ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2015

Decizia nr. 2460/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin acțiunea formulată la 27 octombrie 2011, A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul român prin B. - să oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru imobilul (compus din teren în suprafață de 208 mp și construcție) situat în București, sector 4. Cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notarială din 13 iulie 1932, transcris la grefa Tribunalului Ilfov din 1932, autorii C., D., E. și F. au dobândit imobilul în suprafață de 224 mp situat în sector 4 București.

În baza acestui contract și a Autorizației de construire din 29 august 1933 proprietarii imobilului au edificat o construcție, compusă din casă de locuit în suprafață de 68,40 mp și dependințe, în suprafață utilă totală de 98,15 mp. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 aprilie 1942, C. și D. au înstrăinat cota lor parte către E. și F., aceștia din urmă devenind coproprietari asupra terenului și a construcției.

La data de 28 aprilie 1969, a intervenit decesul lui F., acesta fiind moștenit de E., în calitate de soție supraviețuitoare, și de G., în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor din 24 octombrie 1969. La data de 12 ianuarie 1971 a intervenit decesul lui G., acesta fiind moștenit de mama sa, E. și de H., în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenitor din 14 ianuarie 1971. Ulterior decesului lui E., la data de 12 august 1980, aceasta a fost moștenită de numita I., în calitate de moștenitor testamentar, conform testamentului autentificat din 01 august 1978 și a certificatului de moștenitor din 10 decembrie 1980. Prin Notificările înregistrate din 02 august 2001, succesoarea I., a solicitat restituirea în natură a imobilului în cauză, precum și acordarea diferenței de despăgubiri bănești pentru construcția care fusese edificată de ascendenții săi și demolată ulterior preluării abuzive de către stat.

Prin contractul de cesiune autentificat din 2006 de B.N.P.A., J. și K., solicitanta-succesoare I. i-a cesionat reclamantei A. toate drepturile relative la imobilul situat în, sector 4, București, în suprafață de 208 mp, reclamanta acționând pentru recuperarea drepturilor dobândite prin cesiune, privind imobilele preluate abuziv de la autorii cedentei sale. Față de situația nesoluționării notificărilor din 02 august 2001 și din 02 august 2001, reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului București prin primarul general, solicitând obligarea acesteia la emiterea unei dispoziții privind imobilul în cauză. Prin sentința civilă nr. 191 din 12 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâta „să soluționeze notificările din 02 august 2001 și din 02 august 2001 ce fac obiectul Dosarelor nr. x/2001 și nr. x/2002 cu privire la imobilul situat în București, sector 4”.

Conformându-se obligației stabilite de instanță, primarul general al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 12603 din 30 aprilie 2010 prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre suma încasată, actualizată și valoarea de piață, pentru imobilul în cauză, compus din teren în suprafață de 208 mp și construcția demolată în suprafață utilă de 98,15 mp. Urmând cursul reglementat de Legea nr. 247/2005, Dosarul a fost trimis Instituției Prefectului Municipiului București sub nr. x din 16 noiembrie 2010, după care a fost înaintat la L. Potrivit adresei din 11 octombrie 2011, reclamantei i s-a adus însă la cunoștință faptul că dosarul a fost returnat Instituției Prefectului, de către M., în scopul verificării situației juridice actuale a terenului de 208 mp.

Prin urmare, se arată că, în pofida faptului că au trecut peste 10 ani de la formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și a faptului că reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nu a primit până în prezent despăgubirile la care este îndreptățită.

Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 951 din 2 septembrie 2014, a respins ca inadmisibilă cererea, reținând în esență că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, ca reprezentând „o lege specială internă” în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către reclamanta A. Or, această interpretare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii prin care s-au dezlegat probleme de drept, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., conform cu art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Prin urmare, aplicarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin care, reclamanta avea la îndemână calea realizării efective a dreptului, era prioritară și înlătura de la aplicare dispozițiile „blocului de convenționalitate” invocat de către reclamantă, constituit din art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, inclusiv referitor la Hotărârea Pilot dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, în condițiile în care, la soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casațieși 0ustițieJ a avut în vedere și această Hotărâre Pilot.

S-a reținut că art. 13 așa cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, a unui drept ocrotit de Convenție sau de către protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. S-a reținut astfel, că în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci, este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut că, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, prin care s-a stabilit obligația statului român de a pune la punct într-un termen determinat, un mecanism adecvat care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform principiilor garantate de Convenție. Prin urmare, în cazul dat, tribunalul nu poate ignora sau înlătura de la aplicare, legea internă așa cum solicită reclamanta.

Reclamanta, conchide prima instanță, are la îndemână căile de realizare a drepturilor sale conform Legii nr. 165/2013, astfel că acțiunea îndreptată pe dreptul comun și pe art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este inadmisibilă. Soluția dată asupra fondului de tribunal, a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 276/A din 25 mai 2015, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantei. În cauză a declarat recurs în termen legal reclamanta A. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - s-a reținut greșit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție și aplicabilitatea prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, față de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, act normativ cu forță superioară. Se face trimitere, în acest sens, la decizia nr. 206/2013 a Curții Constituționale care, a analizat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 414 5 alin. (4) C. proc. pen. ce reglementează obligativitatea deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii, în materie penală.

- Decizia nr. 27/2011, interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene în cauzele Maria Atanasiu și alții c. României și Vermeire c. Belgia, contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, transformându-se într-o „formă de control” a hotărârilor instanței europene. - în sistemul de drept românesc, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, indiferent dacă ar proveni de la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar textele legale care privesc hotărârile date în interesul legii nu-și pot extinde aplicarea și la simplele „soluții jurisprudențiale”. - instanța avea obligația să verifice dacă o decizie dată într-un recurs în interesul legii este obligatorie, respectiv dacă dezlegarea dată problemelor de drept, lipsește de efecte hotărârile Curții Europene care, se bucură de prioritate.

Or, concluzia desprinsă din decizia dată în R.I.L. este evident contrară jurisprudenței instanței europene care a constatat existența unei „disfuncționalități sistemice” generată de redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de autoritățile administrative. Se continuă, în susținerea motivelor de recurs, cu analiza practicii recente a Curții Europene potrivit căreia deși, în dreptul intern, se deschide - în favoarea persoanelor îndreptățite - accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în beneficiul acestora.

Or, se conchide, acest caracter teoretic și iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă chiar din speța dedusă judecății, în condițiile în care reclamanta și autorii săi au urmat procedura specială prevăzută de această lege și deși au obținut o hotărâre judecătorească de obligare a entității învestite la soluționarea notificărilor, nici până în prezent nu și-au văzut realizate dreptul de restituire în natură sau la despăgubiri. Ca atare, se apreciază că dreptul de proprietate al reclamantei este „violat” prin „ingerința neproporțională” și că nu există altă cale în dreptul intern de înlăturare a acestei violări și de reparare a prejudiciului. Recursul se privește ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de remarcat, dintru început, că recursul vizează, în principal, statuările Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit lipsa calității procesuale pasive a Statului român, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 (3) al Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea acestuia la plata unor despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv. Prin aceeași decizie, s-a mai stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la Curtea Europeanăa Drepturilor Omului și ale art. 13 din Convenție.

Se susține, în esență, că în condițiile în care respectiva decizie este contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în mod greșit instanțele au dat eficiență prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, afirmându-se că în contextul acestor statuări contrare instanței europene, recursul în interesul legii s-a transformat într-o „formă de control” a hotărârilor date de aceasta. Niciuna din criticile formulate de recurentă, nu poate fi primită.

Astfel, fără a relua, statuările doctrinare legate de rolul și locul acestui mecanism procedural (apreciat unanim ca unicul instrument eficace în menținerea unității jurisprudenței și interpretarea corectă a normelor legale) este important a sublinia că rolul practicii statornicite de instanța supremă, în general, nu poate fi ignorat în niciun sistem de drept, jurisprudența creată de aceasta trebuind să constituie „un ghid și o călăuză” pentru judecătorii instanțelor inferioare în interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept substanțial și procesual. În considerarea caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiat actelor normative, dezlegarea dată problemelor de drept judecate impunându-se astfel instanțelor.

Prin recursurile în interesul legii a căror soluționare a fost finalizată prin Decizia în interesul legii invocată de către recurentă (nr. 27 din 14 noiembrie 2011) instanța supremă a fost chemată să analizeze și să se pronunțe asupra posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Toate considerentele reținute prin această decizie au avut în vedere și s-au raportat la dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența instanței europene care, a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri.

Examinând - în lumina art. 13 din Convenție - posibilitatea existenței unui „recurs intern” care să permită invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a decis (avându-se în vedere de asemenea jurisprudența instanței europene și făcându-se trimitere la cauzele Rotaru împotriva României, James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit, Kudla împotriva Poloniei, Maria Atanasiu și alții împotriva României etc.) că garanțiile prevăzute de respectivele prevederi ale Convenției, nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

În cauza de față, după parcurgerea procedurilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) în modalitatea emiterii de către M. a unui titlu de despăgubire, procedura derulată ulterior fiind una execuțională care, nu implică achitarea acestor despăgubiri, direct de la bugetul de stat, avându-se în vedere „sarcina importantă” ce ar plana asupra acestuia - impusă, dacă s-ar accepta această modalitate de despăgubire, de cazuistica impresionantă din materia legilor de reparație imobiliară - aspect reținut chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Nu în ultimul rând, în această materie, trebuie avut în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și anume acela al proporționalității, al echilibrului ce trebuie să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (a se vedea cauza Saggio contra Italiei). Or, lipsa de resurse financiare ale Statului, în raport de amploarea numărului de solicitări, este de natură a „explica” întârzierea emiterii titlului de despăgubire care, urmează de altfel un calendar stabilit prin mai multe reglementări guvernamentale, ce țin seama în primul rând de ordinea cronologică a înregistrării cererilor, pentru a se asigura egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație și a evita înfrângerea echilibrului dintre dreptul individual și interesul general.

În respectarea aceluiași echilibru, se impune a da eficiență principiului specialia generalibus derogant, ca o consecință a recunoașterii „marjei de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa procedurile necesare care să conducă la rezultatul final al unei despăgubiri efective. Cât privește prevederile constituționale invocate de recurentă - art. 20 din legea fundamentală - obligația judecătorului național, ca prim judecător al Convenției Europene, de a aplica cu prioritate prevederile acesteia, nu poate fi contestată. Ipoteza vizată este însă aceea în care normele interne, nu sunt în concordanță cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, așa cum s-a arătat, normele în discuție - care, de altfel, au fost supuse examinării instanței de contencios constituțional, atât din perspectiva conformității lor cu legea fundamentală cât și a convenționalității - nu pot fi apreciate ca fiind contrare reglementărilor Convenției.

Astfel, cu referire la prevederile art. 329 C. proc. civ. anterior, atacate în contenciosul constituțional și invocate în prezenta cauză - prin raportare la prevederile art. 330 7 alin. (4) din același cod - ca fiind greșit aplicate de către instanțe, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 că, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (care a făcut, și în acel cadru, obiect al criticilor autoarei excepției ) cea mai înaltă instanță de control judiciar, în exercitarea competenței sale specifice reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare stricto sensu a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești, a aplicării legii speciale în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Tot astfel, se mai arată, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegării date problemelor de drept, judecate pe calea recursului în interesul legii, nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 276/A din 25 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.