ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6239/2012

Asupra cauzei civile de față,constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 octombrie 2007, sub nr. 35034/3 din 2007, reclamanții C.M., C.N. și C.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al municipiului București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caducitatea art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din data de 01 aprilie 1980, în ceea ce privește terenul reclamanților în suprafață de 332 mp, situat în strada H. (fostă strada V.), sectorul 4, București și să se dispună retrocedarea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a terenului menționat mai sus.

Prin Sentința civilă nr. 1572 din 14 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca inadmisibilă, în raport de obiectul acțiunii și de Decizia în interesul legii LIII din 04 iunie 2007, reținând că Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare specială în raport de Legea nr. 33/1994, astfel că reclamanții nu mai au deschisă calea acțiunii de drept comun, întemeiată pe art. 35 din acest ultim act normativ. Prin Decizia civilă nr. 1207 din 02 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București, pentru a examina, pe fond, cererile vizând constatarea caducității art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980 și retrocedarea terenului, în deplină proprietate și posesie, în raport de dispozițiile Legii nr. 33 din 1994 și ale dreptului comun, Codul civil.

Spre rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 35034./3 din 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. Prin Sentința civilă nr. 1508 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16829 din 1948, C.I. a dobândit, în proprietate, un teren virat în suprafață de 307 mp, situat în comuna suburbană "Șerban Vodă". De pe urma defunctului C.I., decedat la 24 octombrie 1994, au rămas, ca moștenitori, reclamanții C.G., în calitate de fiu, cu o cotă de 2/4, C.N. și C.M..

în calitate de nepoți de fiu predecedat, fiecare cu o cotă de 1/4 din moștenire, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 250 din 16 august 2006, eliberat de B.N.P. T.M. Terenul a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, regăsindu-se la poziția 13, unde se menționează exproprierea terenului în suprafață de 332 mp și a unei construcții de 75 mp, din care locuibil 32,7 mp, situată în str. V., aparținând lui C.I. și C.M., astfel cum rezultă din Decret și extrasul din listele anexă ale acestuia. Pentru imobilul construcție au fost plătite despăgubiri în valoare de 14.243 RON, la 05 iulie 1982, nefiind plătite despăgubiri pentru teren, astfel cum rezultă din adresa nr. 451 din 21 mai 2007, emisă de SC A.B.

SA. Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Din adresa nr. 797141/393 din 21 ianuarie 2009, emisă de Primăria municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, rezultă că zona în care se afla parcela de teren aparținând imobilului expropriat și demolat din str. V. nu a fost afectată de blocuri de locuințe sau alei de circulație.

Din adresa nr. 8062 din 26 noiembrie 2009, emisă de P.M.B. - Direcția Generală Economică, rezultă că terenul nu a făcut obiectul vreunui contract de concesiune încheiat de Direcția de Achiziții Concesionări Contracte din cadrul Primăriei municipiului București. Din raportul de expertiză întocmit de expert N.V. și din raportul de expertiză topo întocmit de expert M.F. rezultă că terenul este afectat de Complexul Comercial și de Biserica "S.D.", rămânând o suprafață liberă de construcții de 207,56 mp potrivit primului raport și de 221 mp potrivit celui de al doilea raport.

Sub un prim aspect, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, s-a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de 17802 mp și construcțiilor de pe acestea, situate în Municipiul București, printre care și terenul autorilor reclamanților, în scopul realizării, în Municipiul București, a unui număr de 420 de apartamente, precum și a unui magazin de mobilă, a unui complex comercial tip BIG, a unei piețe agroalimentare și a dotărilor tehnico edilitare aferente, în ansamblul de locuințe "Reșița - Huedin - Uioara". Sub aspectul problemei de drept puse în discuție privind efectele Decretului de expropriere, respectiv caducității acestuia, potrivit indicațiilor date de instanța de recurs, Tribunalul a apreciat că scopul exproprierii a fost realizat, întrucât terenul a fost afectat realizării lucrărilor de investiții menționate, parte din el fiind afectat complexului comercial edificat, Bisericii "S.D.", fiind lipsit de relevanță faptul că acesta nu a fost în întregime afectat de construcții propriu-zise, ci doar în proporție de aproximativ o treime.

Prin urmare, Tribunalul a apreciat că nu este incidentă ipoteza descrisă de art. 35 din Legea nr. 33/1994, scopul exproprierii fiind realizat. Sub aspectul posibilității de restituire a terenului în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., instanța a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului care nu este efectiv ocupat de lucrările de construcții, considerând că, prin poziția acestuia - între Complexul Comercial str. H. - aleea H. - parcarea amenajată și Biserica "S.D.", terenul este afectat funcțional de lucrările de sistematizare, fiind aplicabile prin analogie, pentru identitate de rațiune, dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, imobilul nu se poate restitui în natură.

Prin Decizia civilă nr. 648 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.M., C.N. și C.G. împotriva sentinței civile sus-menționate. Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: Situația de fapt a fost, în mod corect, reținută în cauză, de către prima instanță, care a procedat la examinarea pe fond a cererii, având în vedere decizia instanței de recurs, pronunțată în primul ciclu procesual, obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ. Într-adevăr, terenul în litigiu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, regăsindu-se la poziția 13, unde se menționează exproprierea terenului în suprafață de 332 mp și a unei construcții de 75 mp, din care locuibil 32,7 mp, situată în str. V., aparținând autorilor reclamanților.

În decretul de expropriere se specifică, la art. 16, că exproprierea terenurilor în suprafață totală de 17.802 mp, printre care se numără și cel al reclamanților, se efectuează în scopul realizării în Municipiul București a unui număr de 420 de apartamente, precum și a unui magazin de mobilă, a unui complex comercial tip BIG, a unei piețe agroalimentare și a dotărilor tehnico edilitare aferente, în ansamblul de locuințe "Reșița - Huedin - Uioara. Având în vedere că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că parte din teren este afectat de Complexul Comercial și de Biserica "S.D.", în mod corect a constatat prima instanță că scopul exproprierii a fost realizat, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Susținerile din apel, în sensul că centrul comercial este un domeniu privat, nu pot fi primite, deoarece apelanții reclamanți, cărora le revenea sarcina probei sub acest aspect, potrivit art. 1169 C. civ. (cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească) nu au făcut nicio dovadă în acest sens. Pe de altă parte, examinând cererea din perspectiva dreptului comun, art. 480 C. civ., date fiind indicațiile instanței de recurs, în mod corect a apreciat Tribunalul că nu se poate dispune restituirea terenului care nu este efectiv ocupat de construcții, în suprafață de 221 mp, având în vedere poziționarea acestuia, (între Complexul Comercial - str. H. - aleea H. - parcarea amenajată și Biserica "S.D.", care justifică aprecierea că terenul este afectat funcțional de lucrările de sistematizare.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat corectă raportarea Tribunalului la dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a căror interpretare per a contrario determină concluzia că, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, nu se poate dispune restituirea în natură. În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că, dat fiind regimul juridic al terenului în litigiu (expropriat în baza Decretului-lege nr. 102 din 01 aprilie 1980), în cauză nu se poate face abstracție de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, în domeniul de aplicare al căreia intră imobilul.

Faptul că, în primul ciclu procesual, acțiunea a fost considerată ca fiind admisibilă (acest aspect nemaiputând fi repus în discuție, deoarece a fost stabilit cu putere de lucru judecat) produce consecințe juridice numai din perspectiva posibilității promovării unei asemenea acțiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, admisibilitatea vizând, așadar, calea procedurală aleasă de reclamanți pentru redobândirea bunului. Însă, normele de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilului, sunt aplicabile în speță, deoarece acestea au fost edictate în raport cu situația juridică a imobilului, aceea de bun preluat abuziv, și trebuie aplicate unitar, cu privire la toate bunurile aflate în această situație, indiferent de calea procedurală prin care se solicită valorificarea dreptului pretins.

Incidența, în cauză, a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001 se impune a fi reținută, în considerarea principiului de drept consacrat specialia generalibus derogant, principiu care determină concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantului între aceste norme și cele care reprezintă dreptul comun. Dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile chiar dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe alte prevederi legale, pornind și de la noțiunea de "cauză" a cererii de chemare în judecată, care nu se confundă cu temeiul juridic indicat de reclamant în cerere.

În consecință, având în vedere dispozițiile speciale de drept material, prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabile în raport cu regimul juridic al imobilului în litigiu, soluția respingerii acțiunii privind retrocedarea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului este corectă, reclamanții având la dispoziție posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent doar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care au urmat această cale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.M., C.N., C.G., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia atacată se impune a fi modificată în totalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., deoarece instanța a apreciat, într-un mod eronat, înscrisurile deduse judecății: În acest sens, instanța învestită cu soluționarea apelului, deși a exhibat o motivare amplă, practic nu a adus niciun argument pertinent în favoarea respingerii acestuia, însușindu-și motivația greșită a instanței de fond, fără a și-o argumenta. Din înscrisurile cauzei reiese că Biserica și Complexul comercial au fost edificate ulterior anului 1991, de către persoane fizice care au dobândit terenul de sub construcții prin vânzare-cumpărare - este cazul Complexului Comercial, ori prin concesiune/atribuire - este cazul Bisericii "S.D.". Or, aceasta înseamnă că Decretul de expropriere nu și-a produs efectele.

Pe de altă parte, din niciun înscris existent la dosarul cauzei, nu reiese existența vreunui plan aprobat de construire, ce urma a deveni operant după ce Decretul de expropriere și-ar fi produs efectele. 2. Decizia este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2.1. În acest sens, elementele de sistematizare de care instanța face vorbire nu constituie astfel de elemente, deoarece, pe terenul recurenților nu a fost amenajată legal nicio parcare, autovehiculele parchează abuziv pe teren, iar parcarea nu este semnalizată prin indicatoare. 2.2. În ceea ce privește concursul dintre legile speciale și dreptul comun, practica europeană a condamnat România în nenumărate rânduri prin prisma faptului că instanțele române au aplicat într-un mod greșit dispozițiile legale.

Aceasta înseamnă că, și în acest caz, România ar putea fi condamnată dacă nesocotește fundamentul dreptului reclamanților, acordând întâietate unor proceduri controversate. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, iar, pe fond, să se constatate caducitatea art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, în ceea ce privește terenul reclamanților, și să se dispună retrocedarea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a terenului în suprafața de 332 mp, situat în str. H. (fostă V.), sector 4, București, Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. În primul rând, trebuie precizat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi avut în vedere de prezenta instanță, deoarece criticile recurenților nu se circumscriu acestuia, nepunând în discuție interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de "negotium". Criticile referitoare la nemotivarea deciziei vor fi examinate, însă, din perspectiva motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din această perspectivă, susținerile recurenților privind absența argumentelor în dezvoltarea deciziei recurate sunt neîntemeiate, Curtea motivând cu respectarea exigențelor dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. soluția pronunțată. Astfel, în ceea ce privește aspectul în legătură cu care s-a invocat absența motivării vizează faptul că decretul de expropriere nu și-a produs efectele, Biserica "S.D." și Complexul Comercial nefiind edificate în temeiul acestuia, iar ultima dintre construcții este un domeniu privat, dobândit conform unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu o persoană fizică; construcțiile au fost ridicate în anul 1991. Cum s-a arătat în precedent, în ceea ce privește aceste susțineri ale apelantului reclamant, Curtea a arătat, raportat la scopul exproprierii menționat în Decret, și anume, printre altele, un complex comercial tip BIG și dotări tehnico-edilitare aferente, că edificarea Complexului Comercial și a Bisericii reprezintă tocmai realizarea scopului preluării terenului, nefiind incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

A înlăturat critica referitoare la faptul că Centrul Comercial ar aparține domeniului privat ca nefiind probată de reclamant, în condițiile art. 1169 C. civ. Prin urmare, nu se poate reține că decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care Curtea a considerat că scopul exproprierii terenului din care face parte și terenul în litigiu s-a realizat. Cât privește cele reținute în fapt, sub acest aspect, de către Curte, criticile recurentului privind edificarea construcțiilor sus-amintite de persoane private, în anul 1991, fără existența unor planuri de construire avizate în condițiile legii, pe lângă faptul că nu reprezintă decât o simplă reiterare a susținerilor din apel, fără referire la decizia recurată, tind la schimbarea situației de fapt reținută de instanța anterioară.

Or, în urma abrogării, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138 din 2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea reevaluarea, de către instanța de recurs, a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte nu mai poate examina în prezent susținerile recurentului, care dezbat chestiuni de fapt. 2. Nici încălcarea sau aplicarea greșită a legii nu reprezintă o critică ce poate fi primită. 2.1. În ceea ce privește parcarea existentă pe teren, recurentul susține că aceasta s-a realizat ilegal, fără să arate, însă, din perspectiva cărui text de lege înțelege să invoce această critică. În orice caz, Curtea a aplicat, în soluționarea cauzei, dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, aspect necontestat de reclamant prin prezentul recurs.

Conform art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "parcările amenajate" reprezintă amenajări de utilitate publică, care determină imposibilitatea restituirii în natură a terenului ocupat de asemenea construcții în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Afirmațiile recurentului în sensul că autovehiculele parchează abuziv pe terenul din vecinătatea Complexului Comercial, parcarea nefiind semnalizată prin indicatoare, nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate a deciziei recurate și, în consecință, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță. 2.2.

Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în concursul dintre legea specială și dreptul comun, cu posibila condamnare în viitor a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă faptul că este insuficient dezvoltată ca să permită exercitarea controlului judiciar de către Înalta Curte, nu este nici relevantă. Aceasta deoarece Curtea de Apel a examinat cauza, în limitele casării, atât din perspectiva dreptului comun (art. 480 C. civ.), cât și a legislației speciale (Legea nr. 33/1994 în materie de expropriere, Legea nr. 10/2001 în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), considerând că, din perspectiva tuturor acestor dispoziții și legi, nu este posibilă retrocedarea terenului solicitat în prezenta cauză.

Ca atare, nu se poate pune problema unui concurs de legi în raport de care Curtea de Apel, judecând litigiul, ar fi optat pentru aplicarea uneia dintre ele. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, fiind corespunzător motivată, în raport de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind incidente motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., C.N., C.G. împotriva Deciziei civile nr. 648 A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN