ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5175/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta M.L.N.X. a chemat în judecată Statul Român prin C.C.S.D., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta să desemneze un evaluator care să-i întocmească raportul de evaluare, în vederea emiterii titlului de despăgubire pentru imobilul situat în București str. M., compus din 303,00 m.p. și construcție demolată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma notificării din 24 septembrie 2001 făcută de autorul său T.V., Primarul Municipiului București a emis dispoziția din 5 octombrie 2006 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul susmenționat, imposibil de restituit persoanei îndreptățite, imobil compus din 308,80 m.p.

construcție demolată. Ulterior, prin dispoziția din 25 mai 2007, a fost modificat art. 1 al dispoziției din 2006, în sensul că „se acordă măsuri reparatori prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 303,00 m.p. și construcție demolată. Despre această modificare, autorul reclamantei nu a fost încunoștințat. Având în vedere că Primăria Municipiului București refuza să trimită dosarul la Comisia Centrală, reclamantul a promovat acțiune la Judecătoria Sectorului 5 care, prin sentința nr. 1859 din 11 martie 2008, a obligat Primăria Municipiului București să predea Secretariatului Comisiei Centrale dosarul privind soluționarea notificării nr. AA din 24 septembrie 2001. La data de 23 ianuarie 2009 T.V.

a decedat și a fost emis certificatul de moștenitor din 18 februarie 2009, conform căruia reclamanta este legatar universal al defunctului său unchi. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 6339 din 01 noiembrie 2011 a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să desemneze un evaluator, în dosarul înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 43401/ CC. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei a fost depășit fără ca pârâta să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare, cu atât mai mult cu cât dispoziția prin care se propune acordarea de despăgubiri a fost emisă în anul 2006 și modificată în luna mai 2007. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Statul Român prin C.C.S.D., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a obligat pârâta să desemneze un evaluator autorizat pentru stabilirea despăgubirilor având în vedere depășirea termenului rezonabil, întrucât etapa evaluării și aceea a emiterii deciziei sunt condiționate de ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubiri, așa cum prevede decizia din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D. Concluzionând, cu privire la criteriile ce reies din jurisprudența Curții Europene în materie de termen rezonabil, recurenta a susținut că instanța de fond a apreciat în mod netemeinic faptul că decizia reprezentând titlu de despăgubire nu ar fi fost emisă într-un termen rezonabil. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În fapt, printr-o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București str. M., compusă din teren (303,00 m.p.) și construcție demolată. Prin dispoziția din 5 octombrie 2006 Primăria Municipiului București a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 308,80 m.p. construcție demolată imposibil de restituit în natură. Ulterior, prin dispoziția din 25 mai 2007, aceeași entitate (Primăria Municipiului București) a modificat art. 1 al dispoziției emise anterior în sensul că „se acordă măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 303,00 m.p. și construcție demolată. Prin sentința nr. 1859 din 11 martie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă definitivă, Primăria Municipiului București a fost obligată să predea Dosarul nr. 15972/2001, Secretariatului C.C.S.D.

pentru soluționarea notificării din 24 septembrie 2001. În cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt prevăzute a fi parcurse mai multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor și etapa evaluării. În cauză, așa cum rezultă din întâmpinarea formulată de pârâtă, deși dosarul reclamantei a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001, etapa evaluării nu a fost însă parcursă, autoritatea pârâtă menționând că „urmează ca dosarul să fie atribuit unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare”, în ordinea înregistrării acestora.

De reținut este faptul că, pe rolul autorității pârâte, dosarul aferent dispoziției a fost înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 43401/CC și, timp de aproximativ 2 ani și 6 luni, acesta se află spre rezolvare, împrejurare care este de natură a afecta pe reclamantă în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți, litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta privește cu speranță legitimă. Prin urmare, amânarea în soluționarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a acesteia, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.” În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, acest capăt de cerere va fi respins ca neîntemeiat, pentru că nu s-a făcut dovada efectuării acestora de către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 6339 din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.