ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 28 iunie 2011, sub nr. 12189/302/2011,

reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 lei

(rectificată ulterior ca fiind 300.000 euro), cu titlu de despăgubiri bănești

pentru imobilul teren în suprafață de 1.348,25 mp, situat în str. Prisăcani,

sector 4, București.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul în cauză a fost dobândit de autorul B.V., în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat 13 octombrie 1958 de Notariatul

de Stat București - Raionul N.B. și a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

163 din 02 aprilie 1964 și a Deciziei SPB nr. 581 din 07 mai 1964, așa cum

rezultă din adresa din 12 mai 2008 emisă de S.C.A. V.L. Berceni S.A.

La data de 31 martie 1980

B.V. a decedat, moștenitori fiind B.Ș., în calitate de soție supraviețuitoare

și de B.A., în calitate de moștenitor testamentar. La data de 04 iulie 1990 a

intervenit decesul lui B.Ș., B.A., având calitatea de moștenitor testamentar.

În baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, B.A. a formulat notificare privind imobilul în cauză,

notificarea fiind comunicată prin B.E.J. - „M.D.” sub nr. 1824 din 14 noiembrie

2001.

Ulterior, la data de

23 noiembrie 2005, B.A. a decedat, moștenitori fiind Banea Maria, în calitate

de soție supraviețuitoare, B.A.M. și N.P.F., ambele în calitate de fiice.

Prin contractul de

cesiune autentificat din 07 noiembrie 2006 de B.N.P.A. - „R.D. și M.P.”,

moștenitoarele defunctului B.A. au transmis reclamantei toate drepturile și

calitățile pe care le dețineau în legătura cu procedura inițiată în baza Legii nr.

10/2001 prin notificarea din 14 noiembrie 2001.

Prin sentința civilă nr.

930 din 29 iunie 2009, rămasă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată

de reclamantă și s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziției, pe

numele reclamantei, cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4,

București, în suprafață de 1.348,25 mp.

Ulterior obținerii

titlului executoriu, reclamanta a demarat procedura executării silite,

formându-se dosarul de executare nr. 200/2011 pe rolul B.E.J. - „B.D.”.

În aceste condiții,

se impunea ca debitorul Municipiul București să se supună dispozițiilor

instanței și executorului judecătoresc și să emită dispoziție, însă, nici până

în prezent debitorul nu a adus la îndeplinire această obligație.

Reclamanta a

menționat că prezenta acțiune este întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și urmărește atragerea răspunderii pârâtului.

Prin sentința civilă nr.

370 din 17 ianuarie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București s-a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

valoarea pretențiilor deduse judecății depășind suma de 500.000 lei.

La Tribunalul

București cauza a fost înregistrată sub nr. 10760/3/2012.

La termenul de

judecată din data de 10 septembrie 2012, reclamanta S.I. a invocat excepția de

litispendență în raport de existența pe rolul Tribunalului București a Dosarului

cu nr. 63081/3/2011, dosar în care figurează aceleași părți, are același obiect

și se întemeiază pe aceeași cauză juridică, astfel că față de prevederile art. 163

C. proc. civ., instanța a dispus întrunirea pricinilor la același complet de

judecată, pentru a putea fi pronunțată o sigură hotărâre.

A fost atașată la

dosarul cauzei Dispoziția nr. 15029 din 16 noiembrie 2011 emisă de Primarul

General al Municipiului București prin care s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 1.348,25 mp situat în

București, str. Prisăcani, sector 4, imobil imposibil de restituit în natură

cesionarei S.I.

La termenul de

judecată din data de 17 decembrie 2012, instanța a admis cererea reclamantei

privind sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepțiilor de

neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a

dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a prevederilor art. 329 C.

proc. civ., asupra acestor excepții de neconstituționalitate fiind pronunțată

de către Curtea Constituțională Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013.

La termenul din data

de 02 iunie 2014, instanța a pus în discuție excepția lipsei calității

procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin Sentința civilă nr.

944 din 24 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât

și a respins, ca inadmisibile, acțiunile conexe formulate de reclamanta S.I.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Pentru a hotărî

astfel, examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că imobilul

teren în suprafață de 1.348,25 mp a fost dobândit de B.V. în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1958 de Notariatul de

Stat București - Raionul N.B.

Imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 163/1964 și a Deciziei S.P.B. nr. 591/1964

așa cum rezultă din adresa din 12 mai 2008 emisă de S.C.A.V.L. Berceni SA.

În baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, B.A. a formulat notificare privind imobilul în cauză,

notificarea fiind comunicată prin B.E.J. - „M.D.” din 14 noiembrie 2001.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

39413/3 din 21 octombrie 2008, reclamanta a solicitat instanței să dispună

obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General, să emită

dispoziție privind imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, București, în

suprafață de 1.348,25 mp.

Prin sentința civilă nr.

930 din 29 iunie 2009, rămasă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea și s-a

dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziției, pe numele reclamantei, cu

privire la imobilul situat în str. Prisăcani f.n., sector 4, București, în

suprafață de 1.348,25 mp.

Prin Dispoziția nr. 15029

din 16 noiembrie 2011 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de

1.348,25 mp. situat în București, str. Prisăcani, sector 4, imobil ce nu poate

fi restituit în natură cesionarei S.I.

Referitor la excepția

lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâtul Statul Român, instanța

a apreciat că nu este întemeiată, fiind respinsă în raport de temeiul juridic

invocat de parte, respectând art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

față de considerentele expuse în Decizia civilă nr. 27/2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării recursului în interesul

legii.

În ceea ce privește

cea de a doua excepție și anume aceea a inadmisibilității cererii formulate de

reclamantă, instanța a avut în vedere faptul că Decizia nr. 27/2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării recursului în

interesul legii.

Prin decizia

menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sunt inadmisibile acțiunile

formulate împotriva Statului Român în temeiul art. 1 din Protocolul Adițional nr.

1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, întrucât Curtea Europeană nu a constatat că soluțiile legislative

sunt inadecvate ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 217/2005

nu este funcțional.

Potrivit aceleiași

decizii s-a arătat că nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii pilot în cauza „Maria

Atanasiu ș.a. împotriva României”, din moment ce Statul Român a fost obligat să

ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Norma procedurală mai

sus menționată impune respectarea unor astfel de decizii pronunțate de către

cea mai înaltă instanță de judecată în scopul de a se realiza interpretarea și

aplicarea unitară a conținutului prevederilor legale pe teritoriul României.

Instanța a considerat

că Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii nu este contrară dispozițiilor art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că au fost înlăturate

susținerile reclamantei pe acest aspect.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel reclamanta S.I., care a susținut următoarele

critici:

Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, respectiv motivele pentru care au fost înlăturate

susținerile apelantei, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865.

Examinând sentința

apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea a constatat că apelul

este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Obiectul cererii

deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul

teren în suprafață de 1.348,25 mp, situat în București, str. Prisăcani, sector

4, imobil preluat abuziv și care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 15209

din 16 noiembrie 2011, a fost soluționată notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru terenul menționat, imposibil de restituit în natură, în favoarea

apelantei-reclamante, în calitate de cesionar.

Apelanta-reclamantă

și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Prima instanță a

respins cererea ca inadmisibilă, având în vedere decizia dată în interesul

legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

obligatorie conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a

statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile.”

Curtea de Apel a constatat

că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., criticile formulate de apelanta-reclamantă fiind

nefondate.

Astfel, în ceea ce

privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii în raport cu toate

argumentele invocate de apelanta-reclamantă în combaterea excepției

inadmisibilității, Curtea a constatat că prima instanță a expus considerentele

esențiale de fapt și de drept care au fundamentat soluția.

Pentru ca hotărârea

să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special

tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul

hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

S-a considerat de

către Curtea de Apel că sentința apelată respectă exigențele prevăzute art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se considera că este nemotivată.

Având în vedere

efectul devolutiv al apelului și criticile formulate de apelanta-reclamantă

prin motivele de apel, Curtea a răspuns în continuare argumentelor

apelantei-reclamante în combaterea excepției inadmisibilității.

Invocând deciziile

Curții Constituționale nr. 202/2013, nr. 212/2013 și nr. 466/2013, coroborate

cu Decizia nr. 206/2013, apelanta-reclamantă susține că Decizia nr. 27/2011 nu

este obligatorie, motiv pentru care solicită a fi înlăturată. De asemenea,

apelanta-reclamantă a susținut că decizia respectivă contravine jurisprudenței

C.E.D.O., astfel încât, în mod greșit și-a întemeiat prima instanță soluția pe

aceasta.

În ceea ce privește

deciziile Curții Constituționale menționate mai sus, Curtea a constatat că

acestea nu susțin teza apelantei-reclamante în sensul că decizia dată în

interesul legii nu ar fi obligatorie pentru instanță.

Astfel, prin decizia nr.

202/2013, s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Curtea a conchis că

în jurisprudența sa cu privire la această materie „pot fi identificate două

abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate,

și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia

pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter

inadmisibil și respectiv, în a doua situație, dacă excepția de

neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul

legii, când Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției”.

Curtea a reținut că „Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează

o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii

nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru

instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea

principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost

dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea

criticată, lege derogatorie de la dreptul comun”.

În subsidiar, Curtea

a reținut că dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost

supuse controlului de constituționalitate iar Curtea a statuat că „este

opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a

injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege

criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1)

teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate

sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul

Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și

juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat,

necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau

acordării de despăgubiri”.

Prin Decizia nr. 212/2013,

s-a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

S-a respins ca

inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII -

Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a

fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27 din

14 noiembrie 2011.

S-a respins ca

neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 C.

proc. civ. de la 1865.

În motivarea

deciziei, Curtea Constituțională a reluat argumentele din cuprinsul deciziilor

anterioare, inclusiv ale Deciziei nr. 202/2013.

Cu privire la

dispozițiile art. 329 C. proc. civ. de la 1865, Curtea Constituțională a

reținut că „instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date

problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face

decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept”.

Așa fiind, Curtea a

statuat că „prevederile criticate C. proc. civ., care îndrituiesc Înalta Curte

de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a

aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu

aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru

motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept”.

Prin Decizia nr. 466

din 14 noiembrie 2013 pronunțată în legătură cu soluționarea prezentei cauze,

s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

titlului VII intitulat „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel

cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

În acest context,

Curtea a constatat că „obiectul excepției îl reprezintă o decizie pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul pronunțării unui recurs în

interesul legii și având în vedere jurisprudența sa anterioară a reținut că o

asemenea excepție este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre

judecătorească nu poate fi supusă controlului de constituționalitate iar

decizia în discuție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al

titlului VII din Legea nr. 247/2005 care să fie susceptibilă de a face obiectul

unui control de neconstituționalitate”.

Dimpotrivă, prin

această decizie, „Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit aplicarea

unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială -

titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală,

în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale

derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant”.S-a concluzionat

în sensul că deciziile Curții Constituționale menționate mai sus nu determină

concluzia că decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este obligatorie, dat

fiind că nu interpretează conținutul dispozițiilor legale, astfel cum susține

apelanta reclamantă.

Dimpotrivă, deciziile

respective statuează asupra constituționalității prevederilor art. art. 329 C.

proc. civ. de la 1865, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor

date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii.

Faptul că se

apreciază de către Curtea Constituțională că de principiu se poate analiza

constituționalitatea unor texte de lege dacă acestea au fost interpretate

printr-o decizie în interesului legii, nu determină concluzia susținută de

apelanta reclamantă în sensul că instanțele ar putea înlătura de la aplicare

decizia în interesul legii, pe motiv că ar contraveni normelor convenționale.

Astfel, în primul

rând, cu privire la decizia în discuție, Curtea Constituțională a reținut că

aceasta nu interpretează dispozițiile legale, ci stabilește aplicarea unitară a

unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială se aplică

prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept

potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia

generalibus derogant”.

S-a reținut că această

statuare trebuie respectată de instanțe, față de prevederile 330

7

C.

proc. civ., care impun obligativitatea deciziilor date în interesul legii.

În al doilea rând,

instanța de judecată nu poate analiza compatibilitatea deciziei date în

interesul legii, cu prevederilor convenționale, din perspectiva art. 20 din

Constituție, astfel cum solicită apelanta, deoarece acest text legal face

referire la neconcordanța cu reglementările internaționale a legilor interne,

iar nu a hotărârilor judecătorești.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, Curtea a reținut că apelanta reclamantă nu deține un

bun în sensul de drept la restituirea sumei pretinse, care să se bucure de

protecția conferită de art. 1 par. 1 din Protocolul 1 Adițional la C.E.D.O.

În acest sens, Curtea

a avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de “bun”

se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de

proprietate.

În schimb, nu trebuie

considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un

drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională

rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (vezi cauzele Caracas c.

Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieș c. Romaniei).

În cauză, apelanta

reclamantă nu deține un bun actual, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate

administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la restituirea sumei de bani

pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Dispoziția Primarului

Municipiului București prin care s-a propus în favoarea reclamantei acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în

natură nu reprezintă un bun în ceea ce privește suma de bani solicitată,

concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunțată în cauza pilot

Atanasiu și alții c. României, hotărâre care a tranșat problema semnificației

noțiunii de bun în această materie.

În cuprinsul acestei

hotărâri, Curtea Europeana a reținut că „existența unui bun actual în patrimoniul

unei persoane, ființează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod

expres restituirea bunului”.

Curtea a constatat că

de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie

la acordarea unei despăgubiri.

În consecință, Curtea

europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimoniala în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii

de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de

aceste legi”.

Aplicând în cauza de

față principiile ilustrate de Curtea europeană în hotărârea pilot, instanța de

apel a reținut că apelanta reclamantă nu deține un „bun” care să beneficieze de

protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având dreptul

doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile și procedura prevăzute

de legea specială (în prezent Legea nr. 165/2013).

Pentru toate

considerentele, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a respins

apelul, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr.

36/ A din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

declarat recurs reclamanta S.I. care a susținut următoarele motive de

nelegalitate a hotărârii recurate.

Reclamanta a invocat

existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, solicitând instanței să observe că ingerința în

dreptul ei de a se bucura de bunul deținut nu este proporțională.

Se arată că prin Sentința

civilă nr. 944 din 24 iunie 2014, prima instanță a respins acțiunea ca

inadmisibilă, reținând că art. 329 N.C.P.C. și art. 99 din Legea nr. 303/2004

impun respectarea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursurilor în interesul legii, iar instanța a considerat că Decizia

nr. 27/2011 nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Se consideră că hotărârea

instanței de apel este nelegală, deoarece este dată cu interpretarea si

aplicarea greșită a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865.

În fața primei

instanțe, reclamanta a invocat două argumente esențiale în combaterea excepției

inadmisibilității acțiunii și anume faptul că Decizia nr. 27/2011 nu

interpretează conținutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv

pentru care „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate fi

obligatorie, argument întemeiat pe deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013,

nr. 212/2013 și nr. 466/2013, coroborate cu decizia Curții Constituționale nr. 206/2013;

faptul că decizia nr. 27/2011 contravine CEDO, interpretată în lumina

jurisprudenței Curții Europene în cauzele Maria Atanasiu și alții c. România și

Vermeire c. Belgia, transformându-se într-o formă de control a hotărârilor

Curții Europene.

Pentru aceste motive,

reclamanta a solicitat instanței să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27/2011 și

să analizeze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se arată că prima

instanță s-a limitat să constate că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție este obligatorie și că nu contravine jurisprudenței C.E.D.O.,

fără să arate vreun motiv pentru care toate argumentele au fost considerate

neîntemeiate.

Argumentul instanței

de apel, întemeiat pe efectul devolutiv al apelului, este nelegal deoarece

dublul grad de jurisdicție și dreptul la un proces echitabil presupun dreptul

părții de a primi două hotărâri motivate, lipsa de motivare a hotărârii primei

instanțe neputând fi complinită prin analizarea argumentelor pentru prima dată

în faza apelului.

Pentru aceste motive,

se solicită a se constata că dreptul la un proces echitabil a fost grav

încălcat, obținerea unei hotărâri judecătorești motivate fiind un principiu

fundamental al procesului civil într-o societate democratică, astfel încât se

solicită anularea hotărârii apelate.

Un alt argument

vizează faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea si

aplicarea greșită a art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Instanța de apel

arată că „hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.” și că „deciziile Curții

Constituționale nu susțin teza în sensul că decizia dată în interesul legii nu

ar fi obligatorie pentru instanță”.

Se consideră că instanța

de apel reține explicit faptul că însăși instanța constituțională a reținut că „decizia

în discuție nu interpretează dispozițiile legale”, însă conchide că „trebuie

respectată de instanțe, față de prevederile art. 330

7

C. proc. civ.,

care impun obligativitatea deciziilor date în interesul legii”.

Întrucât sintagma „dezlegarea

dată problemelor de drept judecate” nu poate privi decât interpretarea și

aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte

normative, și numai în aceste condiții poate fi obligatorie, aspect statuat

explicit prin Decizia nr. 206/2013, iar prin Decizia nr. 27/2011 nu s-a

intervenit asupra dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 „în

vederea interpretării și stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție

de situații și soluții jurisprudențiale diferite”, aspect statuat explicit prin

Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr. 27/2011 nu este

obligatorie.

Față de aceste

aspecte, nu se poate susține că ar putea fi obligatorie, în condițiile art. 330

7

C. proc. civ., o statuare privind „aplicarea unitară a unui principiu general

al dreptului”, de vreme ce asemenea statuare nu privește interpretarea și

aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte

normative.

Pe de altă parte,

instanța de apel reține că art. 20 din Constituție îi impune să analizeze doar

compatibilitatea dispozițiilor legilor interne față de prevederile

constituționale, nu și compatibilitatea hotărârilor judecătorești.

Se învederează de

către recurenta-reclamantă că, dacă Decizia nr. 27/2011 este o simplă hotărâre

judecătorească, ce nu poate fi analizată prin raportare la dispozițiile

convenționale, înseamnă că aceasta ar avea forță juridică superioară însăși

Convenției Europene, de vreme ce, potrivit susținerilor instanței de apel,

aceasta se impune cu caracter obligatoriu instanțelor.

Asemenea interpretare

nu doar că încalcă dreptul la un proces echitabil, dar contravine dispozițiilor

elementare în materia drepturilor omului, de vreme ce însăși Constituția

României permite înlăturarea tuturor dispozițiilor interne care contravin

prevederilor mai favorabile internaționale.

Sub acest aspect, se

solicită a se constata că prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție a decis că sunt inadmisibile acțiunile formulate împotriva Statului

Român în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cu motivarea că „CEDO nu a constatat că soluțiile

legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin

Legea nr. 247/2005, nu este funcțional''.

Această concluzie

este evident contrară jurisprudenței Curții Europene care a constatat - prin

aplicarea procedurii hotărârii pilot - existența unei disfuncționalități

sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislației cu privire la

restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de

autoritățile administrative” și a arătat că una din măsurile care ar trebui

luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a

constatat anumite lipsuri, și implementarea urgență a unor măsuri simplificate

si eficiente, întemeiate pe măsuri legislative si pe o practică judiciară si

administrativă coerentă”.

De asemenea, Înalta

Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României”, din moment ce Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform principiilor

consacrate de Convenție.

Această concluzie

este evident contrară jurisprudenței Curții Europene, care, în cauza Vermeire

c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime

într-o manieră coerentă legislația internă, nu poate constitui o problemă

prealabilă respectării Convenției, iar libertatea de alegere recunoscută

Statului cu privire la mijloacele de a-si executa obligația nu trebuie să

permită suspendarea aplicării Convenției în așteptarea finalizării unei

asemenea reforme.

Se conchide de către

recurentă în sensul că rezultă evident că prin Decizia nr. 27/2011 recursul în

interesul legii s-a transformat  într-o formă de control a hotărârilor Curții

Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reținute de

instanța europeană.

Prin urmare, având în

vedere că Decizia nr. 27/2011 contravine jurisprudenței Curții Europene, se

solicită a fi înlăturată și să se constate, raportat la împrejurările concrete

ale cauzei, că prezenta acțiune este admisibilă.

Se mai invocă faptul

că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea si aplicarea greșită

a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Reclamanta a invocat

existența unui „bun” sub forma unei „speranțe legitime”, invocând pe de o parte

Sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanța a

dispus obligarea Municipiului București să emită dispoziție pe numele reclamantei

cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4 - București, în

suprafață de 1.348, 25 m.p., iar pe de altă parte jurisprudența bine stabilită

a instanțelor, în sensul că numitul B.A., autorii și succesorii acestuia sunt

persoane îndreptățite cu privire la imobilele de care au fost deposedați

abuziv. Prin urmare, există „speranța legitimă”, ca „valoare patrimonială” ce

relevă noțiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și face aplicabil textul

convențional.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu a tranșat nicidecum „problema semnificației noțiunii de bun în

această materie”.

Într-adevăr, Curtea a

invocat jurisprudența sa privind noțiunea de bun și a arătat în paragraful 134

din hotărârea pronunțată în cauza pilot că „noțiunea de „bunuri” poate include

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în

virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă „să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate”.

Se arată că situația

în cauză este identică cu aceea a reclamantelor Atanasiu și Poenaru în cauza

pilot, unde se reiterează că, deși a reținut că acestea nu au un „bun actual”,

Curtea Europeană a constatat că acestea au o speranță legitimă căreia îi este

aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Înscrisurile deținute

de reclamantă reprezintă o hotărâre judecătorească definitivă și un act

administrativ care au intrat în puterea lucrului judecat cu privire la

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la primirea măsurilor

reparatorii, astfel încât reprezintă o „practică bine stabilită la nivel intern”,

creanța respectivă fiind un „interes patrimonial” cu privire la care există o „speranță

legitimă” de realizare.

Față de aceste

aspecte, concluzia instanței de apel în sensul că nu ar dispune de un „bun”

violează însuși dreptul reclamantei de proprietate, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale

incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Un prim motiv de

nelegalitate vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se de

către recurenta reclamantă interpretarea și aplicarea greșită de către

instanța de apel a prevederilor art. 261 pct. 5 și a art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

Pentru a fi incident

acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu

aplicarea sau interpretarea greșită a legii, în susținerea recurentei, a art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Se precizează că analizarea

doar de către instanța de apel a deciziilor Curții Constituționale, a

hotărârilor Curții Europene (pronunțate în cauzele Maria Atanasiu și alții c.

România și Vermeire c. Belgia), fără ca instanța de fond să le fi analizat o

privează de dreptul la dublul grad de jurisdicție, obținerea unei hotărâri

motivate fiind un principiu fundamental al procesului civil.

Or, prima instanță a

motivat soluția pronunțată, astfel că nu se poate aprecia că nu pot fi

identificate aspectele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Lipsa

unui răspuns detaliat asupra unor aspecte aduse în discuție în motivarea cererii

de chemare în judecată nu privează partea de un grad de jurisdicție, instanța

de apel, ca instanță devolutivă, având posibilitatea să suplinească sau să

detalieze anumite aspecte și în raport de criticile din apel.

Critica de

nelegalitate invocată anterior de către recurenta reclamantă nu poate fi

primită, lipsa de motivare a sentinței pronunțate de prima instanță asupra aspectelor

legate de deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții

Constituționale neechivalând cu o încălcare a dublului grad de jurisdicție, de

vreme ce aceste lipsuri pot fi suplinite de instanța de control judiciar,

apelul având caracter devolutiv și permițând atât controlul de legalitate, cât

și îndeplinirea eventualelor aspecte neanalizate la prima instanță.

Instanța de apel a

interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

a analizat și a răspuns motivat criticilor formulate, chestiunile supuse

analizei în apel și anume aspectele legate de deciziile Curții Constituționale

și de hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului fiind serios examinate,

neputându-se reține că s-ar fi încălcat dreptul la dublul grad de jurisdicție.

De altfel, dublul

grad de jurisdicție constând în dreptul de a formula o cale de atac efectivă

împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță a fost

respectat, reclamanta exercitând calea de atac a apelului împotriva hotărârilor

pronunțate de Tribunalul București, împotriva deciziei civile pronunțate de

Curtea de Apel București promovându-se prezentul recurs.

În cauză nu a fost

încălcat principiul accesului liber la justiție și dreptul la un proces

echitabil, așa cum susține recurenta reclamantă, deoarece reclamanta nu a fost

lipsită de posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva

hotărârilor judecătorești. Principiul liberului acces la justiție presupune

posibilitatea celor interesați de a exercita căile de atac, în condițiile

stabilite de lege, accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate

structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se

înfăptuiește justiția.

În concepția

instanței europene, dreptul la un tribunal reprezintă o componentă esențială a

dreptului instituit prin art. 6 parag. 1, din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Curtea statuând totodată că acesta nu este un drept absolut, admițând

unele restrângeri. Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., instanța a hotărât

în sensul că limitările dreptului de acces la un tribunal cuprind și condițiile

în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanțe de fond (C.E.D.O. Guerin c.

Franței, hotărârea din 29 iulie 1998) procesul echitabil implicând nu existența

dublului grad de jurisdicție, ci accesul egal la gradele de jurisdicție

stabilite de legea națională a statului.

În cauză, reclamanta

a beneficiat de posibilitatea clară și concretă de a contesta hotărârea

judecătorească pronunțată de instanța de fond, exercițiul dreptului de acces la

instanță fiind efectiv, nefiind afectat de existența vreunor obstacole de drept

sau de fapt, iar neanalizarea de către prima instanță a deciziilor invocate nu

a afectat dreptul reclamantei la dublul grad de jurisdicție.

Privarea de un grad

de jurisdicție are loc atunci când motivarea hotărârii primei instanțe

lipsește, situație reglementată de art. 297 C. proc. civ. care prevede

situația anulării pentru neevocarea fondului, ipoteză în care este inclusă

nemotivarea deoarece echivalează cu o neanalizare a cauzei pe fond, astfel

încât instanța de control din apel nu poate să își exercite prerogativele, deci

nici să suplinească sau să completeze anumite aspecte.

Nici al doilea motiv

de recurs invocat de către recurenta-reclamantă nu poate conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate, fiind interpretate în mod corect

dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin criticile

invocate de recurenta reclamantă se încearcă în fond înlăturarea aplicării Deciziei

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii,  considerându-se că nu s-a realizat prin acest mecanism o

interpretare și aplicare unitară a conținutului dispozițiilor legale cu  sensul

de acte normative, ci „o aplicare unitară a unui principiu general al dreptului”.

Se întemeiază motivul de recurs pe deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013,

nr. 121/2013, nr. 466/2013, susținându-se și prioritatea jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, arătându-se vă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție este contrară jurisprudenței instanței europene.

Se mai arată că Decizia

nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi cenzurată prin

raportare la pactele și tratatele în materia dreptului omului, sub aspectul

neconvenționalității acesteia, fiind contrară jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului (hotărârea pilot Atanasiu contra României și hotărârea

Vermeire, c. Belgia) și, pe de altă parte, trebuie înlăturată și pentru că în

mod greșit s-a reținut că raționamentul instanței ar fi identic cu cel

expus în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în recursul în interesul legii.

Motivul de recurs

invocat de reclamantă cu privire la inaplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu subzistă.

Prin recursul în

interesul legii se urmărește asigurarea interpretării și aplicării unitare a

legii de către instanțele judecătorești, obiectul acestui recurs îl constituie

astfel chestiunile (problemele) de drept care au fost soluționate diferit de

instanțele judecătorești, pe această cale nefiind supuse verificării elemente

de fapt, ci doar cele privitoare la aplicarea și interpretarea legii.

Soluția Înaltei Curți

de Casație și Justiție în recursul în interesul legii are autoritate de lucru

interpretat pentru judecător, scopul acestui recurs fiind acela de a asigura

previzibilitatea dreptului și uniformitatea în aplicarea acestuia și promovarea

unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea de

noi norme, astfel că nu se poate considera că deciziile pronunțate în cadrul

recursului în interesul legii ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul

legiferării. Tocmai pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica

instanțelor de judecată a fost adoptată această instituție a recursului în

interesul legii, instituție calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

(cauza CR contra Regatului Unit, 1995) - „element de interpretare judiciară”.

În cauză, prin

decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

statuat în sensul că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură sau pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție sunt

inadmisibile”. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o dezlegare

chestiunilor de drept supuse analizei, în scopul asigurării unei jurisprudențe

unitare, în vederea asigurării respectării principiului securității juridice și

a preeminenței dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiții imparțiale și

egalitare, conform prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție, aspecte

reținute și de Curtea Constituțională în deciziile invocate de recurentă.

Obligativitatea

stabilită de lege pentru aceste categorii de decizii (prin reglementarea art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.) nu le conferă calitatea de izvoare de drept și deci

caracterul unei norme interne legale.

Decizia pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 27/2011,

deși face aplicarea unui principiu de drept „specialia generalibus derogant”

este incident în cauză pentru că se dezleagă tocmai problema de drept care face

obiectul cauzei, anume posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii în natură

după valorificarea dreptului în procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială

în materia bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

În ceea ce privește

critica recurenților-reclamanți privind contrarietatea Deciziei nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii

cu jurisprudența C.E.D.O., se constată că în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 a

fost analizat raportul de convenționalitate, iar această dezlegare dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru judecători care nu

o mai pot reitera, ceea ce ar echivala cu nerespectarea deciziei de RIL și cu

încălcarea art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

De altfel, chiar în

considerentele Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au

reținut statuările hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut

că jurisprudența C.E.D.O. în definirea noțiunii de „bun actual” sau de „speranță

legitimă” este extrem de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze.

Totuși, la data de 12

octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de „bun actual”

și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului.

Prin urmare, C.E.D.O.

a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual”

și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară

prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să

existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Cât privește „valoarea

patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de

protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci

când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect

C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că,

pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre

un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile

competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește

condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Și în ceea ce

privește critica recurenților - reclamanți referitoare la reținerea

raționamentului identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, în considerentele Deciziei nr. 27/2011 a instanței

supreme se consemnează că, în virtutea principiului „specialia generalibus

derogant”, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că

jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Pentru aceste

considerente, nu se poate dispune înlăturarea aplicării Deciziei nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul

legii, așa cum se solicită de către recurenta reclamantă.

Prin al treilea motiv

de recurs formulat se susține greșita interpretare și aplicare a art. 1 din

Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocându-se

existența unui „bun” sub forma unei „speranțe legitime”.

S-a invocat Sentința civilă

nr. 930 din 29 iunie 2009 irevocabilă prin care instanța a obligat Municipiul

București să emită dispoziție pentru reclamantă cu privire la imobilul situat

în str. Prisăcani, sector 4, București, în suprafață de 1.348,5 mp. Se

consideră că prin obligarea prin hotărâre judecătorească definitivă și

obligatorie a Municipiului București să emită dispoziție pe numele reclamantei

și prin existența acelei dispoziții a Primarului prin care s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent sunt întrunite condițiile pentru a fi

titulara unui „bun”, respectiv a speranței de a obține existența efectivă

a dreptului de proprietate.

Această critică nu

poate fi primită, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile

legale, concluzionând că reclamanta nu dispune de un „bun” în sensul art. 1

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a

reținut că „un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la C.E.D.O. decât în măsura în care hotărârile pe care le critică

se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi Noțiunea „bunuri”

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

De asemenea, s-a mai

reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea

a mai constatat că, de la intrarea în vigoare al Legii nr. 1/2000, Legii nr. 10/2001

și mai ales a Legii nr. 247/2005 dreptul intern prevede un mecanism care

trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei

despăgubiri.

S-a apreciat că „transformarea

într-o valoare patr