ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5471/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5471/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1446 din 11

noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca rămasă

fără obiect, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul București, prin

primarul general, în contradictoriu cu pârâta C.I. și pârâtul C.I.

La adoptarea soluției

prima instanță a reținut că dispozițiile art.

21 din

Legea nr. 33/1994 au fost abrogate implicit prin Legea nr. 198/2004 privind

unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes

național, județean și local, care stabilește o procedură distinctă de

expropriere, în cadrul căreia instanța de judecată poate interveni numai în

condițiile art. 9 din acest act normativ pentru soluționarea contestației

împotriva cuantumului despăgubirilor.

Exproprierea

se declanșează potrivit legii nr. 198/2004, prin H.G. sau a autorității publice

locale, prin care se stabilește, printre alte elemente, suma globală a

despăgubirilor estimată de către expropriator.

Instanța

de fond a constatat că la dosar au fost depuse H.G. nr. 592/2010, prin care a

fost aprobată declanșarea procedurilor de expropriere și cu privire la imobilul

în litigiu, precum și hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 05 august 2010,

în favoarea pârâtei C.I.

Având în

vedere că petitul principal vizează exproprierea pentru cauză de utilitate

publică a terenului în suprafață de 136 mp, procedură ce a fost declanșată prin

H.G. nr. 592/2010, iar capătul de cerere accesoriu referitor la despăgubiri se

regăsește în hotărârea Municipiului București, instanța a reținut că prezenta

acțiune a rămas fără obiect.

Prin Decizia

civilă nr. 582 din 31 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul C.I. având în vedere

următoarele considerente:

Reclamantul și-a întemeiat

acțiunea formulată la data de 28 octombrie 2009, pe dispozițiile Legii nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și dispozițiile art. 481

C. civ.

Prin Hotărârea din 02

noiembrie 2006 Consiliul General al Municipiului București în aplicarea art. 7

din același act normativ, a declarat de utilitate publică terenul din litigiu,

după ce în prealabil a efectuat cercetarea prealabilă.

La data emiterii

hotărârii erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, care, prin art. 21 prevedeau în mod expres că

soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean

sau a Tribunalului Municipiului București, în raza căruia este situat imobilul

propus pentru expropriere.

Împotriva acestei

hotărâri, pârâtul a formulat întâmpinare, care a fost respinsă prin Decizia nr.

73 din 11 octombrie 2007 a Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor.

Din chiar susținerile

apelantului, a rezultat că împotriva acestei decizii, acesta a formulat

contestație, ce i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1644 din 14 aprilie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Ulterior soluționării

contestației, prin respingere, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul a

intentat acțiunea pentru a se dispune exproprierea de către instanța

judecătorească, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căruia

„Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la

expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de

expropriere, sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condițiile art. 18

- 20”.

S-a reținut că la

data intentării acțiunii, în temeiul textelor de lege sus citate, în lipsa unei

hotărâri judecătorești, și în condițiile respingerii contestației de către

pârât, exproprierea terenului din litigiu nu s-a produs.

Ca urmare, critica

referitoare la faptul că exproprierea terenului s-a produs în anul 2007, s-a

reținut a fi neîntemeiată.

S-a avut în vedere că

Legea nr. 33/1994 a suferit modificări implicite prin Legea nr. 198 din 25 mai 2004

privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și

drumuri naționale, care la rândul ei, a suferit modificări prin Legea nr. 184/2008,

O.U.G. nr. 228/2008 și Legea nr. 35/2009.

Astfel, prin Legea nr.

198/2004 completată și modificată în modalitatea arătată mai sus, s-a schimbat

competența organului îndrituit să dispună asupra exproprierii, în sensul că

autoritatea administrativă centrală sau cea locală dispune exproprierea, și nu

instanța de judecată.

În aplicarea acestei

legi, pe parcursul judecății cauzei, Guvernul României a publicat Hotărârea nr.

592 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru

cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe

amplasamentul lucrării de interes public local, „Supralărgire str. G.I.S. -

B-dul I.I.B.”, prin care a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere,

inclusiv a imobilului din litigiu situat în str. G.I.S.

De abia în acest

moment, în baza Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost modificată și completată

prin Legea nr. 184/2008, O.U.G. nr. 228/2008 și Legea nr. 35/2009, s-a produs

exproprierea imobilului din litigiu.

S-a reținut ca fiind

inexactă susținerea apelantului conform căreia, de vreme ce procedura

prealabilă exproprierii și declararea terenului de utilitate publică, s-au

produs anterior intrării în vigoare a Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost

modificată ulterior, nu-i sunt aplicabile prevederile acestei legi, ci

prevederile Legii nr. 33/1994.

Aceasta întrucât,

procedura exproprierii nu s-a consumat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

198/2004, modificată și republicată, în forma publicată în M. Of. la data de 20

martie 2009, ci la data din 25 iunie 2010, când s-a publicat în M. Of.

Hotărârea nr. 592 din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de

expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată

situate pe amplasamentul lucrării de interes public local „Supralărgire str. G.I.S.

- B-dul I.I.B.”, prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu.

A aprecia altfel, a

reținut instanța, înseamnă a încălca principiul aplicării imediate a legii noi,

în raporturile juridice ale căror efecte nu s-au produs până la data intrării

în vigoare a acesteia și a permite ultraactivitatea legii vechi.

Or, la data de 25

iunie 2010, când s-s produs exproprierea, pârâtul-apelant nu mai era

proprietarul imobilului în litigiu pentru a putea pretinde vreo despăgubire

pentru expropriere.

Aceasta întrucât,

prin sentința civilă nr. 2679 din 20 februarie 2007 a Judecătoriei sectorului 1

București a fost declarată desfăcută căsătoria dintre el și pârâta C.I.

S-a reținut, de

asemenea că prin sentința civilă nr. 10772 din 06 octombrie 2009 a Judecătoriei

sectorului 1 București, s-a luat act de tranzacția privind partajul bunurilor comune,

intervenit între cei doi soți, iar întreaga suprafață de 1.633 mp teren situat

în Municipiul București, Sector 1, incluzând inclusiv terenul expropriat, a

căzut în lotul pârâtei C.I.

Astfel, pârâta C.I. a

devenit proprietara exclusivă a terenului rămas neexpropriat, cât și a creanței

reprezentând despăgubirea de expropriere.

În consecință, la

data producerii exproprierii, 25 iunie 2010, apelantul-pârât nu mai avea niciun

drept asupra terenului din litigiu și asupra creanței rezultată din

expropriere, astfel încât, nefiind titularul raportului obligațional dedus

judecății, nu poate emite pretenții asupra acestuia și nici asupra creanței

rezultate din expropriere.

În consecință, s-a

reținut că titulara despăgubirii este numai pârâta C.I., care s-a declarat de

acord cu exproprierea și despăgubirea acordată prin Hotărârea de Stabilire a

Despăgubirilor din 05 august 2010 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004

și care nu a declarat apel în cauză.

Prin Decizia nr. 3843

din data de 29 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.I.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța supremă a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul Municipiul

București, prin Primar General, în calitate de expropriator, a chemat în

judecată pe pârâta C.I., în calitate de expropriat, solicitând să se dispună

exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeței de

136 mp din imobilul proprietatea pârâtei, identificat cu număr cadastral,

format din teren în suprafață de 214 m.p., sector 1 și trecerea imobilului

menționat în proprietatea expropriatorului cu obligarea sa la achitarea către

pârâtă a despăgubirilor în valoare de 204.494 lei potrivit Legii nr. 33/1994.

Prin hotărârea din 02

noiembrie 2006, Consiliul General al municipiului București, în aplicarea art. 7

din același act normativ, a declarat de utilitate publică terenul în litigiu

după ce în prealabil a fost efectuată cercetarea prealabilă.

La data emiterii

hotărârii erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, care, prin art. 21 prevedea în mod expres că

soluționarea cererilor de expropriere este de competența Tribunalului Județean

sau a Tribunalului Municipiului București, în raza căruia este situat imobilul

propus pentru expropriere.

Împotriva hotărârii

mai sus menționată, pârâtul C.I. a formulat întâmpinare care a fost respinsă

prin Decizia nr. 73 din 11 octombrie 2007 a Comisiei pentru soluționarea

întâmpinărilor.

Din chiar susținerile

pârâtului C.I. rezultă că, împotriva acestei decizii, acesta a formulat

contestație, ce i-a fost respinsă conform sentinței civile nr. 1644 din 14

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ.

Ulterior soluționării

contestației prin respingere, la data de 28 octombrie 2009, reclamantul a

intentat acțiune pentru a se dispune exproprierea de către instanța de

judecată, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a reținut că, la

data introducerii acțiunii, în temeiul textelor de lege sus citate, în lipsa

unei hotărâri judecătorești, și în condițiile respingerii contestației de către

pârât, exproprierea terenului din litigiu nu s-a produs, astfel că nu este

întemeiată critica potrivit căreia exproprierea s-ar fi realizat în anul 2007.

S-a mai reținut că Legea

nr. 33/1994 a suferit modificări implicite prin Legea nr. 198 din 25 mai 2004

privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție autostrăzi și drumuri

naționale care, la rândul ei, a suferit modificări prin Legea nr. 184/2008,

O.U.G. nr. 228/2008 și Legea nr. 35/2009.

Prin Legea nr. 198/2004

completată și modificată, în modalitatea arătată, s-a schimbat competența

organului îndrituit să dispună asupra exproprierii, în sensul că autoritatea

administrativă centrală sau cea locală dispune de expropriere și nu instanța de

judecată.

În aplicarea acestei

legi, pe parcursul judecății cauzei, Guvernul României a publicat H.G. nr. 592

din 23 iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză

de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul

lucrării de interes local, „Supralărgirea str. G.I.S. - B-dul I.I.B.”, prin

care s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere, inclusiv a imobilului

în litigiu situat în str. G.I.S.

Astfel, s-a statuat

că la momentul mai sus menționat, în baza Legii nr. 198/2004, astfel cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 35/2009, s-a produs exproprierea

imobilului în litigiu.

S-a mai reținut că procedura

exproprierii nu s-a consumat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2004,

modificată și republicată, în forma publicată în M. Of. la data de 20 martie 2009,

ci la data din 25 iunie 2010, când s-a publicat în M. Of. H.G. nr. 592 din 23

iunie 2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de

utilitate publică a imobilelor proprietatea privată situate pe amplasamentul

lucrării de interes public local „Supralărgire str. G.I.S. - B.-dul I.I.B.”

prin care s-a dispus exproprierea imobilului din litigiu.

Or, la data de 25

iunie 2010 când s-a produs exproprierea, pârâtul-recurent C.I. nu mai era

proprietarul imobilului în litigiu pentru a putea pretinde vreo despăgubire

pentru expropriere.

Acest lucru cu atât

mai mult cu cât prin sentința civilă nr.  2679 din 20 februarie 2007 a

Judecătoriei sector 1 București a fost declarată desfăcută căsătoria dintre

recurent și pârâta C.I.

De asemenea, prin

sentința civilă nr. 10772 din 06 octombrie 2009 a Judecătoriei sector 1

București, s-a luat act de tranzacția privind partajul bunurilor comune,

intervenit între cei doi foști soți, iar întreaga suprafață de 1.633 mp teren

situat în municipiul București, sector 1, incluzând și terenul expropriat, a

fost cuprins în lotul pârâtei C.I.

În consecință, s-a

reținut că instanța de apel în mod judicios a reținut faptul că la data

producerii exproprierii, 25 iunie 2010, recurentul-pârât nu mai avea niciun

drept asupra terenului în litigiu, precum și asupra creanței rezultată din

expropriere.

Împotriva

deciziei menționate mai sus a formulat contestație în anulare contestatorul C.I.

și a solicitat admiterea contestației, anularea hotărârii atacate, invocând

dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ.

În

susținerea cererii, s-a arătat că instanța, pentru a constata temeinicia motivelor

invocate de recurent, trebuia să dispună o cercetare la fața locului, pentru a

constata că lucrările de supralărgire a B-dului G.I.S., erau finalizate, încă

din anul 2007.

Astfel, contestatorul

este nemulțumit de faptul că instanța a avut în vedere prevederile H.G

592/2010, fără a cerceta și analiza fondul cauzei ceea ce a a condus la o

interpretare greșită, materializata printr-o eroare judiciara, ce necesita a fi

îndreptata.

Contestatorul susține

că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, intrucât

instanța a omis să confrunte elemente și date materiale importante,

determinante în soluționarea recursului.

Mai susține

contestatorul că instanța de recurs a încălcat principiul autorității lucrului

judecat în condițiile în care, Tribunalul București, prin încheierea din 29

martie 2010, a respins ca neîntemeiată, excepția calității procesuale pasive a

sa, pe considerentul "că la data când s-a produs efectul translativ de

proprietate către stat, ambii soți aveau calitatea de proprietari ai

imobilului".

Contestatorul arată și

faptul că deși reprezentantul Parchetului, în apel, a pus concluzii de admitere

a căii de atac, instanța, nu a ținut cont de concluziile acestuia și a respins

apelul ceea ce reprezintă o încălcare a actelor procedurale privind

desfășurarea unui proces echitabil.

În finalul cererii

sale, contestatorul susține că, respingând recursul, instanța a omis să

cerceteze toate motivele de recurs așa cum au fost formulate, fapt ce a condus la

o soluție nelegala.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele

considerente:

Retractarea pe calea

contestației în anulare a unei hotărâri irevocabile este limitată la cele patru

motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și art. 318 C. proc.

civ., respectiv judecarea pricinii cu lipsă de procedură, încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, săvârșirea unei

greșeli materiale la dezlegarea recursului și omisiunea de cercetare a vreunui

motiv de recurs.

Totodată, din

economia dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ. rezultă că

neregularitățile procedurale pe care aceste dispoziții le reglementează ca

motive de contestație în anulare trebuie să vizeze hotărârea atacată cu

contestație în anulare.

Deși contestatorul

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 317 și următoarele C. proc. civ.,

din expunerea de motive a acesteia nu rezultă sesizarea, în legătură cu

hotărârea atacată, a vreuneia dintre neregularitățile procedurale prevăzute de

aceste dispoziții legale.

În fapt, contestatorul

se rezumă să arate soluțiile primite în prezentul litigiu, interpretări

personale ale unor dispoziții legale, nemulțumiri față de soluțiile date, împrejurări

care nu se circumscriu niciunui motiv de contestație în anulare dintre cele

prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. și nici nu vizează decizia

atacată cu contestație, respectiv Decizia nr. 3843 din data de 29 mai 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Așa cum s-a arătat

mai sus, potrivit dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale.

În sensul textului

citat, greșeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale

judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate eventuale greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

În speță,

contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată

de aspectele formale ale judecății în recurs, ci susține că instanța a omis să

confrunte elemente și date materiale importante, determinante în soluționarea

recursului cum ar fi cercetarea la fața locului.

De asemenea,

contestatorul a susținut că instanța de recurs a interpretat greșit H.G. nr. 592/2010,

fără a cerceta și analiza fondul cauzei ceea ce a a condus la o interpretare

greșită.

Or, în cadrul

contestației în anulare o atare re(judecare) nu este posibil a fi făcută, iar

aspectele invocate de contestator nu sunt susceptibile de reevaluare în

contextul acestei căi extraordinare de atac, deoarece dacă s-ar proceda astfel,

s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate în finalul cererii de

către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau

admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

casare.

Nici aceste prevederi

legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât instanța de recurs a

analizat toate motivele invocate prin cererea de recurs, și a arătat, în

considerentele hotărârii, argumentele pe care se sprijină.

În condițiile

arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare.

Constatând că în

cauză nu se poate reține incidența art. 317 și 318 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge contestația în anulare formulată de contestator, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva Deciziei

nr. 3843 din data de 29 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 42699/3/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2013.