ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1340/2016

Deliberând,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 761

din 25 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2013, s-au respins

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului

și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, ca fiind neîntemeiate.

S-au respins

cererea principală și cererea conexă formulate de reclamantul A.

și continuată de reclamantele B. și C., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primar General și D., ca fiind

neîntemeiate.

S-a respins cererea

accesorie de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată,

ca neîntemeiată.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de judecată a reținut

următoarele:

Prin cererea

de chemare în judecată înregistrată, inițial, pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/300/2006, la data de 6

martie 2006, reclamantul A. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primar General și D. să

se constate că trecerea terenului situat în București, în

suprafață de 1.000 mp, în patrimoniul statului, s-a făcut

fără temei legal și fără titlu legal, să fie

obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și posesie

terenul în litigiu, exceptând suprafața vândută ca drept de

superficie, conform contractului din 2 decembrie 1997 de SC E. SA către D.

și să fie obligată această din urmă pârâtă la

ridicarea construcțiilor edificate fără autorizație de

construcție, fără cheltuieli de judecată.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe art. 480, art. 481 și art. 494 C. civ.,

art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 274 C. proc. civ.

Prin

Sentința civilă nr. 6342 din 3 septembrie 2007 Judecătoria

Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a

acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Ca urmare a

acestei soluții, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2007, la data de 2

octombrie 2007.

Prin

Sentința civilă nr. 1534/2007 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului și s-a respins, ca

atare, acțiunea.

Prin Decizia

civilă nr. 723/2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost admis apelul reclamantului, s-a

desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceleași instanțe.

Prin

Sentința civilă nr. 397/2009, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale

active și a respins ca atare acțiunea.

Prin Decizia

civilă nr. 44 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant

A. și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

Prin Decizia

civilă nr. 6050/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat nul recursul formulat.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, la data de 28 februarie 2011, sub nr. x/3/2007.

Prin

Sentința civilă nr. 1474 din 14 septembrie 2011, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității, a respins ca inadmisibilă cererea având ca

obiect revendicare, a disjuns capătul de cerere privind desființarea

construcțiilor formulat în contradictoriu cu pârâta D., cu formarea unui

dosar separat.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, apelul fiind înregistrat

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2/2011, la data de

25 noiembrie 2011.

Prin Decizia

civilă nr. 137A din 27 martie 2012, Curtea de Apel București a

respins ca nefondat apelul declarat.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele, ce a fost admis prin Decizia

civilă nr. 1357 R din 13 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul

nr. x/2/2011, fiind modificată în tot decizia atacată în sensul

că a fost admis apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 1474

din 14 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, fiind desființată sentința și trimisă

cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În ceea ce

privește capătul de cerere privind desființarea

construcțiilor disjuns de tribunal prin Sentința civilă nr.

1474/2011, acesta a fost înregistrat sub nr. x/3/2011 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Prin

încheierea din 2 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a suspendat judecata acestei cereri conform art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr.

x/3/2007, având ca obiect revendicarea.

Prin

încheierea din 4 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de

reclamante și a menținut măsura suspendării

judecății cauzei.

Împotriva

acestei din urmă încheieri au declarat recurs reclamantele, recurs care a

fost admis prin Decizia civilă nr. 596 R din 21 martie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în dosarul nr. x/3/2011, fiind modificată încheierea

recurată, cu consecința admiterii cererii de repunere pe rol și

a trimiterii cauzei la Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, pentru continuarea judecății.

Urmare a

Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1357 din

13 martie 2013, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2013, la data de 24

aprilie 2013.

La termenul

de judecată din data de 6 noiembrie 2013, tribunalul a unit excepția

lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, iar la termenul

din data de 7 mai 2014 a unit cu fondul cauzei și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București

prin Primar General.

Pentru

considerentele expuse în cuprinsul încheierii din data de 7 mai 2014,

tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. x/3/2011 la dosarul nr. x/3/2013.

Tribunalul a

reținut următoarele considerente:

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat,

în 26 septembrie 1922, F. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra

unui teren în suprafață de 2000 mp situat în moșia jud. Ilfov.

Calitatea de

moștenitor a reclamantului de pe urma defuncților F. și G. a

fost reținută cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr.

723 din 3 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă. În considerentele deciziei menționate s-a reținut

că prin Sentința civilă nr. 6768 din 30 mai 2000 a

Judecătoriei sector 2 București, reclamantul a făcut dovada

calității de moștenitor al celor doi defuncți. Prin

hotărârea judecătorească menționată s-a luat act de

tranzacția intervenită între reclamant și H., I., J. și K.

care au înțeles să sisteze starea de indiviziune asupra averii

succesorale rămase de pe urma defuncților F., G., L., M., K., N.

și O., reclamantul primind în lot imobilul situat în București.

Din adresele

din 19 aprilie 2007 și din 4 ianuarie 2014 emise de Primăria

Municipiului București - Direcția de Evidență

Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidența

Proprietății a rezultat că imobilul situat în sectorul 2 a fost

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, privitor la

naționalizarea unor imobile.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1997 încheiat între PMB

reprezentată prin SC E. SA, pe de o parte, în calitate de vânzător

și pârâta D. și P., pe de altă parte, în calitate de

cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de

proprietate asupra locuinței situate în București, compusă din

două camere, bucătărie, hol în suprafață utilă de

49,04 mp și 58 mp teren situat sub construcție.

De pe urma

defunctului P., decedat la data de 12 martie 1998, a rămas ca unic

moștenitor D., pârâta din prezenta cauză, astfel cum a rezultat din

certificatul de moștenitor din 14 ianuarie 2000 emis de BNP R.

Prin

contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu altă

destinație decât cea de locuință din 13 iulie 2000, Primăria

Municipiului București în calitate de proprietar a transmis în favoarea

pârâtei D. folosința curții situate în București, în

suprafață de 986 mp.

Din raportul

de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar S. a rezultat că

imobilul obiect al actului de vânzare-cumpărare autentificat în 26

septembrie 1922 are o suprafață rezultată din

măsurători de 1.957 mp și este compus din două loturi,

respectiv lotul nr. I - situat în Șos. X., București în suprafață

totală de 1000 mp - 972 mp din măsurători, și lotul nr. II

- situat în str. Y., București, în suprafață totală de 1000

mp - 985 mp din măsurători. De asemenea, expertul a reținut

că imobilul din Șos. X. nr. 50, sector 2 este folosit de reclamante,

iar la momentul efectuării expertizei pârâta D. folosea întreg imobilul

reprezentând lotul II anterior menționat, situat în str. Y. nr. 27, sector

2, București.

Deliberând

asupra excepției lipsei calității procesuale active

invocată de către pârâtă, excepție de fond, absolută

și peremptorie, tribunalul a constatat că aceasta este

neîntemeiată. S-a avut în vedere împrejurarea că aspectul învederat

de către autorul excepției referitor la lipsa posesiei o

perioadă îndelungată de timp este nerelevant sub aspectul

legitimării procesuale active în cadrul acțiunii în revendicare

și a capătului de cerere subsecvent referitor la desființarea

construcțiilor pretins edificate fără drept pe terenul său.

Mai mult decât atât, tribunalul a mai constatat că verificarea

cerinței calității procesuale active a format obiect de analiză

al instanței de control judiciar cu prilejul pronunțării

Deciziei civile nr. 44A din 21 ianuarie 2010 de către Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, aceasta statuând că din

moment ce reclamantul a dovedit că este succesorul unor coproprietari ai

unui imobil preluat abuziv de către stat și din moment ce nu

există discuții asupra cotei sale de succesiune, acțiunea în

revendicare a unui bun ce a aparținut autorilor lui și a fost preluat

abuziv de către stat nu poate fi respinsă ca fiind formulată de

o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

De asemenea,

tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Municipiul București, excepție de fond, absolută

și peremptorie, ca fiind neîntemeiată, reținând că imobilul

revendicat se regăsește în posesia acestuia, exercitată in

corpore alieno.

În ceea ce

privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că acțiunea în

revendicare este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru

argumentele ce urmează:

Tribunalul a

fost învestit cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, potrivit art. 480 C. civ., în conformitate cu care "proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în

mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege".

În schimb, nu s-au înaintat la dosar înscrisuri din care să rezulte

că ar fi urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Acțiunea

în revendicare este acțiunea pornită de proprietarul neposesor

împotriva posesorului neproprietar, respectiv mijlocul juridic prin care cel

care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are

stăpânirea acestuia restituirea bunului.

În cazul imobilelor

preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema

posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile

existenței unor reglementări a unor mijloace juridice de restituire a

acestor imobile prin legi speciale, respectiv, dacă procedurile

administrative de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001 mai permit sau

nu celor interesați să recurgă și la protecția

dreptului de proprietate asigurată prin acțiunea în revendicare.

Soluția

pentru rezolvarea acestei probleme a fost dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 329

alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a invocat necesitatea respectării principiului

de drept care guvernează concursul dintre legea specială și

legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a

fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Ca atare, se

impune soluția de respingere a acțiunii în revendicare în acele

cazuri în care, deși bunul se află în patrimoniul unei

unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din

Legea nr. 10/2001, republicată, persoana interesată nu uzează de

căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea

obținerii restituirii, deși are deschisă calea acestora, ci

apelează la căile dreptului comun, respectiv acțiunea în

revendicare.

În

privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001

nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute

de acest act normativ, concluzie desprinsă din prevederile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Această

soluție se impune în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001,

după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a avut

reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în

natură și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv

în perioada 1945 - 1989, condiții care sunt diferite de cele ale

acțiunii în revendicare. În legea menționată, s-a instituit o

procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene

și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de

stat. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ

o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun

al acțiunii în revendicare, iar în raportul dintre o normă

specială și una generală, norma specială urmează a se

aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale. Așa fiind,

persoana interesată nu are alegerea între procedura administrativă de

restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea acțiunii

în revendicare de drept comun, ci este obligatorie recurgerea la prima cale

pentru obținerea în natură a imobilului preluat abuziv de către

stat, atât timp cât respectivul imobil se găsește în patrimoniul

unității deținătoare.

O atare

soluție nu echivalează cu închiderea accesului la justiție

pentru persoana interesată. Astfel, celui interesat îi este asigurat accesul

la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea

că asigurarea acestui principiu nu exclude reglementarea în dreptul intern

a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în

jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea

pentru statele membre a posibilității de a prevedea obligativitatea

parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor

acțiuni în justiție.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis că dreptul de acces la

instanță nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări

implicite și recunoscându-se statelor o anumită marjă de

apreciere. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca,

după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată

să aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe

judecătorești, întrucât, în lipsa unei asemenea

posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în

substanța sa. Astfel, Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ

special, în temeiul căruia persoanele care se consideră

îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a

primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către

stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de

dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță, conform art. 26, căreia i se conferă o

jurisdicție deplină, după cum a statuat și Înalta Curte de

Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Or, în cauza

de față, autorul cererii introductive a rămas în pasivitate

și nu a depus notificarea prevăzută de legea specială

pentru inițierea procedurii administrative, cu toate că avea

această posibilitate și apoi se putea adresa unei instanțe judecătorești

de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură

a imobilului preluat abuziv, ci și notificarea respectivă în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde, după cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 20

din 19 martie 2007 a instanței supreme. În consecință, întrucât

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin

asigurat accesul la justiție. Faptul că s-a optat pentru această

cale, fără parcurgerea procedurii administrative obligatorii, nu i se

poate imputa legiuitorului român și cu atât mai puțin

judecătorului național.

Așadar,

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu

încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este efectivă, ceea ce se întâmplă în situația de

față, fără ca omisiunea sesizarea autorității

și apoi a instanței competente să se datoreze statului prin

organele sale, ci exclusiv poziției adoptate de reclamant. Accesul liber

la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului

de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate

mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru

protecția unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea

obligație pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi

posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac.

Pe de

altă parte, posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o procedură administrativă de

soluționare a cererilor de restituire, procedură care să

excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în

revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului

recunoscută potrivit art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În raport de

cele arătate, rezultă că Legea nr. 10/2001 constituie o lege

specială, care își găsește aplicarea cu prioritate

față de legea generală, concursul dintre acestea fiind

soluționat în favoarea legii speciale prin aplicarea principiului de drept

în temeiul căruia specialul derogă de la general, fiind

fără relevanță lipsa unei mențiuni exprese în Legea

nr. 10/2001 care să interzică acțiunea în revendicare de drept

comun. De asemenea, actul normativ indicat ca normă specială nu

contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin

acea că reglementează o procedură administrativă

obligatorie, atât timp cât soluțiile dispuse ori refuzul de a

răspunde pot fi supuse controlului judecătoresc, în fața unei

instanțe independente și imparțiale.

Pentru cele

arătate în precedent, instanța a respins ca neîntemeiat capătul

de cerere având ca obiect revendicare imobil, reținând că referirea

la constatarea caracterului abuziv al preluării a fost calificată în

primul ciclu procesual ca fiind o apărare de fond, în sensul de argument

în susținerea capătului de cerere având ca obiect revendicare, aspect

ce nu a format obiectul criticilor în calea de atac, nefiind contestat de

reclamant.

Față

de soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect

revendicare, tribunalul a respins și capătul de cerere accesoriu

privitor la obligația de a face (devenit cerere conexă subsecvent

disjungerii), în lipsa calității de proprietar, nefiind justificat

demersul de ridicare a construcțiilor edificate de pârâtă.

Totodată,

reținând culpa procesuală a părții reclamante în derularea

procedurii judiciare de față, în temeiul disp. art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., tribunalul a respins cererea accesorie de obligare a pârâților

la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva

Sentinței civile nr. 761 din 25 iunie 2014 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr.

x/3/2013, au formulat apel reclamantele B. și C. (moștenitoare ale

defunctului A.).

Prin Decizia

nr. 532 A din 6 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins,

ca nefondat, apelul declarat. S-a constatat că toate criticile din

motivele de apel au avut ca obiect nelegalitatea și netemeinicia

soluției de respingere - în rejudecare - a acțiunii în revendicarea

terenului de circa 1000 mp situat în str. Y. nr. 27, sector 2, ce constituie

curtea imobilului de la aceeași adresă, închiriat cu titlu de

folosință pârâtei D. de către pârâtul Municipiul București

prin Primar General și pe care aceasta și-a edificat o serie de

construcții anexă.

Criticile

apelantelor, în sensul că motivarea instanței de fond, în rejudecare,

ar încălca decizia de casare nr. 1357 din 13 martie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, care a trimis cauza spre rejudecare la prima

instanță, constatând că acțiunea în revendicare de drept

comun este posibilă - în temeiul art. 480 C. civ. - nu sunt fondate.

Această susținere nu este justificată, întrucât prin decizia de

casare sus-menționată a fost admis recursul reclamantelor,

modificată decizia recurată, admis apelul, desființată

sentința apelată deoarece, în mod nelegal, atât instanța de

fond, cât și instanța de apel au respins acțiunea în revendicare

pe excepția de inadmisibilitate, fiind reținută încălcarea

principiului unanimității, dată de formularea acțiunii în

revendicare a întregului imobil, doar de o parte dintre coproprietarii -

moștenitori ai imobilului în litigiu. Or, Înalta Curte de Casație

și Justiție a constatat incidente prevederile art. 643 alin. (1) din

Noul C. civ. potrivit cărora - fiecare coproprietar poate sta singur în

justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune

privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

Instanța supremă a constatat că textul susmenționat din

Noul C. civ. este aplicabil și în cazurile în care hotărârea

judecătorească nu a rămas definitivă până la data

intrării în vigoare a Noului C. civ., potrivit dispozițiilor art. 63

din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ. -

situație ce s-a regăsit și în speță.

Înalta Curte

de Casație și Justiție nu a avut în considerente și alte

argumente în afara celor sus-menționate, pentru a trimite cauza spre

rejudecare la prima instanță, astfel cum se susține în apelul

pendinte - cum ar fi interesul în revendicarea imobilului care s-ar fi conturat

abia în perioada 2005 - 2006 când s-au obținut relațiile privind

situația juridică a imobilului și comunicarea de către

instituțiile locale, inclusiv Prefectura București, în sensul că

restituirea în baza Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, întrucât nu s-a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Or, calea

acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun - conform art. 480 C.

civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi

deschisă de culpa reclamantului care nu a formulat notificarea obligatorie

prevăzută de Legea nr. 10/2001 și prealabilă, în termenele

acestei legi având ca obiect de reglementare, imobilele preluate în mod abuziv

de către stat în perioada regimului comunist - necesară pentru a

obține reparațiile prevăzute de legea specială - fie

restituirea în natură, fie obținerea de măsuri în echivalent,

compensatorii, în condițiile anume prevăzute de legea specială

-, cu posibilitatea accesului la instanțele judecătorești, în

caz de soluționare nefavorabilă a notificării în faza

administrativă - în sensul art. 6 (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În cauză

- într-adevăr, apelantele reclamante au confirmat că nu au formulat

notificare cu privire la imobil în termenele și condițiile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 - respectiv autorul apelantelor, A., fiind

astfel încheiată posibilitatea de a mai obține restituirea

imobilului, respectiv măsuri reparatorii - incident fiind în cauză

principiul specialia generalibus derogant și respectiv, decizia dată

în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație

și Justiție - nr. 33/2008.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele C. și B..

Criticile de

recurs au vizat următoarele aspecte:

Hotărârea

recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și/sau

cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

Instanța

de apel a motivat respingerea apelului reclamantelor într-un mod lacunar

și în contradicție cu motivarea Deciziei nr. 1357 din 13 martie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă în dosarul nr. x/2/2011.

Se

susține, în acest sens, că instanța de apel s-a aflat într-o

mare eroare, câtă vreme apelantele reclamante au evidențiat în cadrul

apelului formulat, considerentele Înaltei Curți de Casație și

Justiție din motivarea deciziei de casare menționate, în sensul

că s-ar fi reținut că interesul autorului reclamantelor în

lămurirea situației juridice a terenului revendicat a survenit

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul

anului 2005, astfel cum dovedesc comunicările făcute către

acesta, la solicitarea lui, din partea unor instituții ale statului, inclusiv

Prefectura Municipiului București care i-a comunicat la 23 ianuarie 2006,

că nu îndeplinește condițiile legale pentru a solicita pe calea

administrativă a Legii nr. 10/2001 recuperarea proprietăților ce

au aparținut autorului său.

Motivarea

este una lacunară și prin prisma faptului că instanța de

apel nu arată nici măcar că s-ar fi făcut o minimă

verificare asupra notelor existente la dosar pentru a analiza pe fond dacă

interesul autorului reclamantelor s-a născut sau nu în perioada anului

2005 și pentru a verifica dacă sunt întrunite sau nu condițiile

prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce dezleagă

problema cu privire la concursul dintre legea specială și legea

generală.

În concluzie,

motivarea instanței de apel este una sumară și confuză

și cuprinde aspecte contradictorii cu motivarea Deciziei nr. 1357 din 13

martie 2013, ceea ce echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

Se

invocă, în continuare, că instanța de apel a interpretat

greșit motivarea Deciziei de casare nr. 1357 din 13 martie 2013, cât

și restul actelor deduse judecății din care reiese faptul

că interesul autorului comun, A., s-a născut în anul 2005, fiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens

se arată că, instanța de apel în mod cu totul eronat a

reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 1357 din 13 martie 2013 nu a analizat aspectul cu privire la

momentul nașterii interesului autorului comun, A., în lămurirea

situației juridice a terenului revendicat.

De asemenea,

instanța de apel nu a analizat documentele invocate, care fac dovada

faptului că interesul autorului în lămurirea situației juridice

a imobilului a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv în cursul anului 2005, astfel cum dovedesc comunicările

făcute către acesta, la solicitarea lui, din partea unor diverse

instituții ale statului, inclusiv Prefectura Municipiului București,

care i-a comunicat la 23 ianuarie 2006, că nu îndeplinește

condițiile legale pentru a solicita pe calea administrativă a Legii

nr. 10/2001 recuperarea proprietăților ce au aparținut autorului

său.

Hotărârea

recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Având în

vedere faptul că prin Decizia nr. 1357 din 13 martie 2013 s-a analizat

aspectul cu privire la momentul nașterii interesului autorului A. în

lămurirea situației juridice a terenului revendicat, pe de o parte,

se susține că hotărârea recurată s-a dat fără a

ține cont de argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și

Justiție în motivarea deciziei, iar pe de altă parte, că

există o putere de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și

Justiție stabilind deja prin motivare faptul că interesul autorului

s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în

anul 2005.

Înalta Curte

a analizat prin Decizia nr. 1357 din 13 martie 2013 și acest aspect al

momentului în care s-a născut dreptul autorului reclamantelor de a

solicita revendicare, ce-i drept prin această decizie Înalta Curte de

Casație și Justiție a soluționat excepția de

inadmisibilitate, dar în motivare a analizat și momentul în care a

intervenit interesul autorului în lămurirea situației juridice a

imobilului de revendicat, tocmai pentru a evita situația prezentă.

Potrivit

deciziei în interesul legii nr. 33/2008 "Concursul dintre legea,

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în

care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

al securității raporturilor juridice."

Având în

vedere aceste dispoziții, recurentele reclamante apreciază că

îndeplinesc condițiile impuse de Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 33/2008.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu

este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Într-o

primă critică de recurs se invocă motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea

hotărârii judecătorești, deoarece astfel trebuie calificată

o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde

motive contradictorii, confuze ori străine de natura pricinii.

Recurentele

reclamante susțin că motivarea deciziei instanței de apel este

una, sumară și confuză, ceea ce echivalează cu o

nemotivare, și cuprinde aspecte contradictorii cu motivarea Deciziei de

casare nr. 1357 din 13 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, întrucât, deși au invocat faptul

că interesul autorului lor în lămurirea situației juridice a

terenului revendicat a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, respectiv în cursul anului 2005, astfel cum dovedesc comunicările

făcute la solicitarea acestuia, din partea unor instituții ale

statului, instanța de apel nu a arătat că s-ar fi făcut o

minimă verificare asupra notelor existente la dosar pentru a analiza pe

fond dacă interesul autorului reclamantelor s-a născut sau nu în

perioada anului 2005 și pentru a verifica dacă sunt întrunite sau nu

condițiile prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce dezleagă

problema cu privire la concursul dintre legea specială și legea

generală.

Critica este

nefondată, deoarece, așa cum corect s-a reținut și în apel,

prin decizia de casare din 13 martie 2013, pronunțată în această

cauză, a fost admis recursul reclamantelor, modificată decizia

recurată, admis apelul, desființată sentința apelată

și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, în

primă instanță, întrucât în mod nelegal, atât instanța de

fond, cât și instanța de apel au respins acțiunea în revendicare

pe excepția de inadmisibilitate, fiind reținută încălcarea

principiului unanimității, dată de formularea acțiunii în

revendicare a întregului imobil doar de o parte dintre coproprietarii -

moștenitori ai imobilului în litigiu.

Ca și

dezlegare pentru instanța de trimitere, Înalta Curte a constatat incidente

prevederile art. 643 alin. (1) din Noul C. civ. ce permite formularea

acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar, fapt pentru

care devine admisibilă acțiunea în revendicare formulată doar de

o parte dintre cei care se pretind coproprietarii imobilului.

Acesta este

singurul considerent pentru care a fost trimisă cauza spre rejudecare la

prima instanță de fond, Înalta Curte neavând în considerente și

alte argumente - cum ar fi interesul autorului reclamantelor în revendicarea

imobilului, interes care s-ar fi conturat abia în anul 2005, când s-au

obținut relațiile privind situația juridică a imobilului,

susținerile recurentelor reclamante în acest sens fiind nejustificate

și nesusținute de actele dosarului.

Curtea de

apel a motivat soluția de respingere a apelului reclamantelor, ținând

cont de decizia de casare invocată, așa încât, nu se poate

reține că lipsește motivarea, sau că aceasta este

superficială ori cuprinde considerente contradictorii care nu au

legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția

respectivă.

Prin urmare,

nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte

constată, de asemenea, că nu este incident nici motivul reglementat

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motiv care a fost greșit invocat de

recurentele reclamante, deoarece susținerile acestora nu se referă la

greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și

vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau

act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci la

interpretarea greșită a "motivării Deciziei de casare nr.

1357 din 13 martie 2013" sau a "actelor deduse

judecății", aspecte care nu se încadrează în acest motiv de

nelegalitate.

Criticile

expuse în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează în

continuare.

Astfel,

susținerea că prin Decizia de casare nr. 1357 din 13 martie 2013 s-a

analizat aspectul cu privire la momentul nașterii interesului autorului A.

în lămurirea situației juridice a terenului revendicat și

că, hotărârea recurată s-a dat fără a ține cont

de argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în

motivarea deciziei în acest sens, prin urmare, cu încălcarea art. 315 C.

proc. civ., nu corespunde realității.

Înalta Curte

reamintește considerentele expuse în precedent, și anume că prin

decizia de casare sus-menționată a fost admis recursul reclamantelor

și trimisă cauza spre rejudecare tribunalului, în primă

instanță, dezlegându-se faptul că prevederile art. 643 alin. (1)

din Noul C. civ. permit formularea acțiunii în revendicare de către

un singur coproprietar, fapt pentru care devine admisibilă acțiunea

pendinte, formulată doar de o parte dintre cei care se pretind

coproprietarii imobilului.

Această

admisibilitate se referă la faptul că acțiunea în revendicare a

putut fi introdusă doar de autorul reclamantelor, care se pretinde unul

dintre coproprietarii imobilului în litigiu, nemaigăsindu-și

aplicabilitate regula unanimității, fără a se avea în

vedere, așadar, soluția de admitere a acțiunii pe fond, așa

cum greșit susțin reclamantele recurente.

Acesta a fost

singurul argument expus în considerentele deciziei de casare, și nu altul,

astfel că nu se poate reține nici încălcarea art. 315 C. proc.

civ. și nici că există "o putere de lucru judecat" a

deciziei de casare, astfel cum în mod cu totul eronat susțin recurentele

reclamante.

În ceea ce

privește susținerea, că acestea îndeplinesc condițiile

impuse de decizia în interesul legii nr. 33/2008, care este incidentă în

speță, Înalta Curte reține următoarele:

Prin

acțiunea în revendicare de față pornită în anul 2006,

întemeiată pe dreptul comun în materie, art. 480 - 481 C. civ., pe art. 6

din Legea nr. 213/1988, precum și pe jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului se urmărește redobândirea imobilului

situat în str. Y., sector 2, București care a fost trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naționalizarea unor

imobile.

În aplicarea

corectă a legii incidente la situația dedusă

judecății, instanțele anterioare nu au putut face

abstracție de faptul că acțiunea în revendicare -

întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă cu mult după

intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în

materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect

situației imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au

uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În

speță, este de necontestat că anterior prezentei solicitări

de restituire a bunului, reclamantele nu au mai formulat nicio altă

acțiune în justiție și nici nu au uzat de procedura

specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest

context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei,

că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de

reclamante, nu poate fi soluționată "doar" potrivit

dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu

respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii

speciale, Legea nr. 10/200, sub imperiul căreia a fost pornită

și care, altfel, ar fi eludată.

Câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 s-a adoptat această lege specială de reparație, care

prevede în ce condiții asemenea imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa și să se aplice numai regulile specifice

acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Faptul

că acțiunea în revendicare a fost introdusă cu mult după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea

menționată este pe deplin aplicabilă în această

speță.

Legea nr.

10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv,

atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate

fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispozițiile

art. 480 C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în această situație.

În

consecință, în privința imobilelor care cad sub incidența

legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în

revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind

înlăturată de legea specială de reparație.

În aceste

condiții se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a

făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt,

în acord cu respectarea principiului de drept "specialia generalibus

derogant" și cel al asigurării stabilității

raporturilor juridice civile.

În sensul

acestor considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra

existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii

speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C.

civ.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul

legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta vreme

cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu

se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea,

problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost

rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite și prin Decizia în interesul legii nr.

LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept

astfel judecate este obligatorie pentru instanțele de judecată, conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În

considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres:

"Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în

revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de

persoanele care au utilizat procedura din această lege specială,

soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării,

dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă,

perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul

judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la

trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și

(3) din Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului."

Prin urmare,

instanța supremă a statuat că parcurgerea sau neparcurgerea

procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la dreptul comun în materie

pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și că, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În altă

ordine de idei, respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun pentru imobilul care intră sub incidența Legii nr.

10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru

persoana interesată.

Accesul la

justiție nu implică și admiterea cererii de chemare în

judecată. Împrejurarea că reclamantele se adresează instanței

pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le

este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în

condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al

imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce

poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului

garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

În ceea ce

privește aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană, invocat de recurentele

reclamante, Înalta Curte constată că prioritatea normei din

Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi de

natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a

măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în

speță, așa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu

s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile

legii interne speciale (Legea nr. 10/2001).

Mai mult, în

speță, recurentele - reclamante fac trimitere la art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, dar nu se pot prevala de un

"bun" în sensul Convenției, respectiv o hotărâre

judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut

dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident

recurentele reclamante nu au dovedit că au un "bun" în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura

de protecția oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudența

Curții Europene în materie este extrem de nuanțată și a

cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte,

iar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului.

Având în

vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamante.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele C. și B. împotriva Deciziei

civile nr. 532 A din 6 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL