ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1662/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1662/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

martie 2009 (data poștei), pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. 10238/3/2009,

reclamanta

E.M.I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat de primarul

General, SC M. SA București și Statul Român, reprezentat de M.F.P., a solicitat

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta SC M. SA să fie obligată să-i lase,

în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 991 mp,

situat în București, sector 1; să se constatate nulitatea parțială a titlului

de proprietate al pârâtei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 1996 emis de Ministerul Industriilor, în sensul de a se diminua

suprafața înscrisă în acest titlu cu suprafața de 1591 mp, proprietatea

reclamantei; în subsidiar, în cazul respingerii acțiunii în nulitate, a

solicitat compararea celor două titluri de proprietate și obligarea pârâtei

să-i lase, în deplină proprietate și posesie, suprafața de teren revendicată.

În cazul

imposibilității restituirii, în natură, a terenului, a solicitat obligarea

tuturor pârâților la plata contravalorii bunului, calculată la valoarea actuală

de circulație pe piața liberă.

Prin sentința civilă nr.

924 din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins

acțiunea reclamantei E.M.I., ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut că, la dosar, nu există dovezi din care

să rezulte că M.I., cumpărătorul imobilului în litigiu în baza actului de

vânzare-cumpărare din 9 mai 1940, este una și aceeași persoană cu M.I., bunicul

reclamantei. De asemenea, reclamanta nu a dovedit că este moștenitoarea

bunicului său, în lipsa certificatului de moștenitor sau a altor probe care să

ateste acceptarea tacită a moștenirii.

Prin Decizia civilă nr.

393/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanta

reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate, a desființat hotărârea atacată

și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.S-a reținut că, în faza

procesuală a apelului, a fost atașat, la dosar, certificatul de moștenitor din 09

martie 1992 eliberat de Notariatul de stat sector 5 București, potrivit căruia

defunctul M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, a avut, ca moștenitori,

pe numiții M.I., fiu, și I.M., nepot de fiică predecedată.

Pe de altă parte,

potrivit certificatului de legatar din 16 aprilie 2004 eliberat de B.N.P.,

S.M.Ș. și C.N.D., defunctul M.I., decedat la data de 11 octombrie 1999, a avut,

ca moștenitori, pe M.R.E., în calitate de soție supraviețuitoare, și pe

reclamanta E.M.I., în calitate de fiică.

De asemenea, la dosar

au fost depuse declarații autentificate, potrivit cărora cei doi declaranți

l-au cunoscut timp de 30 ani pe defunctul M.I., decedat la data de 06 noiembrie

1991, cunoscând că M.I. este una și aceeași persoană cu M.I., respectiv că M.I.,

decedat la data de 06 noiembrie 1991, este cunoscut și drept M.I., M.I. și M.I.;

ca atare, s-a stabilit că Mărginean Ioan, decedat la data de 06 noiembrie 1991,

este una și aceeași persoana cu M.I., M.I. și M.I.

În concluzie, Curtea

a constatat că înscrisurile depuse la dosar, inclusiv actele de stare civilă,

fac dovada calității de moștenitor a reclamantei în raport cu defunctul M.I.,

precum și a identității între persoana cumpărătorului indicat în actul de

vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă și autorul acesteia, astfel că

susținerea formulată de apelantă, în ceea ce privește modul de soluționare a

excepției lipsei calității sale procesuale active, a fost apreciată ca

întemeiată.

Decizia Curții de

Apel a fost menținută prin Decizia nr. 3466 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, conform

căreia s-a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 454 din 28 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a obligat pe pârâte să-i respecte

dreptul de proprietate și posesia asupra terenului în suprafață de 980,52 mp,

situat în București, sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică

întocmit de către expertul ing. M.A., conform planului de amplasament anexa nr.

2 de la fila 26 din dosar, între reperele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 1; a respins,

ca neîntemeiate, cererile reclamantei privind constatarea nulității absolute a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate din 1996, eliberat în favoarea SC M. SA,

și cererea subsidiară, de obligare a pârâtelor la plata valorii de piață a

imobilului revendicat; a obligat Statul Român, reprezentat de M.F.P., să-i

plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut că, așa cum a statuat și Curtea, ca

instanță de control judiciar, prin certificatul de moștenitor nr. 312/09 martie

1992, reclamanta face dovada calității de moștenitor în raport cu defunctul M.I.,

decedat la 6 noiembrie 1991, precum și a identității dintre autorul acesteia și

persoana cumpărătorului M.I., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat

din 9 mai 1940 de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a notariat, prin care bunicul

său, M.I., a cumpărat cele două suprafețe de teren, respectiv 991 mp și 600 mp

în comuna suburbană Băneasa-Herăstrău.

Prin expertiza

topografică și cadastru efectuată de expert ing. M.A. a fost identificat

terenul de 980,52 mp, situat în București, conform planului de amplasament anexa

nr. 2 de la fila 26 din dosar, între reperele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 1, terenul

fiind afectat de obiective ale pârâtei SC M. SA București, respectiv de o hală

industrială, un pavilion administrativ și o platformă betonată.

Terenul a fost

preluat de Stat sub regimul comunist, prin Decretul nr. 338/1980, fără ca

proprietarul din momentul preluării, autorul M.I., să fi fost despăgubit, așa

cum prevedea art. 481 C. civ.

După anul 1989,

terenul a fost atribuit pârâtei

SC M. SA București, aceasta deținând certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 1996 emis de Ministerul

Industriilor.

Cum actul normativ de

expropriere nu a fost publicat și nu s-a acordat autorului reclamantei o justă

și prealabilă despăgubire, Tribunalul a apreciat că nu s-a transferat, în mod

legal, dreptul de proprietate de la autorul M.I. la Statul Român, pentru ca

acesta din urmă, prin autoritățile sale (în speță, Ministerul Industriilor),

să-l poată transmite, la rândul său, către pârâta SC M. SA București, conform

Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991, prin certificatul de atestare a dreptului

de proprietate din 1996.

Titlul autorului M.I.,

supus publicității imobiliare, invocat de către reclamantă, este preferabil

unui act abuziv al Statului Român.

În consecință, în

temeiul art. 480 C. civ., prima instanță a admis acțiunea în revendicare, cu

consecința obligării pârâtelor să-i respecte reclamantei dreptul de proprietate

și posesia asupra terenului de 980,52 mp, situat în București, sectorul 1,

identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing.

M.A.

S-a constatat că nici

autorul reclamantei și nici reclamanta moștenitoare nu au beneficiat de niciun

fel de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al altei legi, astfel

că, între dreptul invocat de către pârâta SC M. SA București, acordat cu titlu

gratuit conform Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991, de către un

neproprietar (pârâta încercând să păstreze un beneficiu al legii), și dreptul

invocat de către moștenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv (care

încearcă să repare o pagubă suferită), trebuie apărat dreptul reclamantei, iar

nu dreptul pârâtei.

Cum reclamanta nu a

obținut nicio reparație și nu are pe rolul organelor administrative o acțiune

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu se impune aplicarea

principiului „specialia generalibus derogant”, care ar împiedica acțiunea în

revendicare, potrivit deciziei nr. 33/9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, iar cea mai bună reparație pentru moștenitoarea

reclamantă nu poate fi decât restituirea imobilului în natură.

S-a mai reținut că

imobilul nu este afectat de obiective de utilitate publică, în măsură să facă

imposibilă restituirea, astfel că poate fi admisă acțiunea în revendicare.

Reclamanta nu a

invocat, expres, motive de nulitate absolută a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate din 1996, iar Tribunalul, din oficiu, nu a identificat

astfel de motive, situație față de care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea

reclamantei privind constatarea nulității absolute a acestui act juridic.

Tot ca neîntemeiată a

fost respinsă și cererea subsidiară a reclamantei, de obligare a pârâtelor la

plata valorii de piață a imobilului revendicat, o astfel de soluție neimpunându-se

față de soluția admiterii acțiunii în revendicare.

Reținându-se culpa

procesuală a Statului Român, care este autorul preluării abuzive a imobilului

și al predării acestuia către pârâta SC M. SA București, conform art. 274 C.

proc. civ., acesta a fost obligat la 1.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă, reprezentând onorariu expertiză.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanta și pârâții.

Prin Decizia civilă nr.

255/A

din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-au a

dmis apelurile declarate de apelanții pârâți

Statul Român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primarul General, și SC

M. SA; s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă; s-a schimbat,

în parte, sentința apelată, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiat, capătul

de cerere privind revendicarea imobilului și s-a înlăturat obligația Statului

Român, de plată a cheltuielilor de judecată. S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

În ceea ce privește

critica referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, comună în apelurile

tuturor pârâților, Curtea a constat următoarele:

În legătură cu

modalitățile de restituire (în natură ori prin echivalent) a imobilelor

preluate de stat, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost

adoptate prevederi legale speciale, care, ca regulă generală, înlătură de la

aplicare o acțiune ce are ca scop redobândirea proprietății asupra imobilului,

întemeiată pe prevederile dreptului comun.

Ca atare, trebuie

stabilit dacă, în cauză, concluzia primei instanțe, potrivit căreia reclamanta

se află în ipoteza în care nu îi este aplicabilă această regulă, confirmată

prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ci, dimpotrivă, are deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, este corectă.

Prin decizia în

interesul legii sus-enunțată, se reține că, în concursul dintre legea generală

și legea specială, aceasta din urmă este aplicabilă, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este expres prevăzut în legea

specială, și că, în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, Legea

nr. 10/2001, și Convenția Europeană, aceasta din urmă are prioritate. Totodată,

nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil

că reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de „un

bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție. Este, însă, necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

Curtea a constatat că

era necesar ca prima instanță, în fața cărei s-a invocat incidența deciziei

menționate, să analizeze anumite aspecte la care aceasta face referire:

existența „unui bun” (în sensul Convenției), în favoarea reclamantei, a unui

conflict între legea internă și Convenție, precum și o eventuală atingere,

rezultată prin admiterea acțiunii în revendicare, a vreunui alt drept ocrotit de

lege ori securității sociale.

O astfel de analiză

nu a fost efectuată de prima instanță, care a ajuns la concluzia că o acțiune

în revendicare poate fi admisă doar pornind de la împrejurarea că reclamanta nu

a obținut nicio reparație în temeiul legii speciale și că nu are, pe rolul

autorităților administrative, o astfel de cerere.

Curtea a considerat,

prin raportare la cele expuse, că raționamentul primei instanțe nu corespunde,

în mod evident, cu considerentele și rațiunea pentru care soluția pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost cea arătată mai sus.

Astfel, cât privește

existența, în favoarea reclamantei, a unui „bun” în sensul Convenției, acesta

poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din

dispozițiile legii speciale unite cu o jurisprudență constantă sub acest

aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună

credință poate fi admisă, fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului.

Este de notat

jurisprudența C.E.D.O., pronunțată în materia respectării dreptului de

proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1, practică ce s-a format chiar

în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra

României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin, Porțeanu, Faimblat ori

Kafy.

Astfel, se poate

vorbi despre existența unui „bun actual” în măsura în care vânzarea către

chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor

hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin

care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior

anului 1989 (de exemplu, cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în

privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul

dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în

natură, însă cu aceeași valoare ca și „un bun actual” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a

avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru,

parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33), cum este cazul și în

speță.

În cauză, însă,

trebuie observat că nu s-a pronunțat până la acest moment de către o instanță

de judecată o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de

proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat. De asemenea,

nu există nicio decizie a vreunei autorități administrative prin care să se

dispună ca imobilul să fie restituit în natură acesteia.

Așa fiind, luând în

considerare toate aspectele de fapt și de drept expuse, Curtea a apreciat că nu

dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reține că apelanta

reclamantă are „un bun” în accepțiunea pe care jurisprudența C.E.D.O. o conferă

acestei noțiuni. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin

jurisprudența ulterioară etapei în care a pronunțat hotărârile în cauzele

menționate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenție,

instanța europeană a mai adăugat o condiție celor deja consacrate de Curte,

pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume

existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță, prin care

să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în

dispozitivul hotărârii, să se dispună, în mod expres, restituirea bunului (ex. cauza

Maria Atanasiu).

Apelanta reclamantă

nu se poate bucura nici de „o speranță legitimă”, astfel cum aceasta este

reflectată în jurisprudența C.E.D.O., speranță decurgând din constatarea că

imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil,

câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment, cu o jurisprudență

constantă a instanțelor, în sensul restituirii în natură (ca urmare a admiterii

acțiunilor în revendicare) a imobilelor deținute de stat fără un titlu valabil,

ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții,

Curtea a considerat că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte la care

s-a făcut referire, câtă vreme apelanta reclamantă nu are „un bun” și, deci, nu

poate susține că se găsește într-una dintre situațiile în care nu-și găsește

aplicarea principiul specialia generalibus derogant, iar o acțiune în

revendicare ar putea fi promovată pentru redobândirea imobilului.

Ca atare, dat fiind

că apelanta reclamantă nu a recurs la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001,

obligatorii în conformitate cu principiul la care s-a făcut referire, și nici

nu a invocat vreo împrejurare ce a împiedicat-o să formuleze notificare în

condițiile acestor prevederi, Curtea a constatat că apelantei reclamante, în

lipsa unui drept de opțiune între cele două proceduri, nu i se poate recunoaște

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare pentru redobândirea

dreptului de proprietate asupra imobilului.

În raport de cele

arătate, Curtea a constatat că apelurile declarate de apelanții pârâți sunt

fondate, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., le-a

admis, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului.

Cât privește apelul

declarat de apelanta reclamantă, Curtea a constatat că acesta a vizat, pe de o

parte, modalitatea în care a fost redactat dispozitivul hotărârii (aspect

lipsit de relevanță în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost

considerată neîntemeiată), iar, pe de altă parte, soluția dată capătului de

cerere având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei

SC M. SA.

Dată fiind soluția pronunțată

asupra acțiunii în revendicare și considerentelor pe care aceasta se

întemeiază, în sensul că reclamanta nu poate recurge la o astfel de acțiune,

întemeiată pe dreptul comun, nu poate fi pronunțată o soluție diferită asupra capătului

de cerere privind nulitatea titlului pârâtei SC M. SA, câtă vreme, din modul în

care cererea de chemare în judecată a fost formulată, respectiv cererea în

nulitate împreună cu acțiunea în revendicare, scopul acțiunii vizează redobândirea

proprietății asupra imobilului. De altfel, în lipsa unui capăt de cerere

privind revendicarea, apelanta reclamantă nu justifică un interes în a solicita

declararea nulității titlului pârâtei, având în vedere că, într-o astfel de

situație, imobilul ar reintra în proprietatea statului, iar nu în cea a

apelantei reclamante.

Ca atare, apelul

reclamantei nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296

C. proc. civ., instanța de apel l-a respins.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta E.M.I., criticând-o pentru următoarele motive:

cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

reținut, în raport de soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare și considerentele

pe care se întemeiază, că nu poate fi dată o soluție diferită capătului de

cerere privind nulitatea titlului pârâtei SC M. SA, respectiv a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 1996.

Astfel de motive duc

la concluzia ca hotărârea Curții este nemotivată în ceea ce privește cererea

privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtei sau, cel puțin, motivarea

este inexactă ori insuficientă.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. prevede ca hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, motivarea constituind o garanție puternică

împotriva arbitrariului judecătorilor.

Recurenta a arătat că

pârâta nu putea dobândi un bun imobil de la un neproprietar, cu titlu gratuit,

respectiv de la Statul Român, indicând, ca temei de drept, dispozițiile art. 948

C. civ.

Totodată, a menționat

că statul pretinde dobândirea imobilului printr-un decret care nu a fost

publicat niciodată, iar, pe de altă parte, exproprierea bunului putea fi

justificată doar în situația în care terenul era destinat utilității publice și

cu o prealabilă și dreaptă despăgubire.

Terenul a fost

transmis, cu titlu gratuit, pârâtei în anul 1996, fiind liber la momentul

transmiterii și nefiind afectat de utilități publice, iar, în prezent, pe

acesta sunt amplasate câteva construcții ale societății SC M. SA, ceea ce duce

la concluzia că nu a avut niciodată destinația de utilitate publică.

Este evident că

motivarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al societății

Metav S.A. vizează neîndeplinirea condiției speciale pe care trebuie să o întrunească

obiectul oricărui act juridic, respectiv cel ce se obligă să fie titularul

dreptului subiectiv.

Or, statul român nu a

deținut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra terenului bunicului reclamantei,

motiv pentru care nu putea transmite un drept pe care nu-l avea și pe care l-a

transmis cu titlu gratuit.

Această condiție este

impusă de principiul de drept conform căruia nimeni nu se poate obliga valabil

la ceva ce nu are ori la mai multe decât are, conform adagiilor „nemo dat quod

non habet” și „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”.

Pentru aceste motive

a solicitat instanței să constate nulitatea absolută parțială a titlului de

proprietate al SC M. SA, cu privire la terenul în suprafața de 980.52 mp,

identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Atât timp cât

instanța a respins acest capăt de cerere cu motivarea aplicabilității Legii nr.

10/2001, iar nu a dreptului comun, hotărârea atacată este nemotivată sau, cel

puțin, insuficient motivată ori inexactă.

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În esență, instanța

de apel reține că restituirea, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate

în mod abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este

reglementată de legea specială - Legea nr. 10/2001 - care, ca regulă generală, înlătură

de la aplicare o acțiune ce are ca scop redobândirea proprietății asupra

imobilului, întemeiată pe dreptul comun, conform dispozițiilor art. 480 C. civ.

Curtea a aplicat,

greșit, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din decizia în

interesul legii sus-menționată se degajă două idei fundamentale:

a) concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului „specialia generalibus derogant”;

b) în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, exceptând persoanele care nu se pot prevala de

dispozițiile acestui act normativ, cât și pe cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale,

persoane care au posibilitatea de a formula acțiuni în revendicare întemeiate

pe dreptul comun.

Or, reclamanta nu se

putea prevala de acest act normativ, pentru a obține restituirea, în natură, a

imobilului, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul

imobil se afla în proprietate privată a SC M. SA, iar legea specială nu

reglementează o astfel de situație, ceea ce duce la concluzia că singura cale

legală de a obține restituirea imobilului este acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun.

Legea nr. 10/2001

reglementează, expres, noțiunea de „unitate deținătoare”, respectiv persoanele

care au obligația de a soluționa notificările formulate în baza art. 22 din

actul normativ enunțat, normă din care reiese, fără niciun dubiu, că SC M. SA nu

are obligația de a soluționa o eventuală notificare privind restituirea imobilului,

deoarece este o societate cu capital privat la care statul nu este acționar sau

asociat majoritar sau la care valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai

mică decât valoarea imobilului.

În acest sens,

recurenta invocă dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, noțiunea

de „unitate deținătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce

deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat,

iar obligația de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu

aparține oricărui deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de

persoane juridice prevăzute la art. 21 din Lege.

Din actele dosarului

reiese că SC M. SA este o societate cu capital privat, iar, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, statul deținea 1 (una) acțiune, în valoare de 25.000

lei, din numărul total de 2.893.415 acțiuni, ceea ce duce la concluzia că

pârâta nu are calitate de „unitate deținătoare” în sensul acestei legi.

Pârâta SC M. SA a

obținut titlul de proprietate asupra terenului în suprafață de 19.574.063 mp

potrivit H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri

deținute de societăți comerciale cu capital de stat, pentru care a fost emis

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1996

eliberat de Ministerul Industriilor.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 05 iulie 2000, F.P.S. transmite către SC M. SA

un număr de 2.024.244 acțiuni, reprezentând 69.9604 % din capitalul social

subscris al SC M. SA, iar statul și-a păstrat 1 (una) acțiune.

În atare situație, pârâta

SC M. SA nu a dobândit bunul imobil - teren - printr-un contract de

vânzare-cumpărare vizând un bun ut singuli, ci ca urmare a modificării formei

de organizare a fostei Î.M.R.A. București într-o societate comercială ce

funcționează potrivit Legii nr. 31/1990.

La momentul la care

s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv 05 iulie 2000,

terenul situat în București, identificat conform raportului de expertiză, era deținut

în administrare de către Î.R.A. București, titlu care nu s-a schimbat

niciodată.

Or, regimul juridic

al bunurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale înființate conform Legii

nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale (care ar fi fost inventariat și evaluat

conform art. 19 din această lege) este stabilit de art. 20 alin. (2), potrivit

căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea

acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Pentru aceste motive,

SC M. SA, care, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 05 iulie 2000, era o societate pe acțiuni la care acționar unic, conform art.

21 din Legea nr. 15/1990, era statul, avea în patrimoniu, la înființarea sa,

exact aceleași bunuri ca și unitatea economică de stat pe care a înlocuit-o,

respectiv administrarea terenului, iar nu proprietatea acestuia.

Mai mult, trebuie

făcută distincția între „acțiuni” și „active”, noțiuni între care nu se poate

pune semnul egalității, terenul în suprafață de 980,52 mp, situat în București,

sector 1 nefiind transmis printr-un act de vânzare-cumpărare, ca bun ut

singuli.

În aceste condiții se

impune a se analiza titlurile părților și a se da preferabilitate titlului mai

bine caracterizat, respectiv cel al recurentei, în calitate de moștenitoare

legală a defunctului Mărginean Ion, persoana care a fost deposedată abuziv, în

concurs cu statul, care a dobândit bunul fără un titlu valabil, prin Decretul nr.

338/1980, act care nu a fost publicat niciodată și fără nicio despăgubire.

În concluzie, reclamanta,

în calitate de moștenitoare legală a defunctului Mărginean Ion, nu a pierdut

niciodată calitatea de proprietar, iar acțiunea în revendicare formulată împotriva

unei societăți comerciale privatizate, care deține bunul prin efectul unor

transmisiuni universale sau cu titlu universal, este admisibilă.

Potrivit cadrului

legislativ care reglementează privatizarea societăților comerciale (O.U.G. nr. 88/1997),

nu numai că o astfel de acțiune în revendicare era permisă de lege, dar s-au

stabilit chiar și efectele admiterii revendicării, prevăzându-se că

prejudiciile cauzate societăților comerciale, prin restituirea către foștii

proprietari a imobilelor preluate de stat, se acoperă prin plata unei

despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului respectiv.

Mai mult, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 1996 nu poate consolida dreptul de

proprietate al pârâtei, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece această

normă vizează doar acte de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele

făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără

titlu valabil sau cu titlu valabil.

În consecință,

recurenta solicită să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale

părților, urmând să se constate că titlul său este mai bine caracterizat, pentru

argumentele deja expuse.

Susține și

împrejurarea că instanța de apel nu a verificat dacă există identitate între

suprafața de 980,52 mp, situată în București, sector 1 și suprafața de teren

pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din

26 martie 1996.

În această situație, conchide

că pârâta SC M. SA nu deține titlu de proprietate pentru suprafața de teren ce

face obiectul prezentului litigiu.

Arată că, pentru argumentele

enunțate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre și cu încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta reclamantă solicită

admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului,

schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată și obligării pârâților să-i lase, în deplină proprietate și posesie,

terenul în litigiu.

Intimata pârâtă SC M.

SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

la nemotivarea deciziei este neîntemeiată. Instanța de apel a expus, în mod

clar și convingător, argumentele pentru care soluția ce trebuie dată acțiunii

în nulitate este aceeași cu cea pronunțată în cazul acțiunii în revendicare,

raportând-o, în acest sens, la caracterul unitar al cererii de chemare în

judecată și la scopul cererii în nulitate, precum și la interesul reclamantei

de a formula această din urmă cerere, în condițiile în care consecința unei

soluții favorabile date acțiunii în nulitate ar fi intrarea imobilului în

patrimoniul statului, iar nu în cel al apelantei reclamante. Prin urmare, nu se

poate considera că a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care

prevăd obligația instanței de prezenta motivele de fapt și de drept care i-au

format convingerea asupra aspectului în discuție, nefiind întrunite cerințele art.

304 pct. 7 din același cod.

În continuare,

recurenta prezintă argumentele pentru care consideră că titlul de proprietate

al pârâtei SC M. SA este lovit de nulitate absolută parțială. Nu i se poate

reproșa, însă, Curții că nu a examinat aspectele de fond ale acestei cereri, de

vreme ce o asemenea analiză nu mai putea fi realizată în condițiile în care o

chestiune prealabilă cercetării valabilității titlului pârâtei a fost apreciată

de către instanță ca întemeiată și a condus la menținerea soluției primei

instanțe, de respingere a acțiunii în nulitate.

În ceea ce privește

motivarea „inexactă” a deciziei, din perspectiva confirmării acestei soluții, critica

nu poate fi verificată de prezenta instanță, întrucât recurenta nu arată, în

mod concret, în ce constau erorile instanței în motivarea hotărârii. Cu alte

cuvinte, partea nu combate argumentele instanței de apel din perspectiva

soluției comune date acțiunii în nulitate și revendicării, determinat de

împrejurarea că cererea de desființare a titlului de proprietate al pârâtei reprezintă,

în realitate, o simplă apărare în sprijinul redobândirii imobilului, prin

intermediul acțiunii în revendicare, și trebuie soluționată unitar cu aceasta.

De asemenea, nu a contestat nici lipsa de interes a reclamantei în obținerea

nulității titlului pârâtei, reținută de Curte, ca argument complementar pentru

soluția dată nulității.

Reclamanta a afirmat

în mod generic, în cererea de recurs de față, că, de vreme ce instanța a

respins cererea în nulitate, raportat la aplicarea Legii nr. 10/2001, hotărârea

este nemotivată, fără să dezvolte considerente pentru care, fie aplicarea

actului normativ enunțat ar fi trebuit să conducă la o altă soluție, fie acesta

nu este incident în speță, astfel încât soluția Curții, sub aspectul cererii în

nulitate, este greșită.

Având în vedere

aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a legii sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Recurenta afirmă că

instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale deciziei

în interesul legii nr. 33/2008 și a încălcat art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în pronunțarea hotărârii

atacate.

Arată că legea

specială de reparație prevede o procedură de restituire a imobilelor preluate

abuziv de stat, de care reclamanta nu s-ar fi putut prevala, întrucât pârâta SC

M. SA, în proprietatea căreia se află imobilul în litigiu, nu face parte dintre

persoanele juridice abilitate să soluționeze cererea reclamantei, în sensul art.

21 din Legea nr. 10/2001, nefiind „unitate deținătoare”, conform textului de

lege enunțat. Aceasta, întrucât, la data intrării în vigoare a actului normativ

în discuție, statul deținea o acțiune în valoare de 25.000 de lei din numărul

total al acțiunilor societății pârâte, în consecință, nu era acționar majoritar

la această societate și nici acționar minoritar, dar cu o valoare a acțiunilor

mai mare sau, cel puțin, egală cu valoarea imobilului a cărui restituire este

pretinsă.

Contrar susținerilor

recurentei, procedura reglementată de legea specială de reparație era incidentă

în speță, chiar în condițiile în care valoarea acțiunilor statului la unitatea

deținătoare a imobilului era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

mai mică decât valoarea terenurilor solicitate.

Într-adevăr, potrivit

art. 21 alin. (1) din actul normativ sus-menționat, imobilele, terenuri și

construcții, vor fi restituite în natură, printre altele, în cazul în care sunt

deținute, la data intrării în vigoare a legii, de o societate comercială la

care statul este acționar sau asociat majoritar sau, conform alin. (2), în

cazul în care statul este acționar minoritar, dar valoarea acțiunilor este mai

mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire se

solicită.

În

explicitarea acestei dispoziții legale, art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007

privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 exclude

din categoria entităților învestite cu soluționarea notificărilor „

societățile comerciale

privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au

dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor”.

Totodată,

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la

art. 21

alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate”.

Art. 29.1.

lit. a) din Normele metodologice extinde aplicarea dispozițiilor art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 și în cazul societăților comerciale privatizate

într-o proporție care nu permite aplicarea art. 21.

În acest

sens, dispozițiile sus-menționate stabilesc că „Prevederile alin. (1) și (2)

ale

art. 29

din lege vizează stabilirea

regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor situate în intravilanul

localităților, aflate în patrimoniul societăților comerciale care:

a) sunt

privatizate integral sau într-o proporție care nu permite

aplicarea art. 21 din Lege (pentru acele societăți

comerciale care mai au cote de capital neprivatizate sunt aplicabile

dispozițiile art. 21

din lege, în măsura în care valoarea imobilului

restituibil este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate)”.

Mai mult, prin

decizia Curții Constituționale nr. 830/2008

, s-a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu

titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția

României.

În motivarea

deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele

care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație juridică

identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că,

în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor

beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă

operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou

termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost

susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se

vor modifica sau se vor stinge, după intrarea ei în vigoare.

Curtea

Constituțională a mai constatat că noua reglementare tinde să genereze

discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor

ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu

întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral

privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un

criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice, pe plan

legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior

menționate.

Urmare a declarării

neconstituționalității textului de lege în discuție, deveneau incidente

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la data

formulării notificării, și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Textul indicat din

legea în forma inițială vizează acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, persoanelor îndreptățite, în cazul imobilelor preluate cu titlu

valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu

respectarea dispozițiilor legale, stabilind, totodată, pentru ipoteza

respectivă, competența instituției publice care a efectuat privatizarea de a soluționa

notificarea, conform alin. (2) din același text.

Din interpretarea per

a contrario (prin opoziție) a art. 27 alin. (1) și (2) din actul normativ, în

forma de la data intrării sale în vigoare, în cazul imobilelor preluate fără

titlu valabil, asupra măsurilor reparatorii cuvenite, în temeiul Legii nr. 10/2001,

se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului, iar forma de reparație va fi

restituirea în natură, în cazul în care notificatorul este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, dacă nu există impedimente de altă natură

pentru această formă de reparație (de exemplu, dacă terenul este ocupat de

construcții legal edificate).

În caz contrar, așa

cum s-a arătat, soluționarea notificării revine instituției publice implicate

în privatizare, respectiv A.V.A.S., iar forma de reparație este cea în

echivalent.

Raportând

dispozițiile legale enunțate la circumstanțele particulare ale speței de față,

Înalta Curte constată că procedura legii speciale de reparație reprezenta calea

de urmat de către reclamantă pentru obținerea măsurilor reparatorii în ceea ce

privește terenurile în litigiu, în echivalent sau chiar în natură, iar nu

acțiunea în revendicare de drept comun.

În primul

rând, SC M. SA, deținătoarea imobilelor la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, nu făcea parte din categoria

societăților comerciale privatizate integral

sau a celor constituite din inițiativă privată, care să fi dobândit astfel de

bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, ca să fie exclusă

din categoria entităților abilitate cu soluționarea notificării, în accepțiunea

art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007.

Cerințele

textului de lege sus-menționat trebuie îndeplinite cumulativ; or, în speță,

niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită, pentru a se considera că

pârâta nu ar fi fost în măsură, potrivit legii, să soluționeze notificarea.

Astfel, pârâta nu este o societate constituită din inițiativă privată, ci în

cadrul procesului de privatizare, nu era integral privatizată la data intrării

în vigoare a Legii și nici nu dobândise imobilul ulterior privatizării (5 iulie

2000, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni), ci,

anterior privatizării, aspect confirmat prin certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 martie 1996 emis de

Ministerul Industriilor.

De

asemenea, nu prezintă relevanță cu ce titlu au fost transmise terenurile în

patrimoniul pârâtei, la momentul reorganizării sale conform Legii nr. 15/1990,

în proprietate sau în administrare, ci interesează ca pârâta să dețină

imobilul, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent cu ce

titlu este înregistrat în patrimoniul său, pentru a se considera că aceasta

reprezintă o „unitate deținătoare” în sensul actului normativ reparator.

Potrivit

dispozițiilor din cap. II al

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

în

înțelesul acestora, sintagma „unitate deținătoare” folosită de Lege vizează,

printre altele „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în

patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care

face obiectul legii (…)”.

Or, la data

respectivă, în favoarea societății pârâte, fusese emis certificatul de atestate

a dreptului de proprietate, care o califică ca fiind „unitate deținătoare” a

imobilului, în sensul dispoziției din Normele metodologice enunțate.

Pe de altă parte,

chiar și în ipoteza contestării naturii dreptului dobândit de pârâtă asupra

terenurilor, la momentul reorganizării sale (drept de administrare, iar nu de

proprietate), și care, în accepțiunea recurentei, s-ar fi păstrat până la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate considera că

pârâta nu ar fi făcut parte din categoria „unităților deținătoare”, întrucât și

un simplu „drept de administrare” îi conferă o asemenea calitate, de vreme ce

Legea (Normele metodologice indicate mai sus) nu limitează înțelesul sintagmei

de „unitate deținătoare” doar la „deținerea” imobilului în proprietate.

De asemenea, nici

susținerile referitoare la inexistența unei transmisiuni privind un bun „ut

singuli” („în mod singular”), care, în aceste condiții ar determina

admisibilitatea acțiunii în revendicare, nu pot fi primite, întrucât

certificatul emis de Ministerul Industriilor în favoarea acesteia, vizând o

suprafață de teren din care fac parte și terenurile în litigiu, atestă dreptul

de proprietate al pârâtei pentru un bun privit „ut singuli”, chiar dacă terenul

menționat în acest act are o suprafață mai mare decât terenurile în litigiu,

care se includ în suprafața de teren pentru care s-a eliberat certificatul de

atestare din 1996. Contrar afirmațiilor recurentei, terenurile respective nu au

fost transmise pârâtei prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5

iulie 2000, care vizează, într-adevăr, un transfer de acțiuni, iar nu de

active, ci, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, sens în care s-a

emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate sus-menționat, în baza

H.G. nr. 834/1991.

Pe de altă parte, și

în cazul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu

era acționar majoritar la societatea deținătoare a imobilelor, iar valoarea

acțiunilor deținute la pârâtă era mai mică decât valoarea bunurilor pretinse de

recurentă, aceasta avea la dispoziție tot procedura prevăzută de legea specială

pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent, propuse de instituția

implicată în privatizare, în cazul în care imobilele ar fi fost preluate cu

titlu valabil, conform art. 27 alin. (1) și (2) din actul normativ indicat, în

forma inițială, sau, după caz, pentru restituirea în natură, dispusă de

unitatea deținătoare, în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil, după

distincțiile prezentate în considerentele expuse în precedent.

Într-adevăr, în prima

ipoteză (imobil preluat cu titlu valabil de stat), forma de reparație fiind cea

în echivalent, recurenta ar putea susține că, în raport de obiectul și efectele

unei soluții favorabile pronunțate în cazul acțiunii în revendicare, reparația

în echivalent nu reprezintă intenția și scopul demersului părții în prezentul

litigiu, susținere care ar fi întemeiată. Cu toate acestea, acțiunea în

revendicare formulată pe calea dreptului comun, ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o cale procedurală, pusă la dispoziția părții,

pentru obținerea bunului în natură. Împrejurarea că legea specială nu conferă

persoanei interesate exact forma de reparație pe care aceasta urmărește să o

obțină nu înlătură aplicarea legii speciale în favoarea dreptului comun.

Aceasta, întrucât principiul de drept „specialia generalibus derogant” - „legea

specială derogă de la legea generală”, enunțat și în cuprinsul deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008, nu poate fi aplicat parțial și în raport de măsurile

obținute, în mod concret, de persoana interesată, în procedura pe care legea îi

impune să o urmeze în vederea restituirii bunului pretins.

Nici dispozițiile

O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale nu reprezintă

un argument în susținerea admisibilității acțiunilor în revendicare formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind

unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, „

(1) Instituțiile

publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților

comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2)

Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin.

(1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea

comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile”.

În

cuprinsul normelor legale arătate mai sus nu se face referire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare și nici nu era posibilă existența unei

asemenea dispoziții, de vreme ce actul normativ sus-menționat vizează privatizarea

societăților comerciale. De asemenea, referirea la acoperirea prejudiciului

suportat de societățile comerciale privatizate sau în curs de privatizare ca

urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile preluate de către stat și deținute

de aceste societăți are în vedere hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile prin care au fost restituite bunurile respective, dar nu în mod

necesar pronunțate în cadrul unor acțiuni în revendicare. În plus, ordonanța de

urgență, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele

măsuri pentru accelerarea reformei economice, este anterioară Legii nr. 10/2001,

așa încât, și din această perspectivă, nu ar fi putut rezolva problema

admisibilității acțiunilor în revendicare formulate în temeiul art. 480 C. civ.

ulterior apariției legii speciale de reparație pentru această categorie de imobile.

Cât

privește pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta afirmă în mod

generic nerespectarea acestei dispoziții din documentul european, fără să

combată cu argumente concrete considerentele instanței de apel, care a reținut

că partea nu are „un bun” în accepțiunea art. 1, nici din perspectiva

existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să

se stabilească dreptul acesteia la restituire, nici din cea a „speranței

legitime”, constând în existența unei legislații care să permită retrocedarea

imobilelor preluate abuziv, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept

comun, unită cu o jurisprudență constantă în acest sens.

Critica

referitoare la lipsa identității între imobilul revendicat și cel deținut de

pârâtă potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de

Ministerul Industriilor vizează reevaluarea, în recurs, a situației de fapt

conform probelor administrate, instanțele anterioare reținând existența

identității între imobile în baza raportului de expertiză întocmit de ing. M.A.

Or, verificarea situației de fapt ca urmare a interpretării probelor

administrate este incompatibilă cu structura a