ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2016

Decizia nr. 1340/2016 Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 761 din 25 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2013, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, ca fiind neîntemeiate. S-au respins cererea principală și cererea conexă formulate de reclamantul A. și continuată de reclamantele B. și C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și D., ca fiind neîntemeiate. S-a respins cererea accesorie de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/300/2006, la data de 6 martie 2006, reclamantul A. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și D. să se constate că trecerea terenului situat în București, în suprafață de 1.000 mp, în patrimoniul statului, s-a făcut fără temei legal și fără titlu legal, să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în litigiu, exceptând suprafața vândută ca drept de superficie, conform contractului din 2 decembrie 1997 de SC E. SA către D. și să fie obligată această din urmă pârâtă la ridicarea construcțiilor edificate fără autorizație de construcție, fără cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480, art. 481 și art. 494 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 274 C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 6342 din 3 septembrie 2007 Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Ca urmare a acestei soluții, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2007, la data de 2 octombrie 2007. Prin Sentința civilă nr. 1534/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și s-a respins, ca atare, acțiunea. Prin Decizia civilă nr. 723/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul reclamantului, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 397/2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins ca atare acțiunea. Prin Decizia civilă nr. 44 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Prin Decizia civilă nr. 6050/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nul recursul formulat. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28 februarie 2011, sub nr. x/3/2007. Prin Sentința civilă nr. 1474 din 14 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, a respins ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicare, a disjuns capătul de cerere privind desființarea construcțiilor formulat în contradictoriu cu pârâta D., cu formarea unui dosar separat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2/2011, la data de 25 noiembrie 2011. Prin Decizia civilă nr. 137A din 27 martie 2012, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 1357 R din 13 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2/2011, fiind modificată în tot decizia atacată în sensul că a fost admis apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 1474 din 14 septembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, fiind desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În ceea ce privește capătul de cerere privind desființarea construcțiilor disjuns de tribunal prin Sentința civilă nr. 1474/2011, acesta a fost înregistrat sub nr. x/3/2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin încheierea din 2 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a suspendat judecata acestei cereri conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/3/2007, având ca obiect revendicarea. Prin încheierea din 4 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamante și a menținut măsura suspendării judecății cauzei.

Împotriva acestei din urmă încheieri au declarat recurs reclamantele, recurs care a fost admis prin Decizia civilă nr. 596 R din 21 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011, fiind modificată încheierea recurată, cu consecința admiterii cererii de repunere pe rol și a trimiterii cauzei la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pentru continuarea judecății. Urmare a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1357 din 13 martie 2013, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2013, la data de 24 aprilie 2013. La termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2013, tribunalul a unit excepția lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, iar la termenul din data de 7 mai 2014 a unit cu fondul cauzei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București prin Primar General.

Pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii din data de 7 mai 2014, tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. x/3/2011 la dosarul nr. x/3/2013. Tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, în 26 septembrie 1922, F. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 2000 mp situat în moșia jud. Ilfov. Calitatea de moștenitor a reclamantului de pe urma defuncților F. și G. a fost reținută cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 723 din 3 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În considerentele deciziei menționate s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 6768 din 30 mai 2000 a Judecătoriei sector 2 București, reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al celor doi defuncți.

Prin hotărârea judecătorească menționată s-a luat act de tranzacția intervenită între reclamant și H., I., J. și K. care au înțeles să sisteze starea de indiviziune asupra averii succesorale rămase de pe urma defuncților F., G., L., M., K., N. și O., reclamantul primind în lot imobilul situat în București. Din adresele din 19 aprilie 2007 și din 4 ianuarie 2014 emise de Primăria Municipiului București - Direcția de Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidența Proprietății a rezultat că imobilul situat în sectorul 2 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, privitor la naționalizarea unor imobile.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1997 încheiat între PMB reprezentată prin SC E. SA, pe de o parte, în calitate de vânzător și pârâta D. și P., pe de altă parte, în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, compusă din două camere, bucătărie, hol în suprafață utilă de 49,04 mp și 58 mp teren situat sub construcție. De pe urma defunctului P., decedat la data de 12 martie 1998, a rămas ca unic moștenitor D., pârâta din prezenta cauză, astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 14 ianuarie 2000 emis de BNP R. Prin contractul de închiriere pentru suprafețele locative cu altă destinație decât cea de locuință din 13 iulie 2000, Primăria Municipiului București în calitate de proprietar a transmis în favoarea pârâtei D. folosința curții situate în București, în suprafață de 986 mp.

Din raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar S. a rezultat că imobilul obiect al actului de vânzare-cumpărare autentificat în 26 septembrie 1922 are o suprafață rezultată din măsurători de 1.957 mp și este compus din două loturi, respectiv lotul nr. I - situat în Șos. X., București în suprafață totală de 1000 mp - 972 mp din măsurători, și lotul nr. II - situat în str. Y., București, în suprafață totală de 1000 mp - 985 mp din măsurători. De asemenea, expertul a reținut că imobilul din Șos. X. nr. 50, sector 2 este folosit de reclamante, iar la momentul efectuării expertizei pârâta D. folosea întreg imobilul reprezentând lotul II anterior menționat, situat în str. Y. nr. 27, sector 2, București.

Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtă, excepție de fond, absolută și peremptorie, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. S-a avut în vedere împrejurarea că aspectul învederat de către autorul excepției referitor la lipsa posesiei o perioadă îndelungată de timp este nerelevant sub aspectul legitimării procesuale active în cadrul acțiunii în revendicare și a capătului de cerere subsecvent referitor la desființarea construcțiilor pretins edificate fără drept pe terenul său.

Mai mult decât atât, tribunalul a mai constatat că verificarea cerinței calității procesuale active a format obiect de analiză al instanței de control judiciar cu prilejul pronunțării Deciziei civile nr. 44A din 21 ianuarie 2010 de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, aceasta statuând că din moment ce reclamantul a dovedit că este succesorul unor coproprietari ai unui imobil preluat abuziv de către stat și din moment ce nu există discuții asupra cotei sale de succesiune, acțiunea în revendicare a unui bun ce a aparținut autorilor lui și a fost preluat abuziv de către stat nu poate fi respinsă ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. De asemenea, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, excepție de fond, absolută și peremptorie, ca fiind neîntemeiată, reținând că imobilul revendicat se regăsește în posesia acestuia, exercitată in corpore alieno.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru argumentele ce urmează: Tribunalul a fost învestit cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., în conformitate cu care "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". În schimb, nu s-au înaintat la dosar înscrisuri din care să rezulte că ar fi urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acțiunea în revendicare este acțiunea pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, respectiv mijlocul juridic prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului.

În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile existenței unor reglementări a unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale, respectiv, dacă procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001 mai permit sau nu celor interesați să recurgă și la protecția dreptului de proprietate asigurată prin acțiunea în revendicare. Soluția pentru rezolvarea acestei probleme a fost dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a invocat necesitatea respectării principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Ca atare, se impune soluția de respingere a acțiunii în revendicare în acele cazuri în care, deși bunul se află în patrimoniul unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana interesată nu uzează de căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea obținerii restituirii, deși are deschisă calea acestora, ci apelează la căile dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare.

În privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, concluzie desprinsă din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001. Această soluție se impune în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a avut reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii în revendicare.

În legea menționată, s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar în raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale. Așa fiind, persoana interesată nu are alegerea între procedura administrativă de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci este obligatorie recurgerea la prima cale pentru obținerea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, atât timp cât respectivul imobil se găsește în patrimoniul unității deținătoare.

O atare soluție nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Astfel, celui interesat îi este asigurat accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că asigurarea acestui principiu nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre a posibilității de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite și recunoscându-se statelor o anumită marjă de apreciere.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe judecătorești, întrucât, în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în substanța sa. Astfel, Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, conform art. 26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Or, în cauza de față, autorul cererii introductive a rămas în pasivitate și nu a depus notificarea prevăzută de legea specială pentru inițierea procedurii administrative, cu toate că avea această posibilitate și apoi se putea adresa unei instanțe judecătorești de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, ci și notificarea respectivă în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde, după cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a instanței supreme. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Faptul că s-a optat pentru această cale, fără parcurgerea procedurii administrative obligatorii, nu i se poate imputa legiuitorului român și cu atât mai puțin judecătorului național. Așadar, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, ceea ce se întâmplă în situația de față, fără ca omisiunea sesizarea autorității și apoi a instanței competente să se datoreze statului prin organele sale, ci exclusiv poziției adoptate de reclamant. Accesul liber la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecția unui drept subiectiv civil.

Dacă s-ar admite o asemenea obligație pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o procedură administrativă de soluționare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de cele arătate, rezultă că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, care își găsește aplicarea cu prioritate față de legea generală, concursul dintre acestea fiind soluționat în favoarea legii speciale prin aplicarea principiului de drept în temeiul căruia specialul derogă de la general, fiind fără relevanță lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 10/2001 care să interzică acțiunea în revendicare de drept comun. De asemenea, actul normativ indicat ca normă specială nu contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin acea că reglementează o procedură administrativă obligatorie, atât timp cât soluțiile dispuse ori refuzul de a răspunde pot fi supuse controlului judecătoresc, în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Pentru cele arătate în precedent, instanța a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicare imobil, reținând că referirea la constatarea caracterului abuziv al preluării a fost calificată în primul ciclu procesual ca fiind o apărare de fond, în sensul de argument în susținerea capătului de cerere având ca obiect revendicare, aspect ce nu a format obiectul criticilor în calea de atac, nefiind contestat de reclamant. Față de soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect revendicare, tribunalul a respins și capătul de cerere accesoriu privitor la obligația de a face (devenit cerere conexă subsecvent disjungerii), în lipsa calității de proprietar, nefiind justificat demersul de ridicare a construcțiilor edificate de pârâtă.

Totodată, reținând culpa procesuală a părții reclamante în derularea procedurii judiciare de față, în temeiul disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins cererea accesorie de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Împotriva Sentinței civile nr. 761 din 25 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2013, au formulat apel reclamantele B. și C. (moștenitoare ale defunctului A.). Prin Decizia nr. 532 A din 6 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat.

S-a constatat că toate criticile din motivele de apel au avut ca obiect nelegalitatea și netemeinicia soluției de respingere - în rejudecare - a acțiunii în revendicarea terenului de circa 1000 mp situat în str. Y. nr. 27, sector 2, ce constituie curtea imobilului de la aceeași adresă, închiriat cu titlu de folosință pârâtei D. de către pârâtul Municipiul București prin Primar General și pe care aceasta și-a edificat o serie de construcții anexă. Criticile apelantelor, în sensul că motivarea instanței de fond, în rejudecare, ar încălca decizia de casare nr. 1357 din 13 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, constatând că acțiunea în revendicare de drept comun este posibilă - în temeiul art. 480 C. civ.

- nu sunt fondate. Această susținere nu este justificată, întrucât prin decizia de casare sus-menționată a fost admis recursul reclamantelor, modificată decizia recurată, admis apelul, desființată sentința apelată deoarece, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins acțiunea în revendicare pe excepția de inadmisibilitate, fiind reținută încălcarea principiului unanimității, dată de formularea acțiunii în revendicare a întregului imobil, doar de o parte dintre coproprietarii - moștenitori ai imobilului în litigiu. Or, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat incidente prevederile art. 643 alin. (1) din Noul C. civ. potrivit cărora - fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

Instanța supremă a constatat că textul susmenționat din Noul C. civ. este aplicabil și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Noului C. civ., potrivit dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ. - situație ce s-a regăsit și în speță. Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut în considerente și alte argumente în afara celor sus-menționate, pentru a trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, astfel cum se susține în apelul pendinte - cum ar fi interesul în revendicarea imobilului care s-ar fi conturat abia în perioada 2005 - 2006 când s-au obținut relațiile privind situația juridică a imobilului și comunicarea de către instituțiile locale, inclusiv Prefectura București, în sensul că restituirea în baza Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, întrucât nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Or, calea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun - conform art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi deschisă de culpa reclamantului care nu a formulat notificarea obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 și prealabilă, în termenele acestei legi având ca obiect de reglementare, imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist - necesară pentru a obține reparațiile prevăzute de legea specială - fie restituirea în natură, fie obținerea de măsuri în echivalent, compensatorii, în condițiile anume prevăzute de legea specială -, cu posibilitatea accesului la instanțele judecătorești, în caz de soluționare nefavorabilă a notificării în faza administrativă - în sensul art. 6 (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză - într-adevăr, apelantele reclamante au confirmat că nu au formulat notificare cu privire la imobil în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 - respectiv autorul apelantelor, A., fiind astfel încheiată posibilitatea de a mai obține restituirea imobilului, respectiv măsuri reparatorii - incident fiind în cauză principiul specialia generalibus derogant și respectiv, decizia dată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție - nr. 33/2008. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C. și B.. Criticile de recurs au vizat următoarele aspecte: Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și/sau cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Instanța de apel a motivat respingerea apelului reclamantelor într-un mod lacunar și în contradicție cu motivarea Deciziei nr. 1357 din 13 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2/2011.

Se susține, în acest sens, că instanța de apel s-a aflat într-o mare eroare, câtă vreme apelantele reclamante au evidențiat în cadrul apelului formulat, considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din motivarea deciziei de casare menționate, în sensul că s-ar fi reținut că interesul autorului reclamantelor în lămurirea situației juridice a terenului revendicat a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2005, astfel cum dovedesc comunicările făcute către acesta, la solicitarea lui, din partea unor instituții ale statului, inclusiv Prefectura Municipiului București care i-a comunicat la 23 ianuarie 2006, că nu îndeplinește condițiile legale pentru a solicita pe calea administrativă a Legii nr. 10/2001 recuperarea proprietăților ce au aparținut autorului său.

Motivarea este una lacunară și prin prisma faptului că instanța de apel nu arată nici măcar că s-ar fi făcut o minimă verificare asupra notelor existente la dosar pentru a analiza pe fond dacă interesul autorului reclamantelor s-a născut sau nu în perioada anului 2005 și pentru a verifica dacă sunt întrunite sau nu condițiile prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce dezleagă problema cu privire la concursul dintre legea specială și legea generală. În concluzie, motivarea instanței de apel este una sumară și confuză și cuprinde aspecte contradictorii cu motivarea Deciziei nr. 1357 din 13 martie 2013, ceea ce echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Se invocă, în continuare, că instanța de apel a interpretat greșit motivarea Deciziei de casare nr. 1357 din 13 martie 2013, cât și restul actelor deduse judecății din care reiese faptul că interesul autorului comun, A., s-a născut în anul 2005, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În acest sens se arată că, instanța de apel în mod cu totul eronat a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1357 din 13 martie 2013 nu a analizat aspectul cu privire la momentul nașterii interesului autorului comun, A., în lămurirea situației juridice a terenului revendicat.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat documentele invocate, care fac dovada faptului că interesul autorului în lămurirea situației juridice a imobilului a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2005, astfel cum dovedesc comunicările făcute către acesta, la solicitarea lui, din partea unor diverse instituții ale statului, inclusiv Prefectura Municipiului București, care i-a comunicat la 23 ianuarie 2006, că nu îndeplinește condițiile legale pentru a solicita pe calea administrativă a Legii nr. 10/2001 recuperarea proprietăților ce au aparținut autorului său. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1357 din 13 martie 2013 s-a analizat aspectul cu privire la momentul nașterii interesului autorului A. în lămurirea situației juridice a terenului revendicat, pe de o parte, se susține că hotărârea recurată s-a dat fără a ține cont de argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea deciziei, iar pe de altă parte, că există o putere de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind deja prin motivare faptul că interesul autorului s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 2005. Înalta Curte a analizat prin Decizia nr. 1357 din 13 martie 2013 și acest aspect al momentului în care s-a născut dreptul autorului reclamantelor de a solicita revendicare, ce-i drept prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat excepția de inadmisibilitate, dar în motivare a analizat și momentul în care a intervenit interesul autorului în lămurirea situației juridice a imobilului de revendicat, tocmai pentru a evita situația prezentă.

Potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008 "Concursul dintre legea, specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate al securității raporturilor juridice." Având în vedere aceste dispoziții, recurentele reclamante apreciază că îndeplinesc condițiile impuse de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: Într-o primă critică de recurs se invocă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii, confuze ori străine de natura pricinii.

Recurentele reclamante susțin că motivarea deciziei instanței de apel este una, sumară și confuză, ceea ce echivalează cu o nemotivare, și cuprinde aspecte contradictorii cu motivarea Deciziei de casare nr. 1357 din 13 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, deși au invocat faptul că interesul autorului lor în lămurirea situației juridice a terenului revendicat a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2005, astfel cum dovedesc comunicările făcute la solicitarea acestuia, din partea unor instituții ale statului, instanța de apel nu a arătat că s-ar fi făcut o minimă verificare asupra notelor existente la dosar pentru a analiza pe fond dacă interesul autorului reclamantelor s-a născut sau nu în perioada anului 2005 și pentru a verifica dacă sunt întrunite sau nu condițiile prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce dezleagă problema cu privire la concursul dintre legea specială și legea generală.

Critica este nefondată, deoarece, așa cum corect s-a reținut și în apel, prin decizia de casare din 13 martie 2013, pronunțată în această cauză, a fost admis recursul reclamantelor, modificată decizia recurată, admis apelul, desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, în primă instanță, întrucât în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins acțiunea în revendicare pe excepția de inadmisibilitate, fiind reținută încălcarea principiului unanimității, dată de formularea acțiunii în revendicare a întregului imobil doar de o parte dintre coproprietarii - moștenitori ai imobilului în litigiu. Ca și dezlegare pentru instanța de trimitere, Înalta Curte a constatat incidente prevederile art. 643 alin. (1) din Noul C. civ.

ce permite formularea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar, fapt pentru care devine admisibilă acțiunea în revendicare formulată doar de o parte dintre cei care se pretind coproprietarii imobilului. Acesta este singurul considerent pentru care a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță de fond, Înalta Curte neavând în considerente și alte argumente - cum ar fi interesul autorului reclamantelor în revendicarea imobilului, interes care s-ar fi conturat abia în anul 2005, când s-au obținut relațiile privind situația juridică a imobilului, susținerile recurentelor reclamante în acest sens fiind nejustificate și nesusținute de actele dosarului.

Curtea de apel a motivat soluția de respingere a apelului reclamantelor, ținând cont de decizia de casare invocată, așa încât, nu se poate reține că lipsește motivarea, sau că aceasta este superficială ori cuprinde considerente contradictorii care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii. Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este incident nici motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., motiv care a fost greșit invocat de recurentele reclamante, deoarece susținerile acestora nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci la interpretarea greșită a "motivării Deciziei de casare nr. 1357 din 13 martie 2013" sau a "actelor deduse judecății", aspecte care nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate. Criticile expuse în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează în continuare.

Astfel, susținerea că prin Decizia de casare nr. 1357 din 13 martie 2013 s-a analizat aspectul cu privire la momentul nașterii interesului autorului A. în lămurirea situației juridice a terenului revendicat și că, hotărârea recurată s-a dat fără a ține cont de argumentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea deciziei în acest sens, prin urmare, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., nu corespunde realității. Înalta Curte reamintește considerentele expuse în precedent, și anume că prin decizia de casare sus-menționată a fost admis recursul reclamantelor și trimisă cauza spre rejudecare tribunalului, în primă instanță, dezlegându-se faptul că prevederile art. 643 alin. (1) din Noul C. civ.

permit formularea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar, fapt pentru care devine admisibilă acțiunea pendinte, formulată doar de o parte dintre cei care se pretind coproprietarii imobilului. Această admisibilitate se referă la faptul că acțiunea în revendicare a putut fi introdusă doar de autorul reclamantelor, care se pretinde unul dintre coproprietarii imobilului în litigiu, nemaigăsindu-și aplicabilitate regula unanimității, fără a se avea în vedere, așadar, soluția de admitere a acțiunii pe fond, așa cum greșit susțin reclamantele recurente. Acesta a fost singurul argument expus în considerentele deciziei de casare, și nu altul, astfel că nu se poate reține nici încălcarea art. 315 C. proc.

civ. și nici că există "o putere de lucru judecat" a deciziei de casare, astfel cum în mod cu totul eronat susțin recurentele reclamante. În ceea ce privește susținerea, că acestea îndeplinesc condițiile impuse de decizia în interesul legii nr. 33/2008, care este incidentă în speță, Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea în revendicare de față pornită în anul 2006, întemeiată pe dreptul comun în materie, art. 480 - 481 C. civ., pe art. 6 din Legea nr. 213/1988, precum și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se urmărește redobândirea imobilului situat în str. Y., sector 2, București care a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 privitor la naționalizarea unor imobile.

În aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001. În speță, este de necontestat că anterior prezentei solicitări de restituire a bunului, reclamantele nu au mai formulat nicio altă acțiune în justiție și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluționată "doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/200, sub imperiul căreia a fost pornită și care, altfel, ar fi eludată. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Faptul că acțiunea în revendicare a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță. Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispozițiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. În consecință, în privința imobilelor care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparație.

În aceste condiții se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile. În sensul acestor considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. De asemenea, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanțele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: "Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ș.a.). Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului." Prin urmare, instanța supremă a statuat că parcurgerea sau neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În altă ordine de idei, respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilul care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii de chemare în judecată. Împrejurarea că reclamantele se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În ceea ce privește aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, invocat de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile legii interne speciale (Legea nr. 10/2001). Mai mult, în speță, recurentele - reclamante fac trimitere la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurentele reclamante nu au dovedit că au un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura de protecția oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudența Curții Europene în materie este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C. și B. împotriva Deciziei civile nr. 532 A din 6 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2016. Procesat de GGC - CL