ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02,06.2010, pe rolul

Tribunalului București, secția a Il-a civilă, sub nr. 2696913/2010, reclamanții

Iernuțan F.A., N.D.M. și N.R.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei reprezentând

contravaloarea imobilului, compus din constmcție și terenul aferent, situat în

București, sector 1.

În motivare, reclamanții au arătat că

sunt moștenitorii defunctei N.I., conform certificatului de moștenitor din 11

mai 2010 emis de B.N.P., Asociați „B. și Asociații", care a fost

proprietara imobilului mai sus menționat și care a fost trecut în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950, fără acordarea despăgubirilor cuvenite.

Autoarea recurenților-recl amanți a

formulat notificare, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, înregistrată la

Primăria municipiului București sub nr. 1412 din 05 aprilie 2001, prin care a

solicitat despăgubiri în echivalent pentru bunul de care a fost deposedată.

Prin Dispoziția nr. 7121 din 12 decembrie 2006, modificată prin Dispoziția nr.

8852 din 09 octombrie 2007, primarul general a propus acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1.

Ulterior, dispoziția a fost înaintată A.N.R.P., unde a fost înregistrată sub

nr. 39954/CC, care nu a evaluat și nu a dispus plata despăgubirilor.

Având în vedere că a fost recunoscută

calitatea defunctei N.I. de persoană îndreptățită Ia despăgubiri, precum și

jurisprudența C.E.D.O. prin care s-a stabilit, în mod repetat, că Fondul

Proprietatea nu este funcțional, despăgubirile acordate persoanelor netlind

efective, acestea având doar valoare declarativă, precum și faptul că Statul,

în calitate de legiuitor, este singurul culpabil, mtrucât nu a creat cadrul

legislativ necesar pentru despăgubirea persoanelor îndreptățite, reclamanții

s-au considerat îndreptățiți să solicite contravaloarea imobilului, conform

prevederilor art. 998-999 C. civ.

În drept cererea a fost întemeiată pe

aceste dispoziții legale, precum și pe cele reglementate de Legea nr. 10/2001,

modificată.

La termenul din data de 25 noiembrie

2011, reprezentantul reclamanților a solicitat instanței introducerea în cauză

a Statului Român, prin Președintele României și prin Guvernul României, cerere

care a fost încuviințată de către instanță.

Pârâtul Guvernul României a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive.

Prin sentința nr. 1265 din 22 iunie

2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civ. a fost respinsă, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul

Statul. Român, prin Guvernul României, și a fost respinsă cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții l.F.A., N.D.M. și N.R.C., în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Statui Român, prin Guvernul României și

Statul Român, prin Președintele României.

În motivare, instanța de fond a

reținut că, prin Decizia nr. 27/2011 dată în recursul în interesul iegîi,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit câ acțiunile privind acordarea

despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii în titlul VIl din Legea

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

prevederile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiționai la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

precum și pe cele ale art. 13 din acest act normativ, suni inadmisibile.

În consecință, Tribunalul a analizat

cererea de chemare în judecată prin prisma acestei decizii, dar și a Convenției

și a jurisprudenței C.E.D.O., a prevederilor art. 6 alin. (2) și art. 20 alin.

(2) din Constituția României și a art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Primul

Protocol Adițional la aceasta.

Instanța de fond a constatat că,

potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, persoanele fizice sau

juridice au dreptul la respectarea bunurilor acestora, și că nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional Totodată, a reținut că aceste dispoziții nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosința bunurilor, conform interesului general, sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Din această perspectivă, a constatat

că reclamanții beneficiază de un bun actual în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezidând în

dreptul de a primi despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunului imposibil

de restituit în natură la care s-a stabilit că au dreptul în baza Legii nr.

10/2001, prin Dispoziția nr. 8852 din 09 octombrie 2007 emisă de Primarul

generai al municipiului București, prin care s-a propus acordarea măsurilor

reparatorii, în echivalent, pentru imobilul preluat de stat.

Instanța de fond a mai reținut că

reclamanții au invocat absența unor reglementări din partea statului, prin care

dreptul de a obține măsurile reparatorii, dispuse prin hotărârea mai sus

menționată, să aibă un conținut concret, apreciind că este necesar ca pricina

să fie examinată din prisma normei cu caracter general din prima frază a art. 1

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., care protejează dreptul de

proprietate,

Astfel, a arătat că, întrucât

Convenția nu a impus statelor obligația de a restitui bunurile confiscate,

odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o

claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil,

insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept, la care se

referă măsurile de aplicare a acesteia.

În cazul imobilelor preluate abuziv de

către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s~a adoptat o lege

specială, care prevede m ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de

măsuri reparatorii, prin echivalent, constând în despăgubiri, statul stabilind

că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin acest din

urmă act normativ au fost aduse o scrie de modificări de substanță Legii nr.

10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se

cuvin persoanei îndreptățite și procedura de ssabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 247/2005 măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și a plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor,

instanța a stabilit că acestea pot face obiectul de analiză ai instanței de

contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de

C.C.S.D. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea

Europeană în Jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi

speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea măsurilor reparatorii.

Chiar dacă, așa după cum a reținut

Curtea Europeană în numeroase cauze. România nu a făcut dovada eficienței

funcționării mecanismului de acordare a despăgubirilor, cel puțin un astfel de

mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au

înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate. în acest sens,

obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o

schimbare a debitorului obligației de plată, dar și modificarea mecanismului de

achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor

prin care Statul, prin M.F.P., este debitor, se face, de această dată, de la

bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de

executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În consecință, instanța de fond a

arătat că statele beneficiază de marja de apreciere asupra modalităților de

despăgubire și a cuantumului acestora, precum și a modului de acordare, iar

neîndeplinirea obligației pozitive de a eficicntiza acest mecanism nu poate

determina instanțele de judecată să creeze unul diferit, jurisprudențial, care

să eludeze ansamblul normativ creat pentru acordarea măsurilor reparatorii, cu

atât mai mult cu cât, prin prisma hotărârii-pilot. Statul Român beneficiază de

un termen acordat de C.E.D.O. pentru efidealizarea acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții lermițan F.A., P.A., N.D.M. și N.R.C. prin care au arătat că

hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât Dispoziția

nr. 8852 din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul general, prin care s-a propus

acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, aferente imobilului, nu a fost

înaintată la A.RR.P., iar despăgubirile nu au fost plătite.

Ca atare, au apreciat că Statul Român

se afla în culpă gravă, deoarece despăgubirea acordată nu este efectivă, ci are

doar o valoare decîaratorie, iar daunele solicitate ca urmare a nepuneru în

funcțiune a mecanismului de efectivă dezdăunare pentru prejudiciul produs ca urmare

a deposedării de un bun. în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

C.E.D.O., sunt justificate.

Prin Decizia nr. 59/A din 20 februarie

20.13 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții l.F.A., P.A., N.D.M. și N.R.C.

În motivare, Curtea a reținut că

tribunalul a fost învestit, la dala de 02 iunie 2010, cu soluționarea unei

acțiuni în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

coroborate cu cele ale Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la plata sumei ce reprezintă contravaloarea imobilului

preluat de stat.

Pentru a se angaja răspunderea civilă

delictuală instanța de apel a arătat că este necesar să fie îndeplinite

cumulativ condițiile stipulate de prevederile legale mai sus menționate,

referitoare la existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție producerea

unui prejudiciu și existența unei legaturi de cauzalitate între faptă și

prejudiciu.

Examinând sentința, Curtea a stabilit

că instanța de fond a extins analiza pricinii și la analiza conformității

legislației interne cu convenția și jurisprudența C.E.D.O., reținând că, deși

reclamanții beneficiază de un bun actual, adoptarea măsurilor legislative

pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea despăgubirilor

este lăsată la latitudinea statelor semnatare ale convenției și ca nu se poate

vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. în speță.

În sistemul de drept românesc s-a

creat cadrul legal pentru stabilirea și plata despăgubirilor, în titlul VII din

Legea nr. 247/2005. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este

compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O,, ale dreptului de acces la o

instanță, așa după cum s-a menționat în hotărârea pilot, Măria Atanasiu și

alții împotriva României.

Procedura în fața Fondului

Proprietatea, având natură execuțională, care intervine după ce dreptul

persoanei îndreptățite este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau prin

hotărârea instanței, argumentele privind ne funcționalitatea acestuia nu pot

conduce la admiterea acțiunii, întrucât acestea exced cadrului procesual,

limitelor și competenței instanței civile în contextul Legii nr. 10/2001.

Deși în acțiunea introductivă de

instanță nu se precizează caracterul daunelor solicitate, în apel, reclamanții

au arătat că este vorba de daune morale, rezultate din nesoluționarea efectivă

a notificării. In cauză, instanța de apel a arătat că reclamanții nu au dovedit

că au suferit un prejudiciu moral, care să fie susceptibil de acoperire prin

acordarea daunelor aferente.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs, în termenul legal, reclamanții l.F.A., N.D.M. și N.R.C., întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia,

modificarea hotărârii atacate, și, pe cale de consecință, admiterea cererii de

chemare în judecată.

în motivare, recurenții-reclamanți au

făcut un istoric al cauzei și au reiterat criticile formulate în apel. Astfel,

au susținut că au arătat în motivele de apei că instanța de fond a depășit

atribuțiile puterii judecătorești și a refuzat să aplice dispozițiile legale în

cauză, argumentându-și soluția, în mod greșit, pe baza Deciziei nr. 27/2001 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul

legii, a hotărârii pilot Măria Atanasiu și alții contra României, precum și a

examinării imposibilității Statului de a suporta plata despăgubirilor din

bugetul său.

Odată constatate ca fiind îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, în opinia reclamanților, prima

instanță era obligată să stabilească răspunderea intimaților, în condițiile

reglementate de C. civ. Însă curtea de apel a înlăturat dispozițiile art.

998-999 C. civ., invocând decizii care nu sunt incidente în cauză.

Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, nu esîe

aplicabilă în acest litigiu, întrucât aceasta a fost publicată în M. Of.

ulterior datei ia care a fost introdusă cererea de chemare în judecata, iar

hotărârea Măria Atanasiu și alții contra României nu ie este opozabilă

recurenților-reclamanțî deoarece, pe de o parte, aceștia nu au fost parte în

dosar, iar, pe de altă parte, prin considerentele acestei decizii a fost

consacrată culpa Statului.

Cu referire la decizia instanței de

apel, recurenții-reelamanți au arătat că este nelegală, pentru următoarele

considerente:

În mod greșit instanța de apel a

apreciat caracterul daunelor solicitate de recurenții-reelamanți ca fiind daune

morale, deoarece aceștia nu au tăcut o astfel de precizare pe parcursul

desfășurării procesului, Curtea referindu-sc, de fapt la o altă cauză, și

preluând în decizia atacată, considerentele din hotărârea pronunțată în acea

pricină. Mai mult decât atât, caracterul și cuantumul daunelor au fost

precizate în fața instanței de fond, iar cu privire la acest aspect nu au fost

formulate critici în apel și nici nu au fost puse în discuție, din oficiu, în

această etapă procesuală. Cuantumul daunelor pretinse a fost stabilit prin

expertiza efectuată în cauză, și, deși instanța de fond a reținut corect

caracterul și cuantumul acestora, curtea de apel a aplicat un raționament

greșit, corelativ acestei situații, decizia pronunțată fiind, astfel,

rezultatul unei eronate aplicări a dispozițiilor legale și interpretări a

Înscrisurilor deduse judecății.

Instanța de apel s-a aflat în eroare

în ceea ce privește criticile formulate de reclamanți împotriva sentinței,

supunând analizei o altă cauză decât cea dedusă judecății. Astfel, motivele de

apel au vizat refuzul Tribunalului de a aplica dispozițiile legale incidente în

prezentul litigiu, suspendarea acordării despăgubirilor în raport de hotărârea

pilot Măria Atanasiu și alții contra României și posibilitatea instanței de

judecată de a se pronunța cu privire ia bugetul de stat. Prin urmare, în

motivele de apel, reclamanții nu au făcut vorbire despre nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea. în condițiile în care acesta are acționariat 100%

privat,

C.E.D.O., a cărei jurîsprudență a fost

invocată în considerentele deciziei sale de către instanța de apel, a făcut

referire la faptul că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor în

România, dat fiind termenul în care sunt rezolvate cererile sau faptul că

acestea nu sunt soluționate niciodată, reprezintă o încălcare a prevederilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Aceasta este și situația în care se află recurenții-reclamanți, care au demarat

procedura administrativă în anul 2001 și care nu au fost despăgubiți nici până

în prezent, deși acest drept le-a fost recunoscut de către autorități și de

către instanța judecătorească.

Instanța de apel s-a aflat în eroare

când s-a referit la o decizie a Curții Constituționale, întrucât, în cauză, nu

a fost menționată o astfel de hotărâre pe care trebuia să o aibă în vedere la

pronunțarea hotărârii.

Motivarea deciziei supuse recursului

este contradictorie, aceasta vizând atât inadmisibilitatea cererii de chemare

în judecată cât și netemeinicia acesteia, nefîind examinate criticile formulate

în apel de către reclamanți. Instanța trebuia să verifice dacă, în cauza, sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, aspect constatat, în mod

corect, de către Tribunal. Instanța de apel a creat reclamanților o situație

mai grea în propria cale de atac, întrucât a apreciat că acțiunea promovată de

aceștia este inadmisibilă.

În etapa procesuală a recursului,

mtîmațîi-pârâți Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin Guvernul României

și Statul Român, prin președintele României nu șî-au exprimat poziția

procesuală, întrucât reprezentanții acestora nu s-au prezentat în fața

instanței și nici nu au formulat întâmpinare în condițiile stipulate de art.

308 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, nu au fost solicitate și administrate

probe, conform prevederilor art. 305 din acest act normativ.

Examinând recursul declarat de

reclamanții l.F.A., N.D.M.I. și N.R.C. prin prisma criticilor formulate, înalta

Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs

întemeiat pe dîspozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se constată că

recurenții-reclatnanți nu au formulat o critica efectivă cu privire Ia

nelegalitatea deciziei instanței de apel, constând în depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești. Modalitatea în care aceasta a răspuns criticii invocate

în apel conform căreia instanța de fond a depășit atribuțiile puterii

judecătorești și a refuzat să aplice legea, argumentându-și soluția prin prisma

Deciziei nr. 27/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, a hotărârii-pilot Măria Atanasiu ș.a. contra

României și a imposibilității statului de a suporta plata din propriul buget a

despăgubirilor cuvenite recurențîior-reclamanți va fi analizată din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. vizează faptul eă decizia instanței de apel

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, cu referire la caracterul daunelor solicitate de

către recurenții-reci amanți, la existența unei proceduri execuționale în fața

Fondului Proprietatea și la trimiterea curții de apel la o decizie a Curții

Constituționale care nu a fost invocată în cauză.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reține că decizia

recurată cuprinde considerentele pe care se fundamentează soluția instanței de

apel, nefîind incidență niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Așa cum se va arăta cu prilejul

examinării criticilor din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în cererea de apel reclamanții au făcut precizarea că

solicită acordarea de daune morale, astfel că instanța de apei s-a referit la

această mențiune din cererea de apel.

Considerentele cu privire la

neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul

producerii unei vătămări, cuprinse în decizia instanței de apel, sunt făcute cu

neobservarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul cererii de

chemare în judecată, dar pentru considerentele ce vor fi expuse, Înalta Curte

constată că această împrejurare nu este de natură să ducă la modificarea hotărârii

recurate, deoarece prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat

acordarea de daune morale, ci materiale.

Motivul de recurs întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau

casarea unei decizii se poate cere când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia nu este incident în speță, întrucât, pentru a se putea

reține nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare a

clauzelor unui act juridic este necesar ca instanța să fie învestită cu o

astfel de cerere, situație care nu se regăsește în speță.

În ceea ce privește incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în cauză, invocate de recurenții-reclamanți

în recurs, instanța constată următoarele:

Critica ce privește calificarea de

către instanța de apel a caracterului daunelor solicitate de către recurenți

este nefondată, întrucât în motivele de apei reclamanții au arătat, în mod

explicit, că prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea

pârâților la plata contravalorii imobilului compus din construcție și terenul

aferent acestuia, cu titlu de daune morale, ca urmare a nepunerii în funcțiune

a mecanismului de efectivă dezdăunare pentru prejudiciul suferit ca urmare a

deposedării de acest bun.

Motivul de recurs ce vizează faptul

că, în analiza referitoare la existența unei proceduri execuționale instanța de

apel. s-a referit, în mod greșit, la o altă cauză, este nefondat. Astfel, în

susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți au afirmat că, de fapt,

apelul nu a vizat problema funcționalității Fondului Proprietatea, ci alte

aspecte, cum ar fi refuzul instanței de fond de a aplica legea, suspendarea

acordării despăgubirilor ca urmare a adoptării hotărârii Măria Atanasiu ș.a.

contra României și posibilitatea instanței de a se pronunța cu privire la

bugetul de stat, din care urmau să fie achitate daunele morale solicitate.

Examinând decizia supusă recursului,

se constată că instanța de apel a supus analizei motivele de apel, astfel cum

acestea au fost formulate de către reclamanți, care au invocat că Fondul

Proprietatea nu este viabil, iar despăgubirile care se acordă persoanelor

îndreptățite nu sunt efective, ci au doar o valoare deciaratorie.

În acest context, se constată că,

potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a

pronunțat în limitele învestirii sale cu privire ta argumentele reclamanților

referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, apreciind că acestea

nu pot conduce la admiterea acțiunii, întrucât exeed cadrului procesual,

limitelor și competenței instanței civile, față de prevederile Legii nr.

10/2001.

Motivul de recurs referitor la

încălcarea dreptului fundamental de proprietate al recurenților-reclamanți și a

jurisprudenței C.E.D.O. prin soluționarea cu întârziere a cererii de acordare a

despăgubirilor formulată de recurenții-reclamanți este nefondat.

Din analiza deciziei recurate se

constată că instanța de apel și-a însușit considerentele tribunalului cu

privire la faptul ca recurenții-reclamanți se prevalează de un bun, din

perspectiva prevederilor art. 1 ale Primului Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În cauză, nu se

poate reține încălcarea jurisprudenței instanței de contencios european,

întrucât adoptarea măsurilor legislative pentru restituirea proprietăților

preluate de către stat sau acordarea despăgubirilor este lăsată la latitudinea

statelor semnatare ale Convenției.

În acest sens, în cauza Păduraru

împotriva României, C.E.D.O. a apreciat că art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție nu poate ii interpretat în sensul restrângerii libertății statelor

contractante de a alege condițiile în care să dispună restituirea bunurilor

preluate de stat înainte de ratificarea acesteia. întrucât Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile, s-a stabilit că, din moment ce

statul a adoptat o soluție în acest sens, ea trebuie implementata cu claritate

și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acesteia.

În raport de aceste aspecte statuate

în jurisprudența C.E.D.O., Statul a decis că restituirea în natură a bunurilor

și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile reglementate de Legea

nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, acest din urmă act normativ aducând o

serie de modificări Legii nr. 10/2001, cu privire la natura masurilor reparatorii

cuvenite persoanei îndreptățite și la procedura de stabilire și acordare a

acestora, care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau în despăgubiri conferite în condițiile normelor

speciale ce reglementează determinarea și plata despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv,

Sub acest aspect, se constată că, în

mod corect, a apreciat instanța de apel că, în cauză, nu este vorba despre

încălcarea jurisprudenței C.E.D.O.

În ceea ce privește susținerea

recurențiior-reclamanți referitoare la faptul că nu le sunt opozabile Decizia

nr. 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în

interesul legii, și hotărârea Măria Atanasiu și alții contra României, Înalta

Curte reține că prin cererea de chemare în judecată formulată direct împotriva

pârâților Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin Guvernul României și

Statul Român, prin președintele României, recurenții-reclamanți au solicitat

obligarea acestora la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului

preluat de stat, mvoeându-se ineficienta mecanismului reparator prevăzut în

dispozițiile titlului VIl din Legea nr. 247/2005,

Contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dată în recursul în interesul legii le este opozabilă, întrucât

aceasta a fost publicată în M. Of. al României, partea I nr. 120 la data de 17

februarie 2012, dată la care nu fusese încă pronunțată sentința, în fond. în

acest sens, conform dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de ia data

publicării deciziei în M. Of. Prin urmare, în raport de această împrejurare, în

rnod corect curtea de apel a stabilit că, în speță, instanțele sunt ținute de

dezlegările date prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a statuat că cererile privind acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 2471/2005,

îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția, pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

aceasta, sunt inadmisibile.

Din acest punct de vedere, nu se poate

susține că, în apel, instanța a creat recurenților-reclamanți o situație mai

grea în propria cale de atac. Aceasta a respins apeiul, menținând sentința,

reținând, ca și instanța de fond, că obligarea directă a Statului Român îa

despăgubiri ar reprezintă nu numai o schimbare a debitorului obligației de

plată, dar și modificarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Și hotărârea pilot Măria Atanasiu și

alții contra României este aplicabilă speței de față, chiar dacă aceasta nu a

fost pronunțată în contradictoriu cu recurenții-reclamanți. Astfel, în această

hotărâre, C.E.D.O. a statuat că ineficienta mecanismului de despăgubire sau de

restituire continuă să fie o problemă recurentă în România, care persistă, în

ciuda pronunțării hotărârilor Viașu, Faimblat și Kaiz în care a arătat statului

că este necesară luarea unor măsuri generale pentru a permite realizarea

efectivă și rapidă a dreptului la restituire. De asemenea, instanța de

contencios european a reamintit că procedura hotărârii pilot are menirea de a

permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel național

tuturor persoanelor afectate de problema conturată în această decizie. Prin

urmare, trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 11 și art. 20 din

Constituția României, Convenția și protocoalele adiționale ale acesteia au

devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta,

constituind izvor de drept obligatoriu și prioritar, aspect ce are drept

consecință imediata aplicare a acestora de către instanțele naționale.

Cu privire Ia critica referitoare la

faptul că, în mod greșit, în decizia atacată s-a făcut vorbire despre o decizie

a Curții Constituționale, deși, în cauză, nu a fost menționată o astfel de

hotărâre, se constata că aceasta nu reprezintă decât o eroare materială

săvârșită de către instanța de apel, care nu afectează legalitatea deciziei

supusă controlului judiciar.

În motivele de recurs, reclamanții au

mai arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii deduse judecății

trebuia să verifice dacă, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ. Deși din

hotărârea instanței de fond rezultă că s~a reținut îndeplinirea în cauză a

condițiilor prevăzute de textul legal menționat, în mod greșit s-a dispus

respingerea cererii de chemare în judecată.

Critica este nefbndată. Astfel, prin

cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat printr-o acțiune directă

îndreptată împotriva statului obligarea acestuia la plata contravalorii

imobilului ce a făcut obiectul notificării nr. 1412/2001, soluționată prin Dispoziția

nr. 8852/2007, modificată prin Dispoziția nr. 8852/2007 emisă de primarul

general al municipiului București, prin care s-a propus acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent

Întrucât prin Decizia nr. 27/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că acțiunile

privind acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod

abuziv de către stat îndreptate direct împotriva acestuia suni inadmisibile,

prima Instanță a constatat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă

a statului din perspectiva acestei decizii, precum și a normelor de drept

aplicabile, respectiv Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a jurisprudenței

C.E.D.O., art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României și a

prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respingând

acțiunea.

Înalta Curte reține că, potrivit

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba

cauza și obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, față de obiectul cererii

de chemare în judecată, precizarea tăcută în cererea de apel, în sensul că

daunele solicitate au caracter de daune morale, nu este de natură să atragă

necesitatea examinării condițiilor răspunderii civile delictuale din

perspectiva art. 998~999 C. civ.

Așa cum s-a arătat, în cauză, sunt

aplicabile, conform principiului specialia generalibus derogant, normele

speciale în materia restituirii bunurilor imobile preluate abuziv, astfel că nu

se impunea examinarea cererii de antrenare a răspunderii civile delictuale din

perspectiva dreptului comun.

Considerentele instanței de apel, în

sensul că apelanții-reci amanți nu au tăcut dovada producerii unei vătămări

pentru a fi îndreptățiți la daune morale, apar ca fiind tăcute cu depășirea

limitelor învestirii primei instanțe, însă acest lucru nu este de natură să

ducă la admiterea recursului, deoarece, prin cererea de chemare în judecată

reclamanții nu au menționat că solicită despăgubirile cu caracter de daune

morale.

În consecința, Înalta Curte reține că

obiectul cererii de chemare în judecată La constituit solicitarea de acordare a

despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului situat în București,

sector 1, prin urmare, daune materiale.

În concluzie, în raport de toate

considerentele arătate în precedent, Înalta Curte reține ca recursul nu este

fondat, astfel că, în temeiul ari.312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții l.F.A., N.D.M. și N.R.C. împotriva Deciziei nr. 59/A

din 20 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

24 septembrie 2014.