ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5471/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1446 din 11 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca rămasă fără obiect, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul București, prin primarul general, în contradictoriu cu pârâta C.I. și pârâtul C.I. La adoptarea soluției prima instanță a reținut că dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 au fost abrogate implicit prin Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, care stabilește o procedură distinctă de expropriere, în cadrul căreia instanța de judecată poate interveni numai în condițiile art. 9 din acest act normativ pentru soluționarea contestației împotriva cuantumului despăgubirilor.

Exproprierea se declanșează potrivit legii nr. 198/2004, prin H.G. sau a autorității publice locale, prin care se stabilește, printre alte elemente, suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator. Instanța de fond a constatat că la dosar au fost depuse H.G. nr. 592/2010, prin care a fost aprobată declanșarea procedurilor de expropriere și cu privire la imobilul în litigiu, precum și hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 05 august 2010, în favoarea pârâtei C.I. Având în vedere că petitul principal vizează exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 136 mp, procedură ce a fost declanșată prin H.G. nr. 592/2010, iar capătul de cerere accesoriu referitor la despăgubiri se regăsește în hotărârea Municipiului București, instanța a reținut că prezenta acțiune a rămas fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 582 din 31 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul C.I. având în vedere următoarele considerente: Reclamantul și-a întemeiat acțiunea formulată la data de 28 octombrie 2009, pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și dispozițiile art. 481 C. civ. Prin Hotărârea din 02 noiembrie 2006 Consiliul General al Municipiului București în aplicarea art. 7 din același act normativ, a declarat de utilitate publică terenul din litigiu, după ce în prealabil a efectuat cercetarea prealabilă.

La data emiterii hotărârii erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 21 prevedeau în mod expres că soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului Municipiului București, în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a formulat întâmpinare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 73 din 11 octombrie 2007 a Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor. Din chiar susținerile apelantului, a rezultat că împotriva acestei decizii, acesta a formulat contestație, ce i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1644 din 14 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior soluționării contestației, prin respingere, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul a intentat acțiunea pentru a se dispune exproprierea de către instanța judecătorească, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căruia „Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere, sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condițiile art. 18 - 20”. S-a reținut că la data intentării acțiunii, în temeiul textelor de lege sus citate, în lipsa unei hotărâri judecătorești, și în condițiile respingerii contestației de către pârât, exproprierea terenului din litigiu nu s-a produs.

Ca urmare, critica referitoare la faptul că exproprierea terenului s-a produs în anul 2007, s-a reținut a fi neîntemeiată. S-a avut în vedere că Legea nr. 33/1994 a suferit modificări implicite prin Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, care la rândul ei, a suferit modificări prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 și Legea nr. 35/2009. Astfel, prin Legea nr. 198/2004 completată și modificată în modalitatea arătată mai sus, s-a schimbat competența organului îndrituit să dispună asupra exproprierii, în sensul că autoritatea administrativă centrală sau cea locală dispune exproprierea, și nu instanța de judecată.

În aplicarea acestei legi, pe parcursul judecății cauzei, Guvernul României a publicat Hotărârea nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local, „Supralărgire str. G.I.S. - B-dul I.I.B.”, prin care a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere, inclusiv a imobilului din litigiu situat în str. G.I.S. De abia în acest moment, în baza Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 și Legea nr. 35/2009, s-a produs exproprierea imobilului din litigiu.

S-a reținut ca fiind inexactă susținerea apelantului conform căreia, de vreme ce procedura prealabilă exproprierii și declararea terenului de utilitate publică, s-au produs anterior intrării în vigoare a Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată ulterior, nu-i sunt aplicabile prevederile acestei legi, ci prevederile Legii nr. 33/1994. Aceasta întrucât, procedura exproprierii nu s-a consumat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2004, modificată și republicată, în forma publicată în M. Of. la data de 20 martie 2009, ci la data din 25 iunie 2010, când s-a publicat în M. Of. Hotărârea nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local „Supralărgire str. G.I.S.

- B-dul I.I.B.”, prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu. A aprecia altfel, a reținut instanța, înseamnă a încălca principiul aplicării imediate a legii noi, în raporturile juridice ale căror efecte nu s-au produs până la data intrării în vigoare a acesteia și a permite ultraactivitatea legii vechi. Or, la data de 25 iunie 2010, când s-s produs exproprierea, pârâtul-apelant nu mai era proprietarul imobilului în litigiu pentru a putea pretinde vreo despăgubire pentru expropriere. Aceasta întrucât, prin sentința civilă nr. 2679 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost declarată desfăcută căsătoria dintre el și pârâta C.I.

S-a reținut, de asemenea că prin sentința civilă nr. 10772 din 06 octombrie 2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a luat act de tranzacția privind partajul bunurilor comune, intervenit între cei doi soți, iar întreaga suprafață de 1.633 mp teren situat în Municipiul București, Sector 1, incluzând inclusiv terenul expropriat, a căzut în lotul pârâtei C.I. Astfel, pârâta C.I. a devenit proprietara exclusivă a terenului rămas neexpropriat, cât și a creanței reprezentând despăgubirea de expropriere. În consecință, la data producerii exproprierii, 25 iunie 2010, apelantul-pârât nu mai avea niciun drept asupra terenului din litigiu și asupra creanței rezultată din expropriere, astfel încât, nefiind titularul raportului obligațional dedus judecății, nu poate emite pretenții asupra acestuia și nici asupra creanței rezultate din expropriere.

În consecință, s-a reținut că titulara despăgubirii este numai pârâta C.I., care s-a declarat de acord cu exproprierea și despăgubirea acordată prin Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor din 05 august 2010 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 și care nu a declarat apel în cauză. Prin Decizia nr. 3843 din data de 29 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.I.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul Municipiul București, prin Primar General, în calitate de expropriator, a chemat în judecată pe pârâta C.I., în calitate de expropriat, solicitând să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeței de 136 mp din imobilul proprietatea pârâtei, identificat cu număr cadastral, format din teren în suprafață de 214 m.p., sector 1 și trecerea imobilului menționat în proprietatea expropriatorului cu obligarea sa la achitarea către pârâtă a despăgubirilor în valoare de 204.494 lei potrivit Legii nr. 33/1994.

Prin hotărârea din 02 noiembrie 2006, Consiliul General al municipiului București, în aplicarea art. 7 din același act normativ, a declarat de utilitate publică terenul în litigiu după ce în prealabil a fost efectuată cercetarea prealabilă. La data emiterii hotărârii erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 21 prevedea în mod expres că soluționarea cererilor de expropriere este de competența Tribunalului Județean sau a Tribunalului Municipiului București, în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Împotriva hotărârii mai sus menționată, pârâtul C.I. a formulat întâmpinare care a fost respinsă prin Decizia nr. 73 din 11 octombrie 2007 a Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor.

Din chiar susținerile pârâtului C.I. rezultă că, împotriva acestei decizii, acesta a formulat contestație, ce i-a fost respinsă conform sentinței civile nr. 1644 din 14 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ. Ulterior soluționării contestației prin respingere, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul a intentat acțiune pentru a se dispune exproprierea de către instanța de judecată, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a reținut că, la data introducerii acțiunii, în temeiul textelor de lege sus citate, în lipsa unei hotărâri judecătorești, și în condițiile respingerii contestației de către pârât, exproprierea terenului din litigiu nu s-a produs, astfel că nu este întemeiată critica potrivit căreia exproprierea s-ar fi realizat în anul 2007. S-a mai reținut că Legea nr. 33/1994 a suferit modificări implicite prin Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție autostrăzi și drumuri naționale care, la rândul ei, a suferit modificări prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 și Legea nr. 35/2009. Prin Legea nr. 198/2004 completată și modificată, în modalitatea arătată, s-a schimbat competența organului îndrituit să dispună asupra exproprierii, în sensul că autoritatea administrativă centrală sau cea locală dispune de expropriere și nu instanța de judecată.

În aplicarea acestei legi, pe parcursul judecății cauzei, Guvernul României a publicat H.G. nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local, „Supralărgirea str. G.I.S. - B-dul I.I.B.”, prin care s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere, inclusiv a imobilului în litigiu situat în str. G.I.S. Astfel, s-a statuat că la momentul mai sus menționat, în baza Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 35/2009, s-a produs exproprierea imobilului în litigiu. S-a mai reținut că procedura exproprierii nu s-a consumat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2004, modificată și republicată, în forma publicată în M. Of.

la data de 20 martie 2009, ci la data din 25 iunie 2010, când s-a publicat în M. Of. H.G. nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietatea privată situate pe amplasamentul lucrării de interes public local „Supralărgire str. G.I.S. - B.-dul I.I.B.” prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu. Or, la data de 25 iunie 2010 când s-a produs exproprierea, pârâtul-recurent C.I. nu mai era proprietarul imobilului în litigiu pentru a putea pretinde vreo despăgubire pentru expropriere. Acest lucru cu atât mai mult cu cât prin sentința civilă nr. 2679 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei sector 1 București a fost declarată desfăcută căsătoria dintre recurent și pârâta C.I.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 10772 din 06 octombrie 2009 a Judecătoriei sector 1 București, s-a luat act de tranzacția privind partajul bunurilor comune, intervenit între cei doi foști soți, iar întreaga suprafață de 1.633 mp teren situat în municipiul București, sector 1, incluzând și terenul expropriat, a fost cuprins în lotul pârâtei C.I. În consecință, s-a reținut că instanța de apel în mod judicios a reținut faptul că la data producerii exproprierii, 25 iunie 2010, recurentul-pârât nu mai avea niciun drept asupra terenului în litigiu, precum și asupra creanței rezultată din expropriere. Împotriva deciziei menționate mai sus a formulat contestație în anulare contestatorul C.I. și a solicitat admiterea contestației, anularea hotărârii atacate, invocând dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc.

civ. În susținerea cererii, s-a arătat că instanța, pentru a constata temeinicia motivelor invocate de recurent, trebuia să dispună o cercetare la fața locului, pentru a constata că lucrările de supralărgire a B-dului G.I.S., erau finalizate, încă din anul 2007. Astfel, contestatorul este nemulțumit de faptul că instanța a avut în vedere prevederile H.G 592/2010, fără a cerceta și analiza fondul cauzei ceea ce a a condus la o interpretare greșită, materializata printr-o eroare judiciara, ce necesita a fi îndreptata. Contestatorul susține că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, intrucât instanța a omis să confrunte elemente și date materiale importante, determinante în soluționarea recursului.

Mai susține contestatorul că instanța de recurs a încălcat principiul autorității lucrului judecat în condițiile în care, Tribunalul București, prin încheierea din 29 martie 2010, a respins ca neîntemeiată, excepția calității procesuale pasive a sa, pe considerentul "că la data când s-a produs efectul translativ de proprietate către stat, ambii soți aveau calitatea de proprietari ai imobilului". Contestatorul arată și faptul că deși reprezentantul Parchetului, în apel, a pus concluzii de admitere a căii de atac, instanța, nu a ținut cont de concluziile acestuia și a respins apelul ceea ce reprezintă o încălcare a actelor procedurale privind desfășurarea unui proces echitabil. În finalul cererii sale, contestatorul susține că, respingând recursul, instanța a omis să cerceteze toate motivele de recurs așa cum au fost formulate, fapt ce a condus la o soluție nelegala.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente: Retractarea pe calea contestației în anulare a unei hotărâri irevocabile este limitată la cele patru motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și art. 318 C. proc. civ., respectiv judecarea pricinii cu lipsă de procedură, încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, săvârșirea unei greșeli materiale la dezlegarea recursului și omisiunea de cercetare a vreunui motiv de recurs. Totodată, din economia dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ. rezultă că neregularitățile procedurale pe care aceste dispoziții le reglementează ca motive de contestație în anulare trebuie să vizeze hotărârea atacată cu contestație în anulare.

Deși contestatorul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 317 și următoarele C. proc. civ., din expunerea de motive a acesteia nu rezultă sesizarea, în legătură cu hotărârea atacată, a vreuneia dintre neregularitățile procedurale prevăzute de aceste dispoziții legale. În fapt, contestatorul se rezumă să arate soluțiile primite în prezentul litigiu, interpretări personale ale unor dispoziții legale, nemulțumiri față de soluțiile date, împrejurări care nu se circumscriu niciunui motiv de contestație în anulare dintre cele prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. și nici nu vizează decizia atacată cu contestație, respectiv Decizia nr. 3843 din data de 29 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa cum s-a arătat mai sus, potrivit dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. În sensul textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. În speță, contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci susține că instanța a omis să confrunte elemente și date materiale importante, determinante în soluționarea recursului cum ar fi cercetarea la fața locului.

De asemenea, contestatorul a susținut că instanța de recurs a interpretat greșit H.G. nr. 592/2010, fără a cerceta și analiza fondul cauzei ceea ce a a condus la o interpretare greșită. Or, în cadrul contestației în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar aspectele invocate de contestator nu sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi extraordinare de atac, deoarece dacă s-ar proceda astfel, s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate în finalul cererii de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât instanța de recurs a analizat toate motivele invocate prin cererea de recurs, și a arătat, în considerentele hotărârii, argumentele pe care se sprijină. În condițiile arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Constatând că în cauză nu se poate reține incidența art. 317 și 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestator, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva Deciziei nr. 3843 din data de 29 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 42699/3/2009. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2013.