ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5175/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta M.L.N.X. a chemat în judecată

Statul Român prin C.C.S.D., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să oblige pârâta să desemneze un evaluator care să-i întocmească

raportul de evaluare, în vederea emiterii titlului de despăgubire pentru

imobilul situat în București str. M., compus din 303,00 m.p. și construcție

demolată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în urma notificării din 24 septembrie 2001

făcută de autorul său T.V., Primarul Municipiului București a emis dispoziția din

5 octombrie 2006 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul susmenționat, imposibil de restituit persoanei îndreptățite, imobil

compus din 308,80 m.p. construcție demolată.

Ulterior, prin dispoziția

din 25 mai 2007, a fost modificat art. 1 al dispoziției din 2006, în sensul că

„se acordă măsuri reparatori prin echivalent pentru imobilul compus din teren

în suprafață de 303,00 m.p. și construcție demolată.

Despre această

modificare, autorul reclamantei nu a fost încunoștințat.

Având în vedere că Primăria

Municipiului București refuza să trimită dosarul la Comisia Centrală,

reclamantul a promovat acțiune la Judecătoria Sectorului 5 care, prin sentința

nr. 1859 din 11 martie 2008, a obligat Primăria Municipiului București să

predea Secretariatului Comisiei Centrale dosarul privind soluționarea

notificării nr. AA din 24 septembrie 2001.

La data de 23

ianuarie 2009 T.V. a decedat și a fost emis certificatul de moștenitor din 18

februarie 2009, conform căruia reclamanta este legatar universal al defunctului

său unchi.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

6339 din 01 noiembrie 2011 a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat

pârâta să desemneze un evaluator, în dosarul înregistrat la Secretariatul C.C.S.D.

sub nr. 43401/ CC.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei

a fost depășit fără ca pârâta să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului

de evaluare, cu atât mai mult cu cât dispoziția prin care se propune acordarea de

despăgubiri a fost emisă în anul 2006 și modificată în luna mai 2007.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Statul Român prin C.C.S.D., criticând sentința pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurenta a susținut,

în esență, că în mod greșit instanța de fond a obligat pârâta să desemneze un evaluator

autorizat pentru stabilirea despăgubirilor având în vedere depășirea termenului

rezonabil, întrucât etapa evaluării și aceea a emiterii deciziei sunt condiționate

de ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubiri, așa cum prevede decizia

din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D.

Concluzionând, cu privire

la criteriile ce reies din jurisprudența Curții Europene în materie de termen rezonabil,

recurenta a susținut că instanța de fond a apreciat în mod netemeinic faptul că

decizia reprezentând titlu de despăgubire nu ar fi fost emisă într-un termen rezonabil.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În fapt, printr-o notificare

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură

a imobilului situat în București str. M., compusă din teren (303,00 m.p.) și construcție

demolată. Prin dispoziția din 5 octombrie 2006 Primăria Municipiului București a

dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 308,80

m.p. construcție demolată imposibil de restituit în natură. Ulterior, prin dispoziția

din 25 mai 2007, aceeași entitate (Primăria Municipiului București) a modificat

art. 1 al dispoziției emise anterior în sensul că „se acordă măsuri reparatorii

prin echivalent pentru suprafața de teren de 303,00 m.p. și construcție demolată.

Prin sentința nr.

1859 din 11 martie 2008 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă definitivă,

Primăria Municipiului București a fost obligată să predea Dosarul nr. 15972/2001,

Secretariatului C.C.S.D. pentru soluționarea notificării din 24 septembrie 2001.

În cadrul procedurii administrative

reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt prevăzute a fi parcurse mai

multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor

și etapa evaluării.

În cauză, așa cum rezultă

din întâmpinarea formulată de pârâtă, deși dosarul reclamantei a fost analizat în

privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat

în baza Legii nr. 10/2001, etapa evaluării nu a fost însă parcursă, autoritatea

pârâtă menționând că „urmează ca dosarul să fie atribuit unui evaluator în vederea

întocmirii raportului de evaluare”, în ordinea înregistrării acestora.

De reținut este faptul

că, pe rolul autorității pârâte, dosarul aferent dispoziției a fost înregistrat

la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 43401/CC și, timp de aproximativ 2 ani și 6 luni,

acesta se află spre rezolvare, împrejurare care este de natură a afecta pe reclamantă

în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii, raportat la prevederile

art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți,

litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură

a crea o vătămare a reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta

privește cu speranță legitimă.

Prin urmare, amânarea

în soluționarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a acesteia,

în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, modificată.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru

apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică

internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul

național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența

față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.”

În ceea ce privește acordarea

cheltuielilor de judecată, acest capăt de cerere va fi respins ca neîntemeiat, pentru

că nu s-a făcut dovada efectuării acestora de către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 6339 din 1 noiembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Respinge cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2012.