,

excluzând calea dreptului comun în materie de expropriere, reprezentată de

Legea nr. 33/1994, conform principiului specialia generalibus derogant.

afectat de amenajări de utilitate publică, pe baza documentațiilor de amenajare

a teritoriului și de urbanism, ceea ce impunea clarificarea situației juridice a

terenului.

aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în

privința cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, avându-se în

vedere munca prestată de apărătorul părții, văzându-se și art. 132 din Statutul

profesiei de avocat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

proces a C.G.M.B., se observă că recurenții susțin atât lipsa capacității

procesuale de folosință, cât și calității procesuale pasive.

Contrar susținerilor recurenților, această

autoritate deliberativă a unității administrativ - teritoriale este persoană

juridică, așadar, are capacitate de folosință.

În raport de principiul specialității

capacității de folosință, participarea acestei persoane în proces este

justificată nu prin calitatea de titular de patrimoniu, la care se face

referire prin motivele de recurs, ci tocmai prin calitatea de autoritate

deliberativă în cadrul unității administrativ - teritoriale, care îi asigură

implicarea în procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în

temeiul Legii nr. 33/1994, în primul rând, prin declararea utilității publice,

pentru lucrări de interes local, conform art. 7 din acest act normativ.

Or, chiar dacă, în speță, nu a fost

emisă vreo hotărâre a Consiliului cu privire la expropriere, reclamanții urmăresc

ca hotărârea ce se va pronunța să fie opozabilă și autorității care, potrivit

legii, are atribuții legate de declararea utilității publice, motivat de faptul

că imobilul în litigiu nu a fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat

după anul 1979, dar nici nu a fost făcută o nouă declarație de utilitate

publică.

În aceste condiții, față de obiectul

și motivele cererii de chemare în judecată, este justificată calitatea

procesuală pasivă a C.G.M.B., urmând a fi înlăturate susținerile pe acest

aspect.

secției civile a tribunalului de soluționare în primă instanță a cererii de

față, o eventuală nerespectare a normelor referitoare la competența funcțională

nu conduce la desființarea sentinței astfel pronunțate (urmare a unei admiteri

succesive a recursului, respectiv a apelului), deoarece este vizată organizarea

administrativă pe secții specializate, nu însăși competența ratione materiae a

tribunalului de soluționare a cauzei.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat

deja, nu a fost emisă vreo hotărâre a C.G.M.B. într-o procedură de expropriere

pentru utilitate publică cu privire la imobilul în litigiu, a cărei anulare să

se fi solicitat în cauză și nici nu se pretinde recunoașterea unui drept ignorat

de către autoritatea administrativă locală, căreia să i se fi adresat o cerere

în acest sens.

Ca atare, nu este întrunită în cauză niciuna

dintre ipotezele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, la care recurenții

au făcut referire, motiv pentru care, în mod corect, cauza nu a fost

soluționată de către instanța de contencios administrativ, urmând a fi

înlăturate criticile pe acest aspect.

cererii întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar

formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost stabilită

cu putere de lucru judecat în cauză prin decizia nr. 220 din 24 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în apelul

reclamanților, irevocabilă prin nerecurare, astfel cum s-a constatat, în mod

legal, prin decizia supusă recursului.

Atare admisibilitate

a fost reținută în considerarea faptului că decretul de expropriere nr. 200/1979

nu și-a produs efectele, reclamanții au rămas în posesia bunului expropriat,

dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind intabulat în

cartea funciară. Ca atare, s-a statuat că nu este aplicabilă Decizia nr. LIII/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul

legii, ce nu are în vedere și ipoteza din cauză.

În aceste condiții, în

mod corect, instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual a constatat că

reiterarea excepției inadmisibilității cererii tinde la nerespectarea efectelor

deciziei intrate în puterea lucrului judecat, fără ca, prin motivele de recurs,

să se formuleze critici față de această apreciere, recurenții invocând din nou

aceeași excepție.

instanțe de fond au reținut, pe baza probatoriilor administrate, că imobilul expropriat

pentru o cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până în prezent,

potrivit scopului exproprierii și nu a suferit nicio modificare față de anul

1979.

De asemenea,

imobilul, după expropriere, a rămas în posesia efectivă a reclamanților, care s-au

reînscris în evidențele autorităților fiscale, după care au vândut imobilul.

Ulterior, contractul de vânzare – cumpărare astfel încheiat a fost anulat pe

cale judecătorească, dreptul reintrând în patrimoniul reclamanților, situație

reflectată ca atare în evidențele fiscale, însă nu și în cartea funciară.

În contextul unei

asemenea situații de fapt, instanțele de fond au conchis în sensul că este

posibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamanților, în condițiile în care decretul de expropriere nu și-a produs

efectele.

Se observă că, prin

motivele de recurs, nu este criticată nici situația de fapt, nici constatările

în drept ale instanței de apel, ce a menținut hotărârea primei instanțe, din

moment ce recurentul nu pretinde că terenul în litigiu este afectat,

într-adevăr, de amenajări de utilitate publică, ci doar că instanța trebuia să

verifice distinct acest aspect.

Or, în condițiile în

care instanța a constatat că terenul în litigiu nu a suferit nicio schimbare

din anul 1979 până astăzi, neintrând în posesia efectivă a statului, o situație

juridică diferită a terenului trebuia afirmată și dovedită de către pârâtă,

ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, pârâta necontestând nici măcar prin motivele

de recurs starea de fapt reținută de către instanțele de fond.

De altfel, absența

efectuării utilităților pentru care a avut loc exproprierea este arătată chiar

de către P.M.B. în cursul judecății (adresa datată 2007, fila dosar Tribunalul

București, prim ciclu procesual), astfel încât nu poate fi primită critica referitoare

la lipsa de rol activ a instanței pentru

clarificarea situației juridice a terenului,

în condițiile în care instanța s-a bazat chiar pe datele comunicate de către

autoritatea pârâtă, observându-se că aceasta invocă propria culpă în conturarea

situației de fapt, ceea ce este inadmisibil, operând principiul potrivit căruia

nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine, aplicabil și în procesul

civil.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei pe acest

aspect.

privește

aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurenților urmează

a fi înlăturate, în condițiile în care aprecierea cuantumului cheltuielilor de

judecată solicitate, prin raportare la complexitatea cauzei și munca prestată

de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei, nu de legalitate,

pentru a fi incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenți

la 2000 lei

cheltuieli de judecată către intimații reclamanți I.C.N., C.G. și M.L,

reprezentând onorariu avocat, achitat conform chitanței nr. 99 din 7 februarie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâții M.B., prin P.G. și C.G.M.B., prin primarul general

împotriva deciziei nr. 86/ A din 2 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții

pârâți la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți I.C.N., C.G.

și M.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.