ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2014

Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02,06.2010, pe rolul Tribunalului București, secția a Il-a civilă, sub nr. 2696913/2010, reclamanții Iernuțan F.A., N.D.M. și N.R.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului, compus din constmcție și terenul aferent, situat în București, sector 1. În motivare, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctei N.I., conform certificatului de moștenitor din 11 mai 2010 emis de B.N.P., Asociați „B. și Asociații", care a fost proprietara imobilului mai sus menționat și care a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, fără acordarea despăgubirilor cuvenite.

Autoarea recurenților-recl amanți a formulat notificare, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primăria municipiului București sub nr. 1412 din 05 aprilie 2001, prin care a solicitat despăgubiri în echivalent pentru bunul de care a fost deposedată. Prin Dispoziția nr. 7121 din 12 decembrie 2006, modificată prin Dispoziția nr. 8852 din 09 octombrie 2007, primarul general a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1. Ulterior, dispoziția a fost înaintată A.N.R.P., unde a fost înregistrată sub nr. 39954/CC, care nu a evaluat și nu a dispus plata despăgubirilor. Având în vedere că a fost recunoscută calitatea defunctei N.I.

de persoană îndreptățită Ia despăgubiri, precum și jurisprudența C.E.D.O. prin care s-a stabilit, în mod repetat, că Fondul Proprietatea nu este funcțional, despăgubirile acordate persoanelor netlind efective, acestea având doar valoare declarativă, precum și faptul că Statul, în calitate de legiuitor, este singurul culpabil, mtrucât nu a creat cadrul legislativ necesar pentru despăgubirea persoanelor îndreptățite, reclamanții s-au considerat îndreptățiți să solicite contravaloarea imobilului, conform prevederilor art. 998-999 C. civ. În drept cererea a fost întemeiată pe aceste dispoziții legale, precum și pe cele reglementate de Legea nr. 10/2001, modificată. La termenul din data de 25 noiembrie 2011, reprezentantul reclamanților a solicitat instanței introducerea în cauză a Statului Român, prin Președintele României și prin Guvernul României, cerere care a fost încuviințată de către instanță.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința nr. 1265 din 22 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civ. a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul. Român, prin Guvernul României, și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții l.F.A., N.D.M. și N.R.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Statui Român, prin Guvernul României și Statul Român, prin Președintele României.

În motivare, instanța de fond a reținut că, prin Decizia nr. 27/2011 dată în recursul în interesul iegîi, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit câ acțiunile privind acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii în titlul VIl din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe prevederile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiționai la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și pe cele ale art. 13 din acest act normativ, suni inadmisibile. În consecință, Tribunalul a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma acestei decizii, dar și a Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O., a prevederilor art. 6 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României și a art. 6 din C.E.D.O.

și art. 1 din Primul Protocol Adițional la aceasta. Instanța de fond a constatat că, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, persoanele fizice sau juridice au dreptul la respectarea bunurilor acestora, și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional Totodată, a reținut că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor, conform interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Din această perspectivă, a constatat că reclamanții beneficiază de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezidând în dreptul de a primi despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunului imposibil de restituit în natură la care s-a stabilit că au dreptul în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 8852 din 09 octombrie 2007 emisă de Primarul generai al municipiului București, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii, în echivalent, pentru imobilul preluat de stat.

Instanța de fond a mai reținut că reclamanții au invocat absența unor reglementări din partea statului, prin care dreptul de a obține măsurile reparatorii, dispuse prin hotărârea mai sus menționată, să aibă un conținut concret, apreciind că este necesar ca pricina să fie examinată din prisma normei cu caracter general din prima frază a art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., care protejează dreptul de proprietate, Astfel, a arătat că, întrucât Convenția nu a impus statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept, la care se referă măsurile de aplicare a acesteia.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s~a adoptat o lege specială, care prevede m ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, prin echivalent, constând în despăgubiri, statul stabilind că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin acest din urmă act normativ au fost aduse o scrie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de ssabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și a plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanța a stabilit că acestea pot face obiectul de analiză ai instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în Jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea măsurilor reparatorii.

Chiar dacă, așa după cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze. România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare a despăgubirilor, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate. în acest sens, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și modificarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin M.F.P., este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În consecință, instanța de fond a arătat că statele beneficiază de marja de apreciere asupra modalităților de despăgubire și a cuantumului acestora, precum și a modului de acordare, iar neîndeplinirea obligației pozitive de a eficicntiza acest mecanism nu poate determina instanțele de judecată să creeze unul diferit, jurisprudențial, care să eludeze ansamblul normativ creat pentru acordarea măsurilor reparatorii, cu atât mai mult cu cât, prin prisma hotărârii-pilot. Statul Român beneficiază de un termen acordat de C.E.D.O. pentru efidealizarea acestuia. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții lermițan F.A., P.A., N.D.M. și N.R.C. prin care au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât Dispoziția nr. 8852 din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul general, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, aferente imobilului, nu a fost înaintată la A.RR.P., iar despăgubirile nu au fost plătite.

Ca atare, au apreciat că Statul Român se afla în culpă gravă, deoarece despăgubirea acordată nu este efectivă, ci are doar o valoare decîaratorie, iar daunele solicitate ca urmare a nepuneru în funcțiune a mecanismului de efectivă dezdăunare pentru prejudiciul produs ca urmare a deposedării de un bun. în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., sunt justificate. Prin Decizia nr. 59/A din 20 februarie 20.13 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții l.F.A., P.A., N.D.M. și N.R.C. În motivare, Curtea a reținut că tribunalul a fost învestit, la dala de 02 iunie 2010, cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

coroborate cu cele ale Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei ce reprezintă contravaloarea imobilului preluat de stat. Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală instanța de apel a arătat că este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile stipulate de prevederile legale mai sus menționate, referitoare la existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție producerea unui prejudiciu și existența unei legaturi de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Examinând sentința, Curtea a stabilit că instanța de fond a extins analiza pricinii și la analiza conformității legislației interne cu convenția și jurisprudența C.E.D.O., reținând că, deși reclamanții beneficiază de un bun actual, adoptarea măsurilor legislative pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea despăgubirilor este lăsată la latitudinea statelor semnatare ale convenției și ca nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. în speță. În sistemul de drept românesc s-a creat cadrul legal pentru stabilirea și plata despăgubirilor, în titlul VII din Legea nr. 247/2005. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O,, ale dreptului de acces la o instanță, așa după cum s-a menționat în hotărârea pilot, Măria Atanasiu și alții împotriva României.

Procedura în fața Fondului Proprietatea, având natură execuțională, care intervine după ce dreptul persoanei îndreptățite este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau prin hotărârea instanței, argumentele privind ne funcționalitatea acestuia nu pot conduce la admiterea acțiunii, întrucât acestea exced cadrului procesual, limitelor și competenței instanței civile în contextul Legii nr. 10/2001. Deși în acțiunea introductivă de instanță nu se precizează caracterul daunelor solicitate, în apel, reclamanții au arătat că este vorba de daune morale, rezultate din nesoluționarea efectivă a notificării. In cauză, instanța de apel a arătat că reclamanții nu au dovedit că au suferit un prejudiciu moral, care să fie susceptibil de acoperire prin acordarea daunelor aferente.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termenul legal, reclamanții l.F.A., N.D.M. și N.R.C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată. în motivare, recurenții-reclamanți au făcut un istoric al cauzei și au reiterat criticile formulate în apel. Astfel, au susținut că au arătat în motivele de apei că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a refuzat să aplice dispozițiile legale în cauză, argumentându-și soluția, în mod greșit, pe baza Deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, a hotărârii pilot Măria Atanasiu și alții contra României, precum și a examinării imposibilității Statului de a suporta plata despăgubirilor din bugetul său.

Odată constatate ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în opinia reclamanților, prima instanță era obligată să stabilească răspunderea intimaților, în condițiile reglementate de C. civ. Însă curtea de apel a înlăturat dispozițiile art. 998-999 C. civ., invocând decizii care nu sunt incidente în cauză. Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, nu esîe aplicabilă în acest litigiu, întrucât aceasta a fost publicată în M. Of. ulterior datei ia care a fost introdusă cererea de chemare în judecata, iar hotărârea Măria Atanasiu și alții contra României nu ie este opozabilă recurenților-reclamanțî deoarece, pe de o parte, aceștia nu au fost parte în dosar, iar, pe de altă parte, prin considerentele acestei decizii a fost consacrată culpa Statului.

Cu referire la decizia instanței de apel, recurenții-reelamanți au arătat că este nelegală, pentru următoarele considerente: În mod greșit instanța de apel a apreciat caracterul daunelor solicitate de recurenții-reelamanți ca fiind daune morale, deoarece aceștia nu au tăcut o astfel de precizare pe parcursul desfășurării procesului, Curtea referindu-sc, de fapt la o altă cauză, și preluând în decizia atacată, considerentele din hotărârea pronunțată în acea pricină. Mai mult decât atât, caracterul și cuantumul daunelor au fost precizate în fața instanței de fond, iar cu privire la acest aspect nu au fost formulate critici în apel și nici nu au fost puse în discuție, din oficiu, în această etapă procesuală.

Cuantumul daunelor pretinse a fost stabilit prin expertiza efectuată în cauză, și, deși instanța de fond a reținut corect caracterul și cuantumul acestora, curtea de apel a aplicat un raționament greșit, corelativ acestei situații, decizia pronunțată fiind, astfel, rezultatul unei eronate aplicări a dispozițiilor legale și interpretări a Înscrisurilor deduse judecății. Instanța de apel s-a aflat în eroare în ceea ce privește criticile formulate de reclamanți împotriva sentinței, supunând analizei o altă cauză decât cea dedusă judecății. Astfel, motivele de apel au vizat refuzul Tribunalului de a aplica dispozițiile legale incidente în prezentul litigiu, suspendarea acordării despăgubirilor în raport de hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții contra României și posibilitatea instanței de judecată de a se pronunța cu privire ia bugetul de stat.

Prin urmare, în motivele de apel, reclamanții nu au făcut vorbire despre nefuncționalitatea Fondului Proprietatea. în condițiile în care acesta are acționariat 100% privat, C.E.D.O., a cărei jurîsprudență a fost invocată în considerentele deciziei sale de către instanța de apel, a făcut referire la faptul că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor în România, dat fiind termenul în care sunt rezolvate cererile sau faptul că acestea nu sunt soluționate niciodată, reprezintă o încălcare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Aceasta este și situația în care se află recurenții-reclamanți, care au demarat procedura administrativă în anul 2001 și care nu au fost despăgubiți nici până în prezent, deși acest drept le-a fost recunoscut de către autorități și de către instanța judecătorească.

Instanța de apel s-a aflat în eroare când s-a referit la o decizie a Curții Constituționale, întrucât, în cauză, nu a fost menționată o astfel de hotărâre pe care trebuia să o aibă în vedere la pronunțarea hotărârii. Motivarea deciziei supuse recursului este contradictorie, aceasta vizând atât inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată cât și netemeinicia acesteia, nefîind examinate criticile formulate în apel de către reclamanți. Instanța trebuia să verifice dacă, în cauza, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, aspect constatat, în mod corect, de către Tribunal. Instanța de apel a creat reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac, întrucât a apreciat că acțiunea promovată de aceștia este inadmisibilă.

În etapa procesuală a recursului, mtîmațîi-pârâți Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin Guvernul României și Statul Român, prin președintele României nu șî-au exprimat poziția procesuală, întrucât reprezentanții acestora nu s-au prezentat în fața instanței și nici nu au formulat întâmpinare în condițiile stipulate de art. 308 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, nu au fost solicitate și administrate probe, conform prevederilor art. 305 din acest act normativ. Examinând recursul declarat de reclamanții l.F.A., N.D.M.I. și N.R.C. prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele ce succed: În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dîspozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., se constată că recurenții-reclatnanți nu au formulat o critica efectivă cu privire Ia nelegalitatea deciziei instanței de apel, constând în depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Modalitatea în care aceasta a răspuns criticii invocate în apel conform căreia instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a refuzat să aplice legea, argumentându-și soluția prin prisma Deciziei nr. 27/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, a hotărârii-pilot Măria Atanasiu ș.a. contra României și a imposibilității statului de a suporta plata din propriul buget a despăgubirilor cuvenite recurențîior-reclamanți va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. vizează faptul eă decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, cu referire la caracterul daunelor solicitate de către recurenții-reci amanți, la existența unei proceduri execuționale în fața Fondului Proprietatea și la trimiterea curții de apel la o decizie a Curții Constituționale care nu a fost invocată în cauză. Critica nu este fondată. Înalta Curte reține că decizia recurată cuprinde considerentele pe care se fundamentează soluția instanței de apel, nefîind incidență niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Așa cum se va arăta cu prilejul examinării criticilor din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cererea de apel reclamanții au făcut precizarea că solicită acordarea de daune morale, astfel că instanța de apei s-a referit la această mențiune din cererea de apel. Considerentele cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul producerii unei vătămări, cuprinse în decizia instanței de apel, sunt făcute cu neobservarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul cererii de chemare în judecată, dar pentru considerentele ce vor fi expuse, Înalta Curte constată că această împrejurare nu este de natură să ducă la modificarea hotărârii recurate, deoarece prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat acordarea de daune morale, ci materiale.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei decizii se poate cere când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia nu este incident în speță, întrucât, pentru a se putea reține nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare a clauzelor unui act juridic este necesar ca instanța să fie învestită cu o astfel de cerere, situație care nu se regăsește în speță. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în cauză, invocate de recurenții-reclamanți în recurs, instanța constată următoarele: Critica ce privește calificarea de către instanța de apel a caracterului daunelor solicitate de către recurenți este nefondată, întrucât în motivele de apei reclamanții au arătat, în mod explicit, că prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului compus din construcție și terenul aferent acestuia, cu titlu de daune morale, ca urmare a nepunerii în funcțiune a mecanismului de efectivă dezdăunare pentru prejudiciul suferit ca urmare a deposedării de acest bun. Motivul de recurs ce vizează faptul că, în analiza referitoare la existența unei proceduri execuționale instanța de apel.

s-a referit, în mod greșit, la o altă cauză, este nefondat. Astfel, în susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți au afirmat că, de fapt, apelul nu a vizat problema funcționalității Fondului Proprietatea, ci alte aspecte, cum ar fi refuzul instanței de fond de a aplica legea, suspendarea acordării despăgubirilor ca urmare a adoptării hotărârii Măria Atanasiu ș.a. contra României și posibilitatea instanței de a se pronunța cu privire la bugetul de stat, din care urmau să fie achitate daunele morale solicitate. Examinând decizia supusă recursului, se constată că instanța de apel a supus analizei motivele de apel, astfel cum acestea au fost formulate de către reclamanți, care au invocat că Fondul Proprietatea nu este viabil, iar despăgubirile care se acordă persoanelor îndreptățite nu sunt efective, ci au doar o valoare deciaratorie.

În acest context, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii sale cu privire ta argumentele reclamanților referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, apreciind că acestea nu pot conduce la admiterea acțiunii, întrucât exeed cadrului procesual, limitelor și competenței instanței civile, față de prevederile Legii nr. 10/2001. Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al recurenților-reclamanți și a jurisprudenței C.E.D.O. prin soluționarea cu întârziere a cererii de acordare a despăgubirilor formulată de recurenții-reclamanți este nefondat.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel și-a însușit considerentele tribunalului cu privire la faptul ca recurenții-reclamanți se prevalează de un bun, din perspectiva prevederilor art. 1 ale Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În cauză, nu se poate reține încălcarea jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât adoptarea măsurilor legislative pentru restituirea proprietăților preluate de către stat sau acordarea despăgubirilor este lăsată la latitudinea statelor semnatare ale Convenției. În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, C.E.D.O. a apreciat că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate ii interpretat în sensul restrângerii libertății statelor contractante de a alege condițiile în care să dispună restituirea bunurilor preluate de stat înainte de ratificarea acesteia.

întrucât Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile, s-a stabilit că, din moment ce statul a adoptat o soluție în acest sens, ea trebuie implementata cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acesteia.

În raport de aceste aspecte statuate în jurisprudența C.E.D.O., Statul a decis că restituirea în natură a bunurilor și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, acest din urmă act normativ aducând o serie de modificări Legii nr. 10/2001, cu privire la natura masurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite și la procedura de stabilire și acordare a acestora, care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau în despăgubiri conferite în condițiile normelor speciale ce reglementează determinarea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Sub acest aspect, se constată că, în mod corect, a apreciat instanța de apel că, în cauză, nu este vorba despre încălcarea jurisprudenței C.E.D.O.

În ceea ce privește susținerea recurențiior-reclamanți referitoare la faptul că nu le sunt opozabile Decizia nr. 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, și hotărârea Măria Atanasiu și alții contra României, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată formulată direct împotriva pârâților Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin Guvernul României și Statul Român, prin președintele României, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea acestora la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului preluat de stat, mvoeându-se ineficienta mecanismului reparator prevăzut în dispozițiile titlului VIl din Legea nr. 247/2005, Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii le este opozabilă, întrucât aceasta a fost publicată în M. Of.

al României, partea I nr. 120 la data de 17 februarie 2012, dată la care nu fusese încă pronunțată sentința, în fond. în acest sens, conform dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de ia data publicării deciziei în M. Of.

Prin urmare, în raport de această împrejurare, în rnod corect curtea de apel a stabilit că, în speță, instanțele sunt ținute de dezlegările date prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că cererile privind acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 2471/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția, pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceasta, sunt inadmisibile. Din acest punct de vedere, nu se poate susține că, în apel, instanța a creat recurenților-reclamanți o situație mai grea în propria cale de atac.

Aceasta a respins apeiul, menținând sentința, reținând, ca și instanța de fond, că obligarea directă a Statului Român îa despăgubiri ar reprezintă nu numai o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și modificarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Și hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții contra României este aplicabilă speței de față, chiar dacă aceasta nu a fost pronunțată în contradictoriu cu recurenții-reclamanți. Astfel, în această hotărâre, C.E.D.O. a statuat că ineficienta mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă în România, care persistă, în ciuda pronunțării hotărârilor Viașu, Faimblat și Kaiz în care a arătat statului că este necesară luarea unor măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire.

De asemenea, instanța de contencios european a reamintit că procedura hotărârii pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel național tuturor persoanelor afectate de problema conturată în această decizie. Prin urmare, trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituția României, Convenția și protocoalele adiționale ale acesteia au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, constituind izvor de drept obligatoriu și prioritar, aspect ce are drept consecință imediata aplicare a acestora de către instanțele naționale.

Cu privire Ia critica referitoare la faptul că, în mod greșit, în decizia atacată s-a făcut vorbire despre o decizie a Curții Constituționale, deși, în cauză, nu a fost menționată o astfel de hotărâre, se constata că aceasta nu reprezintă decât o eroare materială săvârșită de către instanța de apel, care nu afectează legalitatea deciziei supusă controlului judiciar. În motivele de recurs, reclamanții au mai arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii deduse judecății trebuia să verifice dacă, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ. Deși din hotărârea instanței de fond rezultă că s~a reținut îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de textul legal menționat, în mod greșit s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată.

Critica este nefbndată.

Astfel, prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat printr-o acțiune directă îndreptată împotriva statului obligarea acestuia la plata contravalorii imobilului ce a făcut obiectul notificării nr. 1412/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 8852/2007, modificată prin Dispoziția nr. 8852/2007 emisă de primarul general al municipiului București, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent Întrucât prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că acțiunile privind acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat îndreptate direct împotriva acestuia suni inadmisibile, prima Instanță a constatat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă a statului din perspectiva acestei decizii, precum și a normelor de drept aplicabile, respectiv Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a jurisprudenței C.E.D.O., art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României și a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respingând acțiunea.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza și obiectul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, față de obiectul cererii de chemare în judecată, precizarea tăcută în cererea de apel, în sensul că daunele solicitate au caracter de daune morale, nu este de natură să atragă necesitatea examinării condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva art. 998~999 C. civ. Așa cum s-a arătat, în cauză, sunt aplicabile, conform principiului specialia generalibus derogant, normele speciale în materia restituirii bunurilor imobile preluate abuziv, astfel că nu se impunea examinarea cererii de antrenare a răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului comun.

Considerentele instanței de apel, în sensul că apelanții-reci amanți nu au tăcut dovada producerii unei vătămări pentru a fi îndreptățiți la daune morale, apar ca fiind tăcute cu depășirea limitelor învestirii primei instanțe, însă acest lucru nu este de natură să ducă la admiterea recursului, deoarece, prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au menționat că solicită despăgubirile cu caracter de daune morale. În consecința, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată La constituit solicitarea de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului situat în București, sector 1, prin urmare, daune materiale. În concluzie, în raport de toate considerentele arătate în precedent, Înalta Curte reține ca recursul nu este fondat, astfel că, în temeiul ari.312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții l.F.A., N.D.M. și N.R.C. împotriva Deciziei nr. 59/A din 20 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2014.