ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, la data de 4 mai 2008, reclamantul Municipiul București, prin Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației a chemat în judecată pe pârâta S.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună următoarele: exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeței de teren de 67 m.p. din imobilul proprietatea pârâtei, compus din teren în suprafață totală de 2500 m.p. situat în București, str. Gheorghe Ionescu-Sisești; trecerea imobilului menționat în proprietatea expropriatorului cu obligarea acestuia din urmă la plata de despăgubiri în cuantum de 174.452 lei, din care suma de 17.740 lei reprezintă contravaloare despăgubire împrejmuire și suma de 156.712 lei reprezintă valoare despăgubire teren potrivit Legii nr. 33/1994.

Prin cererea din data de 10 februarie 2009, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitul S.S., deoarece bunul imobil supus exproprierii a fost dobândit în timpul căsătoriei acestuia cu pârâta S.M. Prin încheierea de la termenul din 26 februarie 2009, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului S.S. în calitate de pârât. Prin sentința nr. 121 din 4 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, a fost admisă acțiunea, s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului teren în suprafață de 67 m.p., proprietatea pârâților S.M. și S.S., situat în București, str. Gheorghe Ionescu-Sisești, sector 1 și s-a dispus trecerea imobilului menționat în proprietatea reclamantului, după achitarea către pârâți a sumei totale de 174.452 lei reprezentând despăgubiri acordate proprietarilor, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin decizia nr. 570/A din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul pârâților, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul stabilirii despăgubirilor acordate pârâților la suma de 284.600 lei și a fost obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 2100 lei cheltuieli de judecată la fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelanții-pârâți.

Prin decizia nr. 5582 din 22 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, au fost admise recursurile declarate de către reclamant și de către pârâți, a fost casată decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru ca instanța de apel să refacă probatoriile și eventual, să administreze noi probatorii care să permită stabilirea unor criterii precise în legătură cu valoarea despăgubirilor acordate. După casarea cu trimitere, dosarul a fost înregistrat la data de 10 octombrie 2011, pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. În rejudecarea apelului a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză.

Prin decizia nr. 272A din 28 iunie 2012, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul pârâților; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind dispunerea exproprierii terenului în suprafață de 67 m.p.; a constatat că imobilul menționat a fost expropriat pe parcursul procesului, prin Hotărârea nr. 149 din 2 februarie 2010 emisă de Municipiul București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; a menținut cuantumul despăgubirilor de 174.452 lei, stabilit atât prin sentința apelată, cât și prin hotărârea de expropriere nr. 149/2010 și a constatat că acestea au fost consemnate pe numele apelanților-pârâți prin O.P.

nr. 5349 din 27 octombrie 2010; în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a obligat intimatul reclamant la plata sumei de 9211 lei (4211 lei onorariile de expertiză și 5000 lei onorariile de avocat) cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanții pârâți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, spre deosebire de alte spețe având ca obiect exproprierea în condițiile Legii nr. 33/1994, cauza de față prezintă particularitatea că, pe parcursul procesului, când dosarul se afla în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, expropriatorul a dispus exproprierea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, despre aceste aspecte făcându-se vorbire în încheierea de la termenul din 19 ianuarie 2012. Prin urmare, raportat la acțiunea introductivă și la sentința civilă nr. 121 din 04 februarie 2010, s-a constatat că primul capăt de cerere și anume, dispunerea exproprierii de către instanță, a rămas fără obiect, deoarece imobilul ce face obiectul cauzei a fost expropriat și a trecut în proprietatea reclamantului prin hotărârea nr. 149 din 02 septembrie 2010, emisă în baza Legii nr. 198/2004.

Prin aceeași hotărâre, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 174.452 lei, care a și fost plătită pârâților prin OP aflat în copie la fila 22 dosar. Observând că suma plătită cu titlu de despăgubiri este tocmai suma stabilită prin hotărârea primei instanțe, curtea de apel a apreciat că în cauză urmează să se stabilească dacă despăgubirea plătită este conformă cu dispozițiile legii și reprezintă valoarea imobilului expropriat.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că soluția de admitere a apelului și de respingere a întregii acțiuni, ca rămasă fără obiect, pentru ca ulterior, proprietarii expropriați să formuleze o nouă contestație cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel cum acesta a fost stabilit prin hotărârea nr. 149/2010, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea celor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, iar, pe de altă parte, încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru pârâți, deoarece aceștia din urmă au fost chemați în judecată pentru a li se expropria un bun, după care expropriatorul schimbă temeiul juridic al exproprierii și își realizează scopul în timpul procesului, dar independent de acesta.

S-a precizat că hotărârea din data de 2 septembrie 2010 este anterioară deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare și că, din actele aflate la dosarul nr. 15327/3/2008 rezultă că instanța supremă nu a fost încunoștințată în legătură cu conținutul hotărârii emise de expropriator, ceea ce denotă o culpă în exercitarea drepturilor și obligațiilor procesuale de către reclamant. Față de cele arătate, curtea de apel a verificat dacă suma stabilită cu titlu de despăgubiri și achitată apelanților pârâți a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994. Sub acest aspect, instanța a reținut că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză de către o comisie de experți, acesta fiind depus la dosar (filele 165-209).

Concluziile raportului de expertiză vizează valoarea de circulație a imobilului expropriat la 3 momente și anume: 2007- când au fost notificați pârâții în legătură cu începerea demersurilor de expropriere, 2010 - când s-a realizat exproprierea efectivă prin hotărârea nr. 149/2010 și au fost plătite despăgubirile și 2012 - când s-a efectuat raportul de expertiză. Având în vedere că doi dintre membrii comisiei de experți au avut o opinie, iar al treilea membru al comisiei a avut o altă opinie, curtea de apel a constatat, în primul rând, că, raportat la momentul efectuării expertizei, valoarea imobilului expropriat (teren 67 m.p., gard și post trafo) era mai mică decât despăgubirile stabilite de către prima instanță și plătite în baza hotărârii nr. 149/2010.

Din această perspectivă, instanța nu a mai analizat care dintre valorile calculate pentru anul 2012 de către experți este corectă, pentru că în oricare dintre variante, sumele sunt mai mici decât despăgubirile plătite, astfel că acestea s-ar menține. Aceasta cu atât mai mult cu cât, față de specificul speței, curtea de apel a considerat că, pentru stabilirea caracterului just și echitabil al exproprierii dispuse prin hotărârea nr. 149/2010, este relevant momentul la care a avut loc exproprierea, adică momentul la care bunul a intrat în patrimoniul expropriatorului și a fost plătită despăgubirea.

Dacă pe parcursul procesului nu s-ar fi dispus exproprierea pe un alt temei decât cel indicat inițial, curtea ar fi analizat cu precădere valoarea imobilului de la data efectuării raportului de expertiză, adică anul 2012. Reținând că la nivelul anului 2010 valoarea totală a imobilului expropriat era mai mică decât suma plătită de către expropriator, curtea de apel a apreciat că hotărârea de expropriere emisă de expropriator este legală, iar hotărârea primei instanțe trebuie menținută sub acest aspect. În privința cheltuielilor de judecată solicitate de către apelanți, instanța de apel a constatat că acestea se impun a fi acordate doar în parte. Astfel, pornind de la principiul legal că toate cheltuielile legate de expropriere sunt suportate de expropriator, curtea a acordat apelanților, integral, onorariile plătite pentru efectuarea expertizelor, mai ales că necesitatea efectuării acestora a rezultat inclusiv ca urmare a schimbării temeiului exproprierii.

Ținând seama de faptul că acordarea cheltuielilor de judecată presupune o culpă procesuală (care este evidentă în privința expropriatorului), reținând că, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pretențiile apelanților s-au dovedit a fi nejustificate și având în vedere că plata onorariului de avocat, pentru fiecare etapă procesuală, impune aplicarea dispozițiilor alin. (3) al art. 274 C. proc. civ. (raportat la volumul de muncă prestat de avocat și la dificultatea din ce în ce mai redusă a litigiului), instanța a acordat doar suma de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din totalul de 15.000 lei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul București prin Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea în parte a deciziei atacate și, în principal, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate intimaților-pârâți. În motivarea recursului, reclamantul a considerat decizia nelegală sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată solicitate de pârâții S. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu a exercitat rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză pe aspectul cheltuielilor de judecată, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Suma stabilită cu titlu de despăgubiri – 174.452 lei este suma cu care au fost notificați pârâții prin notificarea remisă în baza Legii nr. 33/1994, menținută prin sentința nr. 121 din 4 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.

Schimbarea temeiului exproprierii, în sensul că aceasta a fost dispusă în baza Legii nr. 198/2004 nu a influențat cu privire la cuantumul despăgubirii oferite inițial, deoarece prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 149/2010, a fost consemnată pe numele expropriaților aceeași sumă – 174.452 lei, sumă menținută, de altfel, prin decizia recurată. În măsura în care instanța și-ar fi exercitat rolul activ nu ar mai fi acordat sumele reprezentând onorariile plătite pentru efectuarea expertizelor, întrucât din documentele aflate la dosarul cauzei nu a rezultat, în niciun fel, necesitatea și pertinența administrării acestei probe; suma oferită cu titlu de despăgubire a fost stabilită în baza unei expertize efectuate, la cererea expropriatorului, de către un expert evaluator membru ANEVAR și cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materia exproprierii.

Administrarea probei, efectuarea unei noi expertize a fost rezultatul admiterii cererii formulate în acest sens de S.M. și S.S., fără a exista însă un motiv întemeiat sau un temei legal. Recurentul-reclamant a arătat că, din moment ce nu există nicio culpă a expropriatorului, suma oferită cu titlu de despăgubire respectând prevederile legale în materia exproprierii, nu exista temei legal pentru a impune expropriatorului obligația de a suporta aceste cheltuieli efectuate de către apelanți. De asemenea, recurentul a considerat că și suma acordată de către instanța de judecată cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat este disproporționată în raport cu dificultatea redusă a litigiului și culpa apelanților-expropriați în promovarea căilor de atac, în condițiile în care era evident că evaluarea terenului și despăgubirea stabilită era în deplin acord cu dispozițiile legale ce reglementează acest domeniu.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Reclamantul a criticat decizia recurată pentru o greșită interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată solicitate de pârâții S. Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 4 mai 2008, reclamantul Municipiul București a solicitat exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeței de 67 m.p. din imobilul proprietatea pârâților S., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, cu achitarea unei despăgubiri în valoare de 174.452 lei. Ulterior, pe parcursul derulării procesului, reclamantul, în calitate de expropriator a emis hotărârea nr. 149 din 2 septembrie 2010, în baza Legii nr. 198/2004, prin care s-a dispus exproprierea suprafeței de 67 m.p.

și s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 174.452 lei. Așadar, exproprierea imobilului în litigiu s-a dispus în temeiul Legii nr. 198/2004, care prevede la art. 18 că dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel. Potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994 „toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești se suportă de expropriator.” Obligația de plată a cheltuielilor de judecată care se fundamentează pe ideea de culpă procesuală este reglementată de art. 274 C. proc.

civ. În coliziunea dintre cele două texte legale are prioritate dispoziția din legea specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant. Or, dispoziția aplicabilă din Legea nr. 33/1994 stabilește în mod expres și neechivoc în sarcina expropriatorului obligația de a plăti, în procedura exproprierii unui bun imobil, inclusiv cheltuielile efectuate înaintea instanțelor judecătorești. În speță, recurentul Municipiul București este acea parte care a ocazionat declanșarea procedurii judiciare și care a emis hotărârea nr. 149 din 2 septembrie 2010 ulterior declanșării acestei proceduri, suma stabilită cu titlu de despăgubiri fiind consemnată pe numele expropriaților în timpul derulării litigiului între părți în fața instanțelor judecătorești.

Pârâții, în calitate de persoane expropriate, și-au făcut apărările de rigoare în cadrul procedurii inițiate de reclamantul expropriator, iar sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă onorariile pentru expertizele încuviințate în cauză de către instanța de judecată, precum și pentru onorariile de avocat achitate de pârâți, cărora nu li se poate imputa că au uzat de un drept fundamental garantat de Constituția României - dreptul la apărare. Având în vedere textul legal mai sus enunțat, recurentul-reclamant datorează intimaților-pârâți cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel cum este reglementată de legea specială aplicabilă. Față de considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., așa încât recursul declarat de reclamant este nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației împotriva deciziei nr. 272A din data de 28 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.