ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2460/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele;

Prin acțiunea formulată la 27 octombrie 2011,

A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul român prin B. - să

oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri civile

pentru imobilul (compus din teren în suprafață de 208 mp și construcție) situat

în București, sector 4.

Cererea s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

de Tribunalul Ilfov - Secția Notarială din 13 iulie 1932, transcris la grefa Tribunalului

Ilfov din 1932, autorii C., D., E. și F. au dobândit imobilul în suprafață de

224 mp situat în sector 4 București.

În baza acestui

contract și a Autorizației de construire din 29 august 1933 proprietarii

imobilului au edificat o construcție, compusă din casă de locuit în suprafață

de 68,40 mp și dependințe, în suprafață utilă totală de 98,15 mp.

Ulterior, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 aprilie 1942, C. și D. au

înstrăinat cota lor parte către E. și F., aceștia din urmă devenind

coproprietari asupra terenului și a construcției.

La data de 28 aprilie

1969, a intervenit decesul lui F., acesta fiind moștenit de E., în calitate de

soție supraviețuitoare, și de G., în calitate de fiu, conform certificatului de

moștenitor din 24 octombrie 1969.

La data de 12

ianuarie 1971 a intervenit decesul lui G., acesta fiind moștenit de mama sa, E.

și de H., în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de

moștenitor din 14 ianuarie 1971.

Ulterior decesului

lui E., la data de 12 august 1980, aceasta a fost moștenită de numita I., în

calitate de moștenitor testamentar, conform testamentului autentificat din 01

august 1978 și a certificatului de moștenitor din 10 decembrie 1980.

Prin Notificările

înregistrate din 02 august 2001, succesoarea I., a solicitat restituirea în

natură a imobilului în cauză, precum și acordarea diferenței de despăgubiri

bănești pentru construcția care fusese edificată de ascendenții săi și demolată

ulterior preluării abuzive de către stat.

Prin contractul de

cesiune autentificat din 2006 de B.N.P.A., J. și K., solicitanta-succesoare I.

i-a cesionat reclamantei A. toate drepturile relative la imobilul situat în, sector

4, București, în suprafață de 208 mp, reclamanta acționând pentru

recuperarea drepturilor dobândite prin cesiune, privind imobilele preluate

abuziv de la autorii cedentei sale.

Față de situația

nesoluționării notificărilor din 02 august 2001 și din 02 august 2001,

reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului București prin primarul general,

solicitând obligarea acesteia la emiterea unei dispoziții privind imobilul în

cauză.

Prin sentința civilă nr.

191 din 12 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

acțiunea și a obligat pârâta „să soluționeze notificările din 02 august 2001 și

din 02 august 2001 ce fac obiectul Dosarelor nr. x/2001 și nr. x/2002 cu

privire la imobilul situat în București, sector 4”.

Conformându-se

obligației stabilite de instanță, primarul general al Municipiului București a

emis Dispoziția nr. 12603 din 30 aprilie 2010 prin care a propus acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre suma încasată,

actualizată și valoarea de piață, pentru imobilul în cauză, compus din teren în

suprafață de 208 mp și construcția demolată în suprafață utilă de 98,15 mp.

Urmând cursul

reglementat de Legea nr. 247/2005, Dosarul a fost trimis Instituției

Prefectului Municipiului București sub nr. x din 16 noiembrie 2010, după care a

fost înaintat la L.

Potrivit adresei din 11

octombrie 2011, reclamantei i s-a adus însă la cunoștință faptul că dosarul a

fost returnat Instituției Prefectului, de către M., în scopul verificării

situației juridice actuale a terenului de 208 mp.

Prin urmare, se arată

că, în pofida faptului că au trecut peste 10 ani de la formularea notificărilor

în temeiul Legii nr. 10/2001 și a faptului că reclamanta deține un bun în

sensul art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nu a

primit până în prezent despăgubirile la care este îndreptățită.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 951 din 2

septembrie 2014, a respins ca inadmisibilă cererea, reținând în esență că

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat, prin Decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011, dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în

interesul legii, ca reprezentând „o lege specială internă” în raport cu art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

invocat de către reclamanta A.

Or, această

interpretare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului

în interesul legii prin care s-au dezlegat probleme de drept, este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării în M. Of., conform cu art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare,

aplicarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin care, reclamanta avea la

îndemână calea realizării efective a dreptului, era prioritară și înlătura de

la aplicare dispozițiile „blocului de convenționalitate” invocat de către

reclamantă, constituit din art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

inclusiv referitor la Hotărârea Pilot dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în Cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, în condițiile în care, la

soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casațieși

0ustițieJ a avut în vedere și această Hotărâre Pilot.

S-a reținut că art. 13

așa cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale

Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care

ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, a unui drept

ocrotit de Convenție sau de către protocoalele sale adiționale, ci garantează o

cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în

conformitate cu exigențele Convenției.

S-a reținut astfel,

că în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub

pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci, este obligat să aplice

legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de

convenționalitate.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, a reținut că, controlul de convenționalitate al sistemului

național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost

deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, prin care s-a stabilit

obligația statului român de a pune la punct într-un termen determinat, un

mecanism adecvat care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, conform principiilor garantate de Convenție.

Prin urmare, în cazul

dat, tribunalul nu poate ignora sau înlătura de la aplicare, legea internă așa

cum solicită reclamanta.

Reclamanta, conchide

prima instanță, are la îndemână căile de realizare a drepturilor sale conform

Legii nr. 165/2013, astfel că acțiunea îndreptată pe dreptul comun și pe art. l

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este inadmisibilă.

Soluția dată asupra

fondului de tribunal, a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 276/A din 25 mai 2015, în esență cu aceeași

motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În cauză a declarat

recurs în termen legal reclamanta A. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data

inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum

urmează:

- s-a reținut greșit

caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție și aplicabilitatea prevederilor art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ. de la 1865, față de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție,

act normativ cu forță superioară.

Se face trimitere, în

acest sens, la decizia nr. 206/2013 a Curții Constituționale care, a analizat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 414

5

alin.

(4) C. proc. pen. ce reglementează obligativitatea deciziilor pronunțate în

recursurile în interesul legii, în materie penală.

- Decizia nr. 27/2011,

interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene în cauzele Maria Atanasiu

și alții c. României și Vermeire c. Belgia, contravine Convenției Europene

a Drepturilor Omului, transformându-se într-o „formă de control” a hotărârilor

instanței europene.

- în sistemul de

drept românesc, precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, indiferent

dacă ar proveni de la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar

textele legale care privesc hotărârile date în interesul legii nu-și pot

extinde aplicarea și la simplele „soluții jurisprudențiale”.

- instanța avea

obligația să verifice dacă o decizie dată într-un recurs în interesul legii

este obligatorie, respectiv dacă dezlegarea dată problemelor de drept, lipsește

de efecte hotărârile Curții Europene care, se bucură de prioritate.

Or, concluzia

desprinsă din decizia dată în R.I.L. este evident contrară jurisprudenței

instanței europene care a constatat existența unei „disfuncționalități

sistemice” generată de redactarea defectuoasă a legislației cu privire la

restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă de

autoritățile administrative.

Se continuă, în susținerea

motivelor de recurs, cu analiza practicii recente a Curții Europene potrivit

căreia deși, în dreptul intern, se deschide - în favoarea persoanelor

îndreptățite - accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul,

de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în

prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau

plata unei indemnizații în beneficiul acestora.

Or, se conchide,

acest caracter teoretic și iluzoriu al drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001

rezultă chiar din speța dedusă judecății, în condițiile în care reclamanta și

autorii săi au urmat procedura specială prevăzută de această lege și deși au

obținut o hotărâre judecătorească de obligare a entității învestite la soluționarea

notificărilor, nici până în prezent nu și-au văzut realizate dreptul de

restituire în natură sau la despăgubiri.

Ca atare, se

apreciază că dreptul de proprietate al reclamantei este „violat” prin

„ingerința neproporțională” și că nu există altă cale în dreptul intern de

înlăturare a acestei violări și de reparare a prejudiciului.

Recursul se privește

ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de remarcat,

dintru început, că recursul vizează, în principal, statuările Deciziei nr. 27

din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit lipsa

calității procesuale pasive a Statului român, în acțiunile întemeiate pe

dispozițiile art. 26 (3) al Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea

acestuia la plata unor despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv.

Prin aceeași decizie,

s-a mai stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la Curtea Europeanăa Drepturilor

Omului și ale art. 13 din Convenție.

Se susține, în

esență, că în condițiile în care respectiva decizie este contrară

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în mod greșit

instanțele au dat eficiență prevederilor art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, afirmându-se că în contextul acestor

statuări contrare instanței europene, recursul în interesul legii s-a

transformat într-o „formă de control” a hotărârilor date de aceasta.

Niciuna din criticile

formulate de recurentă, nu poate fi primită.

Astfel, fără a relua,

statuările doctrinare legate de rolul și locul acestui mecanism procedural

(apreciat unanim ca unicul instrument eficace în menținerea unității

jurisprudenței și interpretarea corectă a normelor legale) este important a

sublinia că rolul practicii statornicite de instanța supremă, în general, nu

poate fi ignorat în niciun sistem de drept, jurisprudența creată de aceasta

trebuind să constituie „un ghid și o călăuză” pentru judecătorii instanțelor inferioare

în interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept substanțial și

procesual.

În considerarea

caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunțate asupra recursurilor în

interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiat actelor

normative, dezlegarea dată problemelor de drept judecate impunându-se astfel

instanțelor.

Prin recursurile în

interesul legii a căror soluționare a fost finalizată prin Decizia în interesul

legii invocată de către recurentă (nr. 27 din 14 noiembrie 2011) instanța

supremă a fost chemată să analizeze și să se pronunțe asupra posibilității pe

care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte

condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Toate considerentele

reținute prin această decizie au avut în vedere și s-au raportat la

dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența

instanței europene care, a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință

pentru restituirea proprietăților preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri.

Examinând - în lumina

art. 13 din Convenție - posibilitatea existenței unui „recurs intern” care să

permită invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, s-a decis (avându-se în vedere de asemenea

jurisprudența instanței europene și făcându-se trimitere la cauzele Rotaru

împotriva României, James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva

Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit, Kudla împotriva Poloniei,

Maria Atanasiu și alții împotriva României etc.) că garanțiile prevăzute de

respectivele prevederi ale Convenției, nu pot merge atât de departe încât să

asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară

Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei

autorități naționale.

În cauza de față,

după parcurgerea procedurilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, dreptul la despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) în

modalitatea emiterii de către M. a unui titlu de despăgubire, procedura

derulată ulterior fiind una execuțională care, nu implică achitarea acestor

despăgubiri, direct de la bugetul de stat, avându-se în vedere „sarcina

importantă” ce ar plana asupra acestuia - impusă, dacă s-ar accepta această

modalitate de despăgubire, de cazuistica impresionantă din materia legilor de

reparație imobiliară - aspect reținut chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Nu în ultimul rând,

în această materie, trebuie avut în vedere și un alt criteriu, propriu

jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și anume acela al

proporționalității, al echilibrului ce trebuie să existe între protecția

dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese

generale (a se vedea cauza Saggio contra Italiei).

Or, lipsa de resurse

financiare ale Statului, în raport de amploarea numărului de solicitări, este

de natură a „explica” întârzierea emiterii titlului de despăgubire care,

urmează de altfel un calendar stabilit prin mai multe reglementări

guvernamentale, ce țin seama în primul rând de ordinea cronologică a

înregistrării cererilor, pentru a se asigura egalitatea de tratament a

persoanelor aflate în aceeași situație și a evita înfrângerea echilibrului

dintre dreptul individual și interesul general.

În respectarea

aceluiași echilibru, se impune a da eficiență principiului specialia

generalibus derogant, ca o consecință a recunoașterii „marjei de apreciere” de

care beneficiază statele în a implementa procedurile necesare care să conducă

la rezultatul final al unei despăgubiri efective.

Cât privește

prevederile constituționale invocate de recurentă - art. 20 din legea

fundamentală - obligația judecătorului național, ca prim judecător al

Convenției Europene, de a aplica cu prioritate prevederile acesteia, nu poate

fi contestată.

Ipoteza vizată este

însă aceea în care normele interne, nu sunt în concordanță cu prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, așa cum s-a

arătat, normele în discuție - care, de altfel, au fost supuse examinării

instanței de contencios constituțional, atât din perspectiva conformității lor

cu legea fundamentală cât și a convenționalității - nu pot fi apreciate ca

fiind contrare reglementărilor Convenției.

Astfel, cu referire

la prevederile art. 329 C. proc. civ. anterior, atacate în contenciosul

constituțional și invocate în prezenta cauză - prin raportare la

prevederile art. 330

7

alin. (4) din același cod - ca fiind greșit

aplicate de către instanțe, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia

nr. 212 din 29 aprilie 2013 că, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011 (care a făcut, și în acel cadru, obiect al criticilor autoarei

excepției ) cea mai înaltă instanță de control judiciar, în exercitarea

competenței sale specifice reglementată de art. 126 alin. (3) din

Constituție, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei

veritabile operațiuni de interpretare stricto sensu a conținutului

normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ci constituie o soluție

jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești, a aplicării legii

speciale în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Tot astfel, se mai

arată, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegării date problemelor de

drept, judecate pe calea recursului în interesul legii, nu face decât să dea

eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

contribuind la consolidarea statului de drept.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 276/A din

25 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 noiembrie 2015.