ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, la data de

4 mai 2008, reclamantul Municipiul București, prin Direcția Transporturi,

Drumuri și Sistematizarea Circulației a chemat în judecată pe pârâta S.M.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

următoarele: exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a

suprafeței de teren de 67 m.p. din imobilul proprietatea pârâtei, compus din

teren în suprafață totală de 2500 m.p. situat în București, str. Gheorghe

Ionescu-Sisești; trecerea imobilului menționat în proprietatea expropriatorului

cu obligarea acestuia din urmă la plata de despăgubiri în cuantum de 174.452

lei, din care suma de 17.740 lei reprezintă contravaloare despăgubire împrejmuire

și suma de 156.712 lei reprezintă valoare despăgubire teren potrivit Legii nr. 33/1994.

Prin cererea din data

de 10 februarie 2009, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în

calitate de pârât, a numitul S.S., deoarece bunul imobil supus exproprierii a

fost dobândit în timpul căsătoriei acestuia cu pârâta S.M.

Prin încheierea de la

termenul din 26 februarie 2009, tribunalul a dispus introducerea în cauză a

numitului S.S. în calitate de pârât.

Prin sentința nr. 121

din 4 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă,

a fost admisă acțiunea, s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate

publică de interes local a imobilului teren în suprafață de 67 m.p.,

proprietatea pârâților S.M. și S.S., situat în București, str. Gheorghe

Ionescu-Sisești, sector 1 și s-a dispus trecerea imobilului menționat în

proprietatea reclamantului, după achitarea către pârâți a sumei totale de

174.452 lei reprezentând despăgubiri acordate proprietarilor, în termen de 30

de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin decizia nr. 570/A

din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a

civilă, a fost admis apelul pârâților, s-a schimbat în parte sentința apelată,

în sensul stabilirii despăgubirilor acordate pârâților la suma de 284.600 lei

și a fost obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 2100 lei

cheltuieli de judecată la fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței și a fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 2500 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată în apel către apelanții-pârâți.

Prin decizia nr. 5582

din 22 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția

Civilă și de Proprietate Intelectuală, au fost admise recursurile declarate de

către reclamant și de către pârâți, a fost casată decizia și a fost trimisă

cauza spre rejudecare pentru ca instanța de apel să refacă probatoriile și

eventual, să administreze noi probatorii care să permită stabilirea unor

criterii precise în legătură cu valoarea despăgubirilor acordate.

După casarea cu

trimitere, dosarul a fost înregistrat la data de 10 octombrie 2011, pe rolul

Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

În rejudecarea

apelului a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză.

Prin decizia nr. 272A

din 28 iunie 2012, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis

apelul pârâților; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins,

ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind dispunerea exproprierii

terenului în suprafață de 67 m.p.; a constatat că imobilul menționat a fost

expropriat pe parcursul procesului, prin Hotărârea nr. 149 din 2 februarie 2010

emisă de Municipiul București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; a

menținut cuantumul despăgubirilor de 174.452 lei, stabilit atât prin sentința

apelată, cât și prin hotărârea de expropriere nr. 149/2010 și a constatat că

acestea au fost consemnate pe numele apelanților-pârâți prin O.P. nr. 5349 din 27

octombrie 2010; în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a obligat intimatul

reclamant la plata sumei de 9211 lei (4211 lei onorariile de expertiză și 5000

lei onorariile de avocat) cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanții

pârâți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut

că, spre deosebire de alte spețe având ca

obiect exproprierea în condițiile Legii nr. 33/1994, cauza de față prezintă

particularitatea că, pe parcursul procesului, când dosarul se afla în recurs la

Înalta Curte de Casație și Justiție, expropriatorul a dispus exproprierea în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, despre aceste aspecte făcându-se

vorbire în încheierea de la termenul din 19 ianuarie 2012.

Prin urmare, raportat

la acțiunea introductivă și la sentința civilă nr. 121 din 04 februarie 2010,

s-a constatat că primul capăt de cerere și anume, dispunerea exproprierii de

către instanță, a rămas fără obiect, deoarece imobilul ce face obiectul cauzei

a fost expropriat și a trecut în proprietatea reclamantului prin hotărârea nr. 149

din 02 septembrie 2010, emisă în baza Legii nr. 198/2004. Prin aceeași

hotărâre, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 174.452 lei, care a

și fost plătită pârâților prin OP aflat în copie la fila 22 dosar.

Observând că suma

plătită cu titlu de despăgubiri este tocmai suma stabilită prin hotărârea

primei instanțe, curtea de apel a apreciat că în cauză urmează să se

stabilească dacă despăgubirea plătită este conformă cu dispozițiile legii și

reprezintă valoarea imobilului expropriat.

De asemenea, instanța

de apel a apreciat că soluția de admitere a apelului și de respingere a

întregii acțiuni, ca rămasă fără obiect, pentru ca ulterior, proprietarii

expropriați să formuleze o nouă contestație cu privire la cuantumul

despăgubirilor, astfel cum acesta a fost stabilit prin hotărârea nr. 149/2010,

ar însemna, pe de o parte, nesocotirea celor statuate de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia de casare, iar, pe de altă parte, încălcarea

dreptului la un proces echitabil pentru pârâți, deoarece aceștia din urmă au

fost chemați în judecată pentru a li se expropria un bun, după care

expropriatorul schimbă temeiul juridic al exproprierii și își realizează scopul

în timpul procesului, dar independent de acesta.

S-a precizat că

hotărârea din data de 2 septembrie 2010 este anterioară deciziei de casare cu

trimitere spre rejudecare și că, din actele aflate la dosarul nr. 15327/3/2008

rezultă că instanța supremă nu a fost încunoștințată în legătură cu conținutul

hotărârii emise de expropriator, ceea ce denotă o culpă în exercitarea drepturilor

și obligațiilor procesuale de către reclamant.

Față de cele arătate,

curtea de apel a verificat dacă suma stabilită cu titlu de despăgubiri și

achitată apelanților pârâți a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor art. 26

și art. 27 din Legea nr. 33/1994.

Sub acest aspect,

instanța a reținut că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză de către

o comisie de experți, acesta fiind depus la dosar (filele 165-209). Concluziile

raportului de expertiză vizează valoarea de circulație a imobilului expropriat

la 3 momente și anume: 2007- când au fost notificați pârâții în legătură cu

începerea demersurilor de expropriere, 2010 - când s-a realizat exproprierea

efectivă prin hotărârea nr. 149/2010 și au fost plătite despăgubirile și 2012 -

când s-a efectuat raportul de expertiză.

Având în vedere că

doi dintre membrii comisiei de experți au avut o opinie, iar al treilea membru

al comisiei a avut o altă opinie, curtea de apel a constatat, în primul rând,

că, raportat la momentul efectuării expertizei, valoarea imobilului expropriat

(teren 67 m.p., gard și post trafo) era mai mică decât despăgubirile stabilite

de către prima instanță și plătite în baza hotărârii nr. 149/2010. Din această

perspectivă, instanța nu a mai analizat care dintre valorile calculate pentru

anul 2012 de către experți este corectă, pentru că în oricare dintre variante,

sumele sunt mai mici decât despăgubirile plătite, astfel că acestea s-ar

menține. Aceasta cu atât mai mult cu cât, față de specificul speței, curtea de

apel a considerat că, pentru stabilirea caracterului just și echitabil al

exproprierii dispuse prin hotărârea nr. 149/2010, este relevant momentul la

care a avut loc exproprierea, adică momentul la care bunul a intrat în

patrimoniul expropriatorului și a fost plătită despăgubirea. Dacă pe parcursul

procesului nu s-ar fi dispus exproprierea pe un alt temei decât cel indicat

inițial, curtea ar fi analizat cu precădere valoarea imobilului de la data

efectuării raportului de expertiză, adică anul 2012.

Reținând că la

nivelul anului 2010 valoarea totală a imobilului expropriat era mai mică decât

suma plătită de către expropriator, curtea de apel a apreciat că hotărârea de

expropriere emisă de expropriator este legală, iar hotărârea primei instanțe

trebuie menținută sub acest aspect.

În privința

cheltuielilor de judecată solicitate de către apelanți, instanța de apel a

constatat că acestea se impun a fi acordate doar în parte. Astfel, pornind de

la principiul legal că toate cheltuielile legate de expropriere sunt suportate

de expropriator, curtea a acordat apelanților, integral, onorariile plătite

pentru efectuarea expertizelor, mai ales că necesitatea efectuării acestora a

rezultat inclusiv ca urmare a schimbării temeiului exproprierii. Ținând seama

de faptul că acordarea cheltuielilor de judecată presupune o culpă procesuală

(care este evidentă în privința expropriatorului), reținând că, sub aspectul

cuantumului despăgubirilor, pretențiile apelanților s-au dovedit a fi

nejustificate și având în vedere că plata onorariului de avocat, pentru fiecare

etapă procesuală, impune aplicarea dispozițiilor alin. (3) al art. 274 C. proc.

civ. (raportat la volumul de muncă prestat de avocat și la dificultatea din ce

în ce mai redusă a litigiului), instanța a acordat doar suma de 5000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din totalul

de 15.000 lei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul București prin Direcția

Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând

modificarea în parte

a deciziei atacate și, în principal, respingerea cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, micșorarea cuantumului cheltuielilor

de judecată acordate intimaților-pârâți.

În motivarea

recursului, reclamantul a considerat decizia nelegală sub aspectul acordării

cheltuielilor de judecată solicitate de pârâții S.

Instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu a exercitat rolul

activ pentru aflarea adevărului în cauză pe aspectul cheltuielilor de judecată,

pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

Suma stabilită cu

titlu de despăgubiri – 174.452 lei este suma cu care au fost notificați pârâții

prin notificarea remisă în baza Legii nr. 33/1994, menținută prin sentința nr. 121

din 4 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.

Schimbarea temeiului exproprierii, în sensul că aceasta a fost dispusă în baza

Legii nr. 198/2004 nu a influențat cu privire la cuantumul despăgubirii oferite

inițial, deoarece prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 149/2010, a

fost consemnată pe numele expropriaților aceeași sumă – 174.452 lei, sumă

menținută, de altfel, prin decizia recurată.

În măsura în care

instanța și-ar fi exercitat rolul activ nu ar mai fi acordat sumele

reprezentând onorariile plătite pentru efectuarea expertizelor, întrucât din

documentele aflate la dosarul cauzei nu a rezultat, în niciun fel, necesitatea

și pertinența administrării acestei probe; suma oferită cu titlu de despăgubire

a fost stabilită în baza unei expertize efectuate, la cererea expropriatorului,

de către un expert evaluator membru ANEVAR și cu respectarea dispozițiilor legale

incidente în materia exproprierii. Administrarea probei, efectuarea unei noi

expertize a fost rezultatul admiterii cererii formulate în acest sens de S.M.

și S.S., fără a exista însă un motiv întemeiat sau un temei legal.

Recurentul-reclamant

a arătat că, din moment ce nu există nicio culpă a expropriatorului, suma

oferită cu titlu de despăgubire respectând prevederile legale în materia

exproprierii, nu exista temei legal pentru a impune expropriatorului obligația

de a suporta aceste cheltuieli efectuate de către apelanți.

De asemenea,

recurentul a considerat că și suma acordată de către instanța de judecată cu

titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat este

disproporționată în raport cu dificultatea redusă a litigiului și culpa apelanților-expropriați

în promovarea căilor de atac, în condițiile în care era evident că evaluarea

terenului și despăgubirea stabilită era în deplin acord cu dispozițiile legale

ce reglementează acest domeniu.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Reclamantul a

criticat decizia recurată pentru o greșită interpretare și aplicare a legii de

către instanța de apel

sub

aspectul acordării cheltuielilor de judecată solicitate de pârâții S.

Prin

cererea de chemare în judecată formulată la data de 4 mai 2008, reclamantul

Municipiul București a solicitat exproprierea pentru cauză de utilitate publică

de interes local a suprafeței de 67 m.p. din imobilul proprietatea pârâților S.,

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 33/1994, cu achitarea unei despăgubiri în

valoare de 174.452 lei.

Ulterior,

pe parcursul derulării procesului, reclamantul, în calitate de expropriator a

emis hotărârea nr. 149 din 2 septembrie 2010, în baza Legii nr. 198/2004, prin

care s-a dispus exproprierea suprafeței de 67 m.p. și s-a stabilit cuantumul

despăgubirilor la suma de 174.452 lei.

Așadar,

exproprierea imobilului în litigiu s-a dispus în temeiul Legii nr. 198/2004,

care prevede la art. 18 că dispozițiile prezentei legi se completează în mod

corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului

civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel.

Potrivit art.

38 din Legea nr. 33/1994 „toate cheltuielile efectuate pentru realizarea

procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor

judecătorești se suportă de expropriator.”

Obligația

de plată a cheltuielilor de judecată care se fundamentează pe ideea de culpă

procesuală este reglementată de art. 274 C. proc. civ.

În

coliziunea dintre cele două texte legale are prioritate dispoziția din legea

specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Or,

dispoziția aplicabilă din Legea nr. 33/1994 stabilește în mod expres și

neechivoc în sarcina expropriatorului obligația de a plăti, în procedura

exproprierii unui bun imobil, inclusiv cheltuielile efectuate înaintea

instanțelor judecătorești.

În speță,

recurentul Municipiul București este acea parte care a ocazionat declanșarea

procedurii judiciare și care a emis hotărârea nr. 149 din 2 septembrie 2010

ulterior declanșării acestei proceduri,

suma stabilită cu titlu de despăgubiri fiind

consemnată pe numele expropriaților în timpul derulării litigiului între părți

în fața instanțelor judecătorești.

Pârâții,

în calitate de persoane expropriate, și-au făcut apărările de rigoare în cadrul

procedurii inițiate de reclamantul expropriator, iar sumele acordate cu titlu

de cheltuieli de judecată reprezintă onorariile pentru expertizele încuviințate

în cauză de către instanța de judecată, precum și pentru onorariile de avocat

achitate de pârâți, cărora nu li se poate imputa că au uzat de un drept

fundamental garantat de Constituția României - dreptul la apărare.

Având în

vedere textul legal mai sus enunțat, recurentul-reclamant

datorează intimaților-pârâți

cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel

cum este reglementată de legea specială aplicabilă.

Față de

considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., așa încât recursul declarat de reclamant este nefondat și va fi

respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Direcția

Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației împotriva deciziei nr. 272A

din data de 28 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.