ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2529/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2529/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanții L.L.S. și B.L.A.D. au solicitând, în cotradictoriu cu pârâta Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei

să desemneze evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru

imobilul situat în București, sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 RON pe

zi de întârziere.

În motivarea acțiuni, reclamanții au

arătat că prin Decizia nr. 394 din 19 noiembrie 2007 Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a propus acordarea de masuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul sus menționat, compus din teren in suprafață de 980,34

mp si construcție în suprafață de 742,81 m.p., iar dosarul conținând această

dispoziție a fost comunicat Secretariatului Comisiei Centrale, fiind

înregistrat sub nr. 39771/CC.

Reclamanții au susținut că sunt

vătămați în drepturilor lor prin nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

247/2005, Titlul VII.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat

excepția de litispendență și excepția de nelegalitate a deciziei nr. 394/2007

emisă de A.V.A.S., iar pe fondul cauzei, precizând că dosarul conținând

dispoziția emisă, însoțită de actele ce au stat la baza emiterii acesteia, a

fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor sub nr. 39771/CC.

Totodată, a invocat decizia nr. 2815/2008

privind ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire și a arătat că în

urma verificării legalității cererii de restituire în natură, s-a constatat

faptul că dosarul de despăgubire nr. 39771/CC nu este complet, impunându-se

completarea lui cu înscrisuri privind dreptul de proprietate asupra terenului

precum și copii de pe actele de identitate ale persoanelor îndreptățite.

La termenul de judecată din 16

februarie 2010, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că au chemat în

judecată și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând

obligarea acesteia să emită titlu de plată pentru suma de 500.000 RON si titlu

de conversie în acțiuni emise de Fondul ,,Proprietatea" pentru suma

reprezentând diferența dintre valoarea înscrisă în titlul de despăgubire și

valoarea înscrisă în titlul de plată pentru imobilul compus din construcție

formată din două corpuri de clădire cu parter și etaj în suprafață de 742,81 mp

și terenul în suprafață de 980,34 mp situat in București, în termen de 3 zile

de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În privința cererii formulate în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

reclamantele au solicitat obligarea acesteia sa emită decizia reprezentând

titlul de despăgubire până la concurența sumei de 1.924.020 Euro, în urma verificării

raportului de evaluare a imobilului situat in București, întocmit de D.G.,

expert evaluator proprietăți imobiliare, în noiembrie 2009 echivalent în lei la

cursul B.N.R. din data emiterii deciziei, reprezentând cuantumul despăgubirilor

pentru imobilul menționat; obligarea ambelor pârâte la plata unor penalități de

1000 RON/zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii in termenul de 3

zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, obligarea paratelor la plata

unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în

situația neexecutării hotărârii, aplicabilă conducătorului autorității centrale

și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de

100.000 RON.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de prematuritate

a primului capăt de cerere, cu privire cerere referitoare la penalități a

solicitat respingerea ca inadmisibilă, iar în privința daunelor morale a

solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

Prin încheierea din data de 13

aprilie 2010, prima instanță a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă

și excepția de litispendență, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr.

1816 din 20 aprilie 2010, Curtea de

Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în

parte acțiunea formulată de reclamante, a obligat pârâta să procedeze la

analiza dosarului reclamantelor nr. 39771/CC în vederea emiterii titlului de

despăgubire, respingând capătul de cerere privind obligarea A.N.R.P. să emită

titlul de plată pentru suma de 500.000 RON si titlul de conversie pentru

diferență, ca prematur formulat.

Prin aceeași sentință,

a respins

capetele de

cerere privind obligarea ambelor pârâte la plata unor penalități de 1000 RON/zi

de întârziere în situația neexecutării hotărârii în termenul de 3 zile de la

data rămânerii irevocabile a acesteia și de obligare a pârâtelor la plata unei

amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situația neexecutării

hotărârii, aplicabilă conducătorului autorității centrale, ca neîntemeiat,

precum și capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat.

Totodată, a obligat

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către

reclamante a sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

au format convingerea instanței de apel

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin

Decizia nr. 394 din 19 noiembrie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului s-a propus, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de

masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus

din teren în suprafața de 980,34 mp și construcție în suprafață de 742,81mp,

dispoziția de restituire împreună cu dosarul fiind înaintate la Comisia

Centrală, în anul 2005, formându-se dosarul nr. 39771/CC.

Dosarul reclamantelor a fost

verificat sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură

de către Comisie, ocazie cu care s-a constatat că nu cuprinde toate

înscrisurile prevăzute de lege, respectiv înscrisuri din care să reiasă dreptul

de proprietate asupra terenului, precum și copii de pe actele de identitate ale

persoanelor îndreptățite, solicitând astfel entității care a soluționat

notificarea completarea dosarului cu aceste acte, precum și identificarea cu

precizie a imobilului pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii,

întrucât nu există dovada din care să reiasă că imobilul preluat prin

naționalizare este identic cu cel pentru care s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii, în ceea ce privește suprafața construcției și a terenului.

Ulterior, prin adresa din 06 iulie 2009,

au fost depuse mai multe înscrisuri printre care un raport de expertiză tehnică

având ca obiect identificarea construcțiilor vechi aflate pe terenul din

București, așa cum au fost înscrise în Cartea funciară din anul 1946 și

identificarea eventualelor construcții edificate pe acest teren după această

dată.

Prima

instanță a reținut că, în speță, dosarul reclamanților a fost înregistrat la

autoritatea pârâtă în anul 2007 și, deși aceasta avea obligația să-l analizeze

într-un termen rezonabil, demersurile în acest sens au început abia în anul

2009, după aproximativ 2 ani de la înregistrarea dosarului, constatând astfel

încălcarea principiului termenului rezonabil în cauză.

Cât

privește obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire

până la concurența sumei de 1.924.020 Euro, prima instanță constată că,

deosebit de faptul că pârâta înregistrează o întârziere în soluționarea

dosarului, așa cum s-a reținut, Comisia nu a finalizat încă procedura de

verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură, astfel încât,

în această situație nu poate fi obligată să emită decizia reprezentând titlul

de despăgubire până la concurenta sumei stabilite în baza unui raport de

evaluare a imobilului, întocmit de un expert evaluator proprietăți imobiliare,

preferat de reclamante și nu desemnat de autoritatea pârâtă.

În

ceea ce privește excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea

A.N.R.P. să emită titlul de plată pentru suma de 500.000 RON și titlul de

conversie în acțiuni emise de Fondul ,,Proprietatea" pentru suma

reprezentând diferența dintre valoarea înscrisa în titlul de despăgubire și

valoarea înscrisă în titlul de plată pentru imobilul în cauză, prima instanță a

avut în vedere faptul că în lipsa unei decizii reprezentând titlul de

despăgubire și a unei cereri de opțiune formulate de persoana îndreptățită nu

se poate vorbi despre emiterea unui titlu de plată sau a unui titlu de

conversie.

Referitor

la capetele de cerere privind obligarea ambelor pârâte la plata unor penalități

de 1000 RON/zi de întârziere in situația neexecutării hotărârii in termenul de

3 zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia și obligarea paratelor la

plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în

situația neexecutării hotărârii, aplicabila conducătorului autorității

centrale, prima instanță a apreciat că termenul de executare de 30 de zile

prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este corespunzător, iar față de

stadiul procedurii și actele existente, nu se impune stabilirea unei măsuri de

constrângere a pârâtei.

În

fine, în legătură cu daunele morale solicitate, prima instanță a avut în vedere

că reclamantele nu au invocat și nu au făcut dovada unui prejudiciu moral,

suportarea costurilor unui litigiu care a început din anul 2001, fiind un fapt

ce ar putea determina un prejudiciu material și nu moral.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie în privința obligării la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a fost obligată în mod greșit la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, întrucât, în speță,

pentru soluționarea cauzei a fost necesar un singur termen de judecată și acela

pentru comunicarea cererii de precizare a acțiunii, iar onorariul de avocat

este nepotrivit de mare, în raport cu obiectul cauzei și munca depusă de

avocat.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat

că este o entitate fără personalitate juridică, funcționând în subordinea

Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 și art. 13 alin. (5) din H.G. nr. 34/2009, astfel că,

neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu

cheltuielile de judecată.

În subsidiar, recurenta – pârâtă a

susținut că respectivul cuantum al cheltuielilor de judecată la care a fost

obligată este excesiv, impunându-se astfel micșorarea lui în condițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Prin concluziile scrise depuse la

dosar, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând sentința atacată în raport

cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat.

relevante

Intimatele-reclamante au învestit

instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei

privind titlul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor

reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în București.

Criticile sentinței atacate se

rezumă practic la împrejurarea că neavând un buget propriu recurenta nu poate

fi obligată la cheltuieli de judecată și la faptul că, în raport de obiectul

acțiunii și munca depusă de avocat, în contextul în care în cauză a fost

acordat un singur termen, nu se impune cuantumul nejustificat de mare al

acestor cheltuieli.

Prevederile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de

prima instanță care, admițând în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata

cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea

procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 înăuntrul unui termen rezonabil.

Nici ignorarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproșată primei instanțe, pentru că

onorariul de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate

reclamantelor nu poate fi socotit disproporționat de mare față de complexitatea

pricinii și a demersurilor efectuate pentru recunoașterea dreptului subiectiv

al părții.

Deși nu are personalitate juridică,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea

capacității sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operațiuni

și acte administrative în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 și, în plus, reprezintă Statul Român în litigiile în această

materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței

nr. 1816 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 mai 2011.