ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3649/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 10138/2/2009

la 28 octombrie 2009, reclamanta V.M.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să înainteze

Dosarul administrativ nr. 36885/CC unui evaluator autorizat care să efectueze lucrarea

de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent

pentru imobilul-teren în suprafață de 1175 mp, situate în București, precum și obligarea

pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru același teren,

sub sancțiunea plății unor penalități de 100 RON pe zi de întârziere începând cu

data rămânerii definitive a hotărârii.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că a urmat procedura de restituire în natură sau prin echivalent

a imobilului susmenționat în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură finalizată prin

emiterea dispoziției Primarului General din 29 ianuarie 2007, ce atestă calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri în echivalent, formându-se dosarul

administrativ aflat în lucru la instituția pârâtă, nr. 36885/CC.

A mai susținut reclamanta

că dosarul se află în soluționarea autorității pârâte fără a fi încă înaintat unui

evaluator autorizat și fără a se emite titlul de despăgubire, deși aceasta a adresat

deja două cereri în anii 2008 și 2009, prin care a solicitat soluționarea dosarului.

Astfel, a susținut reclamanta

că, prin tergiversarea soluționării dosarului, pârâta a încălcat dispozițiile

art. 6 din CEDO și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceeași Convenție.

Prin sentința nr. 2571

din 28 mai 2010 Curtea de Apel București, a respins acțiunea formulată de reclamanta

V.M.L. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre Curtea a reținut în esență următoarele.

Atât dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Cap.V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cât și cele

ale art. 165 din Normele metodologice de aplicare a acestui titlu, conțin obligația

imperativă ca dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 să fie predate Secretariatului

Comisiei Centrale însoțite de următoarele înscrisuri: întreaga documentație aferentă

acestora, actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice înscrisuri

care descriu imobilele, situația juridică actuală a imobilului obiect al notificării,

orice alte înscrisuri relevante.

Deși s-a invocat de către

pârâtă faptul că dosarul reclamantei nr. 36855/CC este incomplet, iar în lipsa informațiilor

menționate acesta nu poate fi transmis evaluatorului, reclamanta nu a făcut dovezi

din care să rezulte că înscrisurile precizate ca fiind lipsă dintre cele prevăzute

de dispozițiile legale menționate, au fost transmise pârâtei, astfel că nu s-a putut

reține refuzul nejustificat în ceea ce privește soluționarea cererii formulate de

reclamant și nici intenția de tergiversare, cât timp pârâta a precizat că după returnarea

dosarului completat, acesta va fi înaintat evaluatorului sau societății de evaluare.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta V.M.L., susținând că hotărârea instanței de fond este

nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- actele invocate de către

intimata-pârâtă ca nefiind la dosar, în realitate, au fost depuse anterior emiterii

dispoziției de primar, iar eventuala lipsă a acestora nu îi este imputabilă. Totodată,

această lipsă nu poate constitui un motiv de nesoluționare, în termen rezonabil,

a dosarului său;

- intimata-pârâtă nu are

competența de a analiza legalitatea dispoziției emise de primar în temeiul Legii

nr. 10/2001, decât sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului;

- prin tergiversarea soluționării

dosarului său de despăgubire se creează o încălcare a dreptului său la un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ce face parte integrantă din

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurenta nu și-a încadrat

în drept motivele de recurs.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs ce se încadrează, din punct de vedere

procedural în prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

, Înalta Curte constată

că recursul este întemeiat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit Normelor Metodologice

privind aplicarea Legii nr. 247/2005 (H.G. nr. 1095/2005 completată și modificată),

art. 16 alin. (1) „deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor

administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care

s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz,

de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții

demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se

predau (…) Secretariatului Comisiei Centrale (…)”.

În speță s-a făcut dovada

predării de către Primăria Municipiului București a dosarului cuprinzând notificarea

reclamantei și a „întregii documentații aferente”, existând inclusiv înscrisuri

privind neacordarea altor despăgubiri pentru același imobil (în acest sens declarația

reclamantei din notificare), precum și înscrisuri oficiale care confirmă temeiul

trecerii la stat și situația juridică actuală a imobilului (în acest sens adresa

D.G.A.F.I. - Primăria Municipiului București, dosar de fond).

În acest context s-ar

fi impus ca instanța de fond să analizeze dacă lipsurile invocate de pârâtă au constituit

impedimente reale în emiterea deciziei de despăgubire sau simple apărări formale

pentru a justifica un refuz nelegal.

Față de cele de mai sus,

pentru lămurirea completă a situației de fapt și stabilirea caracterului justificat

sau nejustificat al refuzului autorității administrative, Înalta Curte, apreciază

că se impune casarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare, în baza

art. 314 și 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de V.M.L. împotriva sentinței nr. 2571 din 28 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie

2011.