ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1662/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2009 (data poștei), pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 10238/3/2009, reclamanta E.M.I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat de primarul General, SC M. SA București și Statul Român, reprezentat de M.F.P., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta SC M. SA să fie obligată să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 991 mp, situat în București, sector 1; să se constatate nulitatea parțială a titlului de proprietate al pârâtei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 emis de Ministerul Industriilor, în sensul de a se diminua suprafața înscrisă în acest titlu cu suprafața de 1591 mp, proprietatea reclamantei; în subsidiar, în cazul respingerii acțiunii în nulitate, a solicitat compararea celor două titluri de proprietate și obligarea pârâtei să-i lase, în deplină proprietate și posesie, suprafața de teren revendicată.

În cazul imposibilității restituirii, în natură, a terenului, a solicitat obligarea tuturor pârâților la plata contravalorii bunului, calculată la valoarea actuală de circulație pe piața liberă. Prin sentința civilă nr. 924 din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea reclamantei E.M.I., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală. În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, la dosar, nu există dovezi din care să rezulte că M.I., cumpărătorul imobilului în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare din 9 mai 1940, este una și aceeași persoană cu M.I., bunicul reclamantei.

De asemenea, reclamanta nu a dovedit că este moștenitoarea bunicului său, în lipsa certificatului de moștenitor sau a altor probe care să ateste acceptarea tacită a moștenirii. Prin Decizia civilă nr. 393/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.S-a reținut că, în faza procesuală a apelului, a fost atașat, la dosar, certificatul de moștenitor din 09 martie 1992 eliberat de Notariatul de stat sector 5 București, potrivit căruia defunctul M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, a avut, ca moștenitori, pe numiții M.I., fiu, și I.M., nepot de fiică predecedată.

Pe de altă parte, potrivit certificatului de legatar din 16 aprilie 2004 eliberat de B.N.P., S.M.Ș. și C.N.D., defunctul M.I., decedat la data de 11 octombrie 1999, a avut, ca moștenitori, pe M.R.E., în calitate de soție supraviețuitoare, și pe reclamanta E.M.I., în calitate de fiică. De asemenea, la dosar au fost depuse declarații autentificate, potrivit cărora cei doi declaranți l-au cunoscut timp de 30 ani pe defunctul M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, cunoscând că M.I. este una și aceeași persoană cu M.I., respectiv că M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, este cunoscut și drept M.I., M.I. și M.I.; ca atare, s-a stabilit că Mărginean Ioan, decedat la data de 06 noiembrie 1991, este una și aceeași persoana cu M.I., M.I.

și M.I. În concluzie, Curtea a constatat că înscrisurile depuse la dosar, inclusiv actele de stare civilă, fac dovada calității de moștenitor a reclamantei în raport cu defunctul M.I., precum și a identității între persoana cumpărătorului indicat în actul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă și autorul acesteia, astfel că susținerea formulată de apelantă, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale active, a fost apreciată ca întemeiată. Decizia Curții de Apel a fost menținută prin Decizia nr. 3466 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conform căreia s-a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 454 din 28 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâte să-i respecte dreptul de proprietate și posesia asupra terenului în suprafață de 980,52 mp, situat în București, sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing. M.A., conform planului de amplasament anexa nr. 2 de la fila 26 din dosar, între reperele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 1; a respins, ca neîntemeiate, cererile reclamantei privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1996, eliberat în favoarea SC M. SA, și cererea subsidiară, de obligare a pârâtelor la plata valorii de piață a imobilului revendicat; a obligat Statul Român, reprezentat de M.F.P., să-i plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, așa cum a statuat și Curtea, ca instanță de control judiciar, prin certificatul de moștenitor nr. 312/09 martie 1992, reclamanta face dovada calității de moștenitor în raport cu defunctul M.I., decedat la 6 noiembrie 1991, precum și a identității dintre autorul acesteia și persoana cumpărătorului M.I., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 mai 1940 de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a notariat, prin care bunicul său, M.I., a cumpărat cele două suprafețe de teren, respectiv 991 mp și 600 mp în comuna suburbană Băneasa-Herăstrău. Prin expertiza topografică și cadastru efectuată de expert ing. M.A.

a fost identificat terenul de 980,52 mp, situat în București, conform planului de amplasament anexa nr. 2 de la fila 26 din dosar, între reperele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 1, terenul fiind afectat de obiective ale pârâtei SC M. SA București, respectiv de o hală industrială, un pavilion administrativ și o platformă betonată. Terenul a fost preluat de Stat sub regimul comunist, prin Decretul nr. 338/1980, fără ca proprietarul din momentul preluării, autorul M.I., să fi fost despăgubit, așa cum prevedea art. 481 C. civ. După anul 1989, terenul a fost atribuit pârâtei SC M. SA București, aceasta deținând certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 emis de Ministerul Industriilor. Cum actul normativ de expropriere nu a fost publicat și nu s-a acordat autorului reclamantei o justă și prealabilă despăgubire, Tribunalul a apreciat că nu s-a transferat, în mod legal, dreptul de proprietate de la autorul M.I.

la Statul Român, pentru ca acesta din urmă, prin autoritățile sale (în speță, Ministerul Industriilor), să-l poată transmite, la rândul său, către pârâta SC M. SA București, conform Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996. Titlul autorului M.I., supus publicității imobiliare, invocat de către reclamantă, este preferabil unui act abuziv al Statului Român. În consecință, în temeiul art. 480 C. civ., prima instanță a admis acțiunea în revendicare, cu consecința obligării pârâtelor să-i respecte reclamantei dreptul de proprietate și posesia asupra terenului de 980,52 mp, situat în București, sectorul 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing.

M.A. S-a constatat că nici autorul reclamantei și nici reclamanta moștenitoare nu au beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al altei legi, astfel că, între dreptul invocat de către pârâta SC M. SA București, acordat cu titlu gratuit conform Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991, de către un neproprietar (pârâta încercând să păstreze un beneficiu al legii), și dreptul invocat de către moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv (care încearcă să repare o pagubă suferită), trebuie apărat dreptul reclamantei, iar nu dreptul pârâtei.

Cum reclamanta nu a obținut nicio reparație și nu are pe rolul organelor administrative o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu se impune aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, care ar împiedica acțiunea în revendicare, potrivit deciziei nr. 33/9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar cea mai bună reparație pentru moștenitoarea reclamantă nu poate fi decât restituirea imobilului în natură. S-a mai reținut că imobilul nu este afectat de obiective de utilitate publică, în măsură să facă imposibilă restituirea, astfel că poate fi admisă acțiunea în revendicare. Reclamanta nu a invocat, expres, motive de nulitate absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1996, iar Tribunalul, din oficiu, nu a identificat astfel de motive, situație față de care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind constatarea nulității absolute a acestui act juridic.

Tot ca neîntemeiată a fost respinsă și cererea subsidiară a reclamantei, de obligare a pârâtelor la plata valorii de piață a imobilului revendicat, o astfel de soluție neimpunându-se față de soluția admiterii acțiunii în revendicare. Reținându-se culpa procesuală a Statului Român, care este autorul preluării abuzive a imobilului și al predării acestuia către pârâta SC M. SA București, conform art. 274 C. proc. civ., acesta a fost obligat la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu expertiză. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâții.

Prin Decizia civilă nr. 255/A din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au a dmis apelurile declarate de apelanții pârâți Statul Român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primarul General, și SC M. SA; s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă; s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului și s-a înlăturat obligația Statului Român, de plată a cheltuielilor de judecată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește critica referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, comună în apelurile tuturor pârâților, Curtea a constat următoarele: În legătură cu modalitățile de restituire (în natură ori prin echivalent) a imobilelor preluate de stat, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost adoptate prevederi legale speciale, care, ca regulă generală, înlătură de la aplicare o acțiune ce are ca scop redobândirea proprietății asupra imobilului, întemeiată pe prevederile dreptului comun. Ca atare, trebuie stabilit dacă, în cauză, concluzia primei instanțe, potrivit căreia reclamanta se află în ipoteza în care nu îi este aplicabilă această regulă, confirmată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci, dimpotrivă, are deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, este corectă.

Prin decizia în interesul legii sus-enunțată, se reține că, în concursul dintre legea generală și legea specială, aceasta din urmă este aplicabilă, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este expres prevăzut în legea specială, și că, în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană, aceasta din urmă are prioritate. Totodată, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil că reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este, însă, necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Curtea a constatat că era necesar ca prima instanță, în fața cărei s-a invocat incidența deciziei menționate, să analizeze anumite aspecte la care aceasta face referire: existența „unui bun” (în sensul Convenției), în favoarea reclamantei, a unui conflict între legea internă și Convenție, precum și o eventuală atingere, rezultată prin admiterea acțiunii în revendicare, a vreunui alt drept ocrotit de lege ori securității sociale.

O astfel de analiză nu a fost efectuată de prima instanță, care a ajuns la concluzia că o acțiune în revendicare poate fi admisă doar pornind de la împrejurarea că reclamanta nu a obținut nicio reparație în temeiul legii speciale și că nu are, pe rolul autorităților administrative, o astfel de cerere. Curtea a considerat, prin raportare la cele expuse, că raționamentul primei instanțe nu corespunde, în mod evident, cu considerentele și rațiunea pentru care soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost cea arătată mai sus.

Astfel, cât privește existența, în favoarea reclamantei, a unui „bun” în sensul Convenției, acesta poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unite cu o jurisprudență constantă sub acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă, fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. Este de notat jurisprudența C.E.D.O., pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin, Porțeanu, Faimblat ori Kafy.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu, cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag.

83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33), cum este cazul și în speță. În cauză, însă, trebuie observat că nu s-a pronunțat până la acest moment de către o instanță de judecată o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat. De asemenea, nu există nicio decizie a vreunei autorități administrative prin care să se dispună ca imobilul să fie restituit în natură acesteia. Așa fiind, luând în considerare toate aspectele de fapt și de drept expuse, Curtea a apreciat că nu dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reține că apelanta reclamantă are „un bun” în accepțiunea pe care jurisprudența C.E.D.O.

o conferă acestei noțiuni. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin jurisprudența ulterioară etapei în care a pronunțat hotărârile în cauzele menționate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, instanța europeană a mai adăugat o condiție celor deja consacrate de Curte, pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță, prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună, în mod expres, restituirea bunului (ex. cauza Maria Atanasiu).

Apelanta reclamantă nu se poate bucura nici de „o speranță legitimă”, astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudența C.E.D.O., speranță decurgând din constatarea că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment, cu o jurisprudență constantă a instanțelor, în sensul restituirii în natură (ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare) a imobilelor deținute de stat fără un titlu valabil, ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. În aceste condiții, Curtea a considerat că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte la care s-a făcut referire, câtă vreme apelanta reclamantă nu are „un bun” și, deci, nu poate susține că se găsește într-una dintre situațiile în care nu-și găsește aplicarea principiul specialia generalibus derogant, iar o acțiune în revendicare ar putea fi promovată pentru redobândirea imobilului.

Ca atare, dat fiind că apelanta reclamantă nu a recurs la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, obligatorii în conformitate cu principiul la care s-a făcut referire, și nici nu a invocat vreo împrejurare ce a împiedicat-o să formuleze notificare în condițiile acestor prevederi, Curtea a constatat că apelantei reclamante, în lipsa unui drept de opțiune între cele două proceduri, nu i se poate recunoaște posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. În raport de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile declarate de apelanții pârâți sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., le-a admis, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului.

Cât privește apelul declarat de apelanta reclamantă, Curtea a constatat că acesta a vizat, pe de o parte, modalitatea în care a fost redactat dispozitivul hotărârii (aspect lipsit de relevanță în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost considerată neîntemeiată), iar, pe de altă parte, soluția dată capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei SC M. SA. Dată fiind soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare și considerentelor pe care aceasta se întemeiază, în sensul că reclamanta nu poate recurge la o astfel de acțiune, întemeiată pe dreptul comun, nu poate fi pronunțată o soluție diferită asupra capătului de cerere privind nulitatea titlului pârâtei SC M. SA, câtă vreme, din modul în care cererea de chemare în judecată a fost formulată, respectiv cererea în nulitate împreună cu acțiunea în revendicare, scopul acțiunii vizează redobândirea proprietății asupra imobilului.

De altfel, în lipsa unui capăt de cerere privind revendicarea, apelanta reclamantă nu justifică un interes în a solicita declararea nulității titlului pârâtei, având în vedere că, într-o astfel de situație, imobilul ar reintra în proprietatea statului, iar nu în cea a apelantei reclamante. Ca atare, apelul reclamantei nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., instanța de apel l-a respins. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta E.M.I., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a reținut, în raport de soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare și considerentele pe care se întemeiază, că nu poate fi dată o soluție diferită capătului de cerere privind nulitatea titlului pârâtei SC M. SA, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1996. Astfel de motive duc la concluzia ca hotărârea Curții este nemotivată în ceea ce privește cererea privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtei sau, cel puțin, motivarea este inexactă ori insuficientă. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede ca hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.

Recurenta a arătat că pârâta nu putea dobândi un bun imobil de la un neproprietar, cu titlu gratuit, respectiv de la Statul Român, indicând, ca temei de drept, dispozițiile art. 948 C. civ. Totodată, a menționat că statul pretinde dobândirea imobilului printr-un decret care nu a fost publicat niciodată, iar, pe de altă parte, exproprierea bunului putea fi justificată doar în situația în care terenul era destinat utilității publice și cu o prealabilă și dreaptă despăgubire. Terenul a fost transmis, cu titlu gratuit, pârâtei în anul 1996, fiind liber la momentul transmiterii și nefiind afectat de utilități publice, iar, în prezent, pe acesta sunt amplasate câteva construcții ale societății SC M. SA, ceea ce duce la concluzia că nu a avut niciodată destinația de utilitate publică.

Este evident că motivarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al societății Metav S.A. vizează neîndeplinirea condiției speciale pe care trebuie să o întrunească obiectul oricărui act juridic, respectiv cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv. Or, statul român nu a deținut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra terenului bunicului reclamantei, motiv pentru care nu putea transmite un drept pe care nu-l avea și pe care l-a transmis cu titlu gratuit. Această condiție este impusă de principiul de drept conform căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori la mai multe decât are, conform adagiilor „nemo dat quod non habet” și „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”.

Pentru aceste motive a solicitat instanței să constate nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al SC M. SA, cu privire la terenul în suprafața de 980.52 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Atât timp cât instanța a respins acest capăt de cerere cu motivarea aplicabilității Legii nr. 10/2001, iar nu a dreptului comun, hotărârea atacată este nemotivată sau, cel puțin, insuficient motivată ori inexactă. 2. Decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În esență, instanța de apel reține că restituirea, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementată de legea specială - Legea nr. 10/2001 - care, ca regulă generală, înlătură de la aplicare o acțiune ce are ca scop redobândirea proprietății asupra imobilului, întemeiată pe dreptul comun, conform dispozițiilor art. 480 C. civ. Curtea a aplicat, greșit, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Din decizia în interesul legii sus-menționată se degajă două idei fundamentale: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”; b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, exceptând persoanele care nu se pot prevala de dispozițiile acestui act normativ, cât și pe cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, persoane care au posibilitatea de a formula acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. Or, reclamanta nu se putea prevala de acest act normativ, pentru a obține restituirea, în natură, a imobilului, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul imobil se afla în proprietate privată a SC M. SA, iar legea specială nu reglementează o astfel de situație, ceea ce duce la concluzia că singura cale legală de a obține restituirea imobilului este acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Legea nr. 10/2001 reglementează, expres, noțiunea de „unitate deținătoare”, respectiv persoanele care au obligația de a soluționa notificările formulate în baza art. 22 din actul normativ enunțat, normă din care reiese, fără niciun dubiu, că SC M. SA nu are obligația de a soluționa o eventuală notificare privind restituirea imobilului, deoarece este o societate cu capital privat la care statul nu este acționar sau asociat majoritar sau la care valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mică decât valoarea imobilului. În acest sens, recurenta invocă dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, noțiunea de „unitate deținătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, iar obligația de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din Lege. Din actele dosarului reiese că SC M. SA este o societate cu capital privat, iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul deținea 1 (una) acțiune, în valoare de 25.000 lei, din numărul total de 2.893.415 acțiuni, ceea ce duce la concluzia că pârâta nu are calitate de „unitate deținătoare” în sensul acestei legi.

Pârâta SC M. SA a obținut titlul de proprietate asupra terenului în suprafață de 19.574.063 mp potrivit H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societăți comerciale cu capital de stat, pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1996 eliberat de Ministerul Industriilor. Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 05 iulie 2000, F.P.S. transmite către SC M. SA un număr de 2.024.244 acțiuni, reprezentând 69.9604 % din capitalul social subscris al SC M. SA, iar statul și-a păstrat 1 (una) acțiune. În atare situație, pârâta SC M. SA nu a dobândit bunul imobil - teren - printr-un contract de vânzare-cumpărare vizând un bun ut singuli, ci ca urmare a modificării formei de organizare a fostei Î.M.R.A.

București într-o societate comercială ce funcționează potrivit Legii nr. 31/1990. La momentul la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv 05 iulie 2000, terenul situat în București, identificat conform raportului de expertiză, era deținut în administrare de către Î.R.A. București, titlu care nu s-a schimbat niciodată. Or, regimul juridic al bunurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale înființate conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale (care ar fi fost inventariat și evaluat conform art. 19 din această lege) este stabilit de art. 20 alin. (2), potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Pentru aceste motive, SC M. SA, care, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 05 iulie 2000, era o societate pe acțiuni la care acționar unic, conform art. 21 din Legea nr. 15/1990, era statul, avea în patrimoniu, la înființarea sa, exact aceleași bunuri ca și unitatea economică de stat pe care a înlocuit-o, respectiv administrarea terenului, iar nu proprietatea acestuia. Mai mult, trebuie făcută distincția între „acțiuni” și „active”, noțiuni între care nu se poate pune semnul egalității, terenul în suprafață de 980,52 mp, situat în București, sector 1 nefiind transmis printr-un act de vânzare-cumpărare, ca bun ut singuli.

În aceste condiții se impune a se analiza titlurile părților și a se da preferabilitate titlului mai bine caracterizat, respectiv cel al recurentei, în calitate de moștenitoare legală a defunctului Mărginean Ion, persoana care a fost deposedată abuziv, în concurs cu statul, care a dobândit bunul fără un titlu valabil, prin Decretul nr. 338/1980, act care nu a fost publicat niciodată și fără nicio despăgubire. În concluzie, reclamanta, în calitate de moștenitoare legală a defunctului Mărginean Ion, nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, iar acțiunea în revendicare formulată împotriva unei societăți comerciale privatizate, care deține bunul prin efectul unor transmisiuni universale sau cu titlu universal, este admisibilă.

Potrivit cadrului legislativ care reglementează privatizarea societăților comerciale (O.U.G. nr. 88/1997), nu numai că o astfel de acțiune în revendicare era permisă de lege, dar s-au stabilit chiar și efectele admiterii revendicării, prevăzându-se că prejudiciile cauzate societăților comerciale, prin restituirea către foștii proprietari a imobilelor preluate de stat, se acoperă prin plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului respectiv. Mai mult, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 nu poate consolida dreptul de proprietate al pârâtei, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece această normă vizează doar acte de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sau cu titlu valabil.

În consecință, recurenta solicită să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților, urmând să se constate că titlul său este mai bine caracterizat, pentru argumentele deja expuse. Susține și împrejurarea că instanța de apel nu a verificat dacă există identitate între suprafața de 980,52 mp, situată în București, sector 1 și suprafața de teren pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 26 martie 1996. În această situație, conchide că pârâta SC M. SA nu deține titlu de proprietate pentru suprafața de teren ce face obiectul prezentului litigiu. Arată că, pentru argumentele enunțate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre și cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâților să-i lase, în deplină proprietate și posesie, terenul în litigiu. Intimata pârâtă SC M. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica referitoare la nemotivarea deciziei este neîntemeiată.

Instanța de apel a expus, în mod clar și convingător, argumentele pentru care soluția ce trebuie dată acțiunii în nulitate este aceeași cu cea pronunțată în cazul acțiunii în revendicare, raportând-o, în acest sens, la caracterul unitar al cererii de chemare în judecată și la scopul cererii în nulitate, precum și la interesul reclamantei de a formula această din urmă cerere, în condițiile în care consecința unei soluții favorabile date acțiunii în nulitate ar fi intrarea imobilului în patrimoniul statului, iar nu în cel al apelantei reclamante. Prin urmare, nu se poate considera că a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligația instanței de prezenta motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea asupra aspectului în discuție, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 din același cod.

În continuare, recurenta prezintă argumentele pentru care consideră că titlul de proprietate al pârâtei SC M. SA este lovit de nulitate absolută parțială. Nu i se poate reproșa, însă, Curții că nu a examinat aspectele de fond ale acestei cereri, de vreme ce o asemenea analiză nu mai putea fi realizată în condițiile în care o chestiune prealabilă cercetării valabilității titlului pârâtei a fost apreciată de către instanță ca întemeiată și a condus la menținerea soluției primei instanțe, de respingere a acțiunii în nulitate. În ceea ce privește motivarea „inexactă” a deciziei, din perspectiva confirmării acestei soluții, critica nu poate fi verificată de prezenta instanță, întrucât recurenta nu arată, în mod concret, în ce constau erorile instanței în motivarea hotărârii.

Cu alte cuvinte, partea nu combate argumentele instanței de apel din perspectiva soluției comune date acțiunii în nulitate și revendicării, determinat de împrejurarea că cererea de desființare a titlului de proprietate al pârâtei reprezintă, în realitate, o simplă apărare în sprijinul redobândirii imobilului, prin intermediul acțiunii în revendicare, și trebuie soluționată unitar cu aceasta. De asemenea, nu a contestat nici lipsa de interes a reclamantei în obținerea nulității titlului pârâtei, reținută de Curte, ca argument complementar pentru soluția dată nulității.

Reclamanta a afirmat în mod generic, în cererea de recurs de față, că, de vreme ce instanța a respins cererea în nulitate, raportat la aplicarea Legii nr. 10/2001, hotărârea este nemotivată, fără să dezvolte considerente pentru care, fie aplicarea actului normativ enunțat ar fi trebuit să conducă la o altă soluție, fie acesta nu este incident în speță, astfel încât soluția Curții, sub aspectul cererii în nulitate, este greșită. Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 2. Susținerile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a legii sunt, de asemenea, neîntemeiate. Recurenta afirmă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în pronunțarea hotărârii atacate.

Arată că legea specială de reparație prevede o procedură de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat, de care reclamanta nu s-ar fi putut prevala, întrucât pârâta SC M. SA, în proprietatea căreia se află imobilul în litigiu, nu face parte dintre persoanele juridice abilitate să soluționeze cererea reclamantei, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefiind „unitate deținătoare”, conform textului de lege enunțat. Aceasta, întrucât, la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, statul deținea o acțiune în valoare de 25.000 de lei din numărul total al acțiunilor societății pârâte, în consecință, nu era acționar majoritar la această societate și nici acționar minoritar, dar cu o valoare a acțiunilor mai mare sau, cel puțin, egală cu valoarea imobilului a cărui restituire este pretinsă.

Contrar susținerilor recurentei, procedura reglementată de legea specială de reparație era incidentă în speță, chiar în condițiile în care valoarea acțiunilor statului la unitatea deținătoare a imobilului era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai mică decât valoarea terenurilor solicitate. Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din actul normativ sus-menționat, imobilele, terenuri și construcții, vor fi restituite în natură, printre altele, în cazul în care sunt deținute, la data intrării în vigoare a legii, de o societate comercială la care statul este acționar sau asociat majoritar sau, conform alin. (2), în cazul în care statul este acționar minoritar, dar valoarea acțiunilor este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire se solicită.

În explicitarea acestei dispoziții legale, art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 exclude din categoria entităților învestite cu soluționarea notificărilor „ societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor”. Totodată, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”.

Art. 29.1. lit. a) din Normele metodologice extinde aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și în cazul societăților comerciale privatizate într-o proporție care nu permite aplicarea art. 21. În acest sens, dispozițiile sus-menționate stabilesc că „Prevederile alin. (1) și (2) ale art. 29 din lege vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor situate în intravilanul localităților, aflate în patrimoniul societăților comerciale care: a) sunt privatizate integral sau într-o proporție care nu permite aplicarea art. 21 din Lege (pentru acele societăți comerciale care mai au cote de capital neprivatizate sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din lege, în măsura în care valoarea imobilului restituibil este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate)”.

Mai mult, prin decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 , s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge, după intrarea ei în vigoare. Curtea Constituțională a mai constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate.

Urmare a declarării neconstituționalității textului de lege în discuție, deveneau incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la data formulării notificării, și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005. Textul indicat din legea în forma inițială vizează acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, persoanelor îndreptățite, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, stabilind, totodată, pentru ipoteza respectivă, competența instituției publice care a efectuat privatizarea de a soluționa notificarea, conform alin. (2) din același text.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziție) a art. 27 alin. (1) și (2) din actul normativ, în forma de la data intrării sale în vigoare, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, asupra măsurilor reparatorii cuvenite, în temeiul Legii nr. 10/2001, se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului, iar forma de reparație va fi restituirea în natură, în cazul în care notificatorul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, dacă nu există impedimente de altă natură pentru această formă de reparație (de exemplu, dacă terenul este ocupat de construcții legal edificate). În caz contrar, așa cum s-a arătat, soluționarea notificării revine instituției publice implicate în privatizare, respectiv A.V.A.S., iar forma de reparație este cea în echivalent.

Raportând dispozițiile legale enunțate la circumstanțele particulare ale speței de față, Înalta Curte constată că procedura legii speciale de reparație reprezenta calea de urmat de către reclamantă pentru obținerea măsurilor reparatorii în ceea ce privește terenurile în litigiu, în echivalent sau chiar în natură, iar nu acțiunea în revendicare de drept comun. În primul rând, SC M. SA, deținătoarea imobilelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu făcea parte din categoria societăților comerciale privatizate integral sau a celor constituite din inițiativă privată, care să fi dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, ca să fie exclusă din categoria entităților abilitate cu soluționarea notificării, în accepțiunea art. 21.1.

lit. e) din H.G. nr. 250/2007. Cerințele textului de lege sus-menționat trebuie îndeplinite cumulativ; or, în speță, niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită, pentru a se considera că pârâta nu ar fi fost în măsură, potrivit legii, să soluționeze notificarea. Astfel, pârâta nu este o societate constituită din inițiativă privată, ci în cadrul procesului de privatizare, nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii și nici nu dobândise imobilul ulterior privatizării (5 iulie 2000, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni), ci, anterior privatizării, aspect confirmat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 martie 1996 emis de Ministerul Industriilor.

De asemenea, nu prezintă relevanță cu ce titlu au fost transmise terenurile în patrimoniul pârâtei, la momentul reorganizării sale conform Legii nr. 15/1990, în proprietate sau în administrare, ci interesează ca pârâta să dețină imobilul, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent cu ce titlu este înregistrat în patrimoniul său, pentru a se considera că aceasta reprezintă o „unitate deținătoare” în sensul actului normativ reparator. Potrivit dispozițiilor din cap. II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în înțelesul acestora, sintagma „unitate deținătoare” folosită de Lege vizează, printre altele „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (…)”.

Or, la data respectivă, în favoarea societății pârâte, fusese emis certificatul de atestate a dreptului de proprietate, care o califică ca fiind „unitate deținătoare” a imobilului, în sensul dispoziției din Normele metodologice enunțate. Pe de altă parte, chiar și în ipoteza contestării naturii dreptului dobândit de pârâtă asupra terenurilor, la momentul reorganizării sale (drept de administrare, iar nu de proprietate), și care, în accepțiunea recurentei, s-ar fi păstrat până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate considera că pârâta nu ar fi făcut parte din categoria „unităților deținătoare”, întrucât și un simplu „drept de administrare” îi conferă o asemenea calitate, de vreme ce Legea (Normele metodologice indicate mai sus) nu limitează înțelesul sintagmei de „unitate deținătoare” doar la „deținerea” imobilului în proprietate.

De asemenea, nici susținerile referitoare la inexistența unei transmisiuni privind un bun „ut singuli” („în mod singular”), care, în aceste condiții ar determina admisibilitatea acțiunii în revendicare, nu pot fi primite, întrucât certificatul emis de Ministerul Industriilor în favoarea acesteia, vizând o suprafață de teren din care fac parte și terenurile în litigiu, atestă dreptul de proprietate al pârâtei pentru un bun privit „ut singuli”, chiar dacă terenul menționat în acest act are o suprafață mai mare decât terenurile în litigiu, care se includ în suprafața de teren pentru care s-a eliberat certificatul de atestare din 1996. Contrar afirmațiilor recurentei, terenurile respective nu au fost transmise pârâtei prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iulie 2000, care vizează, într-adevăr, un transfer de acțiuni, iar nu de active, ci, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, sens în care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate sus-menționat, în baza H.G.

nr. 834/1991. Pe de altă parte, și în cazul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu era acționar majoritar la societatea deținătoare a imobilelor, iar valoarea acțiunilor deținute la pârâtă era mai mică decât valoarea bunurilor pretinse de recurentă, aceasta avea la dispoziție tot procedura prevăzută de legea specială pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent, propuse de instituția implicată în privatizare, în cazul în care imobilele ar fi fost preluate cu titlu valabil, conform art. 27 alin. (1) și (2) din actul normativ indicat, în forma inițială, sau, după caz, pentru restituirea în natură, dispusă de unitatea deținătoare, în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil, după distincțiile prezentate în considerentele expuse în precedent.

Într-adevăr, în prima ipoteză (imobil preluat cu titlu valabil de stat), forma de reparație fiind cea în echivalent, recurenta ar putea susține că, în raport de obiectul și efectele unei soluții favorabile pronunțate în cazul acțiunii în revendicare, reparația în echivalent nu reprezintă intenția și scopul demersului părții în prezentul litigiu, susținere care ar fi întemeiată. Cu toate acestea, acțiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o cale procedurală, pusă la dispoziția părții, pentru obținerea bunului în natură. Împrejurarea că legea specială nu conferă persoanei interesate exact forma de reparație pe care aceasta urmărește să o obțină nu înlătură aplicarea legii speciale în favoarea dreptului comun.

Aceasta, întrucât principiul de drept „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la legea generală”, enunțat și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu poate fi aplicat parțial și în raport de măsurile obținute, în mod concret, de persoana interesată, în procedura pe care legea îi impune să o urmeze în vederea restituirii bunului pretins. Nici dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale nu reprezintă un argument în susținerea admisibilității acțiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, „ (1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. În cuprinsul normelor legale arătate mai sus nu se face referire la admisibilitatea acțiunii în revendicare și nici nu era posibilă existența unei asemenea dispoziții, de vreme ce actul normativ sus-menționat vizează privatizarea societăților comerciale.

De asemenea, referirea la acoperirea prejudiciului suportat de societățile comerciale privatizate sau în curs de privatizare ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile preluate de către stat și deținute de aceste societăți are în vedere hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost restituite bunurile respective, dar nu în mod necesar pronunțate în cadrul unor acțiuni în revendicare. În plus, ordonanța de urgență, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, este anterioară Legii nr. 10/2001, așa încât, și din această perspectivă, nu ar fi putut rezolva problema admisibilității acțiunilor în revendicare formulate în temeiul art. 480 C. civ.

ulterior apariției legii speciale de reparație pentru această categorie de imobile. Cât privește pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta afirmă în mod generic nerespectarea acestei dispoziții din documentul european, fără să combată cu argumente concrete considerentele instanței de apel, care a reținut că partea nu are „un bun” în accepțiunea art. 1, nici din perspectiva existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să se stabilească dreptul acesteia la restituire, nici din cea a „speranței legitime”, constând în existența unei legislații care să permită retrocedarea imobilelor preluate abuziv, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, unită cu o jurisprudență constantă în acest sens.

Critica referitoare la lipsa identității între imobilul revendicat și cel deținut de pârâtă potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor vizează reevaluarea, în recurs, a situației de fapt conform probelor administrate, instanțele anterioare reținând existența identității între imobile în baza raportului de expertiză întocmit de ing. M.A. Or, verificarea situației de fapt ca urmare a interpretării probelor administrate este incompatibilă cu structura a