ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5922/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 25 martie 2008, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea lui de proprietar al imobilului situat în București, strada I., compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcții și să fie obligați pârâții să-i restituie, prin compensare, un imobil compus din teren echivalent cu cel care a fost expropriat și să-i achite, cu titlu de despăgubiri, contravaloarea construcțiilor demolate, astfel cum sunt identificate în procesul-verbal de constatare întocmit la data de 20 mai 1982. În motivare, a arătat că prin certificatul de moștenitor din 14 martie 1984 i s-a recunoscut calitatea de unic moștenitor testamentar al defunctei sale mătuși B.E.

(care, potrivit actului de vânzare - cumpărare din 28 mai 1938, a dobândit împreună cu soțul său, B.I., imobilul teren în suprafață de 360 m.p. situat în comuna suburbană D.C., în prezent strada I., București). După cumpărare, cei doi soți au edificat construcții și anexe gospodărești, iar întregul imobil a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 4/1983. S-a arătat că notificarea transmisă potrivit Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului a rămas nesoluționată, astfel că prin sentința civilă nr. 1494 din 17 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Municipiul București, prin Primarul General, a fost obligat să emită o dispoziție motivată ca răspuns la notificare, cu plata de daune cominatorii; acestei hotărâri nu i s-a dat curs nici până în prezent.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. ultim și art. 26 din Legea nr. 10/2001. În cursul procesului, Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția din 11 aprilie 2008, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată, pentru terenul în suprafață de 360 m.p., situat în București, strada I.I., imposibil de restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare. Pe parcursul desfășurării procesului, reclamantul a pretins ca în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare să i se acorde teren în compensare, în strada A. și în strada N. Prin sentința civilă nr. 1803 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile invocate de pârât și acțiunea reclamantului, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul este unicul moștenitor al defuncților B.I. și B.E., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosar și că în patrimoniul autorilor s-a aflat terenul în suprafață de 360 m.p. situat în comuna suburbană D.C., actualmente strada I.I., cât și construcția edificată pe acesta ulterior, ambele imobile făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, Tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, motivat de faptul că reclamantul a solicitat a se constata calitatea sa de proprietar neîntrerupt asupra imobilului și nu analiza modalității în care acesta a fost preluat la stat, astfel că instanța nu a fost învestită cu analiza valabilității titlului statului.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a statului a fost respinsă pe considerentul că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri la valoarea reală a construcțiilor demolate. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă deoarece acesta este afectat în totalitate de detalii de sistematizare.

S-a constatat că nu există în speță posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât terenul la care face referire reclamantul, situat în strada N., deși nu constituie obiectul unei notificări sau al unei acțiuni în revendicare, acesta face parte dintr-o suprafață mare de teren care se afla în posesia Întreprinderii de Antrepriză în Construcții, așa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Municipiului București nr. 487907/13998 din 28 noiembrie 2005. În ce privește construcția, aceasta nu a făcut obiectul notificării formulate de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, și nu există dovezi că ar fi existat și ar fi fost demolată. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, aducându-i critici referitoare la modalitatea de administrare a probatoriului și la omisiunea de a se pronunța cu privire la două mijloace de probă solicitate și anume, proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtului.

Pe fondul cauzei, a arătat că instanța și-a depășit obiectul sesizării întrucât nu a cerut restituirea în natură a bunului, ci obligarea pârâților de a-i restitui prin compensare un imobil compus din teren echivalent. Greșit nu s-au acordat măsuri reparatorii și pentru construcția demolată pentru care reclamantul a primit o despăgubire derizorie, deși aceasta este identificată prin procesul - verbal de expropriere. În apel, la cererea reclamantului, s-au efectuat expertize în specialitatea construcții civile și evaluări imobiliare și topografie, întrucât acesta a pretins ca pentru terenul imposibil de restituit în natură din strada I., să i se acorde teren în compensare, teren în suprafață de 210 m.p., în strada A. și 93 m.p.

în strada N. În legătură cu pretenția de a i se restitui în natură un lot de 93 m.p. în strada N., reclamantul a susținut că la aceeași adresă i s-a restituit suprafața de 277 m.p. teren, pentru un alt teren situat în București, strada G.I. (conform deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă). Prin decizia civilă nr. 782 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul V.S., a schimbat în parte sentința, a anulat dispoziția din 11 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului București și, în consecință, a admis în parte acțiunea precizată în apel. A dispus restituirea în natură de către Municipiul București, prin Primarul General, a suprafețelor de 93 m.p.

teren din strada N. și 210 m.p. teren din strada A., astfel cum au fost identificate în schițele anexă la raportul de expertiză, în compensare pentru suprafața de 360 m.p. teren, situată în strada I. Au fost menținute dispozițiile din sentință privind respingerea cererii pentru acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că raportul de expertiză tehnică judiciară (înaintat și pârâtului, care nu a formulat obiecțiuni), a identificat lotul de 277 m.p. teren în strada N. ce a făcut obiectul deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, dar și suprafața de 93 m.p. învecinată, despre care pretinde că este liberă și nu este afectată de detalii de sistematizare sau rețele edilitare.

Expertul a identificat și suprafața totală de 210 m.p. din strada A., despre care a pretins că este teren viran și nu este afectat de detalii de sistematizare sau rețele edilitare. Referitor la același teren, Primăria Municipiului București cu adresa din 18 ianuarie 2006 a făcut cunoscut reclamantului că terenul din strada A., nu figurează în evidențele Comisiei la Legea nr. 10/2001. S-a constatat că, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar acestea vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării. Curtea a reținut că în mod nejustificat prin dispoziția emisă de primar pe parcursul procesului s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 instituie pentru persoana îndreptățită dreptul de a obține alte bunuri sau servicii în compensare pentru imobilul preluat abuziv. S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii, sau după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare.

Că, reclamantul nu a făcut dovada că terenurile expertizate din strada N. și strada A. ar fi cuprinse în vreun tabel afișat la loc vizibil de către primar sub titulatura de bunuri disponibile, dar nici pârâtul Municipiul București nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert. Or, prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că terenurile de la cele două adrese, de 93 m.p. și 210 m.p., sunt libere de construcții și nu sunt afectate de elemente de sistematizare. Așa fiind, reținând cererea reclamantului pentru acordarea de terenuri libere în compensare, concluziile raportului de expertiză topografică, cât și poziția procesuală a pârâtului care nu a înțeles să se opună pretențiilor reclamantului, instanța a apreciat caracterul întemeiat al acțiunii în ceea ce privește acordarea de teren în compensare pentru terenul expropriat.

Au fost menținute, în schimb, dispozițiile din sentință referitoare la respingerea cererii de despăgubiri pentru construcțiile demolate. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul București - prin Primarul General, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut următoarele aspecte de nelegalitate: - Soluția a fost pronunțată fără să existe o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză. Pentru a dispune restituirea în natură a unui imobil, entitatea deținătoare este obligată, potrivit Normelor metodologice conținute de H.G. nr. 250/2007, să stabilească dacă există sau nu amenajări subterane - care nu pot fi identificate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor ce le administrează, ori alte amenajări de utilitate publică sau servituți legale.

În acest sens, dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă, datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. - S-a susținut că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate reparațiunii persoanei deposedate în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Dimpotrivă, din felul de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent rezultă că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a unității deținătoare oportunitatea de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

În speță, nu a existat o ofertă din partea pârâtului de acordare de bunuri ori servicii iar sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții. - Se creează o inechitate între foștii proprietari, rezultată din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, pentru toți cei ale căror terenuri sunt ocupate și afectate de elemente de sistematizare și acele situații de excepție când părțile impun practic instanțelor de judecată acordarea unor terenuri aferente libere. - În speță, nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul nu ar fi primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Recursul este fondat în sensul și în limitele următoarele considerente: Potrivit art. 314 C. proc. civ., pentru ca Înalta Curte să poată verifica aplicarea corectă a legii este necesar ca împrejurările de fapt ale pricinii să fi fost deplin stabilite. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a soluționat cauza și a dispus asupra măsurilor reparatorii, fără să aibă o situație juridică clară a terenurilor atribuite în compensare, așa cum în mod corect se susține în recurs. Astfel, instanța s-a limitat la a constata că cele două suprafețe de teren indicate de către reclamant și solicitate a-i fi acordate în compensare sunt, potrivit raportului de expertiză, „libere de construcții și neafectate de detalii de sistematizare”, folosind, totodată, ca element determinant, faptul că pârâtul nu s-ar fi opus pretențiilor reclamantului și nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

O asemenea abordare nesocotește, însă, principiul rolului activ care obligă instanța, în termenii art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să „stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii”. În acest scop, instanța este obligată, atunci când probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, să dispună completarea probelor. Or, din acest punct de vedere, se constată că, deși instanța a efectuat o adresă la Municipiul București, solicitând efectuarea de verificări privind terenurile expertizate, respectiv, dacă „sunt deținute de alte persoane sau societăți comerciale, dacă fac obiectul altui proces și dacă sunt afectate de elemente de sistematizare”, ulterior, în absența acestor relații solicitate, a considerat cauza în stare de judecată, trecând la rezolvarea fondului pricinii.

Lămurirea situației juridice a celor două terenuri prin administrarea de probe suplimentare era însă necesară, față de inadvertențele rezultate din dosar. Astfel, cu privire la terenul din strada A., reclamantul a precizat, cu ocazia expertizei efectuate, că „renunță la el, fiind în prezent revendicat de o altă persoană”. Fără să lămurească acest aspect, ulterior, tot la cererea reclamantului, instanța a încuviințat o completare a raportului de expertiză pentru identificarea aceluiași teren. În cuprinsul suplimentului expertizei se reține că terenul - în suprafață totală de 390 m.p. - este situat la intersecția a două străzi, că în subteranul acestuia există o rețea de termoficare, că este folosit ca parcare neamenajată.

Din acest teren de 390 m.p., expertul a identificat, ulterior, un lot de 210 m.p., arătând că „din suprafața totală de 390 m.p., identificată inițial în strada A., s-a identificat un lot de 210 m.p.”, fără să precizeze însă, elemente în legătură cu individualizarea unei suprafețe mai mici și care este, raportat la acest lot, situația rețelei de termoficare identificate cu ocazia expertizei anterioare. Exprimarea opiniei expertului era necesară față de situația de fapt constatată de acesta anterior, ceea ce l-a și determinat pe reclamant ca în solicitarea de repunere a cauzei pe rol, formulând obiective suplimentare față de cele inițiale, să ceară expertului „delimitarea suprafeței efective ce este ocupată de rețelele de sistematizare (rețea de termoficare strada G.) și să stabilească dacă traseul acestor rețele se suprapune sau nu cu suprafața terenului ce se solicită în compensare”.

Fără să fie preocupată de lămurirea acestor aspecte și astfel, a situației juridice a imobilului, instanța dispune identificarea unui lot de 210 m.p. din suprafața totală de 390 m.p. în strada A. (încheierea din 29 martie 2011), la solicitarea reclamantului care procedase el însuși la indicarea suprafeței pe care o considera liberă. În consecință, fără explicații suplimentare (deși era vorba de lămurirea unor împrejurări de fapt pe baza opiniei unor specialiști, în sensul art. 201 C. proc. civ.), expertul procedează, astfel cum i s-a cerut, la identificarea unui lot de 210 m.p. În privința terenului din strada N., care are o suprafață totală de 560 m.p. (și din care s-a dispus restituirea a 93 m.p.), expertiza a reținut că este vorba de „un teren delimitat pe toate laturile de gard de metal, mai puțin între punctele 4 și 5”.

Or, în condițiile în care era vorba de un teren delimitat, trebuia verificat dacă este într-adevăr, un teren liber supus restituirii. Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 502/A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a acordat reclamantului, ca măsură reparatorie în compensare, suprafața de 277 m.p. teren în strada N., nu reprezintă un argument în sensul lămuririi în prezent, a situației juridice a imobilului de la adresa menționată. Astfel, potrivit considerentelor deciziei s-a avut în vedere situația terenului la momentul întocmirii expertizei în acea cauză, ceea ce înseamnă că instanța învestită ulterior cu o cerere vizând imobilul aflat la aceeași adresă de situație trebuie să realizeze propriile verificări jurisdicționale.

În consecință, se va constata că instanța de apel a procedat la atribuirea în compensare a două suprafețe de teren, fără a lămuri situația juridică a acestora, dacă era sau nu aptă să realizeze reparația în această modalitate. De aceea, văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. La reluarea judecății se va suplimenta probatoriul pentru a se stabili, în sensul considerentelor anterior menționate, dacă terenurile sunt libere în accepțiunea dată acestei sintagme prin dispozițiilor Legii nr. 10/2001 [art. 11 alin. (3), art. 10 alin. (2)] și ale Normelor metodologice de aplicare unitară conținute de H.G. nr. 250/2007 (art. 10.3), dacă au făcut sau nu obiect al revendicării altor persoane (având în vedere că măsura compensării pretinsă este o formă de reparație prin echivalent, iar nu directă, așa încât nu poate avea prevalență față de cererea de restituire a altui proprietar).

Celelalte critici deduse judecății au caracter nefondat. Astfel, contrar susținerii recurentului, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, stabilind măsurile reparatorii prin echivalent care trebuie acordate atunci când restituirea în natură nu este posibilă, au în vedere și o ordine de prioritate, prevalând măsura compensării cu alte bunuri și servicii față de acordarea de titluri de despăgubiri. Concluzia se impune față de mențiunea expresă a textului, conform căreia se propun despăgubiri în condițiile legii speciale „în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

De asemenea, alegerea măsurii reparatorii nu este lăsată în mod discreționar la dispoziția unității deținătoare, aceasta trebuind să se supună prevederilor exprese ale legii, susținerea că instanța s-ar substitui unității deținătoare atunci când statuează asupra măsurilor reparatorii, ignorând principiul plenitudinii jurisdicționale a instanței. Faptul că dispozițiile legii speciale dau, într-o primă fază a procedurii, în competența entităților învestite cu soluționarea notificărilor, stabilirea măsurilor reparatorii, nu înseamnă că în caz de litigiu, asemenea aspecte ar ieși de sub cauza instanței de judecată. - Critica vizând neproducerea de dovezi în legătură cu încasarea de despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaționale și dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, este străină cauzei.

Aspectul menționat nu a fost invocat și nu a făcut obiect al dezbaterii în proces pentru ca instanțele fondului să se pronunțe asupra lui și pentru a constitui obiect al cenzurii de legalitate în recurs. Față de toate considerentele arătate, recursul va fi admis doar în limita criticilor referitoare la neclarificarea situației juridice a celor două suprafețe de teren atribuite în compensare și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 782A din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.