ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5922/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5922/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată la 25 martie 2008, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate calitatea lui de proprietar al imobilului situat în București, strada

I., compus din teren în suprafață de 360 m.p. și construcții și să fie obligați

pârâții să-i restituie, prin compensare, un imobil compus din teren echivalent

cu cel care a fost expropriat și să-i achite, cu titlu de despăgubiri,

contravaloarea construcțiilor demolate, astfel cum sunt identificate în

procesul-verbal de constatare întocmit la data de 20 mai 1982.

În motivare, a arătat că prin certificatul de moștenitor

din 14 martie 1984 i s-a recunoscut calitatea de unic moștenitor testamentar al

defunctei sale mătuși B.E. (care, potrivit actului de vânzare - cumpărare din

28 mai 1938, a dobândit împreună cu soțul său, B.I., imobilul teren în suprafață

de 360 m.p. situat în comuna suburbană D.C., în prezent strada I., București). După

cumpărare, cei doi soți au edificat construcții și anexe gospodărești, iar întregul

imobil a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 4/1983.

S-a arătat că notificarea transmisă potrivit Legii nr.

10/2001 pentru restituirea imobilului a rămas nesoluționată, astfel că prin sentința

civilă nr. 1494 din 17 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

Municipiul București, prin Primarul General, a fost obligat să emită o dispoziție

motivată ca răspuns la notificare, cu plata de daune cominatorii; acestei hotărâri

nu i s-a dat curs nici până în prezent.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. ultim

și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În cursul procesului, Primarul General al Municipiului

București a emis dispoziția din 11 aprilie 2008, în sensul că a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată

și valoarea de piață actualizată, pentru terenul în suprafață de 360 m.p., situat

în București, strada I.I., imposibil de restituit în natură, fiind afectat în totalitate

de elemente de sistematizare.

Pe parcursul desfășurării procesului, reclamantul a pretins

ca în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare să i se acorde

teren în compensare, în strada A. și în strada N.

Prin sentința civilă nr. 1803 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile invocate de pârât și acțiunea

reclamantului, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul

este unicul moștenitor al defuncților B.I. și B.E., astfel cum rezultă din certificatele

de moștenitor depuse la dosar și că în patrimoniul autorilor s-a aflat terenul în

suprafață de 360 m.p. situat în comuna suburbană D.C., actualmente strada I.I.,

cât și construcția edificată pe acesta ulterior, ambele imobile făcând obiectul

Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, Tribunalul

a constatat că aceasta este nefondată, motivat de faptul că reclamantul a solicitat

a se constata calitatea sa de proprietar neîntrerupt asupra imobilului și nu analiza

modalității în care acesta a fost preluat la stat, astfel că instanța nu a fost

învestită cu analiza valabilității titlului statului.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a statului

a fost respinsă pe considerentul că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri

la valoarea reală a construcțiilor demolate.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că restituirea în

natură a imobilului nu este posibilă deoarece acesta este afectat în totalitate

de detalii de sistematizare.

S-a constatat că nu există în speță posibilitatea acordării

de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât terenul

la care face referire reclamantul, situat în strada N., deși nu constituie obiectul

unei notificări sau al unei acțiuni în revendicare, acesta face parte dintr-o suprafață

mare de teren care se afla în posesia Întreprinderii de Antrepriză în Construcții,

așa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Municipiului București nr. 487907/13998

din 28 noiembrie 2005.

În ce privește construcția, aceasta nu a făcut obiectul

notificării formulate de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, și nu există

dovezi că ar fi existat și ar fi fost demolată.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, aducându-i

critici referitoare la modalitatea de administrare a probatoriului și la omisiunea

de a se pronunța cu privire la două mijloace de probă solicitate și anume, proba

cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtului.

Pe fondul cauzei, a arătat că instanța și-a depășit obiectul

sesizării întrucât nu a cerut restituirea în natură a bunului, ci obligarea pârâților

de a-i restitui prin compensare un imobil compus din teren echivalent.

Greșit nu s-au acordat măsuri reparatorii și pentru construcția

demolată pentru care reclamantul a primit o despăgubire derizorie, deși aceasta

este identificată prin procesul - verbal de expropriere.

În apel, la cererea reclamantului, s-au efectuat expertize

în specialitatea construcții civile și evaluări imobiliare și topografie, întrucât

acesta a pretins ca pentru terenul imposibil de restituit în natură din strada I.,

să i se acorde teren în compensare, teren în suprafață de 210 m.p., în strada A.

și 93 m.p. în strada N.

În legătură cu pretenția de a i se restitui în natură un

lot de 93 m.p. în strada N., reclamantul a susținut că la aceeași adresă i s-a restituit

suprafața de 277 m.p. teren, pentru un alt teren situat în București, strada G.I.

(conform deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă).

Prin decizia civilă nr. 782 din 11 octombrie 2011, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul

V.S., a schimbat în parte sentința, a anulat dispoziția din 11 aprilie 2008 a Primarului

General al Municipiului București și, în consecință, a admis în parte acțiunea precizată

în apel. A dispus restituirea în natură de către Municipiul București, prin Primarul

General, a suprafețelor de 93 m.p. teren din strada N. și 210 m.p. teren din

strada A., astfel cum au fost identificate în schițele anexă la raportul de expertiză,

în compensare pentru suprafața de 360 m.p. teren, situată în strada I.

Au fost menținute dispozițiile din sentință privind respingerea

cererii pentru acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că raportul

de expertiză tehnică judiciară (înaintat și pârâtului, care nu a formulat obiecțiuni),

a identificat lotul de 277 m.p. teren în strada N. ce a făcut obiectul deciziei

civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, dar și suprafața de 93 m.p. învecinată, despre care pretinde că este

liberă și nu este afectată de detalii de sistematizare sau rețele edilitare.

Expertul a identificat și suprafața totală de 210 m.p.

din strada A., despre care a pretins că este teren viran și nu este afectat de detalii

de sistematizare sau rețele edilitare.

Referitor la același teren, Primăria Municipiului București

cu adresa din 18 ianuarie 2006 a făcut cunoscut reclamantului că terenul din

strada A., nu figurează în evidențele Comisiei la Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se

vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar acestea vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Măsurile reparatorii

prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin

decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea

notificării.

Curtea a reținut că în mod nejustificat prin dispoziția

emisă de primar pe parcursul procesului s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent

stabilite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât dispozițiile

art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 instituie pentru persoana îndreptățită

dreptul de a obține alte bunuri sau servicii în compensare pentru imobilul preluat

abuziv.

S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, primarii, sau după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea

notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice

calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă

bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare. Că, reclamantul nu a făcut

dovada că terenurile expertizate din strada N. și strada A. ar fi cuprinse în vreun

tabel afișat la loc vizibil de către primar sub titulatura de bunuri disponibile,

dar nici pârâtul Municipiul București nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la raportul

de expertiză întocmit de expert.

Or, prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că

terenurile de la cele două adrese, de 93 m.p. și 210 m.p., sunt libere de construcții

și nu sunt afectate de elemente de sistematizare.

Așa fiind, reținând cererea reclamantului pentru acordarea

de terenuri libere în compensare, concluziile raportului de expertiză topografică,

cât și poziția procesuală a pârâtului care nu a înțeles să se opună pretențiilor

reclamantului, instanța a apreciat caracterul întemeiat al acțiunii în ceea

ce privește acordarea de teren în compensare pentru terenul expropriat.

Au fost menținute, în schimb, dispozițiile din sentință

referitoare la respingerea cererii de despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul

București - prin Primarul General, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și a susținut următoarele aspecte de nelegalitate:

- Soluția a fost pronunțată fără să existe o situație juridică

clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză.

Pentru a dispune restituirea în natură a unui imobil, entitatea

deținătoare este obligată, potrivit Normelor metodologice conținute de H.G. nr.

250/2007, să stabilească dacă există sau nu amenajări subterane - care nu pot fi

identificate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor ce le administrează,

ori alte amenajări de utilitate publică sau servituți legale.

În acest sens, dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea

nr. 10/2001 interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui

restituire în natură nu este posibilă, datorită afectării acestuia unei amenajări

de utilitate publică.

- S-a susținut că legea nu stabilește o ierarhie între

tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă

preferabilitate reparațiunii persoanei deposedate în modalitatea compensării cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării.

Dimpotrivă, din felul de reglementare a măsurilor reparatorii

prin echivalent rezultă că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a unității

deținătoare oportunitatea de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune,

atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

În speță, nu a existat o ofertă din partea pârâtului de

acordare de bunuri ori servicii iar sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii

nu este echivalentă cu teren liber de construcții.

- Se creează o inechitate între foștii proprietari, rezultată

din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, pentru toți cei ale căror terenuri

sunt ocupate și afectate de elemente de sistematizare și acele situații de excepție

când părțile impun practic instanțelor de judecată acordarea unor terenuri aferente

libere.

- În speță, nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul

nu ar fi primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaționale încheiate

de România, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Recursul este fondat în sensul și în limitele următoarele

considerente:

Potrivit art. 314 C. proc. civ., pentru ca Înalta Curte

să poată verifica aplicarea corectă a legii este necesar ca împrejurările de fapt

ale pricinii să fi fost deplin stabilite.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a soluționat

cauza și a dispus asupra măsurilor reparatorii, fără să aibă o situație juridică

clară a terenurilor atribuite în compensare, așa cum în mod corect se susține în

recurs.

Astfel, instanța s-a limitat la a constata că cele două

suprafețe de teren indicate de către reclamant și solicitate a-i fi acordate în

compensare sunt, potrivit raportului de expertiză, „libere de construcții și neafectate

de detalii de sistematizare”, folosind, totodată, ca element determinant, faptul

că pârâtul nu s-ar fi opus pretențiilor reclamantului și nu a formulat obiecțiuni

la raportul de expertiză.

O asemenea abordare nesocotește, însă, principiul rolului

activ care obligă instanța, în termenii art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să „stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii”.

În acest scop, instanța este obligată, atunci când probele

propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, să dispună

completarea probelor.

Or, din acest punct de vedere, se constată că, deși instanța

a efectuat o adresă la Municipiul București, solicitând efectuarea de verificări

privind terenurile expertizate, respectiv, dacă „sunt deținute de alte persoane

sau societăți comerciale, dacă fac obiectul altui proces și dacă sunt afectate de

elemente de sistematizare”, ulterior, în absența acestor relații solicitate, a considerat

cauza în stare de judecată, trecând la rezolvarea fondului pricinii.

Lămurirea situației juridice a celor două terenuri prin

administrarea de probe suplimentare era însă necesară, față de inadvertențele rezultate

din dosar.

Astfel, cu privire la terenul din strada A., reclamantul

a precizat, cu ocazia expertizei efectuate, că „renunță la el, fiind în prezent

revendicat de o altă persoană”.

Fără să lămurească acest aspect, ulterior, tot la cererea

reclamantului, instanța a încuviințat o completare a raportului de expertiză pentru

identificarea aceluiași teren.

În cuprinsul suplimentului expertizei se reține că terenul

- în suprafață totală de 390 m.p. - este situat la intersecția a două străzi, că

în subteranul acestuia există o rețea de termoficare, că este folosit ca parcare

neamenajată.

Din acest teren de 390 m.p., expertul a identificat, ulterior,

un lot de 210 m.p., arătând că „din suprafața totală de 390 m.p., identificată inițial

în strada A., s-a identificat un lot de 210 m.p.”, fără să precizeze însă, elemente

în legătură cu individualizarea unei suprafețe mai mici și care este, raportat la

acest lot, situația rețelei de termoficare identificate cu ocazia expertizei anterioare.

Exprimarea opiniei expertului era necesară față de situația

de fapt constatată de acesta anterior, ceea ce l-a și determinat pe reclamant ca

în solicitarea de repunere a cauzei pe rol, formulând obiective suplimentare față

de cele inițiale, să ceară expertului „delimitarea suprafeței efective ce este ocupată

de rețelele de sistematizare (rețea de termoficare strada G.) și să stabilească

dacă traseul acestor rețele se suprapune sau nu cu suprafața terenului ce se solicită

în compensare”.

Fără să fie preocupată de lămurirea acestor aspecte și

astfel, a situației juridice a imobilului, instanța dispune identificarea unui lot

de 210 m.p. din suprafața totală de 390 m.p. în strada A. (încheierea din 29

martie 2011), la solicitarea reclamantului care procedase el însuși la indicarea

suprafeței pe care o considera liberă.

În consecință, fără explicații suplimentare (deși era vorba

de lămurirea unor împrejurări de fapt pe baza opiniei unor specialiști, în sensul

art. 201 C. proc. civ.), expertul procedează, astfel cum i s-a cerut, la identificarea

unui lot de 210 m.p.

În privința terenului din strada N., care are o suprafață

totală de 560 m.p. (și din care s-a dispus restituirea a 93 m.p.), expertiza a reținut

că este vorba de „un teren delimitat pe toate laturile de gard de metal, mai puțin

între punctele 4 și 5”.

Or, în condițiile în care era vorba de un teren delimitat,

trebuia verificat dacă este într-adevăr, un teren liber supus restituirii.

Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 502/A din 29

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a acordat reclamantului,

ca măsură reparatorie în compensare, suprafața de 277 m.p. teren în strada N., nu

reprezintă un argument în sensul lămuririi în prezent, a situației juridice a imobilului

de la adresa menționată.

Astfel, potrivit considerentelor deciziei s-a avut în vedere

situația terenului la momentul întocmirii expertizei în acea cauză, ceea ce înseamnă

că instanța învestită ulterior cu o cerere vizând imobilul aflat la aceeași adresă

de situație trebuie să realizeze propriile verificări jurisdicționale.

În consecință, se va constata că instanța de apel a procedat

la atribuirea în compensare a două suprafețe de teren, fără a lămuri situația juridică

a acestora, dacă era sau nu aptă să realizeze reparația în această modalitate.

De aceea, văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul

va fi admis, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății se va suplimenta probatoriul pentru

a se stabili, în sensul considerentelor anterior menționate, dacă terenurile sunt

libere în accepțiunea dată acestei sintagme prin dispozițiilor Legii nr. 10/2001

[art. 11 alin. (3), art. 10 alin. (2)] și ale Normelor metodologice de aplicare

unitară conținute de H.G. nr. 250/2007 (art. 10.3), dacă au făcut sau nu obiect

al revendicării altor persoane (având în vedere că măsura compensării pretinsă este

o formă de reparație prin echivalent, iar nu directă, așa încât nu poate avea prevalență

față de cererea de restituire a altui proprietar).

Celelalte critici deduse judecății au caracter nefondat.

Astfel, contrar susținerii recurentului, dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, stabilind măsurile reparatorii prin echivalent

care trebuie acordate atunci când restituirea în natură nu este posibilă, au în

vedere și o ordine de prioritate, prevalând măsura compensării cu alte bunuri și

servicii față de acordarea de titluri de despăgubiri.

Concluzia se impune față de mențiunea expresă a textului,

conform căreia se propun despăgubiri în condițiile legii speciale „în situațiile

în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

De asemenea, alegerea măsurii reparatorii nu este lăsată

în mod discreționar la dispoziția unității deținătoare, aceasta trebuind să se supună

prevederilor exprese ale legii, susținerea că instanța s-ar substitui unității deținătoare

atunci când statuează asupra măsurilor reparatorii, ignorând principiul plenitudinii

jurisdicționale a instanței.

Faptul că dispozițiile legii speciale dau, într-o primă

fază a procedurii, în competența entităților învestite cu soluționarea notificărilor,

stabilirea măsurilor reparatorii, nu înseamnă că în caz de litigiu, asemenea aspecte

ar ieși de sub cauza instanței de judecată.

- Critica vizând neproducerea de dovezi în legătură cu

încasarea de despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaționale și dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001, este străină cauzei.

Aspectul menționat nu a fost invocat și nu a făcut obiect

al dezbaterii în proces pentru ca instanțele fondului să se pronunțe asupra lui

și pentru a constitui obiect al cenzurii de legalitate în recurs.

Față de toate considerentele arătate, recursul va fi admis

doar în limita criticilor referitoare la neclarificarea situației juridice a celor

două suprafețe de teren atribuite în compensare și cauza trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București

prin Primar General împotriva deciziei nr. 782A din 11 octombrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.