ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6426/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 3 noiembrie 2008, pe rolul Tribunalului București, reclamanții S.Ș. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București, solicitând anularea Dispoziției nr. 10103 din 4 aprilie 2008 emise în baza Legii nr. 10/2001, obligarea pârâților să le restituie în natură terenul situat în București, str. T.S. nr. 6, sector 2 și să le acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru clădirile demolate care s-au aflat de pe terenul sus-menționat. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul solicitat, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția aflată pe acesta, a fost dobândit de soții M. și T.S., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 57900 din 20 noiembrie 1945 al Tribunalului Ilfov, secția Notariat, iar după decesul lui T.S.

(19 ianuarie 1989), dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis, ca efect al succesiunii legale, moștenitorilor acestuia, respectiv soției supraviețuitoare S.M. și fiului S.Ș. Reclamanții arată că și-au exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului până la începutul anului 1984, când, după demolarea construcțiilor, autoritățile comuniste au emis un act normativ privind exproprierea, respectiv Decretul nr. 463 din 30 decembrie 1984, decret care însă nu a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România. Au mai arătat că deși a fost stabilită o așa zisă despăgubire, ulterior exproprierii, această sumă modică nu le-a fost plătită niciodată.

Susțin că Dispoziția nr. 10103/2008, emisă de Primarul general al municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, prin care, pentru imobilul în litigiu le-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent este nelegală fiind emisă cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 11 alin. (3) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât și a prevederilor art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1276 din 4 noiembrie 2009, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr. 10103 din 4 aprilie 2008, Primarul general al municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. T.S.

nr. 6, sector 2, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție demolată în suprafață utilă de 94,70 mp, reținându-se că terenul nu poate fi restituit în natură întrucât este afectat de elemente de sistematizare, bloc, spațiu verde aferent blocului, rețele edilitare subterane, trotuar pietonal, trotuar protecție, carosabil, alee acces.

În ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a terenului, tribunalul a reținut că deși raportul de expertiză efectuat în cauză a concluzionat că terenul este liber de construcții și poate fi restituit, accesul în spatele blocului 39 putând fi asigurat prin partea stângă unde există o alee asfaltată, având în vedere atât planul întocmit de expertul desemnat, cât și planurile de situație anexate la expertiză, a constatat că o mare parte din teren este ocupat de aleea de acces din spatele blocului 39, fiind afectat de elemente de sistematizare și face parte dintr-un tot unitar destinat unei bune exploatări a blocului respectiv, ceea ce împiedică restituirea în natură. În ceea ce privește terenul ocupat de garaje față de care, de principiu, restituirea în natură este posibilă, tribunalul a constatat că datorită formei, suprafeței și după excluderea unei suprafețe necesare pentru trotuar, suprafața rămasă este improprie oricărei utilizări.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții S.Ș. și S.M. au declarat apel. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 732A din 6 octombrie 2011 a menținut sentința tribunalului prin respingerea apelului ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că soluția de respingere a restituirii în natură a terenului revendicat este întemeiată, în cauză fiind incidentă excepția de la principiul restituirii în natură referitoare la afectarea terenului de amenajări de utilitate publică. Instanța a reținut că, potrivit probelor administrate în cauză, inclusiv a expertizei efectuate în apel, completate cu răspunsurile la obiecțiuni, terenul în litigiu, în suprafață de 300 mp, este ocupat de trotuar, de carosabil (alee acces bloc) și de parcare și că toate aceste amenajări prin simpla lor destinație, fac parte din categoria amenajărilor de utilitate publică ale localității.

Efectul juridic este cel al exceptării terenului ocupat de aceste amenajări de la principiul restituirii în natură, consecință care intervine indiferent dacă accesul la bloc (având mai multe scări) ar putea fi realizat și prin alte alei sau dacă apelanții ar păstra destinația parțială a suprafeței destinată parcării. Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că atât timp cât art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 interzice de plano restituirea în natură a terenului afectat de amenajări de utilitate publică ale localității, devin nerelevanți alți factori destinați să complinească sau să substituie respectivele afectații speciale. Instanța de apel a mai reținut că potrivit răspunsurilor la obiecțiunile formulate de reclamanți, aflate la dosar apel, terenul este străbătut, în parte, și de rețele subterane de canalizare și aducțiune cu apă, realizându-se implicit legătura între blocul existent și căminul de canalizare stradal al utilității orășenești.

Toate aceste elemente coroborate configurează concluzia existenței pe terenul în litigiu a unor amenajări de utilitate publică, cu efectul juridic al imposibilității restituirii în natură. Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că potrivit unei doctrine constante, instanța de judecată nu este legată de concluziile expertizei judiciare, acestea constituind doar elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului. În temeiul acestui atribut, instanța de apel a înlăturat concluzia repetată a expertului din apel, în sensul caracterului restituibil în natură al imobilului în litigiu, liber de construcții. Suplimentar, instanța de apel, în concordanță cu cea de fond, a constatat că însuși expertul a arătat, în cuprinsul expertizei realizate, că terenul este ocupat de parcare, alee etc., fapt ilustrat, dincolo de orice controversă, de planul de încadrare în zonă și planul de situație, anexe ale expertizei.

Curtea de apel a mai reținut că, potrivit constatărilor de la fața locului ale expertului din apel, constatări necontestate sub acest aspect de către reclamanți, terenul în litigiu, în suprafață de 300 mp, este ocupat de trotuar, de carosabil (alee acces bloc) și de parcare. Așadar, expertul nu a identificat parte din terenul expropriat și în zona spațiului verde aflat peste alee, în imediata apropiere a blocului. În consecință, instanța de apel a apreciat criticile contestatorilor din motivele de apel referitoare la posibilitatea restituirii în natură, a părții de spațiu verde mai înalt cu 3 - 4 metri față de alee, ca fiind neîntemeiate.

Chiar dacă, ignorând constatările expertului necontestate de părți, s-ar aprecia că și parte din acest spațiu verde se află în cadrul terenului în litigiu, instanța de apel a reținut că, astfel cum și reclamanții au precizat prin motivele de apel și cum rezultă inclusiv din planșele foto, că această suprafață a fost amenajată, în sensul înălțării sale la cel puțin 1 metru față de nivelul aleii auto, reprezentând spațiu verde, neocupat de clădiri. Necesitatea existenței unui spațiu verde în apropierea unei parcări, reprezintă de altfel un scop dezirabil pentru toate parcările realizate, dat fiind fluxul considerabil al autovehiculelor în zonă, cu efecte indiscutabile asupra poluării zonei, sănătății oamenilor, fapt care rezultă cu evidență și din politica de mediu și urbanism a autorităților locale, cum ar fi Regia Autonomă de Salubrizare Urbană București.

Așadar, din această perspectivă, instanța de apel a apreciat că inclusiv această suprafață de spațiu verde (care se suprapune într-o parte extrem de mică cu terenul în litigiu, pe o lățime de maxim un metru) reprezintă o amenajare de utilitate publică a municipiului București. Sub un al doilea aspect, instanța de apel a apreciat caracterul unitar al imobilului-bloc cu întregul său ansamblu aferent, întreaga suprafață de spațiu verde de lângă parcare fiind necesară pentru buna funcționare a construcției edificate, fiind astfel ocupată, în sens funcțional, de către aceasta, în sensul prevederilor art. 11 alin. (3) din lege, astfel că, nici din această perspectivă nu s-ar putea dispune restituirea în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel a constatat că modul de configurare al acestui spațiu verde determină concluzia destinării sale deservirii normalei funcționări și puneri în valoare a imobilului bloc, dinamica societății determinând și o anumită dezvoltare a câmpului de aplicație a unor astfel de amenajări (lipsite în această ipoteză subsecventă dezbătută, de caracterul de utilitate publică) necesare în cazul unui ansamblu rezidențial, pentru asigurarea existenței optime a familiilor ce locuiesc acolo (exempli gratia, asigurarea spațiului verde necesar pentru copiii locatarilor din bloc, chiar dacă nu este amenajat ca și parc efectiv). În consecință, instanța de apel a constatat că soluția tribunalului de respingere a restituirii în natură a imobilului teren este corectă.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanța de apel în mod greșit a constatat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Arată că dispozițiile legale menționate trebuiesc raportate la situația de fapt existentă și la principiul restituirii în natură stabilit de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Mai susțin că imobilul din litigiu a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 463 din 30 decembrie 1984, în cauză, fiind aplicabile dispozițiile art. 11 raportate la dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții reclamanți susțin că potrivit expertizei topo efectuate de către expert Ș.E., terenul de 300 mp este liber de construcții și poate fi restituit în natură. Mai mult, expertul a concluzionat că "accesul către blocul 39 poate fi asigurat prin partea stângă, prin care există și alee asfaltată. Garajele construite ilegal pe terenul în litigiu au fost demolate, în prezent terenul fiind liber de construcții. Motivarea instanței de apel în sensul că din planurile de situație anexate expertizei rezultă că o mare parte din teren este ocupată de aleea de acces în spatele blocului 39, fiind afectată de detalii de sistematizare, făcând parte dintr-un tot unitar destinat unei bune exploatări a blocului respectiv, ceea ce împiedică restituirea în natură, nu poate fi reținută, deoarece instanța de judecată ignoră concluziile raportului de expertiză care a stabilit în mod clar că terenul este liber de construcții și poate fi restituit în natură.

Instanța de apel nu putea să înlăture concluziile raportului de expertiză topo întocmit în cauză de expert Ș.E. doar pe temeiul unor deducții referitoare la presupuse elemente de sistematizare ce ar face parte dintr-un tot unitar destinat unei bune exploatări a blocului 39 sau al formei suprafeței de teren libere, improprie oricărei utilizări, care nu apare însă fundamentat de alte dovezi cu echivalență probatorie sau care să fie de natură a contrazice evident constatările cu caracter tehnic stabilite prin expertiza judiciară efectuată în speța de față, precizând că în acest sens este și practica judiciară.

În aceste condiții, instanța de apel, în mod nelegal a constatat că pentru terenul care este ocupat (aleea de acces la bloc, carosabil și parcare) nu este posibilă restituirea în natură datorită necesităților pentru buna funcționare a construcției edificate, ignorând faptul că această suprafață este practic o depunere de pământ înaltă cu 3 - 4 m față de restul terenului și poate fi restituită în natură, fără a incomoda accesul la bloc, parcare sau carosabil, nefiind afectată de elemente de sistematizare. Conchizând, recurenții reclamanți susțin că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 11 alin. (3) conform cărora se poate dispune restituirea în natură pentru partea de teren rămasă liberă, cum este cazul de față, întrucât lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul doar parțial.

Recursul este nefondat. Contrar susținerilor recurenților reclamanți, prin confirmarea soluției tribunalului de nerestituire în natură a terenului solicitat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Astfel, instanța de apel a reținut, pe baza de probe, inclusiv a expertizei efectuate în apel, completate cu răspunsurile la obiecțiuni, că terenul în litigiu, în suprafață de 300 mp, este ocupat de trotuar, carosabil (alee acces bloc) și de parcare, terenul fiind străbătut în parte și de rețele subterane de canalizare și aducțiune cu apă.

Raportat la această situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod corect s-a tras concluzia că terenul în discuție nu este liber și că, prin urmare, nu este posibilă restituirea lui în natură. Dispozițiile legale care determină această măsură sunt cele din art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit art. 11 alin. (3) din lege, "în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent", iar potrivit dispozițiile art. 11 alin. (4) "În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil". În sensul Legii nr. 10/2001, prin sintagma "teren liber" se înțelege nu doar terenul neconstruit, ci și terenul care nu poate fi astfel considerat, încât să facă posibilă restituirea în natură, deoarece este afectat unei destinații de utilitate publică [art. 10.3 și art. 11.6 din H.G.

nr. 250/2007, coroborat cu art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001]. În speță, așa cum s-a arătat deja, este definitiv stabilit că trotuarul, carosabil (alee acces bloc), parcarea aflate pe terenul în litigiu și rețelele subterane de canalizare și aducțiune care străbat parțial terenul intră în categoria amenajărilor de utilitate publică în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele metodologice, datorită afectațiunii lor de utilitate publică, constituind astfel un impediment la restituirea în natură. Împrejurarea că doar o parte din teren este ocupată de aleea de acces la bloc, carosabil și parcare, iar cealaltă este ocupată de spațiu verde mai înalt cu 3 - 4 metri față de alee nu poate duce la consecința considerării acestei din urmă suprafețe ca fiind liberă.

O astfel de suprafață nu poate fi extrasă ansamblului edilitar din care face parte, amplasamentul și destinația ei făcând-o necesară bunei funcționări a imobilului bloc cu întregul său ansamblu aferent, o altă interpretare conducând la fracționarea unității funcționale a terenului. Confirmând, pe temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, soluția pronunțată la fond, în sensul recunoașterii dreptului reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu restituirea în natură, instanța de apel a aplicat întocmai dispozițiile legale incidente la situația de fapt stabilită pe bază de probe. Pe cale de consecință, întemeindu-și soluția pe dispozițiile legale enunțate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă în speță a normei incidente din legea specială, respectând întocmai criteriile de nerestituire în natură pe care aceasta le prevede.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.Ș. și S.M. împotriva Deciziei nr. 732A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV