ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6426/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6426/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la 3 noiembrie

2008, pe rolul Tribunalului București, reclamanții S.Ș. și S.M. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general și Consiliul

General al Municipiului București, solicitând anularea Dispoziției nr. 10103

din 4 aprilie 2008 emise în baza Legii nr. 10/2001, obligarea pârâților să le

restituie în natură terenul situat în București, str. T.S. nr. 6, sector 2 și

să le acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru clădirile demolate care

s-au aflat de pe terenul sus-menționat.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că imobilul solicitat, compus din teren în suprafață de

300 mp și construcția aflată pe acesta, a fost dobândit de soții M. și T.S.,

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 57900 din 20 noiembrie

1945 al Tribunalului Ilfov, secția Notariat, iar după decesul lui T.S. (19

ianuarie 1989), dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis, ca efect

al succesiunii legale, moștenitorilor acestuia, respectiv soției

supraviețuitoare S.M. și fiului S.Ș. Reclamanții arată că și-au exercitat

prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului până la începutul

anului 1984, când, după demolarea construcțiilor, autoritățile comuniste au

emis un act normativ privind exproprierea, respectiv Decretul nr. 463 din 30

decembrie 1984, decret care însă nu a fost publicat în Buletinul Oficial al

Republicii Socialiste România.

Au mai arătat că deși

a fost stabilită o așa zisă despăgubire, ulterior exproprierii, această sumă

modică nu le-a fost plătită niciodată. Susțin că Dispoziția nr. 10103/2008,

emisă de Primarul general al municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001,

prin care, pentru imobilul în litigiu le-au fost acordate măsuri reparatorii

prin echivalent este nelegală fiind emisă cu încălcarea atât a dispozițiilor

art. 11 alin. (3) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât și a

prevederilor art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1276 din 4 noiembrie 2009, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr. 10103 din 4

aprilie 2008, Primarul general al municipiului București a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str.

T.S. nr. 6, sector 2, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție

demolată în suprafață utilă de 94,70 mp, reținându-se că terenul nu poate fi

restituit în natură întrucât este afectat de elemente de sistematizare, bloc,

spațiu verde aferent blocului, rețele edilitare subterane, trotuar pietonal,

trotuar protecție, carosabil, alee acces.

În ceea ce privește

posibilitatea restituirii în natură a terenului, tribunalul a reținut că deși

raportul de expertiză efectuat în cauză a concluzionat că terenul este liber de

construcții și poate fi restituit, accesul în spatele blocului 39 putând fi

asigurat prin partea stângă unde există o alee asfaltată, având în vedere atât

planul întocmit de expertul desemnat, cât și planurile de situație anexate la

expertiză, a constatat că o mare parte din teren este ocupat de aleea de acces

din spatele blocului 39, fiind afectat de elemente de sistematizare și face

parte dintr-un tot unitar destinat unei bune exploatări a blocului respectiv,

ceea ce împiedică restituirea în natură.

În ceea ce privește

terenul ocupat de garaje față de care, de principiu, restituirea în natură este

posibilă, tribunalul a constatat că datorită formei, suprafeței și după

excluderea unei suprafețe necesare pentru trotuar, suprafața rămasă este

improprie oricărei utilizări.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanții S.Ș. și S.M. au declarat apel.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 732A din 6 octombrie 2011 a menținut sentința tribunalului prin

respingerea apelului ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că soluția de respingere a

restituirii în natură a terenului revendicat este întemeiată, în cauză fiind

incidentă excepția de la principiul restituirii în natură referitoare la

afectarea terenului de amenajări de utilitate publică.

Instanța a reținut

că, potrivit probelor administrate în cauză, inclusiv a expertizei efectuate în

apel, completate cu răspunsurile la obiecțiuni, terenul în litigiu, în

suprafață de 300 mp, este ocupat de trotuar, de carosabil (alee acces bloc) și

de parcare și că toate aceste amenajări prin simpla lor destinație, fac parte

din categoria amenajărilor de utilitate publică ale localității.

Efectul juridic este

cel al exceptării terenului ocupat de aceste amenajări de la principiul

restituirii în natură, consecință care intervine indiferent dacă accesul la

bloc (având mai multe scări) ar putea fi realizat și prin alte alei sau dacă

apelanții ar păstra destinația parțială a suprafeței destinată parcării.

Cu alte cuvinte,

instanța de apel a reținut că atât timp cât art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 interzice de plano restituirea în natură a terenului afectat de

amenajări de utilitate publică ale localității, devin nerelevanți alți factori

destinați să complinească sau să substituie respectivele afectații speciale.

Instanța de apel a

mai reținut că potrivit răspunsurilor la obiecțiunile formulate de reclamanți,

aflate la dosar apel, terenul este străbătut, în parte, și de rețele subterane

de canalizare și aducțiune cu apă, realizându-se implicit legătura între blocul

existent și căminul de canalizare stradal al utilității orășenești.

Toate aceste elemente

coroborate configurează concluzia existenței pe terenul în litigiu a unor

amenajări de utilitate publică, cu efectul juridic al imposibilității

restituirii în natură.

Din această

perspectivă, instanța de apel a constatat că potrivit unei doctrine constante,

instanța de judecată nu este legată de concluziile expertizei judiciare,

acestea constituind doar elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a

judecătorului. În temeiul acestui atribut, instanța de apel a înlăturat

concluzia repetată a expertului din apel, în sensul caracterului restituibil în

natură al imobilului în litigiu, liber de construcții.

Suplimentar, instanța

de apel, în concordanță cu cea de fond, a constatat că însuși expertul a

arătat, în cuprinsul expertizei realizate, că terenul este ocupat de parcare,

alee etc., fapt ilustrat, dincolo de orice controversă, de planul de încadrare

în zonă și planul de situație, anexe ale expertizei.

Curtea de apel a mai

reținut că, potrivit constatărilor de la fața locului ale expertului din apel,

constatări necontestate sub acest aspect de către reclamanți, terenul în

litigiu, în suprafață de 300 mp, este ocupat de trotuar, de carosabil (alee

acces bloc) și de parcare.

Așadar, expertul nu a

identificat parte din terenul expropriat și în zona spațiului verde aflat peste

alee, în imediata apropiere a blocului.

În consecință,

instanța de apel a apreciat criticile contestatorilor din motivele de apel

referitoare la posibilitatea restituirii în natură, a părții de spațiu verde

mai înalt cu 3 - 4 metri față de alee, ca fiind neîntemeiate.

Chiar dacă, ignorând

constatările expertului necontestate de părți, s-ar aprecia că și parte din

acest spațiu verde se află în cadrul terenului în litigiu, instanța de apel a

reținut că, astfel cum și reclamanții au precizat prin motivele de apel și cum

rezultă inclusiv din planșele foto, că această suprafață a fost amenajată, în

sensul înălțării sale la cel puțin 1 metru față de nivelul aleii auto,

reprezentând spațiu verde, neocupat de clădiri.

Necesitatea

existenței unui spațiu verde în apropierea unei parcări, reprezintă de altfel

un scop dezirabil pentru toate parcările realizate, dat fiind fluxul

considerabil al autovehiculelor în zonă, cu efecte indiscutabile asupra

poluării zonei, sănătății oamenilor, fapt care rezultă cu evidență și din

politica de mediu și urbanism a autorităților locale, cum ar fi Regia Autonomă

de Salubrizare Urbană București.

Așadar, din această

perspectivă, instanța de apel a apreciat că inclusiv această suprafață de

spațiu verde (care se suprapune într-o parte extrem de mică cu terenul în

litigiu, pe o lățime de maxim un metru) reprezintă o amenajare de utilitate

publică a municipiului București.

Sub un al doilea

aspect, instanța de apel a apreciat caracterul unitar al imobilului-bloc cu

întregul său ansamblu aferent, întreaga suprafață de spațiu verde de lângă

parcare fiind necesară pentru buna funcționare a construcției edificate, fiind

astfel ocupată, în sens funcțional, de către aceasta, în sensul prevederilor

art. 11 alin. (3) din lege, astfel că, nici din această perspectivă nu s-ar

putea dispune restituirea în natură, ci doar acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent.

Instanța de apel a

constatat că modul de configurare al acestui spațiu verde determină concluzia

destinării sale deservirii normalei funcționări și puneri în valoare a imobilului

bloc, dinamica societății determinând și o anumită dezvoltare a câmpului de

aplicație a unor astfel de amenajări (lipsite în această ipoteză subsecventă

dezbătută, de caracterul de utilitate publică) necesare în cazul unui ansamblu

rezidențial, pentru asigurarea existenței optime a familiilor ce locuiesc acolo

(exempli gratia, asigurarea spațiului verde necesar pentru copiii locatarilor

din bloc, chiar dacă nu este amenajat ca și parc efectiv).

În consecință,

instanța de apel a constatat că soluția tribunalului de respingere a

restituirii în natură a imobilului teren este corectă.

Împotriva deciziei

instanței de apel reclamanții au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții susțin că instanța de apel în mod greșit a constatat că

restituirea în natură a terenului nu este posibilă, apreciind că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Arată că

dispozițiile legale menționate trebuiesc raportate la situația de fapt existentă

și la principiul restituirii în natură stabilit de art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001. Mai susțin că imobilul din litigiu a fost expropriat în baza

Decretului de expropriere nr. 463 din 30 decembrie 1984, în cauză, fiind

aplicabile dispozițiile art. 11 raportate la dispozițiile art. 10 alin. (3),

(4), (5) și (6) din Legea nr. 10/2001.

Recurenții reclamanți

susțin că potrivit expertizei topo efectuate de către expert Ș.E., terenul de

300 mp este liber de construcții și poate fi restituit în natură. Mai mult,

expertul a concluzionat că "accesul către blocul 39 poate fi asigurat prin

partea stângă, prin care există și alee asfaltată. Garajele construite ilegal

pe terenul în litigiu au fost demolate, în prezent terenul fiind liber de

construcții. Motivarea instanței de apel în sensul că din planurile de situație

anexate expertizei rezultă că o mare parte din teren este ocupată de aleea de

acces în spatele blocului 39, fiind afectată de detalii de sistematizare,

făcând parte dintr-un tot unitar destinat unei bune exploatări a blocului

respectiv, ceea ce împiedică restituirea în natură, nu poate fi reținută,

deoarece instanța de judecată ignoră concluziile raportului de expertiză care a

stabilit în mod clar că terenul este liber de construcții și poate fi restituit

în natură.

Instanța de apel nu

putea să înlăture concluziile raportului de expertiză topo întocmit în cauză de

expert Ș.E. doar pe temeiul unor deducții referitoare la presupuse elemente de

sistematizare ce ar face parte dintr-un tot unitar destinat unei bune

exploatări a blocului 39 sau al formei suprafeței de teren libere, improprie

oricărei utilizări, care nu apare însă fundamentat de alte dovezi cu

echivalență probatorie sau care să fie de natură a contrazice evident

constatările cu caracter tehnic stabilite prin expertiza judiciară efectuată în

speța de față, precizând că în acest sens este și practica judiciară.

În aceste condiții,

instanța de apel, în mod nelegal a constatat că pentru terenul care este ocupat

(aleea de acces la bloc, carosabil și parcare) nu este posibilă restituirea în

natură datorită necesităților pentru buna funcționare a construcției edificate,

ignorând faptul că această suprafață este practic o depunere de pământ înaltă

cu 3 - 4 m față de restul terenului și poate fi restituită în natură, fără a

incomoda accesul la bloc, parcare sau carosabil, nefiind afectată de elemente

de sistematizare.

Conchizând,

recurenții reclamanți susțin că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 11

alin. (3) conform cărora se poate dispune restituirea în natură pentru partea

de teren rămasă liberă, cum este cazul de față, întrucât lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea ocupă terenul doar parțial.

Recursul este

nefondat.

Contrar susținerilor

recurenților reclamanți, prin confirmarea soluției tribunalului de nerestituire

în natură a terenului solicitat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv art. 11

alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr.

250/2007.

Astfel, instanța de

apel a reținut, pe baza de probe, inclusiv a expertizei efectuate în apel,

completate cu răspunsurile la obiecțiuni, că terenul în litigiu, în suprafață

de 300 mp, este ocupat de trotuar, carosabil (alee acces bloc) și de parcare,

terenul fiind străbătut în parte și de rețele subterane de canalizare și

aducțiune cu apă.

Raportat la această

situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod corect s-a tras concluzia că

terenul în discuție nu este liber și că, prin urmare, nu este posibilă

restituirea lui în natură.

Dispozițiile legale

care determină această măsură sunt cele din art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 raportat la pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a

acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit art. 11

alin. (3) din lege, "în cazul în care construcțiile expropriate au fost

integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi,

autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent", iar potrivit dispozițiile art. 11 alin. (4) "În cazul

în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil".

În sensul Legii nr.

10/2001, prin sintagma "teren liber" se înțelege nu doar terenul

neconstruit, ci și terenul care nu poate fi astfel considerat, încât să facă

posibilă restituirea în natură, deoarece este afectat unei destinații de

utilitate publică [art. 10.3 și art. 11.6 din H.G. nr. 250/2007, coroborat cu

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001].

În speță, așa cum s-a

arătat deja, este definitiv stabilit că trotuarul, carosabil (alee acces bloc),

parcarea aflate pe terenul în litigiu și rețelele subterane de canalizare și

aducțiune care străbat parțial terenul intră în categoria amenajărilor de

utilitate publică în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la

pct. 10.3 din Normele metodologice, datorită afectațiunii lor de utilitate

publică, constituind astfel un impediment la restituirea în natură.

Împrejurarea că doar

o parte din teren este ocupată de aleea de acces la bloc, carosabil și parcare,

iar cealaltă este ocupată de spațiu verde mai înalt cu 3 - 4 metri față de alee

nu poate duce la consecința considerării acestei din urmă suprafețe ca fiind

liberă.

O astfel de suprafață

nu poate fi extrasă ansamblului edilitar din care face parte, amplasamentul și

destinația ei făcând-o necesară bunei funcționări a imobilului bloc cu întregul

său ansamblu aferent, o altă interpretare conducând la fracționarea unității

funcționale a terenului.

Confirmând, pe

temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, soluția

pronunțată la fond, în sensul recunoașterii dreptului reclamanților la măsuri

reparatorii prin echivalent, iar nu restituirea în natură, instanța de apel a

aplicat întocmai dispozițiile legale incidente la situația de fapt stabilită pe

bază de probe.

Pe cale de

consecință, întemeindu-și soluția pe dispozițiile legale enunțate, instanța de

apel a făcut aplicarea corectă în speță a normei incidente din legea specială,

respectând întocmai criteriile de nerestituire în natură pe care aceasta le

prevede.

Față de

considerentele prezentate, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cazului

de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții S.Ș. și S.M. împotriva Deciziei nr. 732A din 6

octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV