ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 727/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta S.F. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a

solicitat obligarea pârâtei la

efectuarea controlului de legalitate, în sensul

analizării dosarului înregistrat la A.N.R.P. sub nr. 43829/ CC sub aspectul

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului compus din

teren situat în București, în suprafață de 500 mp., pentru care s-au propus

măsuri reparatorii prin Dispoziția P.M.B. nr. 9143 din 23 noiembrie 2007,

obligarea pârâtei, în funcție de rezultatul controlului, după caz, la

transmiterea dosarului către evaluator, în vederea întocmirii raportului e

evaluare și, pe baza acestuia, la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire

sau la emiterea deciziei motivate de restituire în natură a imobilului, dacă se

stabilește că acesta este restituibil în natură.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, deși prin

Dispoziția nr. 9143 din 23 noiembrie 2007

Primarul General al

Municipiului București a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul menționat,

legalitatea respingerii cererii de restituire în natură

încă nu a fost

analizată.

Prin întâmpinare,

pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, menționând că

că

dosarul a fost analizat în privința legalității cererii de restituire în natură

iar în urma acestei analize, prin adresa din 06 septembrie 2011 remisă

Primăriei Municipiului București și SC F. SA s-a solicitat să se comunice motivul

imposibilității restituirii în natură a terenului în suprafață de 360 mp.,

liber de construcții – aflat în pantă, așa cum reiese din nota de reconstituire

a amplasamentului imobilului, executată conform planului topografic din anul

1979, actualizat în anul 1990

.

de apel

Prin Sentința nr. 6953

din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, a admis acțiunea formulată de

reclamanta S.F. și a obligat pârâta C.C.S.D. la finalizarea etapei de

verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură a

imobilului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii,

iar, în funcție de rezultatul verificării, să procedeze la parcurgerea

următoarei etape din cadrul procedurii administrative reglementate de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Totodată, Curtea de

apel a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși a

fost demarată, etapa

analizării din punct de vedere al legalității respingerii cererii de restituire

în natură nu a fost finalizată până în prezent, în pofida demersurilor

efectuate de reclamantă.

S-a mai

arătat în considerentele sentinței atacate că impedimentele

invocate de pârâtă,

constând în faptul că nu a fost clarificată situația juridică a imobilului din

București, nu pot fi reținute de Curte ca justificare pentru întârzierea de

peste 2 ani, în condițiile în care demersurile pârâtei pentru clarificarea

acestei situații a imobilului au fost făcute abia la data de 06 septembrie 2011.

Prin

urmare, judecătorul fondului a constatat că pârâta avea obligația să lămurească

aspectele referitoare la situația juridică a imobilului în discuție, cu atât

mai mult, cu cât a aprobat

cererea reclamantei de analizare cu prioritate a Dosarului

nr. 43829/ CC, aprobare care nu și-a dovedit eficiența, în condițiile în care a

trecut o perioadă de 2 ani de la data acesteia, fără a fi finalizată etapa

analizării

legalității respingerii cererii de restituire în natură

În ceea

ce privește obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubire sau, după caz la emiterea deciziei de restituire în natură a

imobilului, Curtea de apel a apreciat că nu se poate reține, în această fază,

un refuz nejustificat, în condițiile în care nu au fost parcurse etapele

premergătoare emiterii deciziei, obligarea autorității pârâte la emiterea unui

act administrativ sau la efectuarea unei operațiuni administrative neputându-se

dispune decât în condițiile în care se constată un refuz nejustificat.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D.,

în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă, reiterând apărările din fața

instanței de fond, a susținut, în esență, că instanța de fond,în mod

greșit, a dispus obligarea Comisiei să se pronunțe asupra legalității

propunerii de despăgubiri, în condițiile în care

dosarul reclamantei

trebuie completat cu situația despăgubirilor defalcate pentru teren și

construcție acordate pentru imobilul notificat.

De

asemenea, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012

în conformitate cu care este suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pe o

perioadă de 6 luni, sens în care a solicitat acordarea unui termen de grație de

6 luni pentru punerea în executare a hotărârii.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile din Capitolul V – Titlul VII „Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea

specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de

fond a obligat pârâta C.C.S.D., să soluționeze Dosarul reclamantei înregistrat

sub nr. 43829/ CC.

Soluția instanței de

fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul

de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 23 noiembrie 2007,

și cea a înregistrării dosarului la Comisie este evidentă depășirea termenului

rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât autorității

recurente îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea

principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților

administrative.

Astfel, perioada mare

de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă

îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude

incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea

cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al

dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului U.E.,

consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. și care

reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților

publice ale statelor membre.

Statului îi revine,

așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale

astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să

poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

De aceea, Înalta

Curte constată, în acord cu judecătorul fondului că atitudinea autorității

recurente nu poate fi justificată pe motiv

că nu a fost clarificată situația juridică a

imobilului din București, în condițiile în care demersurile pârâtei pentru

clarificarea acestei situații a imobilului au fost făcute abia la data de 06

septembrie 2011.

Or, în speță,

termenul în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamantei de

soluționare a cererii lui nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil,

astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția

impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât

și cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

Nu poate

reține nici solicitarea de acordare a unui termen de grație de 6 luni, termen

prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012, pentru executarea hotărârii de față, având în

vedere faptul că hotărârea privind emiterea titlului de despăgubire, ce face

obiectul cauzei de față, va fi pusă în executare cu respectarea dispozițiilor

normative aplicabile în cauză.

În

temeiul actului normativ invocat, respectiv O.U.G. nr. 4/2012, pe perioada

prevăzută de act este evident că este suspendată de drept emiterea titlului de

despăgubire, urmând ca după expirarea termenului prevăzut de lege să fie

reluată procedura de emitere a titlului.

adoptată în recurs

Pe cale

de consecință, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de C.C.S.D. împotriva Sentinței civile nr. 6953 din 22

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.