ÎCCJ, decizie (scj.ro #81725)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81725) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Imobil

expropriat pentru cauză de utilitate publică și nepreluat în mod

efectiv de Stat. Posesie neîntreruptă exercitată de fostul proprietar,

menționat în evidențele fiscale. Cerere de constatare a calității

de proprietar asupra imobilului. Admisibilitatea acțiunii întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Cuprins pe

materii :

Drept civil. Drepturi

reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

expropriere

-

teren

-

carte funciară

Legea

nr. 33/1994, art. 35

Este admisibilă cererea întemeiată pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, chiar formulată după

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în situația în care

decretul de expropriere a unui teren nu și-a produs efectele, iar

foștii proprietari au rămas în posesia efectivă a bunului

expropriat, fiind menționați ca atare în evidențele fiscale..

În contextul unei asemenea situații de

fapt,  cum imobilul expropriat pentru o cauză de utilitate publică nu

a fost utilizat, până la momentul formulării acțiunii, potrivit

scopului exproprierii, neintrând în posesia efectivă a statului, este

posibilă recunoașterea existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul petenților.

Secția

I civilă, decizia nr. 909

din

10 februarie 2012

Prin sentința civilă nr.1354/2005, Tribunalul

București, Secția a III-a civilă a declinat în favoarea

Judecătoriei Sectorului 3 București - în considerarea valorii obiectului

cererii - competența soluționării acțiunii formulate de

către reclamantul I.N., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea împrejurării că

imobilul situat în București (compus din teren în suprafață de 388 mp și construcție în suprafață de 40 mp), expropriat pentru utilitate publică, nu a fost utilizat de la data exproprierii și până în

prezent potrivit scopului declarat în actul exproprierii, precum și

recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului,

imobil care a rămas în posesia sa și după data exproprierii.

Prin decizia civilă nr.1829/2006, Curtea de Apel

București, Secția a IV-a civilă a admis recursul formulat de

recurentul reclamant I.N., decedat și continuat de moștenitorii C.G.,

I.G.N. și M.L., împotriva sentinței menționate, pe care a

casat-o și a trimis cauza, spre competentă soluționare în

primă instanță, la Tribunalul București. Pentru a decide

astfel, s-a reținut că obiectul cererii îl constituie restituirea imobilului

ce a fost expropriat și care nu a fost folosit pentru cauză de

utilitate publică care a stat la baza exproprierii, astfel încât sunt

incidente dispozițiile art. 2 lit. f) C.proc.civ. raportat la art. 33 din

Legea nr. 33/1994.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului

București, Secția a V-a civilă, la data de 08.02.2007, iar la

data de 16.04.2007, reclamanții au formulat o cerere precizatoare de

acțiune, prin care arată că solicită restituirea în

natură a imobilului în litigiu și că înțeleg să se

judece în contradictoriu și cu Municipiul București, prin Primarul

General și Consiliul General al Municipiului București.

Prin încheierea din data de 12.02.2007, Tribunalul

București, Secția a V-a civilă a dispus introducerea în

cauză, în calitate de pârâți, și a Municipiului București

prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București.

Prin sentința civilă nr.1220/2008

pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a

civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea, în

considerarea Deciziei nr. LIII (53) din 4.06.2007 dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite în recurs în interesul

legii, precum și a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.220/2009, Curtea de Apel

București, Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de

reclamanți împotriva sentinței menționate, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București, reținând că, potrivit situației juridice a

imobilului, astfel cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului

București nr.610xxx/4037/2007, imobilul a fost menționat în Decretul

de expropriere nr. 200/1989, în anexa 6 poziția 205, însă decretul nu

și-a produs efectele la nivelul anului 1992, titular de rol fiscal fiind

I.N. cu teren în suprafață de 780 mp.

Prin sentința civilă nr. 8355/1997 a

Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin respingerea

recursului, a fost anulat contractul de vânzare ­ cumpărare privind

imobilul în litigiu, bunul revenind în patrimoniul vânzătorilor, respectiv

a lui I.N. și I.M., prin repunerea părților în situația

anterioară, astfel încât nu este corectă constatarea primei

instanțe că autorul reclamanților a reintrat din proprie

inițiativă în posesia terenului declarându-l la fisc la 12.03.1998,

ca proprietate particulară. Coroborând această hotărâre cu

situația juridică prezentată anterior, rezultă că

autorul reclamanților a figurat în mod continuu la fisc în calitate de

deținător al imobilului, plătind impozit.

Față de situația de fapt dovedită în

cauză, Curtea a apreciat că nu există identitate cu cea din

Decizia nr. LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, care se referă,

după cum rezultă din motivarea instanței supreme, la toate

situațiile în care imobilele au fost preluate de către stat.

În art. 11 al Legii nr. 10/2001, care reglementează

situația imobilelor expropriate, nu se includ și imobilele

expropriate care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat

exproprierea și nu au fost preluat efectiv de către stat, astfel

că acest text legal și art. 2 alin. (2) al Legii nr.10/2001 nu sunt

incidente în prezenta cauză.

De asemenea, Legea nr. 10/2001 reglementează doar

situația imobilelor care au fost naționalizate și care au fost

preluate efectiv de stat, pentru că numai în această situație

foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura

administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr.380 din 19.03.2010,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă, rejudecând cauza, a

admis acțiunea precizată, a constatat că imobilul compus din

teren în suprafață de 388 mp și construcție 40 mp expropriat, pentru utilitate publică, nu a fost utilizat până în prezent potrivit

scopului pentru care a fost expropriat, a constatat că reclamanții

sunt proprietarii imobilului.

În motivarea sentinței, s-a reținut că

prin Decretul Consiliului de Stat nr. 200/1979 s-a dispus exproprierea

imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 388 mp și construcție în suprafață de 40 mp, proprietatea lui I.N. dobândit prin moștenire de la autoarea sa, P.A., astfel cum rezultă din actul

de partaj voluntar autentificat sub nr. 7xx/1943.

Deși în cuprinsul acestui act se

menționează că imobilul are nr. 28 bis pe str. G., din adresele

nr. 610xxx/4037/2007 eliberată de Primăria Municipiului

București - Serviciu Evidență Proprietăți, nr. 5xx/2004

emisă de DITL sector 3, nr. 6xxx/19/12644/2007 eliberată de

Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură

Urbană, nr. 3xxx/2006 eliberată de S.C. T. SA, rezultă că

imobilul a fost înscris în evidențele cadastrale și financiare de la

nivelul anului 1958 ca fiind în str. G. nr. 30.

De pe urma defunctului I.N., au rămas ca

moștenitori reclamanții C.G., I.C.N., în calitate de nepoți de

fiu predecedat, având o cotă de 1/2 din masa succesorală și

M.L., în calitate de legatar universal, având o cotă indiviză de 1/2

din masa succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor nr. 7x/2006 eliberat de BNPA F.M. și F.B.

Din adresa nr. 610xxx/4037/2007 eliberată de

Primăria Municipiului București - Serviciu Evidență

Proprietăți rezultă că imobilul ce a făcut obiectul

exproprierii nu a suferit modificări, Decretul CS nr. 200/1989 neproducându-și

efectele.

Tribunalul a constatat că în cauză este

incident art. 35 din Legea nr. 33/1994, întrucât, astfel cum rezultă din

probatoriul administrat, imobilul se află în aceeași stare, în

posesia reclamantului, decretul de expropriere neproducându-și efectele

pentru care a fost adoptat, în cauză neintervenind o nouă declarare

de utilitate publică.

Prin

decizia

nr. 86 din 2.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a fost respins ca nefondat apelul pârâtului împotriva deciziei

menționate.

Curtea a înlăturat motivul de apel relativ la

greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 35 din Legea nr.

33/1994 și la neaplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr.

10/2001, precum și ale Deciziei nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție date în interesul legii, întrucât chestiunea

temeiului juridic aplicabil acțiunii s-a soluționat irevocabil prin

decizia nr. 220/2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a

civilă, care a statuat cu putere de lucru judecat că în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. LIII/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, întrucât reclamanții au rămas

în posesia bunului expropriat. S-a reținut prin aceeași decizie

irevocabilă că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile generale ale art. 35 din

Legea nr. 33/1994.

Astfel, apelantul nu poate, fără a încălca

autoritatea de lucru judecat, să mai invoce aceeași apărare

înaintea instanței de apel din al doilea ciclu procesual.

A fost respins și cel de al doilea motiv de apel

vizând cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, întrucât acestea se ridică la suma

de 1.600 lei, reprezentând onorariu expert de 600 lei și onorariu avocat

de 1.000 lei, aceasta din urmă nefiind excesivă față de

obiectul dedus judecății.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambii pârâți,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și

susținând următoarele:

1. CGMB

nu are capacitate procesuală de folosință, deoarece nu are

personalitate juridică, fiind doar o autoritate deliberativă, un

simplu administrator al domeniului public și privat al Municipiului

București, căruia îi aparține patrimoniul, conform art. 19 din

Legea nr. 215/2001. Astfel, CGMB nu poate fi un posesor neproprietar, pentru a

sta în judecată, în calitate de pârât, într-o acțiune în revendicare

și nici nu-și poate asuma alte obligații decât cele care

corespund scopului stabilit prin lege, respectiv prin Legea nr. 215/2001,

strict legat de emiterea de acte administrative.

mod greșit, cauza a fost soluționată, atât în primă

instanță, cât și în apel, de către secția civilă

a instanței, în loc de secția de contencios administrativ, motivat de

faptul că procedura de expropriere pentru cauză de utilitate

publică se face, după apariția Legii nr. 33/1994, pe baza unei

hotărâri a CGMB, care este act administrativ și atrage, în cererile

în anularea actului, competența instanței de contencios

administrativ, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.

3.

După apariția Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau în

echivalent a imobilelor expropriate nu mai poate fi solicitată decât în

temeiul acestui act normativ; or, la data formulării cererii de chemare în

judecată în cauză, Legea nr. 10/2001 era în vigoare, excluzând calea

dreptului comun în materie de expropriere, reprezentată de Legea nr.

33/1994, conform principiului

specialia generalibus derogant.

4.

Trebuia verificat dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate

publică, pe baza documentațiilor de amenajare a teritoriului și

de urbanism, ceea ce impunea clarificarea situației juridice a terenului.

mod greșit, nu s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C.proc.civ., în privința cheltuielilor de judecată

constând în onorariu de avocat, avându-se în vedere munca prestată de

apărătorul părții, văzându-se și art. 132 din

Statutul profesiei de avocat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat.

ceea ce privește participarea în proces a Consiliului General al

Municipiului București, se observă că

recurenții

susțin atât lipsa capacității procesuale de folosință,

cât și calității procesuale pasive.

Contrar susținerilor recurenților,

această autoritate

deliberativă a unității administrativ - teritoriale este

persoană juridică, așadar, are capacitate de

folosință.

În

raport de principiul specialității capacității de

folosință, participarea acestei persoane în proces este

justificată nu prin calitatea de titular de patrimoniu, la care se face

referire prin motivele de recurs, ci tocmai prin calitatea de autoritate

deliberativă în cadrul unității administrativ - teritoriale,

care îi asigură implicarea în procedura exproprierii pentru cauză de

utilitate publică, în temeiul Legii nr. 33/1994, în primul rând, prin

declararea utilității publice, pentru lucrări de interes local,

conform art. 7 din acest act normativ.

Or,

chiar dacă, în speță, nu a fost emisă vreo hotărâre a

Consiliului cu privire la expropriere, reclamanții urmăresc ca

hotărârea ce se va pronunța să fie opozabilă și

autorității care, potrivit legii, are atribuții legate de

declararea utilității publice, motivat de faptul că imobilul în

litigiu nu a fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat după

anul 1979, dar nici nu a fost făcută o nouă declarație de

utilitate publică.

În

aceste condiții, față de obiectul și motivele cererii de

chemare în judecată, este justificată calitatea procesuală

pasivă a CGMB, urmând a fi înlăturate susținerile pe acest

aspect.

ceea ce privește excepția necompetenței secției civile a

tribunalului de soluționare în primă instanță a cererii de

față, o eventuală nerespectare a normelor referitoare la

competența funcțională nu conduce la desființarea

sentinței astfel pronunțate (urmare a unei admiteri succesive a

recursului, respectiv a apelului), deoarece este vizată organizarea

administrativă pe secții specializate, nu însăși

competența

ratione materiae

a tribunalului de soluționare a

cauzei.

Pe

de altă parte, după cum s-a arătat deja, nu a fost emisă

vreo hotărâre a Consiliului General al Municipiului București într-o

procedură de expropriere pentru utilitate publică cu privire la

imobilul în litigiu, a cărei anulare să se fi solicitat în cauză

și nici nu se pretinde recunoașterea unui drept ignorat de către

autoritatea administrativă locală, căreia să i se fi

adresat o cerere în acest sens.

Ca

atare, nu este întrunită în cauză niciuna dintre ipotezele

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, la care recurenții au

făcut referire, motiv pentru care, în mod corect, cauza nu a fost

soluționată de către instanța de contencios administrativ,

fiind înlăturate criticile pe acest aspect.

nr. 33/1994, chiar formulate după data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, a fost stabilită cu putere de lucru judecat în cauză

prin decizia nr. 220/2009 a Curții de Apel București, Secția a

IV-a civilă, pronunțată în apelul reclamanților,

irevocabilă prin nerecurare, astfel cum s-a constatat, în mod legal, prin

decizia supusă recursului.

Atare admisibilitate a fost reținută în

considerarea faptului că Decretul de expropriere nr. 200/1979 nu și-a

produs efectele, reclamanții au rămas în posesia bunului expropriat,

dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind intabulat în

cartea funciară. Ca atare, s-a statuat că nu este aplicabilă

Decizia nr. LIII/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție într-un recurs în interesul legii, ce nu are în vedere

și ipoteza din cauză.

În aceste condiții, în mod corect, instanța de

apel în cel de-al doilea ciclu procesual a constatat că reiterarea

excepției inadmisibilității cererii tinde la nerespectarea

efectelor deciziei intrate în puterea lucrului judecat, fără ca, prin

motivele de recurs, să se formuleze critici față de această

apreciere, recurenții invocând din nou aceeași excepție.

pe baza probatoriilor administrate, că imobilul expropriat pentru o

cauză de utilitate publică nu a fost utilizat, până în prezent,

potrivit scopului exproprierii și nu a suferit nicio modificare

față de anul 1979.

De asemenea, imobilul, după expropriere, a

rămas în posesia efectivă a reclamanților, care s-au reînscris

în evidențele autorităților fiscale, după care au vândut

imobilul. Ulterior, contractul de vânzare – cumpărare astfel încheiat a

fost anulat pe cale judecătorească, dreptul reintrând în patrimoniul

reclamanților, situație reflectată ca atare în evidențele

fiscale, însă nu și în cartea funciară.

În contextul unei asemenea situații de fapt,

instanțele de fond au conchis în sensul că este posibilă

recunoașterea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamanților, în condițiile în care decretul de expropriere nu

și-a produs efectele.

Se observă că, prin motivele de recurs, nu este

criticată nici situația de fapt, nici constatările în drept ale

instanței de apel – ce a menținut hotărârea primei instanțe

-, din moment ce recurentul nu pretinde că terenul în litigiu este

afectat, într-adevăr, de amenajări de utilitate publică, ci doar

că instanța trebuia să verifice distinct acest aspect.

Or, în condițiile în care instanța a constatat

că terenul în litigiu nu a suferit nicio schimbare din anul 1979 până

astăzi, neintrând în posesia efectivă a statului, o situație

juridică diferită a terenului trebuia afirmată și

dovedită de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în

cauză, pârâta necontestând nici măcar prin motivele de recurs starea

de fapt reținută de către instanțele de fond.

De altfel, absența efectuării

utilităților pentru care a avut loc exproprierea este

arătată chiar de către Primăria Municipiului București

în cursul judecății, astfel încât nu poate fi primită critica

referitoare la lipsa de rol activ a instanței pentru

clarificarea situației juridice a terenului, în condițiile

în care instanța s-a bazat chiar pe datele comunicate de către

autoritatea pârâtă, observându-se că aceasta invocă propria

culpă în conturarea situației de fapt, ceea ce este inadmisibil,

operând principiul potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria

turpitudine, aplicabil și în procesul civil.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte a

înlăturat susținerile recurentei pe acest aspect.

aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., criticile recurenților

urmează a fi înlăturate, în condițiile în care aprecierea

cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la

complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, reprezintă o

chestiune de temeinicie a deciziei, nu de legalitate, pentru a fi incident

vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.proc.civ.