ÎCCJ, decizie (scj.ro #81725)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81725) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică și nepreluat în mod efectiv de Stat. Posesie neîntreruptă exercitată de fostul proprietar, menționat în evidențele fiscale. Cerere de constatare a calității de proprietar asupra imobilului. Admisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : expropriere - teren - carte funciară Legea nr. 33/1994, art. 35 Este admisibilă cererea întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în situația în care decretul de expropriere a unui teren nu și-a produs efectele, iar foștii proprietari au rămas în posesia efectivă a bunului expropriat, fiind menționați ca atare în evidențele fiscale..
În contextul unei asemenea situații de fapt, cum imobilul expropriat pentru o cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până la momentul formulării acțiunii, potrivit scopului exproprierii, neintrând în posesia efectivă a statului, este posibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul petenților.
Secția I civilă, decizia nr. 909 din 10 februarie 2012 Prin sentința civilă nr.1354/2005, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București - în considerarea valorii obiectului cererii - competența soluționării acțiunii formulate de către reclamantul I.N., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea împrejurării că imobilul situat în București (compus din teren în suprafață de 388 mp și construcție în suprafață de 40 mp), expropriat pentru utilitate publică, nu a fost utilizat de la data exproprierii și până în prezent potrivit scopului declarat în actul exproprierii, precum și recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului, imobil care a rămas în posesia sa și după data exproprierii.
Prin decizia civilă nr.1829/2006, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis recursul formulat de recurentul reclamant I.N., decedat și continuat de moștenitorii C.G., I.G.N. și M.L., împotriva sentinței menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre competentă soluționare în primă instanță, la Tribunalul București. Pentru a decide astfel, s-a reținut că obiectul cererii îl constituie restituirea imobilului ce a fost expropriat și care nu a fost folosit pentru cauză de utilitate publică care a stat la baza exproprierii, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. f) C.proc.civ. raportat la art. 33 din Legea nr. 33/1994.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, la data de 08.02.2007, iar la data de 16.04.2007, reclamanții au formulat o cerere precizatoare de acțiune, prin care arată că solicită restituirea în natură a imobilului în litigiu și că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București. Prin încheierea din data de 12.02.2007, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a Municipiului București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București. Prin sentința civilă nr.1220/2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea, în considerarea Deciziei nr. LIII (53) din 4.06.2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite în recurs în interesul legii, precum și a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr.220/2009, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței menționate, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținând că, potrivit situației juridice a imobilului, astfel cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului București nr.610xxx/4037/2007, imobilul a fost menționat în Decretul de expropriere nr. 200/1989, în anexa 6 poziția 205, însă decretul nu și-a produs efectele la nivelul anului 1992, titular de rol fiscal fiind I.N. cu teren în suprafață de 780 mp. Prin sentința civilă nr. 8355/1997 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin respingerea recursului, a fost anulat contractul de vânzare cumpărare privind imobilul în litigiu, bunul revenind în patrimoniul vânzătorilor, respectiv a lui I.N.
și I.M., prin repunerea părților în situația anterioară, astfel încât nu este corectă constatarea primei instanțe că autorul reclamanților a reintrat din proprie inițiativă în posesia terenului declarându-l la fisc la 12.03.1998, ca proprietate particulară. Coroborând această hotărâre cu situația juridică prezentată anterior, rezultă că autorul reclamanților a figurat în mod continuu la fisc în calitate de deținător al imobilului, plătind impozit. Față de situația de fapt dovedită în cauză, Curtea a apreciat că nu există identitate cu cea din Decizia nr. LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care se referă, după cum rezultă din motivarea instanței supreme, la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de către stat.
În art. 11 al Legii nr. 10/2001, care reglementează situația imobilelor expropriate, nu se includ și imobilele expropriate care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea și nu au fost preluat efectiv de către stat, astfel că acest text legal și art. 2 alin. (2) al Legii nr.10/2001 nu sunt incidente în prezenta cauză. De asemenea, Legea nr. 10/2001 reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și care au fost preluate efectiv de stat, pentru că numai în această situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr.380 din 19.03.2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, rejudecând cauza, a admis acțiunea precizată, a constatat că imobilul compus din teren în suprafață de 388 mp și construcție 40 mp expropriat, pentru utilitate publică, nu a fost utilizat până în prezent potrivit scopului pentru care a fost expropriat, a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 200/1979 s-a dispus exproprierea imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 388 mp și construcție în suprafață de 40 mp, proprietatea lui I.N. dobândit prin moștenire de la autoarea sa, P.A., astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 7xx/1943.
Deși în cuprinsul acestui act se menționează că imobilul are nr. 28 bis pe str. G., din adresele nr. 610xxx/4037/2007 eliberată de Primăria Municipiului București - Serviciu Evidență Proprietăți, nr. 5xx/2004 emisă de DITL sector 3, nr. 6xxx/19/12644/2007 eliberată de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană, nr. 3xxx/2006 eliberată de S.C. T. SA, rezultă că imobilul a fost înscris în evidențele cadastrale și financiare de la nivelul anului 1958 ca fiind în str. G. nr. 30. De pe urma defunctului I.N., au rămas ca moștenitori reclamanții C.G., I.C.N., în calitate de nepoți de fiu predecedat, având o cotă de 1/2 din masa succesorală și M.L., în calitate de legatar universal, având o cotă indiviză de 1/2 din masa succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 7x/2006 eliberat de BNPA F.M.
și F.B. Din adresa nr. 610xxx/4037/2007 eliberată de Primăria Municipiului București - Serviciu Evidență Proprietăți rezultă că imobilul ce a făcut obiectul exproprierii nu a suferit modificări, Decretul CS nr. 200/1989 neproducându-și efectele. Tribunalul a constatat că în cauză este incident art. 35 din Legea nr. 33/1994, întrucât, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, imobilul se află în aceeași stare, în posesia reclamantului, decretul de expropriere neproducându-și efectele pentru care a fost adoptat, în cauză neintervenind o nouă declarare de utilitate publică. Prin decizia nr. 86 din 2.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul pârâtului împotriva deciziei menționate.
Curtea a înlăturat motivul de apel relativ la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 și la neaplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum și ale Deciziei nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție date în interesul legii, întrucât chestiunea temeiului juridic aplicabil acțiunii s-a soluționat irevocabil prin decizia nr. 220/2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, care a statuat cu putere de lucru judecat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât reclamanții au rămas în posesia bunului expropriat. S-a reținut prin aceeași decizie irevocabilă că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile generale ale art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, apelantul nu poate, fără a încălca autoritatea de lucru judecat, să mai invoce aceeași apărare înaintea instanței de apel din al doilea ciclu procesual. A fost respins și cel de al doilea motiv de apel vizând cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, întrucât acestea se ridică la suma de 1.600 lei, reprezentând onorariu expert de 600 lei și onorariu avocat de 1.000 lei, aceasta din urmă nefiind excesivă față de obiectul dedus judecății. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambii pârâți, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și susținând următoarele:
CGMB nu are capacitate procesuală de folosință, deoarece nu are personalitate juridică, fiind doar o autoritate deliberativă, un simplu administrator al domeniului public și privat al Municipiului București, căruia îi aparține patrimoniul, conform art. 19 din Legea nr. 215/2001. Astfel, CGMB nu poate fi un posesor neproprietar, pentru a sta în judecată, în calitate de pârât, într-o acțiune în revendicare și nici nu-și poate asuma alte obligații decât cele care corespund scopului stabilit prin lege, respectiv prin Legea nr. 215/2001, strict legat de emiterea de acte administrative.
În mod greșit, cauza a fost soluționată, atât în primă instanță, cât și în apel, de către secția civilă a instanței, în loc de secția de contencios administrativ, motivat de faptul că procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică se face, după apariția Legii nr. 33/1994, pe baza unei hotărâri a CGMB, care este act administrativ și atrage, în cererile în anularea actului, competența instanței de contencios administrativ, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
După apariția Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor expropriate nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestui act normativ; or, la data formulării cererii de chemare în judecată în cauză, Legea nr. 10/2001 era în vigoare, excluzând calea dreptului comun în materie de expropriere, reprezentată de Legea nr. 33/1994, conform principiului specialia generalibus derogant.
Trebuia verificat dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, pe baza documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, ceea ce impunea clarificarea situației juridice a terenului.
În mod greșit, nu s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ., în privința cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, avându-se în vedere munca prestată de apărătorul părții, văzându-se și art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat. 1. În ceea ce privește participarea în proces a Consiliului General al Municipiului București, se observă că recurenții susțin atât lipsa capacității procesuale de folosință, cât și calității procesuale pasive. Contrar susținerilor recurenților, această autoritate deliberativă a unității administrativ - teritoriale este persoană juridică, așadar, are capacitate de folosință. În raport de principiul specialității capacității de folosință, participarea acestei persoane în proces este justificată nu prin calitatea de titular de patrimoniu, la care se face referire prin motivele de recurs, ci tocmai prin calitatea de autoritate deliberativă în cadrul unității administrativ - teritoriale, care îi asigură implicarea în procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în temeiul Legii nr. 33/1994, în primul rând, prin declararea utilității publice, pentru lucrări de interes local, conform art. 7 din acest act normativ. Or, chiar dacă, în speță, nu a fost emisă vreo hotărâre a Consiliului cu privire la expropriere, reclamanții urmăresc ca hotărârea ce se va pronunța să fie opozabilă și autorității care, potrivit legii, are atribuții legate de declararea utilității publice, motivat de faptul că imobilul în litigiu nu a fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat după anul 1979, dar nici nu a fost făcută o nouă declarație de utilitate publică. În aceste condiții, față de obiectul și motivele cererii de chemare în judecată, este justificată calitatea procesuală pasivă a CGMB, urmând a fi înlăturate susținerile pe acest aspect. 2. În ceea ce privește excepția necompetenței secției civile a tribunalului de soluționare în primă instanță a cererii de față, o eventuală nerespectare a normelor referitoare la competența funcțională nu conduce la desființarea sentinței astfel pronunțate (urmare a unei admiteri succesive a recursului, respectiv a apelului), deoarece este vizată organizarea administrativă pe secții specializate, nu însăși competența ratione materiae a tribunalului de soluționare a cauzei. Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, nu a fost emisă vreo hotărâre a Consiliului General al Municipiului București într-o procedură de expropriere pentru utilitate publică cu privire la imobilul în litigiu, a cărei anulare să se fi solicitat în cauză și nici nu se pretinde recunoașterea unui drept ignorat de către autoritatea administrativă locală, căreia să i se fi adresat o cerere în acest sens. Ca atare, nu este întrunită în cauză niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, la care recurenții au făcut referire, motiv pentru care, în mod corect, cauza nu a fost soluționată de către instanța de contencios administrativ, fiind înlăturate criticile pe acest aspect. 3. Admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost stabilită cu putere de lucru judecat în cauză prin decizia nr. 220/2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, pronunțată în apelul reclamanților, irevocabilă prin nerecurare, astfel cum s-a constatat, în mod legal, prin decizia supusă recursului. Atare admisibilitate a fost reținută în considerarea faptului că Decretul de expropriere nr. 200/1979 nu și-a produs efectele, reclamanții au rămas în posesia bunului expropriat, dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind intabulat în cartea funciară. Ca atare, s-a statuat că nu este aplicabilă Decizia nr. LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, ce nu are în vedere și ipoteza din cauză. În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual a constatat că reiterarea excepției inadmisibilității cererii tinde la nerespectarea efectelor deciziei intrate în puterea lucrului judecat, fără ca, prin motivele de recurs, să se formuleze critici față de această apreciere, recurenții invocând din nou aceeași excepție. 4. În fapt, ambele instanțe de fond au reținut, pe baza probatoriilor administrate, că imobilul expropriat pentru o cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până în prezent, potrivit scopului exproprierii și nu a suferit nicio modificare față de anul 1979. De asemenea, imobilul, după expropriere, a rămas în posesia efectivă a reclamanților, care s-au reînscris în evidențele autorităților fiscale, după care au vândut imobilul. Ulterior, contractul de vânzare – cumpărare astfel încheiat a fost anulat pe cale judecătorească, dreptul reintrând în patrimoniul reclamanților, situație reflectată ca atare în evidențele fiscale, însă nu și în cartea funciară. În contextul unei asemenea situații de fapt, instanțele de fond au conchis în sensul că este posibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, în condițiile în care decretul de expropriere nu și-a produs efectele. Se observă că, prin motivele de recurs, nu este criticată nici situația de fapt, nici constatările în drept ale instanței de apel – ce a menținut hotărârea primei instanțe -, din moment ce recurentul nu pretinde că terenul în litigiu este afectat, într-adevăr, de amenajări de utilitate publică, ci doar că instanța trebuia să verifice distinct acest aspect. Or, în condițiile în care instanța a constatat că terenul în litigiu nu a suferit nicio schimbare din anul 1979 până astăzi, neintrând în posesia efectivă a statului, o situație juridică diferită a terenului trebuia afirmată și dovedită de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, pârâta necontestând nici măcar prin motivele de recurs starea de fapt reținută de către instanțele de fond. De altfel, absența efectuării utilităților pentru care a avut loc exproprierea este arătată chiar de către Primăria Municipiului București în cursul judecății, astfel încât nu poate fi primită critica referitoare la lipsa de rol activ a instanței pentru clarificarea situației juridice a terenului, în condițiile în care instanța s-a bazat chiar pe datele comunicate de către autoritatea pârâtă, observându-se că aceasta invocă propria culpă în conturarea situației de fapt, ceea ce este inadmisibil, operând principiul potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine, aplicabil și în procesul civil. Față de considerentele expuse, Înalta Curte a înlăturat susținerile recurentei pe acest aspect. 5. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., criticile recurenților urmează a fi înlăturate, în condițiile în care aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei, nu de legalitate, pentru a fi incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.proc.civ.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.