ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 325/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 325/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11

iulie 2011 reclamanta D.V.N. a chemat în judecată Statul Român prin C.C.S.D.,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la

efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat

la A.N.R.P. sub nr. 20892/ CC sub aspectul legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului situat în București, str. Dristor nr. 96,

compus din teren de 392 m.p. și construcție demolată, pentru care s-au propus

măsuri reparatorii prin Dispoziția Primarului Municipiului București nr.

5502 din 06 martie 2006; obligarea pârâtei, în funcție de rezultatul

controlului cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în

natură, după caz la transmiterea dosarului către evaluator în vederea

întocmirii raportului de evaluare a imobilului și, pe baza raportului de

evaluare, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, conform

dispozițiilor art. 16, cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, sau la

emiterea deciziei motivate de restituire în natură a imobilului revendicat,

conform art. 21, cap. VII, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, daca, pe baza constatărilor

Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește ca imobilul pentru

care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil in natura; să se

constate că reclamanta are un bun în sensul art. 1 Protocol 1 din CEDO,

consacrat printr-un act administrativ unilateral irevocabil, iar nerestituirea

bunului pana in prezent, in lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerința

a Statului Român in dreptul reclamantei la respectarea bunurilor ei, ingerință

care nu este proporțională cu garanțiile oferite de CEDO; să se stabilească în

sarcina pârâtei penalități de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în

executarea obligațiilor stabilite prin hotărârea ce se va pronunța; 5. să fie

obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 3095/2001 a solicitat

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str.

Dristor nr. 96, compus din teren de 392 m.p. și construcție demolată, preluat abuziv prin Decretul 92/1950, iar prin Dispoziția nr. 5502 din 06 martie 2006

s-a propus acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

A menționat că de la

data emiterii Dispoziției și până în prezent, inclusiv prin plângerea

prealabilă din 02 iunie 2011, a efectuat demersuri, personal și prin mandatar

SC R.G.I. SA, în vederea transmiterii dosarului către C.C.S.D. și în vederea

analizării acestuia din punct de vedere a legalității respingerii cererii de

restituire în natură, însă dosarul nu a fost însă repartizat în lucru, deși au

trecut mai mult de 5 ani de la data la care s-a emis Dispoziția menționată.

În acest context, a

apreciat reclamanta, a fost încălcat termenul rezonabil de rezolvare a cauzei

sale, consacrat de art. 6 din CEDO, soluționarea cererii sale fiind

tergiversată în mod nejustificat de către pârâtă, în condițiile în care, de la

ultima etapă realizată în procedura administrativă, au trecut mai mult de 3

ani. A susținut totodată că a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la CEDO prin nerestituirea terenului pana in prezent, in lipsa acordării oricărei despăgubiri.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 6941

din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D.V.N.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și a fost obligată

pârâta să transmită dosarul nr. 20892/ CC către evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare.

A fost respinsă ca

rămasă fără obiect cererea de obligare a pârâtei la efectuarea controlului de

legalitate în ce privește respingerea cererii de restituire în natură și

respinsă in rest acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că Prin Dispoziția nr. 5502 din 06

martie 2006, Primăria Municipiului București, în calitate de entitate

notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul notificat de reclamantă, alcătuit din teren și construcție demolată.

Deși dosarul a fost

înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 20892/ CC, până la această dată solicitarea

reclamantei nu a fost soluționată, pârâta susținând că, în urma analizei

dosarului, s-a constatat legalitatea respingerii cererii de restituire în

natură, dar și necesitatea completării dosarului, în vederea evaluării, cu o

serie de înscrisuri privind construcția demolată, respectiv fișa imobilului la

data preluării și releveul imobilului.

A apreciat Curtea de

Apel că in raport de procedura administrativă reglementată de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, refuzul nejustificat al pârâtei trebuie analizat in funcție

de fiecare etapă administrative in parte.

A reținut instanța

fondului că la dosar s-a făcut dovada transmiterii documentelor solicitate,

necesare pentru evaluarea construcției demolate, astfel că refuzul pârâtei de a

parcurge etapa administrativă constând în desemnarea evaluatorului, în vederea

întocmirii raportului de evaluare, este nejustificat, având in vedere și

perioada îndelungată de timp, de mai bine de 5 ani, scursă de la data emiterii

dispoziției privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea

reclamantei, și imperativul ce decurge din art. 6 CEDO privind soluționarea

acestor cereri într-un termen rezonabil, chiar dacă acesta nu este anume

indicat de legiuitor.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei ca, pe baza raportului de evaluare, să emită decizia

reprezentând titlul de despăgubire, a considerat judecătorul fondului că este

prematur să se analizeze un eventual un refuz nejustificat, in condițiile in

care nu a fost parcursă etapa evaluării, cererea fiind neîntemeiată.

S-a luat act de

precizarea apărătorului cu privire la al treilea petit, respectiv, de a se

constata că reclamanta are un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO,, că nu reprezintă un veritabil capăt de cerere, ci un argument în susținerea acțiunii.

În fine, referitor la

solicitarea formulată în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, de a

se aplica pârâtei penalități de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în

executarea obligațiilor stabilite prin prezenta hotărâre, Curtea a reținut că

nu se justifică recurgerea la această formă de constrângere, căci nu există

indicii că pârâta nu se va conforma obligațiilor instituite în sarcina sa, de

vreme ce dosarul administrativ este complet.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrala pentru

Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, a arătat în esență că instanța de fond a greșit atunci când a

reținut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul reglementat de art. 6 din

CEDO, având in vedere întreaga procedură administrativă reglementată de Legea nr.

247/2005, in speță prin dispoziția nr. 5502/2006 fiind dispusă acordarea de măsuri

reparatorii pentru construcția demolată fără a se identifica

suprafața/componența și destinația acesteia, stabilindu-se necesar completarea

dosarului.

S-a mai arătat in

motivele de recurs că întinderea dreptului de proprietate cade in sarcina

entității investite cu soluționarea notificării, respectiv a primăriei, iar

evaluatorul nu întocmește rapoarte de expertiză tehnică și de identificare

a imobilului notificat, neavând astfel de competențe.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C.

proc. civ.

Procedura în

fața instanței de recurs.

Recurenta - pârâtă a

depus la dosar note de ședință prin care a solicitat instanței să rețină că in

speță s-a solicitat completarea dosarului reclamantei cu declarații din care să

reiasă detaliile referitoare la construcția imobilului și cu procesul verbal de

recepție al construcției.

S-a mai învederat că

prin O.U.G. nr. 4/2012, aprobată prin Legea nr. 117/2012, emiterea titlurilor

de despăgubire au fost suspendată până la data de 15 mai 2013.

Considerentele

și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de

recurs, motivele invocate, formele legale incidente în cauză precum și în

conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este fondată pentru motivele și in limitele care vor fi prezentate

în continuare.

În cauză, reclamanta

a solicitat prin notificarea nr. 3095/2001 măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în București, str. Dristor nr. 96, compus din teren de 392 m.p. și construcție demolată, preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

Prin Dispoziția nr. 5502

din 06 martie 2006, Primăria Municipiului București, în calitate de entitate

notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul notificat de reclamantă, alcătuit din teren și construcție demolată.

Deși dosarul a fost

înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 20892/ CC, solicitarea reclamantei nu a fost

soluționată, deși a formulat numeroase notificări in acest sens, inclusiv prin plângerea

prealabilă din data de 02 iunie 2011, pârâta susținând că, în urma analizei

dosarului, s-a constatat legalitatea respingerii cererii de restituire în

natură, dar și necesitatea completării dosarului, în vederea evaluării, cu o

serie de înscrisuri privind construcția demolată, respectiv fișa imobilului la

data preluării și releveul imobilului.

Deși reclamanta a

făcut dovada că a transmis pârâtei, la data de 27 septembrie 2011, declarație

pe proprie răspundere din 20 septembrie 2011 autentificată la notar, însoțită

de planul de construcție datat 03 iunie 1935, în copie conformă cu originalul,

precum și adresa din 28 septembrie 2009 emisă de Primăria Sectorului 3

București - Direcția Impozite și Taxe Locale, din care rezultă descrierea

imobilului construcție pentru care s-a făcut impunerea în perioada 1942-1950,

prin notele de ședință depuse la dosarul instanței de recurs in data de 23

ianuarie 2013, autoritatea pârâtă precizează că nu a primit relațiile

solicitate.

Înalta Curte constată

că autoritatea pârâtă nu a procedat potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr.

247/2005.

În jurisprudența sa

constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a reținut că nesoluționarea într-o asemenea durată de timp

a cererii emitere a deciziei titlu de despăgubire reprezintă o încălcare a

principiului respectării unui termen rezonabil în acțiunile administrației.

Este real că

legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor

dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de

mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la aceste măsuri

reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se

consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți

întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele

sunt imputabile instituției.

Toate considerentele

care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte

care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând

însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri,

termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul

iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de

instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale,

statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației.

Recursul formulat

este, însă, întemeiat în raport cu prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora: „(1) La data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă până la data

de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie,

precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă

despăgubiri, prevăzute de Titlul VII «Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 653 din 22 iulie 2005,

cu modificările și completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin.

(1), personalul din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire,

înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri,

analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării

legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii

și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite”.

În privința acestor

dispoziții, instanța de recurs reține că au caracterul unor norme procedurale

în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 725 C. proc. civ., ele devin pe

deplin aplicabile și proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor

în vigoare.

În ceea ce privește

conformitatea acestor dispoziții legale cu normele constituționale și

convenționale, Curtea Constituțională a reținut, prin mai multe decizii (nr. 723/2012,

nr. 760/2012 și nr. 802/2012) între altele, următoarele argumente pe care

instanța de recurs și le însușește:

- Guvernul, prin

adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea

despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a

dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind,

deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în contextul economic

actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară și de dificultăți în

menținerea echilibrului bugetar;

- De altfel, faptul

că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de

despăgubire/ conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor

pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul A.N.R.P.

întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrează noi

dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în

vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare

în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către

persoanele îndreptățite, relevă atenția pe care legiuitorul delegat o acordă

executării întru totul a hotărârilor judecătorești ce cad sub incidența O.U.G. nr.

4/2012;

- Soluția legislativă

adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de

15 mai 2013) care nu aduce atingere înseși substanței dreptului la valorificarea

titlurilor de despăgubire, obligația statului urmând a se executa după acest

termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să

suporte o sarcină excesivă și disproporționată, astfel cum susține autorul

excepției;

- Măsurile stabilite

prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispozițiile constituționale

referitoare la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un scop legitim -

echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - și sunt

proporționale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul

politicilor economice și sociale, precum și echilibrul realizat de către stat

prin măsurile respective;

- Faptul că, potrivit

ordonanței de urgență criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013,

emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și

procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu

reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în

vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu

executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din

aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea

titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;

- De altfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr. 60858/00 și pronunțând

decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych

Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de

executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete

ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare;

- O.U.G. nr. 4/2012 a

fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă

măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va

continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu

adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Într-adevăr, instanța

europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă

largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din

țară și pentru punerea lor în aplicare.

În concluzie,

acțiunea formulată este întemeiată, așa cum a reținut și instanța de fond, însă

finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și emiterea titlului de despăgubire este condiționată de termenul stabilit de

legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituțională s-a

pronunțat că sunt constituționale, așa cum s-a arătat mai sus.

Astfel fiind,

recursul va fi admis și sentința recurată va fi modificată, în sensul că

autoritatea publică recurentă rămâne obligată să emită titlul de despăgubire în

termen de 30 de zile după expirarea termenului stabilit prin O.U.G. nr. 4/2012,

cu modificările și completările ulterioare, urmând a fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate și pentru care nici nu au fost formulate

critici în cuprinsul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței nr. 6941 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată.

Obligă autoritatea

pârâtă să emită decizia-titlu de despăgubire în termen de 30 de zile de la data

de 15 mai 2013.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2013.