ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 274/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26 martie 2010, reclamanta K.K.L., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Despăgubirilor, a solicitat să fie obligată pârâta comisie să desemneze un evaluator în vederea verificării Raportului de evaluare întocmit de membrul A.N.E.V.A.R. – D.G., în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare și metodele de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R. și agreate de pârâte, să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire până la concurența sumei de 201.595 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R.

din data emiterii deciziei, stabilită conform raportului de evaluare, întocmit de membrul acreditat A.N.E.V.A.R. – D.G., reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru imobilul compus din apartamentul și cota de teren aferentă în suprafața utilă de 134,50 mp, situat în București, sector 1, iar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să fie obligată să procedeze la emiterea titlului de plată pentru suma menționată mai sus, pentru imobilul menționat anterior. În motivarea cererii, reclamanta arătat că dosarul cuprinzând Dispoziția nr. 6935 din 20 noiembrie 2006 emisă în favoarea doamnei K.I.S., prin care s-a dispus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din apartamentul si cota de teren aferenta în suprafață utilă de 134,50 mp, situat în București, sector 1, a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr. 35724/CC.

K.K.L. are calitatea de moștenitoare testamentară conform Certificatului de Legatar nr. 16 din 08 august 2008, de pe urma d-nei K.I.S., născuta S., decedata la data de 02 iunie 2007, data ulterioara emiterii Dispoziției nr. 6935 din 20 noiembrie 2006, neimpunându-se, prin urmare, modificarea acesteia. În urma solicitării stadiului dosarului prin cererea nr. 713637 din 26 iunie 2007, Comisia a comunicat faptul ca acesta nu a fost selectat în vederea soluționării, la acea data aplicându-se modalitatea aleatorie de selectare a dosarelor. Reclamanta a arătat că a solicitat din nou stadiul de soluționare al dosarului prin adresa din 22 octombrie 2009, iar, după aproape 3 ani, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor i-a comunicat faptul ca dosarele vor fi analizate și transmise evaluatorului în ordinea înregistrării lor, iar până la data formulării acțiunii nu s-a ajuns la dosarul în cauză.

A precizat reclamanta că, înainte de a se adresa instanței, a parcurs procedura prealabilă instituită de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin cererea înregistrata la A.N.R.P. sub nr. 861884 din 09 februarie 2010. Pentru a facilita parcurgerea cu celeritate a etapei de evaluare a imobilului a depus la dosarul administrativ raportul de evaluare a imobilului situat în București, sector 1, întocmit de D.G., expert evaluator proprietăți imobiliare - acreditat A.N.E.V.A.R. De la data parcurgerii plângerii prealabile și până la data formulării prezentei acțiuni în contencios administrativ, autoritatea publică centrală nu a comunicat nici un răspuns și a refuzat să soluționeze cererea și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de art. 2 alin. (10) lit. o) din Legea nr. 554/2004 reprezintă un abuz al autorității centrale. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând în susținere necesitatea soluționării cererii în raport de parcurgerea procedurii de verificare și analizare a cererii în raport de prevederile Legii nr. 247/2005. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precizând că atribuțiile autorității, în speță, nu pot fi exercitate decât după adoptarea unei soluții de către Comisia pârâtă. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 3708 din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta K.K.L.

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională Pentru Restituirea Despăgubirilor și a fost obligată pârâta să transmită Dosarul nr. 35724/CC către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și, ulterior, să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire. A respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. ca neîntemeiată. De asemenea, a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată, obligând pârâta Comisie la plata către reclamantă a sumei de 400 lei cu acest titlu. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește Autoritatea Națională pentru Restituirea Despăgubirilor, această autoritate va emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, potrivit dispozițiilor prevăzute în O.U.G.

nr. 81/2007, în baza deciziilor conținând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a opțiunilor persoanelor îndreptățite. În prezentul litigiu, reclamanta nu este titulara unei decizii conținând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost finalizată prin emiterea unei astfel de decizii, astfel că nu poate fi parcursă nici procedura referitoare la valorificarea titlului de despăgubire, conform prevederilor Capitolului VI, Titlul VII din actul normativ amintit, capitol introdus prin O.U.G. nr. 81/2007. Prin urmare, acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu această pârâtă nu este întemeiată.

Față de pârâta Comisie, Curtea a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, apreciind că, în condițiile în care dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în prima parte a anului 2007, pârâta avea obligația a-l analiza într-un termen rezonabil. În speță, durata de mai mult de 4 ani de la data emiterii dispoziției prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri nu poate constitui în nici un caz un termen rezonabil din punct de vedere al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu care Legea nr. 247/2005 se completează în mod corespunzător, prin nesoluționarea dosarului reclamanților într-un termen rezonabil aceștia fiind vătămați în drepturile lor legate de aplicarea dispozițiilor legale privind emiterea acestui titlu.

3. Recursul declarat împotriva sentinței nr. 3708 din data de 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că instanța de fond a greșit atunci când a reținut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., având în vedere întreaga procedură administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005. A mai arătat că dosarul reclamantei privind acordarea despăgubirii face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor după intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a arătat că, în condițiile în care pârâta a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantei, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 275 C. proc. civ., impunându-se respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat. În subsidiar, a solicitat micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Recurenta – pârâtă a depus la dosar note de ședință prin care a învederat că prin O.U.G. 4/2012, aprobată prin Legea nr. 117/2012, emiterea titlurilor de despăgubire a fost suspendată până la data de 15 mai 2013. Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.

II. Decizia instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, formele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare. În fapt, prin Dispoziția nr. 6935 din 20 noiembrie 2006 emisă în favoarea reclamantei, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1. Dosarul a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35724/CC, ulterior prin cererea nr. 713637 din 26 iunie 2007 și adresa din 22 octombrie 2009, reclamanta solicitând soluționarea acestuia. Deși a formulat numeroase notificări în acest sens, cererea reclamantei nu a fost soluționată, pârâta comunicându-i faptul ca dosarele vor fi analizate și transmise evaluatorului în ordinea înregistrării lor.

Cu toate acestea, până la data formulării acțiunii, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 se află încă în faza de început. Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă nu a procedat potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că nesoluționarea într-o asemenea durată de timp a cererii de emitere a deciziei conținând titlul de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil în acțiunile administrației.

Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora.

Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr. 60858/00 și pronunțând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 4/2012, aceasta a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație. Într-adevăr, instanța europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.

Referitor la criticile privind dispoziția referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că nici acestea nu sunt întemeiate, dispoziția respectivă fiind consecința aplicării în speță, la cererea reclamantei, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind nefondat și sub acest aspect. În acest context, soluția Curții de apel este legală și se impune a fi menținută. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, având în vedere cererea intimatei-reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1000 lei, constând în onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiior art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 3708 din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta - pârâtă la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă K.K.L., cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.