ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 28 iunie 2011, sub nr. 12189/302/2011, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 lei (rectificată ulterior ca fiind 300.000 euro), cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 1.348,25 mp, situat în str. Prisăcani, sector 4, București. În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în cauză a fost dobândit de autorul B.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat 13 octombrie 1958 de Notariatul de Stat București - Raionul N.B.

și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 163 din 02 aprilie 1964 și a Deciziei SPB nr. 581 din 07 mai 1964, așa cum rezultă din adresa din 12 mai 2008 emisă de S.C.A. V.L. Berceni S.A. La data de 31 martie 1980 B.V. a decedat, moștenitori fiind B.Ș., în calitate de soție supraviețuitoare și de B.A., în calitate de moștenitor testamentar. La data de 04 iulie 1990 a intervenit decesul lui B.Ș., B.A., având calitatea de moștenitor testamentar. În baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, B.A. a formulat notificare privind imobilul în cauză, notificarea fiind comunicată prin B.E.J. - „M.D.” sub nr. 1824 din 14 noiembrie 2001. Ulterior, la data de 23 noiembrie 2005, B.A. a decedat, moștenitori fiind Banea Maria, în calitate de soție supraviețuitoare, B.A.M.

și N.P.F., ambele în calitate de fiice. Prin contractul de cesiune autentificat din 07 noiembrie 2006 de B.N.P.A. - „R.D. și M.P.”, moștenitoarele defunctului B.A. au transmis reclamantei toate drepturile și calitățile pe care le dețineau în legătura cu procedura inițiată în baza Legii nr. 10/2001 prin notificarea din 14 noiembrie 2001. Prin sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, rămasă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziției, pe numele reclamantei, cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, București, în suprafață de 1.348,25 mp. Ulterior obținerii titlului executoriu, reclamanta a demarat procedura executării silite, formându-se dosarul de executare nr. 200/2011 pe rolul B.E.J.

- „B.D.”. În aceste condiții, se impunea ca debitorul Municipiul București să se supună dispozițiilor instanței și executorului judecătoresc și să emită dispoziție, însă, nici până în prezent debitorul nu a adus la îndeplinire această obligație. Reclamanta a menționat că prezenta acțiune este întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și urmărește atragerea răspunderii pârâtului. Prin sentința civilă nr. 370 din 17 ianuarie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., valoarea pretențiilor deduse judecății depășind suma de 500.000 lei. La Tribunalul București cauza a fost înregistrată sub nr. 10760/3/2012. La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2012, reclamanta S.I. a invocat excepția de litispendență în raport de existența pe rolul Tribunalului București a Dosarului cu nr. 63081/3/2011, dosar în care figurează aceleași părți, are același obiect și se întemeiază pe aceeași cauză juridică, astfel că față de prevederile art. 163 C. proc. civ., instanța a dispus întrunirea pricinilor la același complet de judecată, pentru a putea fi pronunțată o sigură hotărâre. A fost atașată la dosarul cauzei Dispoziția nr. 15029 din 16 noiembrie 2011 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 1.348,25 mp situat în București, str. Prisăcani, sector 4, imobil imposibil de restituit în natură cesionarei S.I.

La termenul de judecată din data de 17 decembrie 2012, instanța a admis cererea reclamantei privind sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a prevederilor art. 329 C. proc. civ., asupra acestor excepții de neconstituționalitate fiind pronunțată de către Curtea Constituțională Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013. La termenul din data de 02 iunie 2014, instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 944 din 24 iunie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât și a respins, ca inadmisibile, acțiunile conexe formulate de reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Pentru a hotărî astfel, examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că imobilul teren în suprafață de 1.348,25 mp a fost dobândit de B.V. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1958 de Notariatul de Stat București - Raionul N.B. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 163/1964 și a Deciziei S.P.B.

nr. 591/1964 așa cum rezultă din adresa din 12 mai 2008 emisă de S.C.A.V.L. Berceni SA. În baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, B.A. a formulat notificare privind imobilul în cauză, notificarea fiind comunicată prin B.E.J. - „M.D.” din 14 noiembrie 2001. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 39413/3 din 21 octombrie 2008, reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General, să emită dispoziție privind imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, București, în suprafață de 1.348,25 mp. Prin sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, rămasă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziției, pe numele reclamantei, cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani f.n., sector 4, București, în suprafață de 1.348,25 mp.

Prin Dispoziția nr. 15029 din 16 noiembrie 2011 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 1.348,25 mp. situat în București, str. Prisăcani, sector 4, imobil ce nu poate fi restituit în natură cesionarei S.I. Referitor la excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâtul Statul Român, instanța a apreciat că nu este întemeiată, fiind respinsă în raport de temeiul juridic invocat de parte, respectând art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și față de considerentele expuse în Decizia civilă nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării recursului în interesul legii.

În ceea ce privește cea de a doua excepție și anume aceea a inadmisibilității cererii formulate de reclamantă, instanța a avut în vedere faptul că Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării recursului în interesul legii. Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sunt inadmisibile acțiunile formulate împotriva Statului Român în temeiul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât Curtea Europeană nu a constatat că soluțiile legislative sunt inadecvate ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 217/2005 nu este funcțional.

Potrivit aceleiași decizii s-a arătat că nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii pilot în cauza „Maria Atanasiu ș.a. împotriva României”, din moment ce Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform principiilor consacrate de Convenție. Norma procedurală mai sus menționată impune respectarea unor astfel de decizii pronunțate de către cea mai înaltă instanță de judecată în scopul de a se realiza interpretarea și aplicarea unitară a conținutului prevederilor legale pe teritoriul României.

Instanța a considerat că Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu este contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că au fost înlăturate susținerile reclamantei pe acest aspect. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta S.I., care a susținut următoarele critici: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv motivele pentru care au fost înlăturate susținerile apelantei, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

1865. Examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea a constatat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente: Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 1.348,25 mp, situat în București, str. Prisăcani, sector 4, imobil preluat abuziv și care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Prin dispoziția nr. 15209 din 16 noiembrie 2011, a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul menționat, imposibil de restituit în natură, în favoarea apelantei-reclamante, în calitate de cesionar.

Apelanta-reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prima instanță a respins cererea ca inadmisibilă, având în vedere decizia dată în interesul legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., prin care s-a statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” Curtea de Apel a constatat că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., criticile formulate de apelanta-reclamantă fiind nefondate.

Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii în raport cu toate argumentele invocate de apelanta-reclamantă în combaterea excepției inadmisibilității, Curtea a constatat că prima instanță a expus considerentele esențiale de fapt și de drept care au fundamentat soluția. Pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. S-a considerat de către Curtea de Apel că sentința apelată respectă exigențele prevăzute art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se considera că este nemotivată.

Având în vedere efectul devolutiv al apelului și criticile formulate de apelanta-reclamantă prin motivele de apel, Curtea a răspuns în continuare argumentelor apelantei-reclamante în combaterea excepției inadmisibilității. Invocând deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013, nr. 212/2013 și nr. 466/2013, coroborate cu Decizia nr. 206/2013, apelanta-reclamantă susține că Decizia nr. 27/2011 nu este obligatorie, motiv pentru care solicită a fi înlăturată. De asemenea, apelanta-reclamantă a susținut că decizia respectivă contravine jurisprudenței C.E.D.O., astfel încât, în mod greșit și-a întemeiat prima instanță soluția pe aceasta. În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale menționate mai sus, Curtea a constatat că acestea nu susțin teza apelantei-reclamante în sensul că decizia dată în interesul legii nu ar fi obligatorie pentru instanță.

Astfel, prin decizia nr. 202/2013, s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011. Curtea a conchis că în jurisprudența sa cu privire la această materie „pot fi identificate două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil și respectiv, în a doua situație, dacă excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției”.

Curtea a reținut că „Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun”.

În subsidiar, Curtea a reținut că dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituționalitate iar Curtea a statuat că „este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri”.

Prin Decizia nr. 212/2013, s-a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. S-a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011. S-a respins ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 C. proc.

civ. de la 1865. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reluat argumentele din cuprinsul deciziilor anterioare, inclusiv ale Deciziei nr. 202/2013. Cu privire la dispozițiile art. 329 C. proc. civ. de la 1865, Curtea Constituțională a reținut că „instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept”. Așa fiind, Curtea a statuat că „prevederile criticate C. proc. civ., care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept”.

Prin Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013 pronunțată în legătură cu soluționarea prezentei cauze, s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011. În acest context, Curtea a constatat că „obiectul excepției îl reprezintă o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul pronunțării unui recurs în interesul legii și având în vedere jurisprudența sa anterioară a reținut că o asemenea excepție este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă controlului de constituționalitate iar decizia în discuție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005 care să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de neconstituționalitate”.

Dimpotrivă, prin această decizie, „Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant”.S-a concluzionat în sensul că deciziile Curții Constituționale menționate mai sus nu determină concluzia că decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este obligatorie, dat fiind că nu interpretează conținutul dispozițiilor legale, astfel cum susține apelanta reclamantă. Dimpotrivă, deciziile respective statuează asupra constituționalității prevederilor art. art. 329 C. proc.

civ. de la 1865, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii. Faptul că se apreciază de către Curtea Constituțională că de principiu se poate analiza constituționalitatea unor texte de lege dacă acestea au fost interpretate printr-o decizie în interesului legii, nu determină concluzia susținută de apelanta reclamantă în sensul că instanțele ar putea înlătura de la aplicare decizia în interesul legii, pe motiv că ar contraveni normelor convenționale. Astfel, în primul rând, cu privire la decizia în discuție, Curtea Constituțională a reținut că aceasta nu interpretează dispozițiile legale, ci stabilește aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant”.

S-a reținut că această statuare trebuie respectată de instanțe, față de prevederile 330 7 C. proc. civ., care impun obligativitatea deciziilor date în interesul legii. În al doilea rând, instanța de judecată nu poate analiza compatibilitatea deciziei date în interesul legii, cu prevederilor convenționale, din perspectiva art. 20 din Constituție, astfel cum solicită apelanta, deoarece acest text legal face referire la neconcordanța cu reglementările internaționale a legilor interne, iar nu a hotărârilor judecătorești. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a reținut că apelanta reclamantă nu deține un bun în sensul de drept la restituirea sumei pretinse, care să se bucure de protecția conferită de art. 1 par. 1 din Protocolul 1 Adițional la C.E.D.O.

În acest sens, Curtea a avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (vezi cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieș c. Romaniei). În cauză, apelanta reclamantă nu deține un bun actual, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la restituirea sumei de bani pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Dispoziția Primarului Municipiului București prin care s-a propus în favoarea reclamantei acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură nu reprezintă un bun în ceea ce privește suma de bani solicitată, concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunțată în cauza pilot Atanasiu și alții c. României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie. În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea Europeana a reținut că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane, ființează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”.

Curtea a constatat că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimoniala în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.

Aplicând în cauza de față principiile ilustrate de Curtea europeană în hotărârea pilot, instanța de apel a reținut că apelanta reclamantă nu deține un „bun” care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile și procedura prevăzute de legea specială (în prezent Legea nr. 165/2013). Pentru toate considerentele, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a respins apelul, ca nefondat. Împotriva Deciziei nr. 36/ A din 22 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.I. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Reclamanta a invocat existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând instanței să observe că ingerința în dreptul ei de a se bucura de bunul deținut nu este proporțională. Se arată că prin Sentința civilă nr. 944 din 24 iunie 2014, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că art. 329 N.C.P.C. și art. 99 din Legea nr. 303/2004 impun respectarea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, iar instanța a considerat că Decizia nr. 27/2011 nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se consideră că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece este dată cu interpretarea si aplicarea greșită a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865. În fața primei instanțe, reclamanta a invocat două argumente esențiale în combaterea excepției inadmisibilității acțiunii și anume faptul că Decizia nr. 27/2011 nu interpretează conținutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate fi obligatorie, argument întemeiat pe deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013, nr. 212/2013 și nr. 466/2013, coroborate cu decizia Curții Constituționale nr. 206/2013; faptul că decizia nr. 27/2011 contravine CEDO, interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene în cauzele Maria Atanasiu și alții c. România și Vermeire c. Belgia, transformându-se într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene.

Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat instanței să înlăture aplicarea Deciziei nr. 27/2011 și să analizeze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se arată că prima instanță s-a limitat să constate că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie și că nu contravine jurisprudenței C.E.D.O., fără să arate vreun motiv pentru care toate argumentele au fost considerate neîntemeiate. Argumentul instanței de apel, întemeiat pe efectul devolutiv al apelului, este nelegal deoarece dublul grad de jurisdicție și dreptul la un proces echitabil presupun dreptul părții de a primi două hotărâri motivate, lipsa de motivare a hotărârii primei instanțe neputând fi complinită prin analizarea argumentelor pentru prima dată în faza apelului.

Pentru aceste motive, se solicită a se constata că dreptul la un proces echitabil a fost grav încălcat, obținerea unei hotărâri judecătorești motivate fiind un principiu fundamental al procesului civil într-o societate democratică, astfel încât se solicită anularea hotărârii apelate. Un alt argument vizează faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea si aplicarea greșită a art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Instanța de apel arată că „hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.” și că „deciziile Curții Constituționale nu susțin teza în sensul că decizia dată în interesul legii nu ar fi obligatorie pentru instanță”. Se consideră că instanța de apel reține explicit faptul că însăși instanța constituțională a reținut că „decizia în discuție nu interpretează dispozițiile legale”, însă conchide că „trebuie respectată de instanțe, față de prevederile art. 330 7 C. proc.

civ., care impun obligativitatea deciziilor date în interesul legii”. Întrucât sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, și numai în aceste condiții poate fi obligatorie, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 206/2013, iar prin Decizia nr. 27/2011 nu s-a intervenit asupra dispozițiilor cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005 „în vederea interpretării și stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de situații și soluții jurisprudențiale diferite”, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 212/2013, rezultă evident că Decizia nr. 27/2011 nu este obligatorie.

Față de aceste aspecte, nu se poate susține că ar putea fi obligatorie, în condițiile art. 330 7 C. proc. civ., o statuare privind „aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului”, de vreme ce asemenea statuare nu privește interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative. Pe de altă parte, instanța de apel reține că art. 20 din Constituție îi impune să analizeze doar compatibilitatea dispozițiilor legilor interne față de prevederile constituționale, nu și compatibilitatea hotărârilor judecătorești. Se învederează de către recurenta-reclamantă că, dacă Decizia nr. 27/2011 este o simplă hotărâre judecătorească, ce nu poate fi analizată prin raportare la dispozițiile convenționale, înseamnă că aceasta ar avea forță juridică superioară însăși Convenției Europene, de vreme ce, potrivit susținerilor instanței de apel, aceasta se impune cu caracter obligatoriu instanțelor.

Asemenea interpretare nu doar că încalcă dreptul la un proces echitabil, dar contravine dispozițiilor elementare în materia drepturilor omului, de vreme ce însăși Constituția României permite înlăturarea tuturor dispozițiilor interne care contravin prevederilor mai favorabile internaționale. Sub acest aspect, se solicită a se constata că prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că sunt inadmisibile acțiunile formulate împotriva Statului Român în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că „CEDO nu a constatat că soluțiile legislative sunt inadecvate, ci doar că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional''.

Această concluzie este evident contrară jurisprudenței Curții Europene care a constatat - prin aplicarea procedurii hotărârii pilot - existența unei disfuncționalități sistemice generată de „redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de autoritățile administrative” și a arătat că una din măsurile care ar trebui luate este „modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, și implementarea urgență a unor măsuri simplificate si eficiente, întemeiate pe măsuri legislative si pe o practică judiciară si administrativă coerentă”. De asemenea, Înalta Curte arată că „nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României”, din moment ce Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform principiilor consacrate de Convenție. Această concluzie este evident contrară jurisprudenței Curții Europene, care, în cauza Vermeire c. Belgia, a arătat că o reformă globală, destinată să modifice în profunzime într-o manieră coerentă legislația internă, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenției, iar libertatea de alegere recunoscută Statului cu privire la mijloacele de a-si executa obligația nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenției în așteptarea finalizării unei asemenea reforme.

Se conchide de către recurentă în sensul că rezultă evident că prin Decizia nr. 27/2011 recursul în interesul legii s-a transformat într-o formă de control a hotărârilor Curții Europene, Înalta Curte statuând expres în sensul contrar celor reținute de instanța europeană. Prin urmare, având în vedere că Decizia nr. 27/2011 contravine jurisprudenței Curții Europene, se solicită a fi înlăturată și să se constate, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, că prezenta acțiune este admisibilă. Se mai invocă faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea si aplicarea greșită a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta a invocat existența unui „bun” sub forma unei „speranțe legitime”, invocând pe de o parte Sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009, irevocabilă, prin care instanța a dispus obligarea Municipiului București să emită dispoziție pe numele reclamantei cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4 - București, în suprafață de 1.348, 25 m.p., iar pe de altă parte jurisprudența bine stabilită a instanțelor, în sensul că numitul B.A., autorii și succesorii acestuia sunt persoane îndreptățite cu privire la imobilele de care au fost deposedați abuziv. Prin urmare, există „speranța legitimă”, ca „valoare patrimonială” ce relevă noțiunea de „bun”, în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și face aplicabil textul convențional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a tranșat nicidecum „problema semnificației noțiunii de bun în această materie”. Într-adevăr, Curtea a invocat jurisprudența sa privind noțiunea de bun și a arătat în paragraful 134 din hotărârea pronunțată în cauza pilot că „noțiunea de „bunuri” poate include atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă „să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate”. Se arată că situația în cauză este identică cu aceea a reclamantelor Atanasiu și Poenaru în cauza pilot, unde se reiterează că, deși a reținut că acestea nu au un „bun actual”, Curtea Europeană a constatat că acestea au o speranță legitimă căreia îi este aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înscrisurile deținute de reclamantă reprezintă o hotărâre judecătorească definitivă și un act administrativ care au intrat în puterea lucrului judecat cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la primirea măsurilor reparatorii, astfel încât reprezintă o „practică bine stabilită la nivel intern”, creanța respectivă fiind un „interes patrimonial” cu privire la care există o „speranță legitimă” de realizare. Față de aceste aspecte, concluzia instanței de apel în sensul că nu ar dispune de un „bun” violează însuși dreptul reclamantei de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Un prim motiv de nelegalitate vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocându-se de către recurenta reclamantă interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 261 pct. 5 și a art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, în susținerea recurentei, a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Se precizează că analizarea doar de către instanța de apel a deciziilor Curții Constituționale, a hotărârilor Curții Europene (pronunțate în cauzele Maria Atanasiu și alții c. România și Vermeire c. Belgia), fără ca instanța de fond să le fi analizat o privează de dreptul la dublul grad de jurisdicție, obținerea unei hotărâri motivate fiind un principiu fundamental al procesului civil.

Or, prima instanță a motivat soluția pronunțată, astfel că nu se poate aprecia că nu pot fi identificate aspectele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Lipsa unui răspuns detaliat asupra unor aspecte aduse în discuție în motivarea cererii de chemare în judecată nu privează partea de un grad de jurisdicție, instanța de apel, ca instanță devolutivă, având posibilitatea să suplinească sau să detalieze anumite aspecte și în raport de criticile din apel.

Critica de nelegalitate invocată anterior de către recurenta reclamantă nu poate fi primită, lipsa de motivare a sentinței pronunțate de prima instanță asupra aspectelor legate de deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții Constituționale neechivalând cu o încălcare a dublului grad de jurisdicție, de vreme ce aceste lipsuri pot fi suplinite de instanța de control judiciar, apelul având caracter devolutiv și permițând atât controlul de legalitate, cât și îndeplinirea eventualelor aspecte neanalizate la prima instanță. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a analizat și a răspuns motivat criticilor formulate, chestiunile supuse analizei în apel și anume aspectele legate de deciziile Curții Constituționale și de hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului fiind serios examinate, neputându-se reține că s-ar fi încălcat dreptul la dublul grad de jurisdicție.

De altfel, dublul grad de jurisdicție constând în dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță a fost respectat, reclamanta exercitând calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul București, împotriva deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel București promovându-se prezentul recurs. În cauză nu a fost încălcat principiul accesului liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, așa cum susține recurenta reclamantă, deoarece reclamanta nu a fost lipsită de posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea celor interesați de a exercita căile de atac, în condițiile stabilite de lege, accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția.

În concepția instanței europene, dreptul la un tribunal reprezintă o componentă esențială a dreptului instituit prin art. 6 parag. 1, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea statuând totodată că acesta nu este un drept absolut, admițând unele restrângeri. Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., instanța a hotărât în sensul că limitările dreptului de acces la un tribunal cuprind și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanțe de fond (C.E.D.O. Guerin c. Franței, hotărârea din 29 iulie 1998) procesul echitabil implicând nu existența dublului grad de jurisdicție, ci accesul egal la gradele de jurisdicție stabilite de legea națională a statului.

În cauză, reclamanta a beneficiat de posibilitatea clară și concretă de a contesta hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de fond, exercițiul dreptului de acces la instanță fiind efectiv, nefiind afectat de existența vreunor obstacole de drept sau de fapt, iar neanalizarea de către prima instanță a deciziilor invocate nu a afectat dreptul reclamantei la dublul grad de jurisdicție. Privarea de un grad de jurisdicție are loc atunci când motivarea hotărârii primei instanțe lipsește, situație reglementată de art. 297 C. proc. civ. care prevede situația anulării pentru neevocarea fondului, ipoteză în care este inclusă nemotivarea deoarece echivalează cu o neanalizare a cauzei pe fond, astfel încât instanța de control din apel nu poate să își exercite prerogativele, deci nici să suplinească sau să completeze anumite aspecte.

Nici al doilea motiv de recurs invocat de către recurenta-reclamantă nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, fiind interpretate în mod corect dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Prin criticile invocate de recurenta reclamantă se încearcă în fond înlăturarea aplicării Deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, considerându-se că nu s-a realizat prin acest mecanism o interpretare și aplicare unitară a conținutului dispozițiilor legale cu sensul de acte normative, ci „o aplicare unitară a unui principiu general al dreptului”. Se întemeiază motivul de recurs pe deciziile Curții Constituționale nr. 202/2013, nr. 121/2013, nr. 466/2013, susținându-se și prioritatea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, arătându-se vă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este contrară jurisprudenței instanței europene.

Se mai arată că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi cenzurată prin raportare la pactele și tratatele în materia dreptului omului, sub aspectul neconvenționalității acesteia, fiind contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot Atanasiu contra României și hotărârea Vermeire, c. Belgia) și, pe de altă parte, trebuie înlăturată și pentru că în mod greșit s-a reținut că raționamentul instanței ar fi identic cu cel expus în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii. Motivul de recurs invocat de reclamantă cu privire la inaplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu subzistă.

Prin recursul în interesul legii se urmărește asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești, obiectul acestui recurs îl constituie astfel chestiunile (problemele) de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, pe această cale nefiind supuse verificării elemente de fapt, ci doar cele privitoare la aplicarea și interpretarea legii. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii are autoritate de lucru interpretat pentru judecător, scopul acestui recurs fiind acela de a asigura previzibilitatea dreptului și uniformitatea în aplicarea acestuia și promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea de noi norme, astfel că nu se poate considera că deciziile pronunțate în cadrul recursului în interesul legii ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării.

Tocmai pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica instanțelor de judecată a fost adoptată această instituție a recursului în interesul legii, instituție calificată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza CR contra Regatului Unit, 1995) - „element de interpretare judiciară”. În cauză, prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în sensul că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură sau pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție sunt inadmisibile”.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o dezlegare chestiunilor de drept supuse analizei, în scopul asigurării unei jurisprudențe unitare, în vederea asigurării respectării principiului securității juridice și a preeminenței dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiții imparțiale și egalitare, conform prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție, aspecte reținute și de Curtea Constituțională în deciziile invocate de recurentă. Obligativitatea stabilită de lege pentru aceste categorii de decizii (prin reglementarea art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.) nu le conferă calitatea de izvoare de drept și deci caracterul unei norme interne legale.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 27/2011, deși face aplicarea unui principiu de drept „specialia generalibus derogant” este incident în cauză pentru că se dezleagă tocmai problema de drept care face obiectul cauzei, anume posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii în natură după valorificarea dreptului în procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți privind contrarietatea Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii cu jurisprudența C.E.D.O., se constată că în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 a fost analizat raportul de convenționalitate, iar această dezlegare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru judecători care nu o mai pot reitera, ceea ce ar echivala cu nerespectarea deciziei de RIL și cu încălcarea art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. De altfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut statuările hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, s-a reținut că jurisprudența C.E.D.O. în definirea noțiunii de „bun actual” sau de „speranță legitimă” este extrem de nuanțată, diferind în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Totuși, la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual” și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant. Cât privește „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Și în ceea ce privește critica recurenților - reclamanți referitoare la reținerea raționamentului identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în considerentele Deciziei nr. 27/2011 a instanței supreme se consemnează că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Pentru aceste considerente, nu se poate dispune înlăturarea aplicării Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, așa cum se solicită de către recurenta reclamantă. Prin al treilea motiv de recurs formulat se susține greșita interpretare și aplicare a art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocându-se existența unui „bun” sub forma unei „speranțe legitime”. S-a invocat Sentința civilă nr. 930 din 29 iunie 2009 irevocabilă prin care instanța a obligat Municipiul București să emită dispoziție pentru reclamantă cu privire la imobilul situat în str. Prisăcani, sector 4, București, în suprafață de 1.348,5 mp.

Se consideră că prin obligarea prin hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie a Municipiului București să emită dispoziție pe numele reclamantei și prin existența acelei dispoziții a Primarului prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sunt întrunite condițiile pentru a fi titulara unui „bun”, respectiv a speranței de a obține existența efectivă a dreptului de proprietate. Această critică nu poate fi primită, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale, concluzionând că reclamanta nu dispune de un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că „un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O.

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. De asemenea, s-a mai reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare al Legii nr. 1/2000, Legii nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005 dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

S-a apreciat că „transformarea într-o valoare patr