ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6239/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6239/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 octombrie 2007, sub

nr. 35034/3 din 2007, reclamanții C.M., C.N. și C.G. au chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al

municipiului București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate caducitatea art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din data de 01

aprilie 1980, în ceea ce privește terenul reclamanților în suprafață de 332 mp,

situat în strada H. (fostă strada V.), sectorul 4, București și să se dispună

retrocedarea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a terenului

menționat mai sus.

Prin Sentința civilă

nr. 1572 din 14 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins acțiunea, ca inadmisibilă, în raport de obiectul acțiunii și de Decizia

în interesul legii LIII din 04 iunie 2007, reținând că Legea nr. 10/2001

constituie o reglementare specială în raport de Legea nr. 33/1994, astfel că

reclamanții nu mai au deschisă calea acțiunii de drept comun, întemeiată pe

art. 35 din acest ultim act normativ.

Prin Decizia civilă

nr. 1207 din 02 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare,

Tribunalului București, pentru a examina, pe fond, cererile vizând constatarea

caducității art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980 și

retrocedarea terenului, în deplină proprietate și posesie, în raport de

dispozițiile Legii nr. 33 din 1994 și ale dreptului comun, Codul civil.

Spre rejudecare,

cauza a fost înregistrată sub nr. 35034./3 din 2007, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

Prin Sentința civilă

nr. 1508 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16829 din 1948, C.I. a dobândit, în

proprietate, un teren virat în suprafață de 307 mp, situat în comuna suburbană

"Șerban Vodă".

De pe urma

defunctului C.I., decedat la 24 octombrie 1994, au rămas, ca moștenitori,

reclamanții C.G., în calitate de fiu, cu o cotă de 2/4, C.N. și C.M.. în

calitate de nepoți de fiu predecedat, fiecare cu o cotă de 1/4 din moștenire,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 250 din 16 august 2006,

eliberat de B.N.P. T.M.

Terenul a făcut

obiectul Decretului de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, regăsindu-se la

poziția 13, unde se menționează exproprierea terenului în suprafață de 332 mp

și a unei construcții de 75 mp, din care locuibil 32,7 mp, situată în str. V.,

aparținând lui C.I. și C.M., astfel cum rezultă din Decret și extrasul din

listele anexă ale acestuia.

Pentru imobilul

construcție au fost plătite despăgubiri în valoare de 14.243 RON, la 05 iulie

1982, nefiind plătite despăgubiri pentru teren, astfel cum rezultă din adresa

nr. 451 din 21 mai 2007, emisă de SC A.B. SA.

Reclamanții și-au

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit

cărora, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un

an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv

lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea

lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Din adresa nr.

797141/393 din 21 ianuarie 2009, emisă de Primăria municipiului București -

Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, rezultă că

zona în care se afla parcela de teren aparținând imobilului expropriat și

demolat din str. V. nu a fost afectată de blocuri de locuințe sau alei de

circulație.

Din adresa nr. 8062

din 26 noiembrie 2009, emisă de P.M.B. - Direcția Generală Economică, rezultă

că terenul nu a făcut obiectul vreunui contract de concesiune încheiat de

Direcția de Achiziții Concesionări Contracte din cadrul Primăriei municipiului

București.

Din raportul de

expertiză întocmit de expert N.V. și din raportul de expertiză topo întocmit de

expert M.F. rezultă că terenul este afectat de Complexul Comercial și de

Biserica "S.D.", rămânând o suprafață liberă de construcții de 207,56

mp potrivit primului raport și de 221 mp potrivit celui de al doilea raport.

Sub un prim aspect,

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102

din 01 aprilie 1980, s-a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de 17802

mp și construcțiilor de pe acestea, situate în Municipiul București, printre

care și terenul autorilor reclamanților, în scopul realizării, în Municipiul

București, a unui număr de 420 de apartamente, precum și a unui magazin de

mobilă, a unui complex comercial tip BIG, a unei piețe agroalimentare și a

dotărilor tehnico edilitare aferente, în ansamblul de locuințe "Reșița -

Huedin - Uioara".

Sub aspectul

problemei de drept puse în discuție privind efectele Decretului de expropriere,

respectiv caducității acestuia, potrivit indicațiilor date de instanța de

recurs, Tribunalul a apreciat că scopul exproprierii a fost realizat, întrucât

terenul a fost afectat realizării lucrărilor de investiții menționate, parte

din el fiind afectat complexului comercial edificat, Bisericii

"S.D.", fiind lipsit de relevanță faptul că acesta nu a fost în

întregime afectat de construcții propriu-zise, ci doar în proporție de

aproximativ o treime.

Prin urmare,

Tribunalul a apreciat că nu este incidentă ipoteza descrisă de art. 35 din

Legea nr. 33/1994, scopul exproprierii fiind realizat.

Sub aspectul

posibilității de restituire a terenului în raport de dispozițiile art. 480 C.

civ., instanța a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură a

terenului care nu este efectiv ocupat de lucrările de construcții, considerând

că, prin poziția acestuia - între Complexul Comercial str. H. - aleea H. -

parcarea amenajată și Biserica "S.D.", terenul este afectat

funcțional de lucrările de sistematizare, fiind aplicabile prin analogie,

pentru identitate de rațiune, dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren, imobilul nu se poate restitui în

natură.

Prin Decizia civilă

nr. 648 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.M., C.N. și C.G.

împotriva sentinței civile sus-menționate.

Curtea a constatat că

apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Situația de fapt a

fost, în mod corect, reținută în cauză, de către prima instanță, care a

procedat la examinarea pe fond a cererii, având în vedere decizia instanței de

recurs, pronunțată în primul ciclu procesual, obligatorie, conform art. 315 C.

proc. civ.

Într-adevăr, terenul

în litigiu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 102 din 01 aprilie

1980, regăsindu-se la poziția 13, unde se menționează exproprierea terenului în

suprafață de 332 mp și a unei construcții de 75 mp, din care locuibil 32,7 mp,

situată în str. V., aparținând autorilor reclamanților.

În decretul de

expropriere se specifică, la art. 16, că exproprierea terenurilor în suprafață

totală de 17.802 mp, printre care se numără și cel al reclamanților, se

efectuează în scopul realizării în Municipiul București a unui număr de 420 de

apartamente, precum și a unui magazin de mobilă, a unui complex comercial tip

BIG, a unei piețe agroalimentare și a dotărilor tehnico edilitare aferente, în

ansamblul de locuințe "Reșița - Huedin - Uioara.

Având în vedere că,

potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că parte din teren

este afectat de Complexul Comercial și de Biserica "S.D.", în mod

corect a constatat prima instanță că scopul exproprierii a fost realizat,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Susținerile din apel,

în sensul că centrul comercial este un domeniu privat, nu pot fi primite,

deoarece apelanții reclamanți, cărora le revenea sarcina probei sub acest

aspect, potrivit art. 1169 C. civ. (cel ce face o propunere în fața judecății

trebuie să o dovedească) nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

Pe de altă parte,

examinând cererea din perspectiva dreptului comun, art. 480 C. civ., date fiind

indicațiile instanței de recurs, în mod corect a apreciat Tribunalul că nu se

poate dispune restituirea terenului care nu este efectiv ocupat de construcții,

în suprafață de 221 mp, având în vedere poziționarea acestuia, (între Complexul

Comercial - str. H. - aleea H. - parcarea amenajată și Biserica

"S.D.", care justifică aprecierea că terenul este afectat funcțional

de lucrările de sistematizare.

Sub acest aspect, Curtea

a apreciat corectă raportarea Tribunalului la dispozițiile art. 11 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001, a căror interpretare per a contrario determină concluzia

că, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional întregul teren, nu se poate dispune restituirea în natură.

În acest sens, Curtea

a avut în vedere faptul că, dat fiind regimul juridic al terenului în litigiu

(expropriat în baza Decretului-lege nr. 102 din 01 aprilie 1980), în cauză nu

se poate face abstracție de dispozițiile de drept material din Legea nr.

10/2001, în domeniul de aplicare al căreia intră imobilul.

Faptul că, în primul

ciclu procesual, acțiunea a fost considerată ca fiind admisibilă (acest aspect

nemaiputând fi repus în discuție, deoarece a fost stabilit cu putere de lucru

judecat) produce consecințe juridice numai din perspectiva posibilității

promovării unei asemenea acțiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

admisibilitatea vizând, așadar, calea procedurală aleasă de reclamanți pentru

redobândirea bunului.

Însă, normele de

drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul

juridic al imobilului, sunt aplicabile în speță, deoarece acestea au fost

edictate în raport cu situația juridică a imobilului, aceea de bun preluat

abuziv, și trebuie aplicate unitar, cu privire la toate bunurile aflate în

această situație, indiferent de calea procedurală prin care se solicită

valorificarea dreptului pretins.

Incidența, în cauză,

a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001 se impune a fi

reținută, în considerarea principiului de drept consacrat specialia generalibus

derogant, principiu care determină concluzia că dispozițiile de drept material

din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun

privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate,

neexistând un drept de opțiune al reclamantului între aceste norme și cele care

reprezintă dreptul comun.

Dispozițiile de drept

material din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile chiar dacă reclamanții și-au

întemeiat acțiunea pe alte prevederi legale, pornind și de la noțiunea de

"cauză" a cererii de chemare în judecată, care nu se confundă cu

temeiul juridic indicat de reclamant în cerere.

În consecință, având

în vedere dispozițiile speciale de drept material, prevăzute de Legea nr.

10/2001, aplicabile în raport cu regimul juridic al imobilului în litigiu,

soluția respingerii acțiunii privind retrocedarea, în deplină proprietate și

liniștită posesie, a imobilului este corectă, reclamanții având la dispoziție

posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent doar în procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care au urmat această cale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții C.M., C.N., C.G., criticând-o pentru

următoarele motive:

impune a fi modificată în totalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

deoarece instanța a apreciat, într-un mod eronat, înscrisurile deduse

judecății:

În acest sens, instanța

învestită cu soluționarea apelului, deși a exhibat o motivare amplă, practic nu

a adus niciun argument pertinent în favoarea respingerii acestuia, însușindu-și

motivația greșită a instanței de fond, fără a și-o argumenta.

Din înscrisurile

cauzei reiese că Biserica și Complexul comercial au fost edificate ulterior

anului 1991, de către persoane fizice care au dobândit terenul de sub

construcții prin vânzare-cumpărare - este cazul Complexului Comercial, ori prin

concesiune/atribuire - este cazul Bisericii "S.D.".

Or, aceasta înseamnă

că Decretul de expropriere nu și-a produs efectele.

Pe de altă parte, din

niciun înscris existent la dosarul cauzei, nu reiese existența vreunui plan

aprobat de construire, ce urma a deveni operant după ce Decretul de expropriere

și-ar fi produs efectele.

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.1. În acest sens,

elementele de sistematizare de care instanța face vorbire nu constituie astfel

de elemente, deoarece, pe terenul recurenților nu a fost amenajată legal nicio

parcare, autovehiculele parchează abuziv pe teren, iar parcarea nu este

semnalizată prin indicatoare.

2.2. În ceea ce

privește concursul dintre legile speciale și dreptul comun, practica europeană

a condamnat România în nenumărate rânduri prin prisma faptului că instanțele

române au aplicat într-un mod greșit dispozițiile legale.

Aceasta înseamnă că,

și în acest caz, România ar putea fi condamnată dacă nesocotește fundamentul

dreptului reclamanților, acordând întâietate unor proceduri controversate.

Recurenții reclamanți

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, iar, pe

fond, să se constatate caducitatea art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102

din 01 aprilie 1980, în ceea ce privește terenul reclamanților, și să se

dispună retrocedarea, în deplină proprietate și liniștită posesie, a terenului

în suprafața de 332 mp, situat în str. H. (fostă V.), sector 4, București,

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă

atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

trebuie precizat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nu va fi avut în vedere de prezenta instanță, deoarece criticile

recurenților nu se circumscriu acestuia, nepunând în discuție interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de "negotium".

Criticile referitoare

la nemotivarea deciziei vor fi examinate, însă, din perspectiva motivului de

modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Din această

perspectivă, susținerile recurenților privind absența argumentelor în

dezvoltarea deciziei recurate sunt neîntemeiate, Curtea motivând cu respectarea

exigențelor dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. soluția pronunțată.

Astfel, în ceea ce

privește aspectul în legătură cu care s-a invocat absența motivării vizează

faptul că decretul de expropriere nu și-a produs efectele, Biserica

"S.D." și Complexul Comercial nefiind edificate în temeiul acestuia,

iar ultima dintre construcții este un domeniu privat, dobândit conform unor

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu o persoană fizică; construcțiile au

fost ridicate în anul 1991.

Cum s-a arătat în

precedent, în ceea ce privește aceste susțineri ale apelantului reclamant,

Curtea a arătat, raportat la scopul exproprierii menționat în Decret, și anume,

printre altele, un complex comercial tip BIG și dotări tehnico-edilitare

aferente, că edificarea Complexului Comercial și a Bisericii reprezintă tocmai

realizarea scopului preluării terenului, nefiind incidente dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994. A înlăturat critica referitoare la faptul că Centrul

Comercial ar aparține domeniului privat ca nefiind probată de reclamant, în

condițiile art. 1169 C. civ.

Prin urmare, nu se

poate reține că decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care Curtea a

considerat că scopul exproprierii terenului din care face parte și terenul în

litigiu s-a realizat.

Cât privește cele

reținute în fapt, sub acest aspect, de către Curte, criticile recurentului

privind edificarea construcțiilor sus-amintite de persoane private, în anul

1991, fără existența unor planuri de construire avizate în condițiile legii, pe

lângă faptul că nu reprezintă decât o simplă reiterare a susținerilor din apel,

fără referire la decizia recurată, tind la schimbarea situației de fapt

reținută de instanța anterioară. Or, în urma abrogării, prin art. I pct. 112

din O.U.G. nr. 138 din 2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11

C. proc. civ., care permitea reevaluarea, de către instanța de recurs, a

situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte nu

mai poate examina în prezent susținerile recurentului, care dezbat chestiuni de

fapt.

sau aplicarea greșită a legii nu reprezintă o critică ce poate fi primită.

2.1. În ceea ce

privește parcarea existentă pe teren, recurentul susține că aceasta s-a

realizat ilegal, fără să arate, însă, din perspectiva cărui text de lege

înțelege să invoce această critică.

În orice caz, Curtea

a aplicat, în soluționarea cauzei, dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001,

aspect necontestat de reclamant prin prezentul recurs.

Conform art. 10 pct.

3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, "parcările amenajate" reprezintă amenajări de

utilitate publică, care determină imposibilitatea restituirii în natură a

terenului ocupat de asemenea construcții în condițiile art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Afirmațiile

recurentului în sensul că autovehiculele parchează abuziv pe terenul din

vecinătatea Complexului Comercial, parcarea nefiind semnalizată prin

indicatoare, nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate a deciziei

recurate și, în consecință, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță.

2.2. Critica privind

aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în concursul dintre legea

specială și dreptul comun, cu posibila condamnare în viitor a României la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă faptul că este insuficient

dezvoltată ca să permită exercitarea controlului judiciar de către Înalta

Curte, nu este nici relevantă. Aceasta deoarece Curtea de Apel a examinat

cauza, în limitele casării, atât din perspectiva dreptului comun (art. 480 C.

civ.), cât și a legislației speciale (Legea nr. 33/1994 în materie de

expropriere, Legea nr. 10/2001 în materie de restituire a imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), considerând că, din

perspectiva tuturor acestor dispoziții și legi, nu este posibilă retrocedarea

terenului solicitat în prezenta cauză.

Ca atare, nu se poate

pune problema unui concurs de legi în raport de care Curtea de Apel, judecând

litigiul, ar fi optat pentru aplicarea uneia dintre ele.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată

cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, fiind

corespunzător motivată, în raport de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel

încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul

declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind incidente motivele de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., C.N., C.G. împotriva Deciziei

civile nr. 648 A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN